Belgradul nu vrea sa joace pe melodia cantata de NATO
Ieri asa-zisele convorbiri de pace s-au blocat. Adjunctul Sefului de Stat Major al Armatei iugoslave, generalul Zvetozar Marianovici, s-a ridicat de la masa tratativelor, informandu-l pe Michael Jackson ca nu-i place nici dansul, nici melodia pe care vrea sa-i puna pe sarbi sa joace. Michael, starul britanic al NATO a iesit din cortul sau de la Kumanovo si cu o expresie razbunatoare intiparita pe figura, a anuntat ca avioanele Aliantei vor ataca Iugoslavia si mai salbatic decat pana acum. Discutiile s-au intrerupt, pe termen nedeterminat, si aviatia a atacat la scurta vreme. Putin dupa miezul noptii, la ora 1.20, vuietul prelung al alarmei ne-a facut sa tasnim pe acoperisul hotelului Toplice, foisorul nostru preferat. Obosita de atata uz, sirena a ragusit, spre final, auzindu-se ca un fel de gajait sinistru. Impreuna cu ceilalti doi ziaristi romani aflati la Belgrad de atata vreme, Mile Carpenisan si Sorin Bogdan, tocmai ne faceam planuri de plecare catre Kosovo, convinsi ca totul s-a terminat si ca de-acum incepe tragedia Serbiei, infranta si umilita de propria clasa politica. Ultimele trei zile au fost un cosmar pentru noi, ca si pentru marea majoritate a poporului sarb, deoarece a trebuit sa asistam la spectacolul greu de inghitit si de descris al ingenunchierii Serbiei. In primele doua zile in care s-au purtat discutiile de “pace” dintre ofiterii sarbi si cei ai Aliantei, bombardamentele NATO au continuat. Au fost aruncate ca de obicei sute de rachete si bombe cu fragmentatie la Prizren, la Pristina, la Decane, Drenita, Sremska Mitrovita, Sabaci, Frusca Gora, Bogatici, Djakovita, Belgrad, Varset, localitate romaneasca lovita pentru a doua oara in ultima saptamana, iar la Gornji Milanovac s-a tras asupra centrului orasului. Au fost tintite drumuri, tunele, relee ale RTS, Tv Pink, TV Politica, un tractor, un taran aflat la munca campului, o cazarma parasita, cateva case, o livada, un pod, o statie de autobuz, Parcul national din Belgrad. Pe langa aviatia NATO, si-au itit capul si teroristii UCK, care au ucis la Prizren cu lovituri de mortier o femeie si patru muncitori de la centrul medical din localitate.
Culmea este ca cei cinci oameni omorati de UCK tocmai pregateau plecarea unei ambulante catre Planeja, o asezare locuita exclusiv de etnici albanezi.
Am avut o dimineata de cosmar. Am plecat spre Media Center si, cand ne-am asezat in fata computerului si am cerut barmanului sa ne aduca o cafea, acesta ne-a zambit trist, aratand spre robinet: “Nu avem apa.” M-am uitat la fata lui Mile si mi-am dat seama ca nici eu nu aratam prea bine. Ne-am trezit umbland ca niste somnambuli, printre alti somnambuli ca noi – pentru ca sarbii sunt mari consumatori de cafea – cautand disperati o cafenea unde sa curga apa. N-am gasit in tot centrul si, cand ne-am intors la Media Center, se luase din nou curentul si am fost nevoiti sa mai asteptam o ora, ca sa putem folosi telefoanele, conectate intr-o centrala digitala, alimentata – desigur – cu energie electrica. (…)
Cand am ajuns la hotel, receptionerul ne-a anuntat ca au mai sosit doi romani. Pictori, spunea el, aratand catre o masa a barului. Acolo, langa Nelu Madjinca, directorul de la “Toplice” si George Roncea, sedeau doi barbati. Unul maruntel, cu barba, agitat ca un spiridus, iar celalalt inalt, cu parul carunt si fata parca daltuita intr-o stanca. Pictorii bucuresteni Octavian Penda si Bogdan Stihi. Care au venit la Belgrad la invitatia Uniunii Artistilor Plastici din Iugoslavia, pentru o expozitie cu lucrarile lor si ale Luminitei Ciupitu. Aceasta se imbolnavise si nu a putut veni cu ei. Artistii sarbi au spus ca este primul gest de solidaritate venit din partea unor romani, de la inceputul razboiului. Coincidenta: astazi, a doua stire, dupa bombardarea autobuzului de la Savine Vode, a fost cea potrivit careia, Ministerul roman al Apararii anuntase ca, din spatiul aerian romanesc, pe care NATO il putea folosi la discretie, faceau parte si aeroporturile si instalatiile aferente.
Publicam ieri despre noul capitol al cartii electronice Target, a lui Sorin Bogdan, in care sunt relatate aventurile lui Ion Cristoiu pe acoperisul fierbinte al hotelului corespondentilor de razboi de la Belgrad, Mile, Sorin Bogdan si George Roncea si cum au transmis cei patru o corespondenta in direct, de sub bombardamentele din ’99, la Radio 21, unde, impreuna cu efervescentul Nic Cocarlea, am trait dramatismul acelor momente cu o si mai mare intensitate. Pentru simplul motiv ca ne gandeam ca ei pot sa moara in orice clipa, in timp ce noi stateam ca prostii in studioul radioului de la etajul 10 din Calea Victoriei, intoxicandu-ne de nervi cu alcool si tutun. Ma intrebam ce s-o fi intamplat cu inregistrarea acelei emisiuni flamboiante, care a ridicat parul maciuca ascultatorilor postului. Nic mi-a scris azi pentru a-mi confirma ceea ce banuiam: “baietii” au pus mana pe ea:
“din pacate banda martor a acelei nopti a fost furata. ar fi fost interesant, cred, sa fi fost postat aici la tine soundtrackul acelei nopti, aiuritor de suprarealiste pentru ce se numeste astazi radio. asa, citeodata, cand ma impaunez cu “realizarile” mele radiofonice, amintesc si acea noapte cind george, cristoiu si mile au intrat in direct de pe hotelul din belgrad. da’ nu ma crede nimeni. pe tine te crede cineva? vezi…asa merg lucrurile. atunci avansasem io o idee nociva, culeasa de pe site-ul disinfo.com, care zicea in mare cam asa: avioanele si rachetele care cad cu precizie peste belgrad vin dinspre romania. politrucul care se ocupa de radio mi-a atras atentia ca asa ceva nu se spune! chiar de-ar fi asa.
astept nerabdator episodul in care ne-am apucat noi, pe 22 seara, sa salvam picturile de pe peretii muzeului national de arta, aflate sub tirul condus de papitoiul de hamlet.
multumesc pentru amare aduceri aminte.”
Vom avea noi grija si de Hamlet. Pana atunci, Sorin Bogdan revine cu un nou episod, in care Rosca Stanescu il pune pe liber pe George, pentru ca asa ii sugerase Emil Constantinescu, un fel de presedinte-avatar de-al lui Zoe Petre:
“Alarma aeriana a sunat din nou la 20:52. Eram in barul hotelului si George Roncea ne-a spus ca Sorin Rosca-Stanescu refuza sa-i mai publice corespondentele din Belgrad, pentru ca erau mult prea partizane. Cam avea dreptate: George era mult prea impresionat de drama sarbilor pentru a fi obiectiv. Acum, ar fi vrut sa ramana cu noi in Iugoslavia, dar Rosca-Stanescu i-a atras atentia ca nu ii mai finanteaza sederea si n-are decat sa-si caute alt ziar ca sa-i publice corespondentele. I-am spus ca singurul care ar putea sa-i accepte stilul ar fi Ion Cristoiu, insa l-am avertizat ca auzisem zvonuri ca acesta urma sa fie indepartat de la conducerea “Cotidianului“. George s-a hotarat sa riste si ne-a spus ca maine il va suna pe Cristoiu, sa-i propuna o colaborare.
Il cunosteam pe George Roncea din ianuarie 1990, cand timisorenii incercau sa descopere ce-au facut “miticii” la Revolutie si invers. Viata ne-a intersectat destinele de multe ori, cand prin miscarea studenteasca din ‘90 si ‘91, cand prin Moldova si Transnistria, cand prin muntii Maramuresului infiintand Miscarea pentru Romania, cand prin Slovenia secesionista, cand despartindu-ne de Marian Munteanu datorita ciudatei intorsaturi a destinului acestuia, cand prin redactiile unor ziare. Nici acum, dupa 20 de ani, nu s-a schimbat aproape deloc. Un personaj fascinant si un prieten formidabil. Intre timp, l-am intalnit la celalalt capat al lumii, in 1991 la New York, si pe fratele sau Victor si ne-am imprietenit inca inainte de a se intoarce in Romania, dar si pe sora lor, Vera, singura cuminte din familie (?). Nu imi mai amintesc cum ajunsese George Roncea la Belgrad in aprilie 1999, dar sunt sigur ca printr-o intamplare fabuloasa, ca de obicei, pe care o va povesti el intr-o carte.”
“In fiecare noapte, visez ca am aripi si ma ridic deasupra avioanelor inamice care imi bombardeaza tara, pe care le nimicesc dintr-o lovitura !” – Vuk Drascovic
Sorin Bogdan: I-am recomandat lui Ion Cristoiu sa mearga la Centrul militar de presa, sa se acrediteze, chiar daca era invitatul oficial al Ministerului iugoslav de Externe. Ceea ce era adevarat, deoarece ministrul Zivadin Jovanovic acceptase sa-i acorde un interviu in exclusivitate si chiar trimisese o masina si un consilier care l-au asteptat in vama. Cristoiu m-a ascultat si s-a dus, la fel ca orice ziarist, si s-a acreditat. Bineinteles ca formalitatile au durat foarte putin, insa a fost foarte incantat ca a primit legitimatia pe care scria “acreditare de razboi”.
Am urmarit cu atentie modul in care oficialii NATO au reactionat la bombardarea orasului Surdulica, in care au murit 16 oameni nevinovati. Mai ales ca sarbii au accentuat fiecare nuanta a acestor declaratii, care aveau sa devina un cliseu. In prima faza, un oficial NATO a dezmintit, sub acoperirea anonimatului, acuzatiile sarbilor. Doua ore mai tarziu, un comunicat dat publicitatii la Bruxelles afirma ca “un avion al NATO a efectuat cu succes un atac impotriva unei cazarme din Surdulica si nu se poate exclude complet posibilitatea ca ar fi lovit civili sau proprietati civile”. Astazi, Jamie Shea a confirmat ca “in timpul acestui atac, o arma de precizie nu a fost indreptata asupra tintei indicate si a produs un impact la 200-300 de metri distanta de cladirile cazarmei, intr-o mica zona rezidentiala”. Ceva mai tarziu, George Robertson, ministru al Apararii, a exprimat regretele guvernului britanic pentru eventualele victime provocate de bombardarea unei zone rezidentiale din Surdulica. In fine, spre seara, Pentagonul a anuntat ca o bomba de o tona, lansata de un avion de vanatoare F-15, a deviat de la traiectorie si a lovit cartierul rezidential din Surdulica. “Bomba, ghidata prin laser, trebuia sa loveasca o cazarma, dar a deviat de la traiectorie, aparent din cauza fumului care interfera cu raza laser,” a justificat purtatorul de cuvant al Pentagonului. (…)
In aceasta seara, NATO ne-a dat, in sfarsit, satisfactie. Alarma aeriana a sunat la 20:23 si a urmat cea mai grea noapte din ultimele doua saptamani. Am avut, in sfarsit, ocazia sa-i aratam lui Ion Cristoiu ce inseamna o noapte de bombardamente.
AWACS: Mama catre Charlie Bravo. Care convoi ? Care civili ? La dracu’ ! Aici e mana sarbilor. Distruge tinta ! F-16: Charlie Bravo catre Mama. Ce sa distrug ? Tractoare ? Masini obisnuite ? Repet: nu vad nici un tanc. Solicit instructiuni. AWACS: Mama catre Charlie Bravo. E o tinta militara. O tinta militara absolut legitima. Distruge tinta ! Repet: distruge tinta ! F-16: Charlie Bravo catre Mama. Am inteles. Lansez rachetele !”
Cotidianul britanic “The Express” a dezvaluit ca pilotul unui Harrier GR-7 al fortelor aeriene britanice, aflat in misiune in momentul atacului din apropiere de Djakovica, l-a avertizat pe pilotul american al aparatului F-16 in privinta unor posibile “pagube colaterale”. Dupa ce a survolat la joasa inaltime convoiul de refugiati, englezul i-a transmis prin radio ca, in mod sigur, este vorba de vehicule civile, flancate de vehicule militare.
(…)
Am cascat noi gura prin sediul RTS, dupa care directorul televiziunii ne-a poftit intr-o sala de protocol unde – spunea el – colegii sarbi vor sa ciocneasca un pahar cu noi. Ei bine, chiar in acel moment au inceput sa sune sirenele alarmei aeriene. Era 22:30 si, in 5 minute, zambind incurcati, toti ziaristii si-au luat talpasita. In frunte, desigur, chiar cu ministrul Matic, care n-avea, nici el, nevoie de surprize neplacute. Am ras cu lacrimi vazandu-i cat de repede au uitat si de solidaritate si de vin si de tot. Imi amintesc ca, putin mai tarziu, mama lui Mile l-a sunat si ne-a certat ca radeam ca prostii in sediul RTS. Reporterii sarbi filmasera vizita de solidaritate si au difuzat stirea, in care apaream si noi, iar la Timisoara se vad programele televiziunilor sarbesti.
Cand ne-am intors la hotel, la o masa a barului ne astepta Nelu si cu “scriitorul” Dragan. Privindu-ne cu repros, Dragan ne-a intrebat ce fel de intelectuali sunt cei care, indiferent in ce scop, aproba declansarea unui razboi. Nu am inteles ce voia sa spuna. Ne-a aratat un comunicat, semnat de cateva zeci de intelectuali romani, in sprijinul orientarii euro-atlantice a autoritatilor de la Bucuresti. “Ceea ce a derutat pe multi dintre cetatenii nostri si i-a impiedicat sa ia o pozitie limpede in actualul conflict din Balcani este ca impartim cu poporul sarb valorile credintei,” ne-a citit Dragan, cu glas tare, din comunicat. “Numai ca Milosevic nu duce “un razboi sfant”, ci unul de epurare etnica, iar valorile ortodoxiei, pe care le impartasim cu poporul sarb, nu inseamna si coincidenta cu optiunile politice ale celor doua popoare. Structurile puterii noastre s-au pronuntat, de la bun inceput si cu admirabila consecventa, pentru NATO si Europa.”
N-am prea avut raspuns. Ca de obicei, Dragan ne surprindea prin informatiile pe care le avea si prin logica argumentelor. Nu era suparat pe noi sau pe cei care au semnat scrisoarea, ci se intreba in numele caror valori, un grup de “proeminenti intelectuali” puteau sa sustina un razboi ilegal, declansat impotriva unui stat suveran, fara acordul Natiunilor Unite si doar in baza unor reportaje difuzate, ce-i drept, pe posturi importante de televiziune. Reportaje precum cele de la CNN, de exemplu, realizate de Christiana Amanpour, care “intamplator” este sotia lui James Rubin, purtatorul de cuvant al Departamentului de stat al Statelor Unite”. Integral latarget: suntem scuturi vii si la televiziunea din belgrad
INTELECTUALITATEA SI RESTUL LUMII – O RUPTURA SOCIALA
Cu totii am fost, probabil, educati in ideea ca intelectualii sunt avangarda unei natiuni. O clasa creatoare, aparte, cu o contributie de exceptie la consolidarea sociala si spirituala a natiunii in care traiesc. Pentru motivele de mai sus, avand in istorie atatea exemple de intelectuali de exceptie, am invatat sa-i respectam si sa consideram cuvantul lor, un cuvant de invatatura.
Asa stau lucrurile in teorie. In Romania “democrata”, aristocratia intelectuala si culturala este separata, din pacate, de omul de rand, printr-o prapastie, aproape de netrecut. Omul din clasa de jos nu doar ca nu-l mai intelege, dar chiar il dispretuieste pe intelectual, iar acesta la randul sau alege sa intrerupa orice urma de dialog cu “vulgul”, inchizandu-se intr-un turn de fildes in care isi creaza o realitate paralela.
Dupa patru ani de lucru in fabrica, langa muncitori, autorul acestor randuri poate depune MARTURIE despre paralelismul celor doua lumi. O tensiune surda exista la granita intre realitatea muncitorului rupt de foame, depasit de o societate pe care nu o mai intelege, pe de o parte, si cenaclurile-dezbaterile filosofice ale intelectualitatii romanesti, sterile si inutile. In aceste conditii, reconcilierea si unitatea sociala sunt doar vise, iar instrumentul numit “societate civila” devine din ce in ce mai mult o secta.
Punctual, la agravarea situatiei a contribuit mult “optiunea societatii civile” fata de razboiul pornit acum 5 ani impotriva Iugoslaviei. Situandu-se la 180 de grade fata de romanul mediu, care se impotrivea ideii unui razboi in imediata vecinatate a tarii, intelectualii romani de elita au optat pentru sprijinirea actiunilor de forta. Esenta pozitiei lor a aparut in revista “22”, numarul 478 din 20-26 aprilie 1999, sub titlul “Optiunea societatii civile intr-un moment de cumpana”. Acesta era, de fapt, un gir moral dat actiunii – ilegale, imorale si antiumane – a NATO in tara vecina.
La cinci ani de la agresiunea contra Iugoslaviei, putem vedea cat de departe de rezolvare este problema pentru care atunci s-a pornit razboiul: situatia din Kosovo. Personal consider ca intelectualii ce au semnat APELUL PENTRU RAZBOI au gresit grav. Pentru a-si repara greseala si a fi iertati de cei care si-au pus sperantele in ei, ar fi absolut necesar sa-si ceara scuze. Cu siguranta insa, orgoliul nu le va permite acest lucru. Nu pot decat sa constat starea de fapt si sa insirui mai jos numele semnatarilor APELULUI LA CRIMA, spre improspatarea memoriei unora din noi si spre sublinierea, inca o data, a unei situatii triste: distanta uriasa intre intelectualii “societatii civile” si romanul de rand.
Bogdan I Stanciu, Aprilie 2004
TEXTUL COMPLET AL APELULUI LA CRIMA PUBLICAT IN “22″
Sorin Bogdan: Mile Carpenisan s-a dus pana la hotel “Hyatt”, impreuna cu o echipa venita de la Antena 1. Au sunat inainte de a intra in Iugoslavia, sa-l roage sa le obtina cazare la hotel “Toplice“. Din echipa facea parte doar cameramanul Florin Dobre si un sofer – de la Antena 1. Ceilalti doi erau Narcisa Iorga si fotograful Radu Vioreanu – de la “Jurnalul national“. Spuneau ca au aranjat un interviu cu Arkan, ai carui baieti urmau sa-i astepte in vama si sa-i conduca la Belgrad. Desigur ca nu i-a asteptat nimeni. Mai mult, cand s-au dus la “Hyatt”, Narcisa – care se lauda ca stie sarbeste – l-a rugat pe Mile sa-i fie translator. Cand i-a solicitat interviul, Arkan i-a refuzat fara prea multa eleganta, spunandu-le ca are programat un alt interviu, pentru France Presse.
Pana la urma, Narcisa i-a luat un interviu lui Arkan. Acesta statea in fiecare seara in barul hotelului “Hyatt”, la care se zvonea ca ar fi actionar, si dadea oricui interviuri pe bani. Vorbea gratis doar pentru rusi, greci sau romani. Ne-am distrat foarte tare cand Mile ne-a imitat racnetul pe care l-a scos Arkan, cand Narcisa l-a rugat sa filmeze interviul la el acasa: “Femeie ! Tu nu stii ca vila mea e pe lista tintelor NATO ?” Dupa interviu, Arkan i-a dat Narcisei o caseta pe care erau filmati “tigrii” lui, in timpul unor antrenamente. Stiu ca – prezentat la Antena 1 – materialul a avut mare succes. Cand Mile le-a explicat asta sarbilor, au ras cu lacrimi. Pentru ei, Arkan nu era decat un smecheras caruia ii placea sa se dea mare. Nu dadeau doi bani pe el si se mirau ca strainii l-au transformat intr-un adevarat Rambo.
Ziua a trecut pe nesimtite. Am alergat pe ici pe colo, incercand sa aflam ce s-a mai intamplat, sa mai verificam o informatie. Deja am inceput sa ne obisnuim cu sirenele alarmelor. Astazi, a fost alarma aeriana de doua ori, intre 16:30 si 18:30 si intre 19:00 si 20:30. Tarziu in noapte, a fost si o alarma chimica. Ministerul Invatamantului a anuntat ca 30 de scoli au fost afectate de bombardamente. Comerciantii au incercat sa mareasca preturile la unele produse, profitand de panica creata de razboi. Unii oameni au inceput sa-si faca stocuri de alimente, desi autoritatile au declarat ca nu sunt probleme cu aprovizionarea. Si chiar nu erau. Spre seara, cand m-am intors la hotel, mi-am cumparat paine si iaurt, sa am a doua zi dimineata si mi-a fost destul de greu sa aleg intre cele 7-8 sortimente.
Ne-am pierdut jumatate din zi incercand sa ne acreditam la Ministerul Informatiilor. Acesta se afla in cartierul Novi Beograd, intr-o cladire imensa. Cei doi militari de la biroul din hol ne-au rugat sa asteptam putin si, dupa 10 minute, a coborat o tanara foarte frumoasa, tunsa scurt, care vorbea perfect engleza si ne-a condus intr-un alt birou. Ne-a dat sa completam niste formulare, insa ne-a spus ca, oricum, luni se va infiinta un centru militar de presa, unde va trebui sa ne acreditam din nou. In birou se mai aflau doi jurnalisti chinezi si, la un moment dat, Sanja Sarac – cum se numea tanara – a inceput sa ciripeasca. Eu cu Mile Carpenisan ne-am uitat unul la altul si ne-am abtinut cu greu sa nu izbucnim in ras. Cei doi chinezi i-au raspuns ceva si au inceput, fericiti, o lunga conversatie cu fata. In limba chineza ! Am completat formularele si am plecat. “Pe aici, nu mai calcam !” a bombanit Mile.
Colegii de la ProTV, de la emisiunea de dimineata, m-au sunat la ambasada si le-am transmis primele impresii. Asa confuze cum erau. Apoi am plecat in oras, sa incercam sa aflam ce s-a intamplat. Un soare orbitor stralucea pe cerul senin si parea ca totul e in regula. Pana la 9:35, cand sirenele au anuntat o noua alarma aeriana. M-am uitat la Mile Carpenisan, el la mine si amandoi la Gratian Balan. Nu prea stiam ce sa facem, asa ca am privit in jur. Aveam impresia ca oamenii au surzit sau noi am luat-o razna, din cauza oboselii. Nimeni nu intrase in panica, doar ici-colo, cateva femei au grabit pasul, indreptandu-se spre adaposturi. Mai tarziu am auzit cateva bubuituri si nori negri de fum se ridicau dinspre aeroportul militar Batajnica. Se mai spunea ca si fabrica de medicamente “Galenika” din oraselul Zemun (o suburbie a Belgradului) ar fi in flacari.
Sorin Bogdan: In 24 martie 1999, m-am urcat in masina cameramanului meu, Gratian Balan, care m-a dus la Belgrad. Eram corespondentul ProTV la Timisoara, cel mai apropiat oras de Iugoslavia, tara impotriva careia NATO anuntase ca va declansa o operatiune militara. Mi-am luat cu mine doua tricouri, cateva schimburi, un pix si un carnetel deja inceput. Pe robotul telefonului mobil mi-am lasat un mesaj: “Am plecat la razboi. Lasati-mi mesaj si, daca nu ma vor nimeri americanii cu vreo bomba in cap, cand ma voi intoarce, il voi asculta.”
Era o gluma, desigur, si nu-mi inchipuiam atunci ca voi avea ocazia sa asist la un razboi. Cu atat mai putin, ca voi ajunge sa fiu singurul jurnalist roman care va sta acolo din prima pana in ultima zi. O experienta extraordinara, pe care orice jurnalist si-o doreste, insa putini au norocul s-o traiasca.
Era a doua zi consecutiv cand mergeam la Belgrad. In 23 martie, am dat o fuga cu masina, pentru a lua o declaratie de la cei din Ambasada Romaniei, ale caror familii fusesera evacuate si trimise in tara. Mai fusese in capitala iugoslava de nenumarate ori pana atunci. Si ca turist si ca reporter de televiziune, mai ales la sfarsitul anului 1996, in timpul demonstratiilor opozitiei impotriva lui Slobodan Milosevic. Dar, de data aceasta, parca aveam o strangere de inima. NATO anuntase declansarea operatiunilor militare impotriva Iugoslaviei. Adica, un razboi.
Sorin Bogdan: in primavara lui 1999, am avut ocazia unica de a fi singurul jurnalist roman care s-a aflat la belgrad pe intreaga perioada a bombardamentelor nato impotriva iugoslaviei lui slobodan milosevic. multi colegi au trecut pe la belgrad in acea perioada, insa doar prietenul meu mile carpenisan a stat, cu o pauza de cateva zile, la fel de mult. din povestea acelor zile si nopti de foc a iesit o carte-jurnal care ar fi trebuit publicata atunci, dar s-a impotmolit prin sertarele labirintice ale editurii pro.
am luat decizia s-a postez acel jurnal de razboi pe internet si sa incerc sa-l transform intr-un proiect multimedia, la care sunt invitati sa participe toti cei care cred ca pot sa-l imbogateasca in vreun fel, pentru a contura un tablou cat mai interesant al unuia din cele mai tensionate momente ale istoriei balcanilor de la sfarsitul secolului XX. imi pare atat de rau ca unul din personajele povestii mele, tovarasul, prietenul si fratele meu, mile carpenisan nu mai poate completa acest jurnal. pentru a intelege mai bine cum a izbucnit conflictul dintre nato si iugoslavia, iata contextul in care se petreceau acele evenimente: