„Când oamenii consideră o situaţie ca reală, ea devine reală prin consecinţele ei” (W. Thomas). Altfel spus, acordul oamenilor produce realitatea lor mai degrabă şi mai eficace decât adevărul. Au fost lumi sau, poate ar fi mai corect să spunem, segmente de lumi, construite pe şi cu scheletul unor teorii false şi sunt teorii adevărate care nu au nici un acces la dinamica existenţei noastre. De câte ori viaţa noastră nu urmează calea minciunii ori a erorii? Cine ar îndrăzni să ne tragă de mână spunându-ne: „Vezi că viaţa ta este nereală, căci e clădită pe eroare, slujeşte minciunii?!” M. Eliade sesizează raportul de nedeterminare dintre realitate şi adevăr prin exemplul unui cuplu în care bărbatul e teribil de gelos, dar gelozia lui e clădită pe eroare şi, deci, pe neadevăr. E mai puţin reală viaţa sa, compusă dintr-o gelozie falsă? E reală, dar e neadevărată! Planul psihologic al realităţii şi planul logic al adevărului nu se pot întâlni. Realitatea trăirii sale şi adevărul relaţiei sale nu se ating, cum nu se ating răsăritul cu apusul. Cine i-ar spune gelosului fără de nici un temei pentru gelozia lui că realitatea trăirilor sale e falsă? Şi, dacă i-ar spune, ce-ar dobândi?
Viaţa omului poate fi calea minciunii şi, dacă aşa este, sufletul lui se va pierde. „Căci ce foloseşte omului, dacă va câştiga lumea toată, dar pe sine se va pierde sau se va păgubi?” (Luca, 9, 25). Sau, încă: „Pentru că, ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, dar sufletul său îl va pierde?” (Mt. 16, 26). Viaţa ta poate să petreacă în minciună, dar sufletul nu poate trăi în minciună, ci numai în adevăr. Minciuna omoară sufletul. Dacă pui problema adevărului în termenii pozitivismului, e greu să ajungi la un capăt, căci în acei termeni ţi se spune că adevărul este dat de concordanţa cu realitatea. Dar, dacă realitatea poate fi clădită pe o teorie falsă, cum s-a întâmplat cu realitatea comunistă, clădită pe teoria falsă a marxismului doctrinar, atunci, ce poţi spune despre adevăr în termenii acelei realităţi? Dacă un tânăr e gelos fără să aibă temei, atunci realitatea vieţii lui de cuplu e falsă, dar nu este, prin aceasta, mai puţin reală. Şi ce va alege tânărul: adevărul sau realitatea? De regulă, el va merge în continuare pe drumul geloziei sale, va miza pe ce-i spune realitatea lui psihologică. Realul încorporează, adeseori, un ax mincinos, minciuna, altfel spus, este scheletul acelei realităţi. Şi, atunci, ce este adevărul? E greu de spus cine este întâi: teoria sau realitatea, adică lumea.
Mediasind a sesizat Inspectoratul Teritorial de Munca (ITM) asupra faptului ca la Adevarul iar nu se respecta drepturile salariatilor, conform Contractului Colectiv de Munca la nivelul Ramurii Mass-Media.
Alina Mirea i-a anuntat pe domnii din conducerea marelui ziar quality ca este membru Mediasind si si-a cerut sporurile, conform CCM-MM, asa cum am facut si eu, si altii, cu fiecare dintre marii patroni la care lucram. Onor conducerea Adevarul Holding a considerat aceasta ca fiind o sfidare si a inceput sa faca presiuni asupra fetei.
Cand Mirea s-a internat in spital pentru o interventie chirurgicala (conform informatiilor mele, Alina chiar nu voia, voia sa o mai amane, insa medicul a sfatuit-o sa nu faca acest lucru, pentru a-si proteja sanatatea), reactia Adevarul Holding a fost tipica: concediere abuziva
Către: Inspecţia Muncii
Domnului Constantin Miclău, Inspector General de Stat
Domnule Inspector General de Stat,
Federaţia Romana a Jurnaliştilor MediaSind, organizaţie reprezentativă pentru ramura mass-media, cu sediul in Piaţa Presei Libere nr. 1, corp B2, et. 3, sector 1, Bucureşti, vă sesizează grave abateri de la legislaţia muncii săvârşite de către Directorul General al SC Adevărul Holding SRL, Răzvan Cătălin Corneţeanu, împotriva Redactorului – Şef Presă Mirea Ana Alina, membră a Sindicatului Jurnaliştilor Profesionişti.
În data de 4 septembrie 2009, prin adresa nr. 130, dl Director General Răzvan Cătălin Corneţeanu a fost notificat de faptul că dna Ana Alina Mirea este membră a Sindicatului Jurnaliştilor Profesionişti si a Federaţiei Internaţionale a Jurnaliştilor, conform legitimaţiei internaţionale de presă nr. R 1121/28.08.2009. De asemenea, se solicita ca, în termen de 5 zile calendaristice de la primirea notificării, să achite la zi toate drepturile prevăzute în Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Ramură Mass-Media completate cu actele adiţionale 1, 2 şi 3 (cum ar fi sporul de vechime, de fidelitate, condiţii speciale, pentru orele suplimentare şi orele lucrate în zilele libere, sărbători legale, etc.)
În loc să răspundă favorabil acestei notificări, conducerea SC Adevărul a început sa hărţuiască membrul nostru de sindicat, i-a reziliat Contractul de Drepturi de Autor, i-a suspendat Contractul Individual de Muncă înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti 267/KI/19 ianuarie 2009 şi, în final, i-a desfăcut abuziv CIM prin Decizia de concediere nr. 346/19.10.2009 pentru „grave abateri disciplinare” privind „săvârşirea unor activităţi prejudiciabile pentru angajator, insubordonare, neglijenţă, încălcări repetate ale obligaţiilor de serviciu”.
Decizia de concediere semnată de Directorul General este ilegală deoarece încalcă art. 60, alin 1, litera a din Legea nr. 53/2003 (Codul Muncii) care stipulează că nu poate fi dispusă concedierea salariaţilor „pe durata incapacităţii temporare de munca stabilită prin certificat legal,conform legii”. Deşi a fost notificat să reprogrameze cercetarea prealabilă disciplinară din data de 15. 10.2009, întrucât angajata se afla internată în spital pentru o intervenţie chirurgicală, Directorul General Răzvan Corneţeanu a încălcat prevederile art. 75 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional şi ale art. 60, alin 1, litera a din Legea nr. 53/2003 (Codul Muncii) şi a dispus desfacerea Contractului Individual de Muncă.
Având în vedere aceste grave abateri de la legislaţia muncii săvârşite de către conducerea societăţii comerciale Adevărul Holding, vă solicitam sa dispuneţi efectuarea unui control la SC Adevărul Holding SRL cu sediul în str. Fabrica de Glucoză, nr. 21, sector 2, Bucureşti, J40/14119/2006, R18990288. Alăturat, vă transmitem sesizarea doamnei Ana Alina Mirea, notificarea nr. 130 a FRJ MediaSind către SC Adevărul Holding, notificarea pentru reprogramarea cercetării disciplinare prealabile, certificatele de concediu medical, deciziile de suspendare ale contractului de munca şi decizia de concediere. 2.11.2009
Au intrat la tipar, la Editura Paralela 45, memoriile lui Nicolae Manolescu. Viaţă personală, viaţă şi politică literară, dar şi politică propriu-zisă povestite neiertător atît cu sine însuşi, cît şi cu persoanele care devin personaje în amintirile sale. Cu Viaţă şi cărţi. Amintirile unui cititor de cursă lungă, criticul literar va stîrni cu siguranţă valuri în lumea literară şi nu numai. Iată un prim fragment, spre edificare.
Placerea de a scrie la “Contemporanul” pentru Ceausescu si la “Catavencu” pentru Vintu
„Aici se înscriu două episoade cu totul neobişnuite din colaborarea mea cu Ivaşcu. Retrăind atmosfera de la începutul anilor ’60, îmi dau seama că nu părea normal, lui Ivaşcu, poate, mai puţin decât altora, ca un critic literar să scrie pur şi simplu despre cărţi, fără nici o altă implicare, să-i zicem politică. Asa ca, atunci cand din proprie initiativa, am vrut sa scriu despre muncitorul roman si literatura la un 23 August, desi mirat a acceptat sa publice. Asa nu mai trebuia el sa puna pe cineva. Am scris abnegatie”Înnoire” si a aparut in “Contemporanului”, chiar a doua zi, pe 24 august 1962. Am acceptat, la rugamintile fierbinti ale prietenului si subalternului meu Cristian Teodorescu, sa ofer in exclusivitate pentru “Catavencu”, un mic extras din acel articol revolutionar. E drept, i-am ramas intr-un fel pe state distinsului poet (a debutat la mine, la “Romania literara”, parca adus de Mirciulica Dinescu) Sorin Ovidiu Vintu, care m-a facut milionar, pentru ca asa-i place lui, dupa cum spune, sa-si bage intelectualii in buzunarelul de maruntis de la vesta. Asadar, are toata indreptatirea sa ma “debuteze” si el pe mine, acum, in “Catavencu” cu “Innoirea” mea. Iata:
“Noi, scriitorii de ieri si de azi avem aceeasi misiune”
“Literatura realist-socialistă este, prin natura ei, o literatură a valorilor etice, surprinzând mutaţiile profunde, determinate în conştiinţă de ideea socialismului… Înzestraţi cu conştiinţa ştiinţifică a realităţii, scriitorii noştri reflectă cu perspicacitate desăvârşirea făuririi construcţiei noi, socialiste, reflectă chipul omului nou, constructor al societăţii viitorului. Acesta este în primul rând muncitorul comunist. E o mare cucerire a literaturii noastre contemporane zugrăvirea acestui erou al revoluţiei”. Dar nu numai muncitorul reflecta chipul omului nou. Noi, scriitorii de ieri si de azi avem aceeasi misiune, dupa cum ne-au trasat-o diferitele forte politice conducatoare: “Partidul i-a ajutat pe scriitori să înţeleagă ce rol le revine în viaţa socială, în lupta pentru construirea şi desăvârşirea socialismului, aportul pe care îl pot aduce la făurirea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste şi la distrugerea vechii mentalităţi.” Asta scriam in 1962, asta credeam si in 1992, cand i-am pacalit la directivele cui trebuie (he, he!) pe fraierii de legionari si le-am luat banii pentru Alianta Civica impreuna cu alinatoarea batranetilor lui Gogu, tovarasa Ana. Fiica de legionar, doar, ca si mine! Ce daca tatal ei a murit de inima rea cand a iesit din inchisoare si a vazut ce fiica are?! Ce, il iubea si ea pe Lenin! N-avea voie? Vai, si ce versuri frumoase scria. Si-acum imi dau lacrimile… “Slava vesnica lui Lenin”, “Candoarea ca un zid va masura dragostea mea, Partid”, “Noaptea uda ca o ploaie”, “Vibratoarele de Arges”… Ce vremuri!
Recitand colectivului despre tovarasul Gheorghe Gheorghiu Dej
Dar sa ma-ntorc la “Contemporanul” si al doilea episod cu Ivascu. Primise atatea felicitari pentru cantarea mea de 23 august, in ’62, incat, in ’64 m-a rugat, ca si Cristi Teodorescu azi, sa scriu, daca se poate, mai inaltator si mai innoitor. Tinuse minte cat de mult a contat pentru Partid, textul meu despre “Tinerii muncitori în creaţia literară contemporană” si Ghe Gheorghiu Dej, aparut in numarul 18 din “Contemporanul”. M-a pus chiar sa-l recit, cu voce tare, colectivului. Am fost si sunt profund emotionat, si-acum, cand retraiesc acel moment:
„Subliniind în cuvântarea sa la ultima conferinţă pe ţară a scriitorilor «rolul de seamă al literaturii în formarea şi educarea tineretului», tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej spunea: «Tânăra noastră generaţie are nevoie de opere care întruchipează idealurile pline de măreţie ale epocii noastre, evocând tradiţiile glorioase de luptă ale poporului, ale clasei muncitoare…». Această sarcină trasată literaturii este extrem de semnificativă. În fabrici, pe şantiere sau în gospodării agricole colective, tineretul participă cu entuziasm la desăvârşirea construcţiei socialismului. În condiţiile preluării puterii de către clasa muncitoare, un relief deosebit l-au căpătat tinerii muncitori. Ei şi-au însuşit socialismul ca pe un mod de viaţă, identificându-se cu peisajul inedit al ţării.” Desi unii radeau pe la colturi, in redactie, eu nu i-am luat in seama si am continuat cu elan: “Ce a însemnat Revoluţia socialistă pentru tot acest tineret osândit la nerealizare (sub burghezie) e uşor de înţeles. În peisajul ţării, devenit un imens şantier, literatura a surprins nemaipomenita dezlănţuire de energii, munca trepidantă, entuziasmul sutelor de mii de tineri, închinând o laudă tinereţii… o laudă efortului uman eliberat. Devotamentul şi eroismul acestor tineri, născuţi şi crescuţi după Eliberare, educaţi în spiritul moralei comuniste, trebuie să facă obiectul unor opere pe măsura cerinţelor epocii noastre.“
A XX-a aniversare a Eliberarii patriei de sub jugul fascist
“Bravo, mai, baiete!”, mi-a spus Ivascu. Tot asa sa scrii pentru maretul eveniment ce vine: a XX-a aniversarea a Eliberarii patriei de sub jugul fascist. M-am pus pe scris, constiincios si responsabil de insarcinarea de seama, pe care marele George Ivascu mi-o incredinta, din nou. Asa am scris, cu patrundere, textul aparut pe 21 august 1964, in anticiparea sarbatorii de peste doua zile: “23 august 1944 a avut urmările cele mai profunde în literatura pusă în faţa unor probleme umane nemaicunoscute, a unui peisaj social şi moral cu totul deosebit. Arta, hrănită secole întregi din negare, devine un mod de a afirma noul umanism socialist. Factorul hotărâtor al revoluţionării literaturii noastre este Partidul, chiar numai pentru faptul că avangarda marxist-leninistă a clasei noastre muncitoare e arhitectul structural prefacerii sociale şi politice, al unei noi realităţi, al unui nou tip uman, mult mai evoluat, care pune scriitorilor probleme noi, mult mai complicate… Întregul nostru front scriitoricesc a înţeles că literaturii noastre îi revine – aşa cum spunea tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej la Conferinţa pe ţară a scriitorilor, în cuvântarea din 24.I.1962 – misiunea de mare răspundere de a contribui prin toată forţa ei de înrâurire la formarea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste, la formarea omului nou, a moralei socialiste…”
Calinescu m-a facut “ipochimen”, Ceausescu – om
Nu stiu de ce, dar la scurt timp dupa acest articol atat de inaltator, George Calinescu i-a reprosat lui Ivascu faptul ca tine “un asemenea proletcultist” in redactie. Chiar a mers pana-ntra-colo incat, intr-un articol de fond de-al criticului, probabil din senilitate, aparut tot in “Contemporanul”, m-a facut “un ipochimen care nu pricepe codul cultural romanesc”. Bosorogul dracului! A murit inainte de a-i arata eu ce pot, cand, dupa un an, in ’65, am publicat impreuna cu Micu “Literatura română de azi. 1944-1964”, la Editura Tineretului (o gasiti si azi daca o cautati). I-am aratat eu atunci ce inseamna “ipochimen”! Ce sa zic! Sa spuna Cristi Teodorescu daca nu sunt demne sa apara si azi, in minunatul “Catavencu” al dragului de Sorinache, aceste falnice randuri: “Ideologia revoluţionară a proletariatului a revitalizat cele mai bune tradiţii şi tendinţe înnoitoare, stimulând dezvoltarea lor largă”; “O participare activă la mişcarea literară are organul central al partidului, “Scânteia“, care exercită de pe acum un rol îndrumător”; “Mergând în întâmpinarea scriitorilor şi a întregii intelectualităţi democrate, partidul a arătat de la început, cu claritate, direcţia pe care aceştia trebuiau s-o urmeze pentru a contribui eficient la sprijinirea cauzei poporului, la făurirea unei culturi noi”; “Memorabile cuvântări ţinute de tovarăşul Nicolae Ceauşescu la întâlnirea conducătorilor de partid şi de stat cu oamenii de artă şi cultură, din mai 1965, şi la conferinţa din iunie 1965 a organizaţiei de partid a oraşului Bucureşti. Un amplu răsunet au găsit în conştiinţa scriitorilor şi creatorilor de artă cuvintele rostite de tovarăşul Nicolae Ceauşescu de la tribuna celui de al IX-lea Congres al PCR”.
De la Cenaclul de luni aprobat de Secu la Cenaclul de la Comana al tovarasului Gogu
Cand m-au vazut asa de bazat, tovarasii de la Securitate nu au ezitat sa ma contacteze. Asa a aparut “Cenaclul de luni”. Misiunea mea era sa-i strang la un loc pe toti tinerii scriitori care putea deveni “turbulenti”. Era, da fapt, un balon de oxigen cetos, o refulare in grup. Prin ’83 deja cu totii erau indosariati, asa ca n-a mai fost nevoie de cenaclu. M-am orientat spre “Cenaclul de la Comana” (he, he!), ca sa zic asa. Sa vezi acolo, cu tovarasul Gogu, ce mai orgii – intelectuale, evident – cu spume – de sampanie, evident – si icre pe pereti – de Manciuria, evident -, pe-alea negre le pastra tovarasul Gogu si doamna Dorina Rudich pentru baietii de la Ambasada, care veneau cu votca (he, he!). Si-uite asa trecea timpu’. Cam prin ’80 se incinsese treaba cu nenorocitii de protocronisti care isi inchipuiau ca Romania a avut o cultura proprie, dintotodeauna. Javrele! N-au vrut sa recunoasca niciodata ca Stalin si poporul rus cultura si libertate ne-au adus. Mai credeau si-n Dumnezeu! Bine ca l-au arestat pe jigodia aia de Edgar Papu si l-au bagat la zdup, pe cand eu scriam frumoasele ode despre comunism. Dar degeaba!, ca el tot cu Dumnezeu a iesit din inchisoare sa ne-mpuie capul. Si-a aparut si animalul de Paul Anghel, care il cita pe senilul de Calinescu, spunand ca, cica, “Romania nu e o tara expansiva, ci una intesiva, propasirea ei se face in spatiul launtric!”. Futu-l in ma-sa de nationalist cu Eminescu-al lui cu tot! – sa ma scuze domnu’ Vintu… Auzi, tu, Teodorescule! Atunci nu s-a mai putut.
La masa cu tovarasul secretar general al Partidului
Pentru ca stiau ca am relatat si despre conferinta pe tara a tovarasului Ghe Gheorghiu Dej cu activul scriitorilor, tovarasii colegi m-au rugat sa-i reprezint la intrunirea din 13 martie 1981 cu tovarasul secretar general al Partidului nostru, si sa-i prezint problema. Tremurand putin, de emotie, m-am ridicat imediat dupa tovarasul Doinas:
„Mult stimate tovarase secretar general, îmi permit sa arat foarte putine lucruri care vor veni in completare – asa cum, de altfel, ati precizat si dumneavoastra – la ceea ce a spus colegul meu, Augustin Doinas. Si eu cred ca avem totala libertate de a raspunde, prin volumele noastre, eforturilor care se fac, de a darui oamenilor carti care sa oglindeasca realitatea si realizarile societatii noastre contemporane.
Domnia Voastra, de multe ori, ne-ati spus, ne-ati aratat ce se cere de la literatura, ce ar trebui sa fie aceasta literatura. (…) De obicei se leaga valoarea literara de libertatea acestei literaturi. Si eu, tovarase secretar general, am sa merg mai departe cu aceasta valoare a literaturii, spunand ca ea se leaga de legalitatea restaurata de 15 ani incoace, de cand Domnia Voastra ati instaurat aceasta legalitate, facand sa se cunoasca operele unui popor prea adesea incercat si lipsit in istoria sa de acest cadru firesc. Cea mai grandioasa legatura care se poate face intre dezvoltare si literatura in acesti 15 ani, si acest cadru legal, se face datorita si gratie eforturilor Domniei Voastre.
Poate ca nu mai este cazul s-o spunem, dar este un lucru clocotitor, afirmarea acestei legalitati.”
Si tot asa, si tot asa, mai Teodorescule. Ce sa-ti mai zic?, ca stii si tu cand am pupat in fund, cum faci tu acum cu mine, mai pulifriciule, mai – sa ma ierte domnu’ Vintu, asa ne mai alintam noi, ca catarii, cum ne-au invatat astia cu menaju’ a trois Plesu-Liiceanu-Patapievici.
Spalator de cadavre pentru Nelu Iliescu, Omul nostru din Moskba
Hai sa inchei cu dupa ’89, cand m-am dus la Iliescu sa-l rugam sa-l elibereze pe domnu’ Gogu. Eram cu dragul de Zigu Ornea care i-a si zis: “Mai, Nelule, hai sa-ti ia Niki un interviu, sa te spele de povestea asta cu mineriada lui peste. Au murit cateva zeci de bezmetici. Da-i in ma-sa!, ca erau flamanzi si goi. Iti baga Niki ceva stilat, in “Romania literara”, cu esti de-al nostru, mai, Nelule, mai”. O sa-mi aduc aminte toata viata acel moment din iulie 1990. Paseam pe coridoarele de marmura ale Palatului Cotroceni, incet, chiar sagalnic, exersand pentru momentul in care, dupa cum imi promisesera si Zigu si Gogo, eu voi fi presedintele acestor “stupid people”, cum zicea dragul de Silviu. M-am facut comod in fotoliu asteptand rabdator sa-i spal cadavrele lui Nelu. Rememoram nostalgic anii Ceausescu, cand, dupa ce se daduse semnalul in Time Magazine, in 1986, ca Iliescu va urma, toata lumea il adula; normal! Am inceput, fidel ca un pudel: „Domnule Preşedinte, daţi-mi voie să încep cu o întâmplare. Ea este semnificativă în privinţa speranţelor pe care mulţi intelectuali le-au nutrit, încă din epoca Ceauşescu, în legătură cu eventuala dumneavoastră carieră politică. Un prieten scriitor, care nu vă cunoştea personal, s-a prezentat, când v-a văzut acum un an şi ceva pe coridoarele Editurii Tehnice, v-a strâns mâna (n-aţi discutat nimic), şi apoi mi-a spus mie, după o zi sau două când ne-am întâlnit întâmplător: «Acesta va fi Omul».Istoria l-a confirmat. Credeţi – şi vă rog să mă iertaţi că vă pun atât de direct întrebarea, dar eu reprezint aici o revistă literară, principala revistă literară din ţară şi sunt obligat să o fac – credeţi că aţi păstrat simpatia scriitorilor şi a intelectualilor, care a fost într-un fel cel dintâi şi (îndrăznesc să spun) poate cel mai preţios capital politic al dumneavoastră?”
Domnul Presedinte Iliescu a raspuns, doct (am mai lucrat eu putin pe text inainte de tiparire): “Întrebarea dv. se referă, într-adevăr, la o problemă reală. Mă întreb însă dacă am putea afirma că acesta a fost sau este cel mai preţios capital politic, cu toate că simpatia scriitorilor şi intelectualilor constituie un element important prin el însuşi. Şi nu mă lasă indiferent. Alegerile au arătat însă o structură foarte diversificată a sprijinului politic. Ceea ce nu mă împiedică să constat, cu părere de rău, că sunt oameni care m-au cunoscut, de a căror stimă şi simpatie mă bucuram (sentimentul era reciproc) şi care, acum, nu numai că s-au îndepărtat de mine, dar se şi pronunţă de o manieră care nu este doar neelegantă. Asta mă amărăşte şi e o amărăciune personală. Nu vreau să caut explicaţii; viaţa noastră, atât de complexă şi complicată, face să se reaşeze multe lucruri, inclusiv atitudinile şi relaţiile dintre indivizi. De altfel, nu este vorba de toată intelectualitatea şi nici de toţi scriitorii. Continui să am relaţii foarte bune cu mulţi intelectuali, inclusiv scriitori de valoare, care au constituit şi constituie un important sprijin moral. Este vorba, însă, de unii oamenii; dar, pentru că este vorba de oameni pe care i-am cunoscut şi pe care îi şi preţuiam, nu este mai mică amărăciunea personală. Eu sper că este vorba de accidente specifice acestei perioade, care în timp vor fi depăşite. Sigur că, în cazul unora, sunt şi opţiuni fundamentale care ne deosebesc. Dar mie mi se pare că perioada pe care o trăim pune pe prim plan interese naţionale supreme – interesele noastre, ale tuturor, – care, indiferent de diferenţierile de opinii şi opţiuni, trebuie să devină interese comune, care să unească oamenii, nu să-i despartă.“
De la Gheorghiu Dej la Ceausescu, de la Iliescu la Basescu, de la Patriciu la Vintu: prosti sa fie!
Asa cu Iliescu. Dupa Gheorghiu-Dej si Ceausescu, nea Ilici era ca cireasa de pe tort. E, si dup-aia, cum ti-am spus, m-am bagat si eu in joc. Da’ nu-mi pare rau. Uita-te la mine azi: sunt ambasadorul lui Basescu la UNESCO, si dau numai pe chirie, de la “stupid people”, 10.000 de euro, la Paris? Sunt. Sunt si editorialist la “Adevarul” fratilor Patriciu si Plesu? Sunt. (Eram si la “Cotidianul” pana a venit boul ala de Nistorescu si la “Evenimentul Zilei”, pana mai ieri, baga-i-as undeva). Dar sunt si director la “Romania literara”, unde mi-am batut joc de animalul ala de Eminescu? Sunt. Sunt barosanul Uniunii Scriitorilor cu toate fondurilor ei pe mana? Sunt. Sunt si profesor si aspirator de pasarici proaste la Universitate? Sunt. Am scris “Istoria literaturii” din care lipseste laureata Nobel pentru literatura, Herta Muller? Am scris. E, ce sa zic, nu m-au primit bosorogii aia, a treia oara parca, in Academia Romana (da’ eu mai sunt roman?!). Ei si? Nu sunt sef de sala la Clubul Prometheus al devalizatorilor Rompetrol? Sunt. Imi baga fisicuri de euro prin orificii si Patriciu si Vintu si Basescu? Imi baga. Si nu ma pupi tu si altii ca tine, Teodorescule, zilnic, in fund si asa fac economie la hartie igienica, pe langa stocurile din buda de “Romania literara” si “Catavencu”? Ce-mi mai trebuie? Prosti sa fie! “Respect!”
Săptămîna viitoare, nu ratati: despre plagiatul lui Gabriel Liiceanu, scrisorile lui Andrei Plesu catre Nicolae Ceauşescu si reactia tovarasului secretar general al Partidului la informarile maiorului de Securitate Vasilie Malureanu, viitor general SIE. Plus, bonus: creatiile literare ale lui Sorin Ovidiu Vintu.
Trecute vieţi de tovi şi toave Scris de MAGDA URSACHE
„Partidul se află, în orice moment, în posesia absolutului adevăr şi e de la sine înţeles că absolutul nu poate să fi arătat vreodată altfel decât arată astăzi.” George Orwell
Ca şi M. Niţescu, în Sub zodia proletcultului, m-am întrebat şi eu: care va fi fost mai odioasă? Prestaţia lui Teohari Georgescu sau a lui Leonte Răutu la Cultură? Leonea, poreclit Cameleonea, a fost, apud Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, cel mai mare zbir ideologic. Cuvintele de ordine erau descompusă şi mârşavă pentru ideologia „veche” (de zdrobit) şi putred pentru scriitorul tradiţiei. „Putrezi” în viaţă se aflau Blaga, Ion Barbu, Voiculescu, Philippide, Crainic, Streinu, Cioculescu… Şi „putrefact” a devenit Arghezi, când a mişcat în front, iritat de optimismul „la calup” şi de noua scolastică. Deşi fusese editat în tiraje impresionante şi premiat, iconoclastul refuza să-şi înlocuiască acidul din călimară cu obligatoria „limonadă roz”. Ca opozant al tuturor guvernelor, intrase în opoziţie şi sub Groza. Diavolul de pamfletar făcuse să zornăie, într-o tabletă, tinichelele. Acelea care se ţineau zile-n şir la coada pentru gaz. Cum tinichelele au zornăit cam tare, Sorin Toma l-a eliminat pe ani mulţi din viaţa literară. Ruga poetului, „Fereşte-mă, Doamne, de interpreţi”, a fost scrisă la ceas rău. Ca să te fi menţinut la Putere, îţi trebuiau cinism şi nemernicie. Leonte Răutu le-a avut: „sau îi mâncăm noi pe şerpi sau ne mănâncă ei pe noi”. Şerpii erau „intelectualii aflaţi sub influenţe burgheze”. Iar cărţile lor, colcăind (verb în asociere cu reptilele) de fascism/şovinism/antimarxism/ propagandă creştină au fost prohibite. Recent, am recitit Perfectul acrobat. Leonte Răutu, măştile răului, de Vladimir Tismăneanu, în colaborare cu Cristian Vasile, editura Humanitas, 2008. Am spus recitit pentru că se reiau texte din Arheologia terorii, la care se adaugă un dialog cu istoricul Cristian Vasile (colateral, că tot e-n trend vocabula asta, din timpul alcătuirii “Raportului final”) şi un „trialog” cu Mihai Şora. Restul, pp. 165-448, fiind… documente. E ştiut: distrugerea culturii române (ruptura de trecut a fost, în realitate, des-fiinţare) s-a făcut pas cu pas, după tipar sovietic. Academia şi universităţile au fost „epurate”. Exact ca în URSS, s-a produs şi în gubernia ei, RPR, naţionalizarea editurilor. A funcţionat o cenzură atroce, ca la răsărit. Artiştii nealiniaţi, când n-au îndurat supliciile puşcăriilor şi strămutările forţate, au murit în mizerie, ca Hortensia Papadat-Bengescu şi atâţia alţii. Şerban Cioculescu şi-a vândut Academiei, pe o mie de lei, manuscrisul piesei lui Caragiale, O noapte furtunoasă. Şi-a înstrăinat icoane, scrisori eminesciene, acte, cărţi rare, colecţii de reviste… În anii ‘50, Barbu Cioculescu deţinea singura cartelă din casă. Elita intelectuală a fost prima victimă a dictaturii proletariatului. Societatea civilă s-a dus. Ultimele locuri de refugiu: cenaclul lui Emil Ciomac şi Mihail Andricu, locuinţa lui Barbu Slătineanu, cercul lui Petru Manoliu. Fostul student al lui Nae Ionescu mergea din adresă-n adresă şi primea, pentru conferinţe, mici sume de bani, cât să supravieţuiască. Cea din urmă conferinţă a fost în 2 noiembrie ‘50. După patru zile l-au arestat pentru atentat la viaţa lui Dej, când el vorbea despre Jacob Boemhe, Kierkegaard, Baudelaire, Rilke. Acuzator: Teohari Georgescu. Vigilentul descoperise un complot al duşmanului de clasă. În editorialul din Acolada de februarie 2009, Radu Ulmeanu face un calcul matematic: „Spectrul general al represiunii e evident, dacă ţinem seamă că, în plus faţă de elitele vechiului regim democratic duse pur şi simplu la abator, 28,8% din totalul condamnaţilor au fost ţărani, 13,4% – muncitori; aceştia dau un total de 42,3%, deci aproape jumătate” (s. mea, Magda U.). Acuze ca agitaţie, răspândire şi deţinere de materiale interzise (harta României Mari, o carte de N. Iorga, Mustul care fierbe de Goga…), comentarea posturilor străine, elogierea exponenţilor esteticii burgheze se plăteau cu ani lungi de detenţie. Aliniaţii, au fost „stimulaţi” cu sume uriaşe. Pentru Mărul de lângă drum, Beniuc a încasat, în ‘62, 31.280 lei, când salariu mediu brut era de 947 lei); înnebunite de boala Puterii, vip-urile proletcultului colecţionau medalii, juisând stahanovist la „marea schimbare a lumii”. Anunţând cu satisfacţie apusul celei vechi, distruse. Roşu de apus = roşu de Moscova. Cu gura umplută de bucuria premiilor de Stat şi a tirajelor de sute de mii de exemplare e greu să fii critic. Ce mi se pare a fi hiba cărţii semnate de Vl.Tismăneanu şi C. Vasile: nu un „organ” hărţuia, ci nenumărate „organe”. Răutu n-a fost singurul călău, singurul satrap, singurul inchizitor, singurul parlagiu, singurul gropar. Puneţi aceste cuvinte la plural! „Să cultivăm, tovarăşi, arta propagandistului”, a decretat şeful Agitprop. Şi s-a găsit, pe lângă perfectul acrobat, o armată întreagă de saltimbanci ai Puterii gata să ridice sistemul în slăvi. Răutu avea nu una, ci trei mâini drepte: Pavel Ţugui, şef al secţiei Ştiinţă şi Cultură, cel care l-a înfundat pe Blaga, Paul Niculescu-Mizil, şef al secţiei Propagandă şi Cultură, C. Nădejde, secţia Şcoli. PMR, prin Răutu, dădea directive Academiei. În august ‘48, noul statut excludea personalităţile „fasciste” şi „reacţionare”. „Dăunători” ca Blaga (biroul său de la Academia din Cluj era numit „bârlogul lui Faust”), Ion Petrovici, Gh. Brătianu, Gusti, Onisifor Ghibu, Mircea Florian au fost eliminaţi; P.P. Negulescu, Mehedinţi, Motru, ca discipoli ai lui Maiorescu. S-a spus că Răutu i-a scos din cultură pe Maiorescu şi pe Eugen Lovinescu. Da, dar prin N. Tertulian, Paul Georgescu, Crohmălniceanu, Vitner, Moraru, Şelmaru, Marcel Breazu, Georgeta Horodincă. Lupta cu mentorul Junimii a fost continuată de Savin Bratu (v. art. din Gazeta literară, Fantoma lui Maiorescu), îngrijorat că Liviu Rusu ar umbla, pe la Cluj, să-l reconsidere, şi de Paul Cornea. Nu ştiu dacă profesorul Cornea şi-a scuzat erorile proletculte, dar are mulţi avocaţi care pledează nevinavat. Deh, literatura ca interpretare! Interpretăm şi interpretăm, de dimineaţă până-n seară, în emisiuni culturale, ce să facem? Cine a protestat contra conceptului lansat după 23 august 44, „cultura de masă şi pentru mase”? Streinu, Cioculescu, Teodorescu-Branişte şi, vag, Camil Petrescu. Atunci! După ‘46, nu li s-a mai îngăduit „criziştilor” să se plângă. Le-a pus pumnu-n gură M.R. Paraschivescu, în articolul din Contemporanul, Plânsul maimuţelor sau unde e criza. Vladimir Streinu a revenit în coloanele revistelor abia în 1963. După Reforma Învăţământului din ‘48, s-au scos din programă latina şi elina, logica, filosofia generală, singura acceptată fiind filosofia „ştiinţifică” a lui Marx. Care alta a mai fost pusă-n practică? Nu mai pomenesc de religie. Misticismul era pedepsit dur, pentru a se distruge suportul moral al credinţei. Frasin Munteanu-Râmnic a fost întemniţat ca fiu al profesorului Munteanu-Râmnic, ministrul Învăţământului în timpul guvernării Iorga. Tatăl a murit la Sighet; fiul – puşcărizat la Aiud. Subliniez: pentru că era fiul tatălui său, atât. După aceeaşi Reformă – o ştiu din Istoricul Facultăţii de filologie a Universităţii Al.I. Cuza, redactat de Petru Ursache – profesorul de „veche”, Dan Simonescu, a fost forţat să plece. În dreptul numelui Şerban Cioculescu, titularul Catedrei de literatură română modernă, pe statul de funcţiuni 1947/48 scria: „Se comprimă persoana”. Istoricii ştiu (dar cine să-i mai audă?; noi preferăm ficţionalizarea istoriei) că Moscova şi-a transmis învăţăturile, prin ordin secret, pentru „lichidarea învăţământului burghez”. Textual: să se înlăture cei mai buni profesori, cei competenţi şi morali, mai ales cei cu popularitate. Aşa s-a făcut că, la Iaşi, ilustrul pedagog Ştefan Bârsănescu a fost înlocuit de Otto Schechter, pe care-l lăsase corigent, şeful Siguranţei punând pistolul pe masă, la examen. Se mai numea Siguranţă până să devină Securitate. Schechter absolvise „Universitatea Doftana”. Trambuline infailibile pentru carieră: Universitatea Muncitorească şi Cabinetul de Partid. Tragedia unei culturi – culturocidul, aşa cum îl numeşte Ştefan Arteni, n-a fost numai „opera” lui Răutu. Au contribuit apropiaţii lui: Roller, Iosif Ardeleanu şi Ofelia Manole, Constanţa Crăciun, Vitner, Popper, Moraru şi Şelmaru, Nestor Ignat, Novicov, Horia Liman, Bratu şi Brătucu, Crohmălniceanu, Georgescu. Au contribuit vedetele „obsedantului deceniu”, A. Toma şi Sorin Toma, Petru Dumitriu (Drum fără pulbere, romanul despre Şantierul Morţii, are exact 666 de pagini!), Beniuc, Deşliu, păsăruicile ciripind în limba lor de lemn, Cassian, Banuş, Porumbacu… Cultura română a fost sufocată de directivele lui Iosif Roitman Chişinevschi, care nici nu ştia româneşte. Pentru căderea lui Chişinevski, în iunie ‘57, e declarat responsabil Răutu, care l-a demascat, deşi era omul lui. Şi de ce n-ar fi fost debarcat, la urma- urmei? Nu făcuse destul rău? Şi de ce n-ar fi fost debarcaţi, în alt iunie, ‘58, la altă Plenară („oribilă”, „infamă”, pentru Vl. Tismăneanu, deşi doar Plenarele ne mai scăpau de politruci), Sorin Toma de la Scânteia şi Ştefan Voicu, de la Lupta de clasă, Mihail Frunză (Fruchtman), adjunctul lui Voicu, Leonte Tismăneanu, de la Editura Politică, Anghel Schor, Ofelia Manole. Nici ei nu făcuseră destul rău? Au căzut atunci, la datorie, Ileana şi Grigore Răceanu. În ‘60, avea să fie demis şi Pavel Ţugui, care omisese din autobiografie episodul Frăţiilor de Cruce. Or, Vl. Tismăneanu pare a fi de acord cu eliminarea lui Grigore Kotovschi, şeful Şcolii de Partid Jdanov, care-i turnase tatăl. Toate astea îmi amintesc de un pasaj pe care l-am aflat în ultimul roman al lui Eugen Barbu, Ianus, apărut în 1993. Un fost torţionar detronat evocă nostalgic spaima cumplită din şedinţele de Partid: „Ce vremuri, ce vremuri minunate, când Chişinevschi îi chema la şase dimineaţa pe toţi redactorii-şefi, privindu-i ca Frankenstein când făcuse iar ochi, sculat din mormânt şi strigându-le: – Căcaţilor! Derbedeilor! Vă bag la Canal, acolo o să vă lăsaţi oasele… Şi ei, căcaţii, cu adevărat nişte căcaţi, se uitau la el şi voiau să ghicească cu o secundă mai devreme unde se greşise”. Erau vremurile asasinatelor în serie. Martirii se aflau sub pământ. Deasupra, se intonau meterhanele (ca-n Principele), dunamale după dunamale. Ba se şi invidiau unii pe alţii pentru imnurile neruşinate în cinstea Puterii, ca Nina Cassian pe Baconsky (v. Memoria ca zestre). Da, aşa este, Răutu a impus temele literare. Tot el a propus procesele cu procurori-muncitori, care aveau menirea să-i orienteze just pe condeieri. Dar ar fi făptuit fără „activul” artiştilor şi ziariştilor? Ca pictora Ligia Macovei, care, în şedinţa din 27 iunie ‘52, saluta „verificarea membrilor Uniunii noastre”: „camuflăm poate bandiţi acolo”. „Perfectul acrobat” n-a avut doar câţiva ataşaţi, acolo, la politica de de-culturalizare. Ideologocraţii stăteau cu mâinile încleştate de semnalul de alarmă. Reînvie cumva fascismul? Misticismul? Grea povară era, atunci, pentru Crohmălniceanu, evazionismul estetic! Într-un referat din 1952, Pavel Ţugui, secondat de Andrei Strihan, încerca ostracizarea lui Vianu, indicând, în cursurile profesorului, confuzii de interpretare, definiţii greşite. De „concepţia obiectivistă şi cosmopolită” se făcea vinovat şi G. Călinescu. În ’55, Mihai Ralea, care îi servise pe Iuliu Maniu, pe Carol II, pe Lupeasca, şi-i servea pe Ana Pauker, dar şi pe Ioşca Chişinevschi, raporta la Academie despre „atitudinea intelectualilor din România faţă de regimul comunist”. Deşi membri de Partid, zicea el, Iordan, Graur, Byck mai „erau instalaţi în eroare ideologică”. Au fost daţi afară (temporar) de la catedră şi de la Institutul de lingvistică. Ce-i drept, nu altcineva decât Leonte Răutu sesiza într-un referat din 52, sub semnătură proprie, că în Secţia de Propagandă şi Agitaţie erau prea puţini intelectuali-activişti. Funcţionau acolo activişti-muncitori (ne)calificaţi, activişti-plugari, activişti-funcţionari, activişti-vânzători, activişti-frizeri, activişti-ospătari, ba chiar coafeze şi remaieze… La Bucureşti, în activul secţiei orăşeneşti, 80 erau muncitori, 6 intelectuali. La Timişoara, din 57 activişti, 2 erau intelectuali şi tot 2 la Hunedoara, din 21 de tovi. Deprofesionalizării programate i-au urmat simulacre de normalizare, de liberalizare, controlate şi ele de „sus”. Mielul nu turba niciodată, cum credea Baranga. Dimpotrivă, era sacrificat. Se debarasau şi de foştii tovarăşi de drum, ca Al. Jar ori ca Mihai Beniuc. Pe ceilalţi îi exterminaseră, începuseră să se dea la ai lor. Într-un raport despre presă, Răutu îl critica pe Moraru că a omis, în două articole din Contemporanul, numele lui A. Toma, „poetul cel mai legat de partid”. Iar Moraru (Iulea Shafran, după Vl. Tismăneanu) era o forţă, dacă lunarului pentru străinătate, Narodnaia Rumînia, cu î din i, redactat în limba rusă, i se spunea Morarnaia Rumînia. În Facultatea de filologie pe care am început-o în ‘62, am nimerit în plină luptă ideologică. Davidsohn era Răutu de Iaşi, iar Janeta Benditer – Rolleriţa. Cursurile de teoria literaturii şi de estetică îi venerau pe Vissarion Belinski, pe Nikolai Dobroliubov, pe N.G. Cernîşevski. Şi pe Gherea, opus neapărat lui Maiorescu, „îngust ca orizont”. Fusese şi mai rău când, peste presa ieşeană, atotputernicea Leri Lesner, un agitator grobian. Vl. Tismăneanu citează, într-o notă de subsol, contribuţia mea întru cunoaşterea temutului cenzor. În realitate, nu l-am apucat: pe-atunci recitam la serbările Liceului Hasdeu din Buzău versuri de Nina Cassian.Obligatoriu. Când am ajuns în dulcele târg, Lesner se repatriase pe pământul Vechiului Testament, însă mai dădea fiori celor care participaseră la şedinţele lui de şmotru. „Muncitorul ridicat” (formularea lui Răutu), D. Ignea, păstorea Iaşul literar. Ca recompensă, pesemne, pentru că scosese un ziar al Canalului Dunăre-Marea Neagră. Mostre de fanatism ridicol din Iaşul nou, devenit Iaşul literar, am dat şi-o să mai dau. „Zilierii ogoarelor literare” (l-am citat pe Vasile Spiridon) se supuneau fără vreo întârziere „comenzii sociale”. Se comportau ca nişte marionete trase de sfori de Ignea şi de Novicov, buzduganul lui Răutu, care „răspundea” de Filiala Iaşi a USR. Estetica sovietică era omniscientă şi infailibilă; comunistul stas – stereotip – uniformizat. Ion Istrati ura „Sughit bun Partidului”. Când instructorii PMR/ PCR „nu erau îndeajuns adânciţi” sau când descoperea „rămăşiţe formaliste”, tânărul combatant Al. Andriescu semnala în Iaşul nou abaterile. Azi a devenit monograful lui Gellu Naum. Scrisese Răutu Contra cosmopolitismului şi obiectivismului burghez în ştiinţele sociale (Lupta de clasă, octombrie ‘49 şi, în broşură, Editura Partidul Muncitoresc Român, în acelaşi an), lăudându-l pe Ajaev, toată suflarea publicistică nu citea decât Departe de Moscova. Îl plăcea Leonte Răutu pe Nikolai Gribaciov, îl plăcea şi Liviu Leonte, ca exemplu de măiestrie literară. Iar traducerile masive din literatura tezistă se comentau-lăudau intens. Până şi căsătoriile erau politice, cu teribilele neveste sovietice. Soţia prorectorului Bartfeld se numea Staliniţa. Şi ce nume le puneau copiilor! Donca, Zoia (Kosmodemianskaia), Ilici, Mişa, Volodea, Nadejda… „Când i-am spus lui Ignea, nota în 14 noiembrie ‘46, în jurnal Leonard Gavriliu, că la Iaşi ar trebui să apară o revistă intitulată «Spiritul critic», mi-a spus că trăiesc pe deasupra norilor, că nu e posibil azi aşa ceva. «Ce, vrei să-ţi aprinzi paie-n cap?»”. El nu şi-a aprins. Conducerea Filialei Iaşi a USR a decis să-i acorde, acum câţiva ani, diplomă de merit. Şi această fantomă a proletcultului a primit diploma din mâna lui Cezar Ivănescu, cel respins constant de Iaşul literar. Acuzat de colaborare cu Secu, Cezar a murit de inimă rea. Cordul bătut de gânduri negre n-a mai rezistat, în urma unei demascări staliniste, numită, postsocialist, desecretizare. Revenind la Perfectul acrobat: într-un preambul al volumului Leonte Răutu. Măştile răului, Vl. Tismăneanu promite „o analiză cât mai obiectivă, cât mai nepărtinitoare”. Din păcate, fotografia iese mişcată. Rigoarea analistului rămâne un deziderat, istoricul fiind înfrânt de… amintirile de familie. Bine informat, din interior ca să zic aşa, e, inevitabil, subiectiv când e vorba de propriul tată. Destinele celor doi moscoviţi, Leonte şi Leonid, s-au împletit permanent. La postul de radio Gavariti Moskva, Răutu (Lev Oigenstein) i-a avut ca subalterni pe Leonid Tismineţki, naturalizat Tismăneanu, şi pe mama autorului, Hermina Marcusohn. Un prim motiv de antipatie? Nu s-a implicat în repatrierea, de la Moscova, a familiei Tismăneanu. A făcut-o Miron Constantinescu, presat de Cristina Luca-Boico, sora mamei Hermina, dar şi şefă a filosofului Mihai Şora, în trecerea lui prin ministeriatul de Externe. Ana Pauker a semnat, în fine, actul. La Bucureşti, Tismăneanu a fost komisar ideologic sub Răutu. În ‘49, a fost numit la Catedra de marxism-leninism a Universităţii Bucureşti, devenită Catedra de socialism ştiinţific (primul ei şef fiind Leonte Răutu). Context în care Leonid Tismăneanul-a acuzat pe Goma, student (6 iunie ‘56, Universitatea Bucureşti) că s-a manifestat critic şi public privind ocupaţia sovietică. În anii ‘50, Tismăneanu-père era director adjunct al Editurii Politice şi membru al Secţiei de propagandă şi agitaţie, condusă de Răutu. Ca director adjunct al Editurii Politice, depindea tot de Răutu. Abilul Răutu pare antipatizat de Tismăneanu pentru că a reuşit să se menţină la vârf, sărind, oportunist, în barca lui Ceauşescu. Numai el? „Nu ne placanim în faţa nimănui”, striga Moraru, în româna lui precară, după cotitura cu URSS, când s-a schimbat foaia şi s-a trecut la „socialismul naţioanal” cum îi zice Luca Piţu. Comparaţia dintre cei doi se face pe acest criteriu: cine a stat mai mult „sus”, tatăl autorului rămânând în „Olimpul comunist” mai puţin decât celălalt. Unii, caTismăneanu, au avut conflicte cu Ceauşescu; alţii, ca Răutu, nu. Unii locuiau în case de înalt protocol, ceilalţi – numai de protocol. Răutu a scăpat destul de ieftin de destituire prin pensionare în ‘81, după ce i-au emigrat fiica Lena şi ginerele, Andrei Coler.Leonte Tismăneanu a ajuns bibliotecar în Glina-Căţelu, în urma căderii Anei Pauker, când ţinuse, neinspirat, partea lui Luca Laszlo, fostul gardist al lui Bela Kun. Nu l-a slujit nici atuul de-a fi fost Mare Mutilat pe frontul din Spania. Istoricul Tismăneanunu ne spune că Spania fusese transformată în câmp de luptă pentru cei care credeau în naţiune, religie, moralitate, versus cei care se sacrificau comanditar pentru democraţie populară; că URSS ordonase uciderea, acolo, a unor comunişti „deviaţionişti”. Adolescentul Tismăneanule vedea în Cartierul Primăverii, de pe bicicletă, pe ilegaliste plimbându-se: Natalia Răutu, Tina Chivu, Stela Moghioroş, Sanda Rangheţ şi nesuferita de Elena Ceauşescu. Biciclistul Vova se afla deseori în vizită la fiicele lui Răutu, Anca şi Elena, aşadar la umbra fetelor în floare. În casa Răutu, ne spune musafirul, se vorbea exclusiv ruseşte. Una dintre soţii, Natalia, alintată Niunia, n-a vorbit niciodată româneşte. Să-l blamezi, însă, pe Arghezi pentru dedicaţia „înfricoşătoare” către Răutu ori pe G. Călinescu pentru „ploconirea la Dej” mi se pare ciudat lucru, când tu însuţi ai beneficiat de şcoala Zoia Kosmodemianskaia şi de Academia Ştefan Gheorghiu. Şi mai ciudat lucru e să critici acrobaţiile lui Cameleonea (perfectul acrobat e sintagmă împrumutată din poezia lui Al. Jebeleanu), când ai executat propriile acrobaţii. Şi pentru că Vl. Tismăneanu e atent la detaliu (colaboratorul Cristian Vasile o şi declară: „eu care sunt un maniac al detaliului”), aflăm cum a murit Ofelia Manole, împuşcată de iubitul fiicei ei, în ‘83. Şi câte nu ştie Vl. Tismăneanu despre tovi şi toave, despre iubitele lui Răutu! Datorită aceloraşi amintiri de familie nu poate fi detaşat critic şi obiectiv. Răutu e desemnat ca tartorul absolut; Sorin Toma, care l-a demolat pe Arghezi, e „orbit” temporar de doctrină. Debarcarea intelectualului-marxist (mai intelectual decât Răutu!) Miron Constantinescu, din ‘57, e aproape deplânsă, ca şi pierduta „alternativă Preoteasa”, decedat într-un accident aviatic. Valter Roman e văzut ca insomniac, sfâşiat de frământări, pentru că „servise o cauză criminală”, deşi a făcut-o până-n moarte, în timp ce despre Răutu citim: „mă îndoiesc că a încercat vreodată o minimă remuşcare”. Dar N. Tertulian o fi fost bântuit de remuşcări? Susţinut de Ştefan Voicu, redactor şef la Era socialistă, continuatoarea Luptei de clasă, l-a atacat răzbit pe Heidegger în Era până s-a decis, deziluzionat de comunism, să treacă dincolo de Cortina de Fier. Horia Liman a plecat şi el, în ‘65, să reia revoluţia de la început, ca Lenin, în Elveţia. S-a dus în Canada şi dramaturgul Sergiu Fărcăşan, aflat la cârma Scânteii într-o perioadă rea. Despre unii numai de bine! Când nominalizează „echipele de politruci fanatizaţi”, Paul Georgescu, Savin Bratu, Sergiu Fărcăşan, N. Tertulian, Nestor Ignat, Mihai Gafiţa, o face „cu regret” (v. p. 111). În ce-i priveşte pe Cornea şi pe Wald, ei sunt „ziditori de cultură”, iar Crohmălniceanu – monumental, pentru că i-a reconsiderat, i-a repus în drepturi pe scriitorii de valoare. Da, dar după ce „bacilul Croh” (sobrichet Ion Barbu) i-a scos cu un şut în spate din literatură. „Exilat voluntar la Berlin”, după ‘89, Croh e prezentat ca „victimă a persecuţiilor staliniste”, deci de-culpabilizat. Lista răilor îi cuprinde pe Eugen Barbu, Beniuc, Ion Dodu Bălan, Săraru (Paul Anghel figurează nedrept acolo), Lăncrănjan. Nu sunt fan Lăncrănjan (tentaţia rimei!), dar multe portrete în apă tare le-a mai făcut cordovanul lui Răutu-Moraru-Chişinevschi. După Mihai Dinu Gheorghiu, resentimentele unora faţă deTismăneanusunt antiintelectuale.Antiintelectuală cum sunt, observ că în Perfectul acrobat se des-figurează şi se re-figurează istoria, ca să iasă un anume puzzle. Să nu mai ştim dacă ştim cu adevărat ce ştim, ca să-l parafrazez pe Philip Roth. Nu numai Răutu ne-a interzis istoria românilor, ne-a sovietizat sociologia românească, psihologia şi pedagogia, lingvistica. N-a refuzat numai el moştenirea Brâncuşi, ci cu mânuţa de muncitoare-ţesătoare a Constanţei Crăciun, soţia generalului de Securitate Vincze Iános, vicepreşedinte al Comisiei Controlului de Partid. Marele abuz ideologic (Novicov pronunţa obuz) a fost comis în echipă. Scânteia nu avea numai redactor-şef. Nici Gazeta literară, adjuncţii semnând: Paul Georgescu, Veronica Porumbacu, George Macovescu, Savin Bratu, Crohmălniceanu, Vicu Mândra. Mai mult decât Răutu, pe Lucreţiu Pătrăşcanu l-au urât (şi ucis) Dej şi Chişinevschi. O fi decis Răutu supravegherea şi anchetarea grupului Noica-Pillat-Paleologu-Steinhardt-Arşavir Acterian, dar să susţii că „Al. Drăghici şi acoliţii săi nu aveau nici cea mai vagă idee cine erau aceşti oameni de cultură şi de ce erau ei «periculoşi»”, mi se pare foarte departe de adevăr. Cine a citit „lucrările” deja publicate ale şedinţei de demascare şi de pedepsire a grupului Miliţa Pătraşcu-Mihail Andricu-Dora Massini-Marius Nasta ştie câţi vorbitori cu conştiinţă revoluţionară s-au produs în Aula Facultăţii de Drept. Iar la Congresul XII, primii care l-au placat pe Constantin Pârvulescu au fost Ion Popescu-Puţuri şi George Macovescu. Last but not least, Leonte Răutu. Fără îndoială, Răutu a fost zbirul cu majusculă. A apucat execuţia Ceauşeştilor şi a murit în ‘93. Dar a fost pus să dea seamă, ex-socialist? Nu. Nu l-a chestionat nimeni, cum nimeni nu l-a chestionat pe Drăghici. De ce? Simplu: cine i-a fost subaltern, la Secţia de Propagandă şi Agitaţie, decât preşedintele Iliescu?Tot subalterni i-au fost şi versatilul Brucan, cu o nouă aramă pe faţă, şi Pavel Câmpeanu, ghedesistul de elită, care predase la Politehnică claxonism (citeşte socialism ştiinţific). La fel Răutu, la fel Leonid Tismăneanu, la fel ministresa Culturii, Constanţa Crăciun. Cine l-ar mai fi putut chestiona pe Răutu? Premierul Petre Roman, cumva, fiul altui subordonat al lui Răutu? Bogdan Olteanu, nepotul bunicuţei Ghizela Vass, adjuncta lui Iosif Rangheţ, care verifica, în anii ’49-’50, dosarele membrilor? Vreunul dintre revoluţionarii noştri cu Brevet şi privilegii sau vreun political thinker, care a devenit capitalist după ce a cercetat imperialismul la Academia Ştefan Gheorghiu? Sau, poate, Anca Oroveanu (fiica lui – nota mea), pentrurevista 22. Aşadar, „perfectul acrobat” putea dormi liniştit. Ion Iliescu, în interviul luat deTismăneanu,Marele şoc din finalul unui secol scurt, mărturisea că l-a plăcut pe şeful său, Leonte Răutu.Nu organizase, în ’57-’58, sub comanda Răutu, procese antistudenţeşti? Nu a anchetat, ca lider UASR, „elemente duşmănoase”? „Principial”, desigur! În 12 ianuarie 2002, declara presei: „Nu-mi place execuţia ante-factum”. Dar ce făcea în şedinţele de excludere? Malvolio (personajul lui Petru Dumitriu care-l are par arrière pe Răutu în Rendez-vous au jugement dernier) putea şi zâmbi la gândul că nu diriguitorii de conştiinţe erau blamaţi, ci cei diriguiţi. Ca Tudor Vianu, care a acceptat, din frică, să fie numit ambasadorul Anei Pauker ori ca G. Călinescu, forţat să-şi „optimizeze” discursul. Putea vedea că ideile din Împotriva cosmpolitismului (…) îi erau continuate. Un exemplu: „Nae Ionescu face şi el parte dintre plagiatorii cei mai sârguincioşi ai filosofilor reacţionari germani, precursori ai nazismului”. Nu vă sună cunoscut? Continuă şi campania contra „elementelor naţionaliste”, pe care le pusese el însuşi la zid, de la Mircea Eliade la C. Daicoviciu şi de la Eminescu la Goga şi la Crainic, chiar în limbajul lui, (re)stalinizat. Cum merg lucrurile, în absenţa unei legi a lustraţiei, judecă tot cei care n-au autoritate morală să judece, dar se cred etic exemplari. Memoricidul (mulţumesc, din nou, Ştefan Arteni!) se tot amplifică. „Cine ne scrie istoria?”, întreabă Mircea Platon, ştiind bine că memorie reliable au puţini din cei care o fac. De vreme ce nu s-a vrut o rezolvare juridică a răului comunist, preferându-se teoria vinovăţiei generale asumate ca popor, ca şi cum n-ar fi nici o diferenţă între cei scoşi la manifestaţii şi agitatorii care i-au scos la aplauze, soluţia pare a fi… jugement dernier.
Desi la prima vedere e vorba de un interviu “la zi” cu un titlu “istoric” – Cum a apărut SRI – ziarul Adevarula reusit sa adune astazi peste 10.000 de accesari la acest subiect, extras, de fapt din cartea de dialoguri a fostului sef al SRI Virgil Magureanu cu istoricul Alex Mihai Stoenescu – “De la regimul comunist la regimul Iliescu” – , aparuta hat, tocmai in noiembrie 2008. Le-a luat ceva baietilor de la Adevarul pana au citit-o. Se dovedeste, din nou, ca misterele serviciilor secrete romanesti atrag masiv cititorii. Daca mai continua cu cateva episoade, profesorul Virgil Magureanu revine din nou in atentia publica, ce coincidenta!, chiar la startul campaniei electorale. Am intrebat si eu, curios, pentru cine se implica profesorul. Sa spunem ca am aflat. N-are rost sa ofer eu amicilor sau inamicilor presedintelui informatia. Sa o afle singuri. In tot cazul, ca un hint, vizavi de alte relatii “cu scantei” din trecut, mi s-a spus, destul de plastic, cam asa: astia-s ca artificiile; cand explodeaza, pe cer, se raspandesc in toate directiile dar, evident, de plecat pornesc dintr-acelasi cartus… Ramane de vazut. Oricum, opiniile lui Virgil Magureanu, fost senator FSN de Zalau si pretendent la fotoliul de prim prim-ministru inainte de a obtine sefia SRI, sunt intotdeauna interesante, chiar si cand sunt recitite si chiar cand nu sunt intotdeauna conforme cu adevarul (asta-i meseria). Asa ca va recomand dialogul acestuia cu Alex Mihai Stoenescu, selectat de Adevarul (cu mentiunea ca numele istoricului lipseste cu desavarsire) – Cum a apărut SRI / Măgureanu: “Ştiam că nu va fi un pension de fecioare” .
PS: Interesant ca in Adevarul lui Patriciu au aparut in ultima perioada mai multe articole negative sau insertii nefavorabile la adresa primului sef al SIE, celebrul Mihai Caraman (ca si in cazul interviului evidentiat mai sus), cu toate ca se spune ca generalul “l-a facut om” pe actualul multi-milionar. Oare are vreo legatura atitudinea mogulului de presa – in al carui trust activeaza si Andrei Plesu sau Nicolae Manolescu – cu vanzarea Rompetrol la KazMunaiGaz sau recentele sale investii in Ucraina si Georgia?
ACUM: „Înainte de 1989 n-am scris niciodată despre 23 August, sărbătoarea naţională a Republicii Socialiste România. Deşi numerele festive ale revistelor erau de rigoare, am reuşit să evit orice comentariu. Compromiţător, indiferent ce ar fi conţinut.“ (23 August 1944, Nicolae Manolescu, Adevărul, 24 august 2009)
ATUNCI: “Literatura realist-socialistă este, prin natura ei, o literatură a valorilor etice, surprinzând mutaţiile profunde, determinate în conştiinţă de ideea socialismului… Înzestraţi cu conştiinţa ştiinţifică a realităţii, scriitorii noştri reflectă cu perspicacitate desăvârşirea făuririi construcţiei noi, socialiste, reflectă chipul omului nou, constructor al societăţii viitorului. Acesta este în primul rând muncitorul comunist. E o mare cucerire a literaturii noastre contemporane zugrăvirea acestui erou al revoluţiei” – Nicolae Manolescu, “Înnoire”, “Contemporanul”, nr. 34/24 aug. 1962.
“23 august 1944 a avut urmările cele mai profunde în literatura pusă în faţa unor probleme umane nemaicunoscute, a unui peisaj social şi moral cu totul deosebit.Arta, hrănită secole întregi din negare, devine un mod de a afirma noul umanism socialist. Factorul hotărâtor al revoluţionării literaturii noastre este Partidul, chiar numai pentru faptul că avangarda marxist-leninistă a clasei noastre muncitoare e arhitectul structural prefacerii sociale şi politice, al unei noi realităţi, al unui nou tip uman, mult mai evoluat, care pune scriitorilor probleme noi, mult mai complicate… Întregul nostru front scriitoricesc a înţeles că literaturii noastre îi revine – aşa cum spunea tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej la Conferinţa pe ţară a scriitorilor, în cuvântarea din 24.I.1962 – misiunea de mare răspundere de a contribui prin toată forţa ei de înrâurire la formarea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste, la formarea omului nou, a moralei socialiste…” – Nicolae Manolescu, Literatura română de azi, “Contemporanul” nr. 34 din 21 august 1964.
“Partidul i-a ajutat pe scriitori să înţeleagă ce rol le revine în viaţa socială, în lupta pentru construirea şi desăvârşirea socialismului, aportul pe care îl pot aduce la făurirea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste şi la distrugerea vechii mentalităţi.” – Nicolae Manolescu, “Contemporanul”, nr. 34, 1964.
“Ideologia revoluţionară a proletariatului a revitalizat cele mai bune tradiţii şi tendinţe înnoitoare, stimulând dezvoltarea lor largă”;“O participare activă la mişcarea literară are organul central al partidului, ‘Scânteia’, care exercită de pe acum un rol îndrumător”;“Mergând în întâmpinarea scriitorilor şi a întregii intelectualităţi democrate, partidul a arătat de la început, cu claritate, direcţia pe care aceştia trebuiau s-o urmeze pentru a contribui eficient la sprijinirea cauzei poporului, la făurirea unei culturi noi”;Referiri la “memorabile cuvântări ţinute de tovarăşul Nicolae Ceauşescu la întâlnirea conducătorilor de partid şi de stat cu oamenii de artă şi cultură, din mai 1965, şi la conferinţa din iunie 1965 a organizaţiei de partid a oraşului Bucureşti. Un amplu răsunet au găsit în conştiinţa scriitorilor şi creatorilor de artă cuvintele rostite de tovarăşul Nicolae Ceauşescu de la tribuna celui de al IX-lea Congres al PCR” – din “Literatura română de azi. 1944-1964”, D. Micu şi Nicolae Manolescu, Ed. Tineretului, 1965, p. 5, 13, 15, 16, 17, 23, 27 etc.
Din stenograma intalnirii lui Nicolae Ceausescu cu un grup de scriitori, 13 martie 1981
„Tov. Nicolae Manolescu:
“Mult stimate tovarase secretar general, îmi permit sa arat foarte putine lucruri care vor veni in completare – asa cum, de altfel, ati precizat si dumneavoastra – la ceea ce a spus colegul meu, Augustin Doinas. Si eu cred ca avem totala libertate de a raspunde, prin volumele noastre, eforturilor care se fac, de a darui oamenilor carti care sa oglindeasca realitatea si realizarile societatii noastre contemporane.
Domnia Voastra, de multe ori, ne-ati spus, ne-ati aratat ce se cere de la literatura, ce ar trebui sa fie aceasta literatura.
Din pacate, tovarase secretar general, ne gasim aici, in fata Domniei Voastre, nu ca sa discutam cu presedintele statului si partidului probleme de fond ale literaturii romane, ceea ce ar fi fost de dorit, si ceea ce ar fi fost foarte important pentru noi, ci sa discutam, din nou – eu, in ce ma priveste, vin pentru prima oara in fata dumneavoastra – aceleasi probleme, sa discutam din nou despre aceasta atmosfera care domneste in viata literara, de raporturile in cadrul scriitorimii noastre.
Suntem aici, tovarase secretar general, solicitand atentia Domniei Voastre din cauza acestor contradictii, din cauza acestei atmosfere necolegiale. Exista un raport care leaga aceste realitati. Spre exemplu, exista un raport mecanic, dovedind ca o literatura se poate face intr-un climat bun, dar exista si unele resentimente care la un moment dat denigreaza aceasta literatura. De obicei se leaga valoarea literara de libertatea acestei literaturi. Si eu, tovarase secretar general, am sa merg mai departe cu aceasta valoare a literaturii, spunand ca ea se leaga de legalitatea restaurata de 15 ani incoace, de cand Domnia Voastra ati instaurat aceasta legalitate, facand sa se cunoasca opere-le unui popor prea adesea incercat si lipsit in istoria sa de acest cadru firesc. Cea mai grandioasa legatura care se poate face intre dezvoltare si literatura in acesti 15 ani, si acest cadru legal, se face datorita si gratie eforturilor Domniei Voastre. Poate ca nu mai este cazul s-o spunem, dar este un lucru clocotitor, afirmarea acestei legalitati. Tin la aceasta expresie, pentru ca mi se pare ca numai in acest cadru legal cultura se poate dezvolta firesc, fara a secreta aceasta otrava care poate duce la nemultumiri si ura.
Fenomenele negative care se petrec in viata noastra literara m-au facut, stimate tovarase secretar general, sa ma asociez celor care au cerut permisiunea de a se afla in fata Domniei Voastre si, totodata, acest lucru a pornit din dorinta catorva – foarte putini oameni, colegi de-ai nostri, de a pune in discutie, de a ataca si daca se poate spune de a discuta tocmai acest cadru, de aceasta legalitate.
Nu este poate probabil nevoie sa spun care sunt cauzele care au dus la aceste nemultumiri. Nu este vorba de unele neintelegeri, ci este vorba de unele nemultumiri ale unora din colegii nostri, care n-au fost alesi in organele conducatoare ale Uniunii Scriitorilor, este vorba de nemultumirea altora de a fi considerati de critica literara la valoarea pe care si-o imagineaza ca o au.
Pe de alta parte, Uniunea Scriitorilor a devenit, pentru acesti cativa, un cadru neplacut, stingher, pe care tind sa-l stapaneasca critic, devenind un dusman de moarte. Nu este nevoie sa spunem ce s-ar intampla, in acest cadru, cu unele din creatiile valoroase, care trateaza despre revolutia socialista, despre alte probleme, in lipsa criticii ca reglator.
Ceea ce este mai neplacut, este faptul ca aceste discutii, din cadrul literaturii, au inceput sa semene cu unele campanii impotriva unor oameni care au merite in literatura contemporana, unele legate direct de lupta pentru aceasta tara si pentru acest partid.
Domnia Voastra ati instaurat legalitatea, dar ati lichidat si un anumit monopol care a existat pana in anii 50, si nu numai pana atunci, si care tindea sa imparta pe scriitori in doua, cei care erau cu literatura si cei care erau impotriva partidului. Ceea ce as numit eu «Politica Ceausescu» a fost tocmai lichidarea acestor «drepturi» de obicei ale unor uzurpatori, a unora, foarte putini, de a se erija ca adevarati iubitori de tara, a iubirii de partid. Acestia, foarte putini, uita ca scriitorul adevarat, sau mai bine-zis, este scriitor adevarat cu conditia sa fie un scriitor adevarat! Aceasta a doua parte a firmatiei mele izvoraste din declaratiile facute de acestia, foarte putini, in diferite ocazii si care au creat un mare loc pentru impostura, pentru veleitarism.
Nu mai este nevoie sa spun de climatul necritic care are loc in viata literara, climat care trebuie – cred eu – cat se poate de repede sa fie discutat, analizat, inlaturat pentru ca, altfel, in relatiile dintre literatura si viata literara sar putea intampla ca aceasta admirabila literatura, pe care o stim de 15 ani incoace, care se situeaza la nivelul cel mai inalt al creatiei artistice romanesti, sa inceapa sa suporte tot mai greu presiunile care apar si, totodata, sa apara tot mai putine creatii bune bune, sa apara o anumita oboseala a scriitorilor din cauza acestor campanii, si in mod deosebit la scriitorii mai tineri .
Va multumesc, tovarase secretar general, ca m-ati ascultat. Sper ca cuvantul meu stingher – vorbesc pentru prima oara in fata dumneavoastra – a reusit sa va transmita a anumita emotie a starii pe care am vrut s-o completez, daca nu si cauzele ei obiective.
Inca o data, va multumesc.” Reprodus dupa Marin Radu Mocanu, Cenzura a murit, traiasca cenzorii,
Editura EuroPress, Bucuresti, 2008, pp. 127-129 Semnalat de Paul Goma si Revista Cultura
EXCLUSIV ADEVARUL: Grigore Cartianu a turnat la Secu
În perioada 1986-1989, ziaristul militanto-pupincurist mutat peste noapte din tabara lui Basescu in cea a lui Patriciu a dat nouă informări despre colegii săi de stadion. În dosarul privind activitatea sa de informator al Securităţii, sursa Grigore Cartianu figura cu numele conspirativ „Ecrivan“.
Autodenunţ: Gregoire Ecrivan
De: Grigore Cartianu (*) Data: 22 iul 2009
Trimite unui prieten / Print
A venit şi rândul meu, Gregoire Ecrivan. Va veni, desigur, şi rândul altora… poate chiar a colegilor mei intelectuali, Plesu si Manolescu, sau a patronului nostru de azi, Dinu Patriciu. Marile adevăruri pot fi tăinuite o vreme, dar nu pot fi ascunse la infinit. Oricât s-ar strădui cei ce se simt cu musca pe căciulă, urmele nu pot fi şterse în întregime. Întotdeauna va rămâne o dâră care, în condiţii prielnice, va indica drumul spre adevăr. Aşa s-a întâmplat, acum, în cazul meu, Grigore Cartianu, inca redactor-şef la Adevărul…
E o surpriză totală, nu-i asa?! Ma stiti doar cu toţii drept unul dintre puţinii stalpi de stadion cu oarece pusee de disidenţă, mai ales la TV. Povestea a inceput de mult… Aventura mea din vara anului 1988, când am sfidat doi intelectuali periculoşi – pe Plesu şi pe Liiceanu -, mi-a creat o aură de opozant al unui sistem capabil să ma strivească. Apoi, peste ani, dezertarea de la Evenimentul Zilei, fuga la Scanteia şi ascunzătoarea sub pulpana lui Tismaneanu semănau un pic cu venirea taticilor si bunicilor noştri bolsevici, spre furia romanilor şi în aşteptarea Armatei Rosii. Dar pe cât de iluzoriu s-a dovedit atunci, ca si in 1989, desantul anticomunistilor, pe atât de înşelătoare se dezvăluie acum marea mea disidenţa.
Grigore Cartianu e o dezamăgire şi atât. Si trebuie sa va obisnuiti cu asta. Nu trebuie să va înfuriati ori să aruncati cu pietre în mine. Important e că ma cunoaşteti mai bine. Că ne cunoaştem mai bine. Importantă este şi cronologia. Când am ales să semneze note informative către Securitate nu eram „Ecrivan“ cel puternic şi admirat, ci un tânăr lingau care abia împlinise 18 ani. Jucam în internaţionala de juniori pupincuristi din trena neo-kominternistilor, dar dara spre prima reprezentativă, marea mea limba, se anunţa lunga şi cleioasa.
Un reper temporal: când Grig Cartianu – cum ma alint uneori – se antrena în turnătorie, povestindu-le securiştilor ce băieţi buni sunt Traian Basescu şi, apoi, Dinu Patriciu (o notă bună, totuşi, pentru conţinutul „pârei“!), Scanteia triumfa în Cupa Campionilor Kazahi. Pe Rosca Stanescu, de exemplu, l-am „încondeiat“ la două săptămâni după finala de la Astana.
La 20 de ani de la căderea clanului Ceauşescu si renasterea Clanului Gogu Radulescu, n-am aflat, aşadar, cine e vinovat pentru măcelul de atunci si orgiile cu Ana Blandiana in rolul porno-moldovencei, dar ştim, in sfarsit, că am turnat la Securitate. Ma veti privi, poate, cu alţi ochi, dar, va rog, sa nu-mi contestati niciodată performanţele pupincuriste.
Veti rămâne poate însă veşnic nedumeriţi: de ce nume de cod „Ecrivan“? Chiar atât de mult am ţinut la bunul meu sef si socru mic prin alianta, scriitorul Ion Cristoiu, care ma pescuise de la juniorii EvZ, încât să-i folosesc meseria la Securitate, ca pe o aspiratie de neatins? Ei bine, da!
Aşa s-a dus un posibil si mai mare lingau despre a cărui existenţă ştiam doar eu: Gregoire Ecrivan.
IN ATENTIA CLUBULUI ROMAN DE PRESA CATRE, Cotidianul „Adevarul” In att Dlui Redactor Sef Grigore Cartianu Stimate Domn,
Pentru o corecta informare a cititorilor, va rugam sa difuzati urmatorul drept la replica, in aceleasi conditii in care a aparut articolul , in numarul din data de 25.06.2009. In acest articol autorii prezinta in mod deformat, subiectiv si tendentios o serie de informatii cu caracter nesemnificativ sau nereal, dublate de imagini foto, ca fiind rezultatele unei investigatii asupra activitatii a 2 firme de paza ce asigura securitatea unor unitati militare din Capitala, in tentativa de a realiza conexitatea dintre serviciile civile de paza si gravitatea deosebita a faptelor din asa numitul caz ’’UM 01916 – Ciorogarla”, unitate militara din care au fost sustrase cantitati importante de armament. Desigur, intelegem importanta demersului jurnalistic, precum si rolul esential al presei, mass mediei in general, in sesizarea si informarea opiniei publice, dar nu putem accepta ca aceasta activitate sa aiba ca efect denigrarea, dezinformarea, manipularea cetatenilor, prezentarea eronata sau/si vadit subiectiva a informatiilor, deoarece acest efect ar induce opiniei publice concluzii necorespunzatoare adevarului, ar aduce atingere valorilor, drepturilor si libertatilor fundamentale specifice oricarei societati democratice si ar fi contrar principiului fundamental consacrat de Constitutia Romaniei conform caruia ’’nimeni nu este mai presus de lege’’. In mod concret, articolul la care facem referire aduce o grava atingere prestigiului si reputatiei firmei noastre, indeosebi prin concluziile din subtitlul final, intitulat ”Un contract strategic’’, dar si prin maniera constant deformata si tendentioasa in care sunt prezentate informatiile si imaginile alaturate acestora. Tocmai de aceea, in drept la replica, dorim sa precizam urmatoarele : SC FANDAX GRUP SRL nu este o ’’firma de apartament”. Precizam ca desi nu reprezentam o societate mare sau medie in profil, totusi, nu suntem o ’’firma fantoma’’ asa cum se acrediteaza in articol, dimpotriva, suntem infiintati inca din anul 2003, avem un numar de peste 100 de angajati permanenti sau temporari, avem un sediu principal si sediu secundar in com. Popesti Leordeni, str. Taberei, un numar de peste 5o de caini specializati si 50 de cai pentru paza (suntem singura societate de paza care foloseste paza calare). Societatea noastra are asociati, administratori, directori executivi si operativi, personalul de paza si auxiliar, dispune de toate autorizatiile si avizele legale, isi achita impozitele, contributiile si taxele catre bugete, incearca in permanenta sa isi indeplineasca in mod profesionist obligatiile contractate cu diversii beneficiari, constienti fiind ca situatia actuala din mediul economic nu ar permite si ar sanctiona neglijentele si deficientele de orice fel ; SC FANDAX GRUP SRL nu este o firma clientelara. Precizam ca, desi am participat la mai multe licitatii publice organizate de MapN, suntem in executarea a doar 2 contracte comerciale avand ca obiect prestarea serviciilor de paza si protectie la unitati militare, ca aceste contracte au fost adjudecate in mod legal, in urma inscrierii si participarii la licitatiile publice organizate de M.Ap.N. in calitate de beneficiar si ca aceste contracte sunt cu caracter de exceptie, firma noastra avand beneficiari din zona privata in procent de 90%. Sunt vadit denaturate si informatiile cu privire la valoarea contractului incheiat pentru UM 02238 – Chitila, intrucat autorii confunda intentionat notiunile de contract cadru si contract propriu zis, iar pe de alta parte, prezinta cifrele contractului valabil pentru o perioada de 3 ani ca si cum am fi incasat deja suma respectiva, fara sa precizeze ca suma de 1.057.630 de lei, echivalent a 265.000 de euro, este cea mai mica suma rezultata din licitatie, fiind deci cea mai apropiata de interesul economic al M.Ap.N. si ca aceasta suma este impartita in mod egal pentru fiecare luna din valoarea contractului, pe toata valabilitatea acestuia ; SC FANDAX GRUP SRL nu este implicata pentru prestarea serviciilor de paza la UM 01755. In mod evident tendentios, desi se retine ca sunt 2 unitati militare vizate, nicaieri in articol nu este mentionata cealalta societate de paza, iar pe intregul material sunt voit amestecate informatii si imagini referitoare la UM 01755 – Unitate de cai ferate si UM 02238 – Scoala de Logistica, toate fiind abil directionate catre numitorul comun : SC FANDAX GRUP SRL. Precizam ca noi executam servicii de paza doar la UM 02238, ca la aceasta unitate reporterii nu au avut nici un fel de discutii cu agentii de paza, nicidecum sa fie realizata depasirea perimetrului defensiv sau sa fie furnizate informatii secrete obtinute de la agentii nostri de paza, asa cum prezinta in mod fals alarmist cei doi autori ai articolului. In realitate, asa cum se arata in articol, reporterii au patruns in incinta unitatii 01755, care nu este in paza societatii noastre, iar fotografia cu civilul pensionar este realizata la aceasta unitate ; SC FANDAX GRUP SRL dezaproba caracterul incriminator in care sunt realizate si utilizate fotografiile alaturate articolului si al celor postate pe siteul https://www.adevarul.ro/. Spre satisfactia noastra, am constatat ca bloguri ca un numar semnificativ de cititori au sesizat in mod independent faptul ca marea majoritate a fotografiilor referitoare la UM 02238 sunt facute din autovehicule in miscare, sau din alte locuri exterioare celor 2 unitati militare, adica din locuri publice frecventate de multi pietoni (pasarela) sau care nu sunt sub observatia normala a agentilor de paza, toate acestea cu intentia evidenta de a ajuta sugestia caracterului nelegal si la voia intamplarii in care s-ar desfasura activitatea noastra la UM 02238. Ceea ce inca nu stiu cititorii Dvs se refera la faptul ca autorii articolului au folosit cu obstinatie numele firmei noastre ca fundal comun si au postat o serie de fotografii absolut nesemnificative (locuri virane, foisoare de paza, un cort militar, semnale de avertizare militare si tablite indicatoare exterioare) special realizate ca sa intareasca concluzia generala de haos, ori au combinat fotografii aferente UM 01755 ca si cum s-ar referi la UM 02238, desi doar cateva din aceste fotografii sunt cu adevarat alarmante si ele nu sunt realizate in obiectivul pazit de noi, adica UM 02238, ci la UM 01755 ! In final, Stimate Domnule Redactor Sef, va asiguram ca dezaprobam maniera categoric abuziva si falsa in care a fost realizat intregul documentar si mai ales informatiile referitoare la firma noastra, dezaprobam faptul ca s-a insistat in intregul articol numai cu numele firmei noastre si faptul ca majoritatea fotografiilor sunt realizate din exteriorul celor 2 unitati militare dar sunt prezentate drept dovezi ale vulnerabilitatii sistemului de paza, dezaprobam limbajul alarmist si bombastic al articolului (ex.’’ …Cele două cazărmi pot fi scoase din funcţiune în nici o oră, cu tot cu capturarea depozitelor de armament sau a parcului auto…’’), cu mentiunea ca, in cele din urma, nici sistemele de securitate foarte avansate nu au putut impiedica ci doar sa atenueze atentatele teroriste de amploare si bine puse la cale (SUA, Marea Britanie, Spania, Japonia, etc). Dezaprobam totodata faptul ca autorii nu au cerut relatii suficiente autoritatii contractante cu privire la modul executarii serviciului de paza de catre firma noastra, intrucat ar fi aflat ca niciodata nu am fost implicati in incidente sau evenimente nedorite, dimpotriva, ne indeplinim profesionist obligatiile contractuale asumate in temeiul Legii nr. 333/2003. Va multumim pentru sprijinul Dvs si speram ca prin publicarea dreptului la replica vom reabilita in mare masura prestigiul si reputatia SC FANDAX GRUP SRL.(Ceea ce, evident, nu s-a intamplat – nota mea) SC FANDAX GRUP SRL Director General Daniela Popa
Ce coincidenta (vai!), in aceeasi zi, Jurnalul lui Voiculescu da o “exclusivitate” cu tinta la Vantu – Liviu Luca, lup păstor la oi – iar Adevarul lui Patriciu ataca, prin gurita lui Cartianu, acelasi trust – Impostori în vremea crizei. In cazul din urma, victima necolaterala, Cristi Godinac, presedintele MediaSind. Pe Cartianu zici ca l-a apucat iar deontologia, dupa cat de aprig scrie la adresa lui Godinac: “E de înţeles: nu poate sări cu gura la grupul mentorului său, Liviu Luca, sindicalistul-patron care deţine dubla calitate de a-i fi şi fin, şi naş!”. Din specia semintar de stadioane, Cartianus uita cum dadea el de pamant cu Patriciu cand era serpas pe sendero luminoso a tovarasei procuror Macovei la Evenimentul Zilei si cum s-a tarat apoi pe burta cand a ajuns la Adevarul ca sa-i pupe talpile mogulului. Diferenta dintre el si Godinac e ca acesta din urma nu a ezitat sa critice situatii dificile patronat-jurnalisti, indiferent de trust. Mai curand, Cartianu, cu mustele alea urate pe caciula, il ataca pe sub centura pe Godinac, inainte de a se declansa procesele impotriva Adevarul SA pentru matrasirea paranoica a doi ziaristi foarte buni. Iata reactia lui Cristi Godinac: “SC Adevarul SA si SC Adevarul Holding SA au grave probleme cu legea. Directorul general Razvan Corneteanu refuza un dialog institutional, refuza intrarea in legalitate. In schimb, unii dintre apropriatii sai, dintre cei care au mai scris articole in numele lui, injura Federatia Romana a Jurnalistilor MediaSind in ziar. Domnul Corneteanu se razbuna astfel pe MediaSind deoarece mai multi membrii de sindicat se afla in proces cu ziarul Adevarul si pentru ca, la sesizarea sindicatului, Inspectia Muncii l-a amendat si l-a obligat sa intre in legalitate. Ma refer la faptul ca trustul Adevarul nu plateste sporurile din Contractul Colectiv de Munca, ca plateste soferi , corectori si alti angajati pe contracte de drepturi de autor (evaziune fiscala?), ca desface contracte individuale de munca discretionar si fara respectarea legislatiei si ca promoveaza un climat dictatorial in redactie. In loc sa respecte legea si sa nu ne mai hartuiasca membrii de sindicat, directorul holdingului Adevarul bate gamela la gazeta ca sa distraga atentia de la problemele lui. Il priveste. Noi ne aparam in continuare membrii de sindicat, indiferent la ce trust de presa lucreaza.”
„Cel Viteaz, cel Bun, cel Mare“ Autor: Grigore Cartianu Data: 11 iul 2009 480 afişări
Motto: „Nu vă supăraţi, ce se vinde aici?” „Cărţi.” „Daţi mai puţine, să prindem şi noi!” (Dialog la coadă, 1988)
„Antologia ruşinii după Virgil Ierunca”, volumul îngrijit de Nicolae Merişanu şi de Dan Taloş (Editura Humanitas, 2009), oferă nu doar o porţie consistentă de limbă de lemn în sos de proză, ci şi o colecţie caraghioasă de ode în versuri. Aşadar, la treabă!
Ana BLANDIANA, absolut imbeciloidă (Almanahul “Luceafarul”, 1983):
PARTID Candoarea mi-a-nflorit in ochi definitiv Cu-ntaiul plans in curtea scolii sub castani Cand clasa mea primea cravata rosie festiv, Si sufeream respinsa grav de colectiv Ca nu-mplinism inca noua ani. Candoarea mi-a crescut de-atuncea dureros, Cu bratul ridicat deaspura fruntii mult, Simbolizand ca viata-mi va fi socotita mai prejos Decat tulburatorul luptelor tumult, Ca niciodata n-am sa ma separ orgolios De imnul colectiv si luminos. Candoarea scrijelata de mana ta lucid In ochii mei, dramatic deschisi spre mana ta, Oricate maluri s-ar sedimenta, Nu-mi vor putea-o sterge. Candoarea ca un zid Va masura maturitatea mea, Partid.
PLOAIA In noaptea asta uda ca o ploaie Am scris intaiul cintec comunist De zece zile toamna se jeleste Si totusi pe santier nu-i nimeni trist…
ODA 1918 Slava neamului acesta Vremurilor noastre slava! Slava erei ce se naste Dusmanita si grozava; Slava robului de veacuri Care n-o sa fie rob; Slava tarii ce inalta O sesime de pe glob; Slava! Slava fericirii Vremii viitoare slava; Slava lumii ce se naste In aceasta ora grava; Slava anului acesta Ce-a ucis in colb milenii; Si de flacari, ca drapelul, Slava vesnica lui Lenin!
Vladimir TISMANEANU, alias Volo Tismenitki (O conceptie practica si vizionara – Viata Studenteasca)
Sinteza originala, expresie remarcabila a marxismului creator in contemporaneitate, conceptia filosofica si politica a secretarului general al partidului nostru, tovarasul Nicolae Ceausescu, reprezinta prin viziunea generala, prin complexitatea, polivalenta si bogatia de semnificatii pe care le comporta nu atat un ansamblu de idei de incontestabila valoare teoretica cat mai ales un model de raportare intelectuala la realitatile sociale de azi. Asa cum o doreste o intreaga dezvoltare a marxismului si a miscarii muncitoreseti, punctul de vedere al totalitatii concrete care sta la baza intelegerii dialecticii societatii si istoriei este indisociabil de imperativul transformarii revolutionare a lumii, de imperativul practicii social-istorice. Este, fara indoiala, privilegiul unei gandiri de exceptie, acela de a imbratisa, intr-o viziune larga, deschisa, realitatea, urmarind in acelasi timp surprinderea articulatiilor intime, determinatiilor concrete ale fenomenului si proceselor sociale, de a concepe universul in si prin particular, de a afirma particularul si de a-l integra universului, refuzand schematismul si reductionismul, speculatia si orice fel de excese teoretizante. Interiorizand profund necesitatea nedogmatizarii demersului teoretic marxist, tovarasul Nicolae Ceausescu accentueaza asupra faptului ca: ” Nu trebuie sa ne multumim cu cea ce s-a spus odata ci sa reconsideram unele teze daca viata, realitatile, faptele demonstreaza ca ele nu mai corespunde, chiar daca la vremea lor au fost juste”. (…) Depistam, deci, in filonul umanist revolutionar al conceptiei tovarasului Nicolae Ceausescu, intelegerea profunda, deplina, a faptului ca totalitatea sociala concreta isi are radacina in om. Ca nu semnifica nimic in absenta lui sau in conditiile ignorarii lui. Or, tocmai socialismul si comunismul tind sa corespunda practic, sa dea intreaga masura reala unei eterne chemari antropocentriste, pe care marxismul o ridica la cea mai inalta cota.
Colegul meu editorialist la Adevarul, Nicolae MANOLESCU, un fel de presedinte al Uniunii Scriitorilor din Romania, director pe la Romania literara si, pe deasupra, ambasador al Romaniei la UNESCO (Partidul – creatorul unui nou tip uman si “Literatura Romana de Azi 1944 – 1964” )
23 August 1944 a avut urmarile cele mai profunde in literatura pusa in fata unor probleme umane nemaicunoscute, a unui peisaj social si moral cu totul deosebit. Arta, hranita secole intregi din negare, devine un mod de a afirna noul umanism socialist. Factorul hotaritor al revolutionarii literaturii noastre este Partidul, chiar numai pentru faptul ca avangarda marxist-leninista a clasei noastre muncitoare e arhitectul structuralelor prefaceri sociale si politice, al unei noi realitati, al unui nou tip uman, mult mai evoluat, care pune scriitorilor probleme noi, mult mai complexe. Facind din creatia literara o parte integranta a cauzei generala a clasei munictoare, „o literatura cu adevarat libera, legata fatis de proletariat”, Partidul i-a ajutat pe scriitori sa inteleaga ce rol le revine in viata sociala, in lupta pentru construirea si desavarsirea socialismului, aportul pe care il pot aduce la faurirea si dezvoltarea constiintei socialiste, la distrugerea vechii mentalitati. Insusindu-si ideile marxist-leninismului, scriitorii au dobindit o imagine justa, adecvata a esentei fenomenelor pe care le reflecta, a perspectivei evenimentelor pe care le traiesc. Inca in primii ani de dupa Eliberare, Partidul a inceput procesul complex si indelungat de inchegare a unui front scriitoricesc unit, a indrumarii literaturii noastre. Dupa cum materialismul intra – potrivit observatiei lui Engels, citata de Lenin in “Materialism si empiriocriticism”” – intr-un nou stadiu cu fiecare descoperire stiintifica epocala, tot astfel arta isi innoieste infatisarea in raport cu experientele capitale ale umanitatii, cu evolutia – determinata social – a sensibiltatii umane. Fara a porni din niste “reguli” prestabilite, dintr-un program estetic limitativ, literatura insufletita de idealurile epocii socialiste nu este nici o literatura informa, la discretia reproducerii nesemnificative sau a exercitiului fara sens. Expresie a atitudinii comuniste fata de existenta, ea urmeaza dintr-o necesitate launtrica, izvor=ta din insasi natura sa, anumite principii. Principiul fundamental e acela al partinitatii comuniste, al angajarii. “Literatura – scrie Lenin – trebuie sa devina o parte integranta a cauzei generale a proletariatului”. (…) Indemnul la cunoasterea profunda, multilaterala a vietii strabate saluturile adresate de CC al PCR conferintelor si congresului scriitorilor, cuvantarile rostite de Gh.Gheorghiu- Dej cu diferite prilejuri. El se desprinde din memorabilele cuvantari tinute de tovarasul Nicolae Ceausescu la int=lnirea conducatorilor de partid si de stat cu oameni de arta si cultura, din mai 1965, si la conferinta din iunie 1965 a organizatiei de partid a orasului Bucuresti. Un amplu rasunet au gasit in constiinta creatorilor de arta cuvintele rostite de tovarasul Nicolae Ceausescu de la tribuna celui de al IX-lea Congres al PCR: “Avem o tara frumoasa si bogata, un popor harnic si cutezator, care timp de peste doua milenii, in ani grei de restriste, infratit cu codrii, raurile si vaile, si-a aparat glia, iar acum, sub conducerea partidului, isi zideste o viata noua. Poporului, adevaratul fauritor al tuturor bogatiilor patriei, trebuie sa-i inchine oamenii de arta si cultura tot ceea ce poate crea mai frumos si mai bun. Desigur, se poate si este necesar sa se creeze in diferite forme si stiluri. Putem spune creatorilor de arta: alegeti tot ceea ce credeti ca este mai frumos in culoare, mai expresiv in grai, redati realitatea cat mai variat in proza, in poezie, in pictura si muzica, cantati patria si poporul nostru minunat, pe cei ce si-au inchinat intreaga viata infloririi Romaniei”. O sustinuta contributie la popularizarea politicii partidului, la atragerea scriitorilor in lupta pentru democratie populara, pentru crearea unei literaturi animate de idealurile contemporane a dat inca din primii ani de dupa eliberare presa de partid si in general presa progresista. “Scanteia” si celelalte cotidiene care sprijineau actiunea partidului comunist, saptamanalele literare si de cultura au intreprins in anii 1944 – 1947 vaste campanii de difuzare a ideilor revolutionare, a conceptiilor consecvent stiintifice, de demascare a teoriilor inapoiate, reactionare, vanturate de publicisti de dreapta.
Nu fiţi trişti, nu s-a terminat! Am păstrat versuri si slove frumoase şi pentru sâmbăta viitoare.