Posts Tagged ‘cc al pcr’

Constantin Barbu expune Reteaua anti-Eminescu. De la Zigu Ornea si Plesu la Cartarescu si Manolescu. Ce gandeau Noica si Cioran despre Eminescu

Continuam publicarea dialogului dintre filosoful Constantin Barbu, discipolul lui Noica, si Cosmin Cretu, cuprins de jurnalistul oltean in cel de-al doilea volum din seria grava Pamfletul Negru. Dupa prima parte, publicata de Ziaristi Online sub titlul  Plagiatele mici ale lui Plesu, Patapievici si Liiceanu (I). Constantin Barbu, discipolul lui Noica, isi pune fostii colegi de la Paltinis la o “autopsie vie” , filosoful craiovean (foto sus cu o scrisoare de la Cioran) s-a ocupat de “disidentii lui Gogu” si comsomolistii-moralisti. Dupa prezentarea Falsficaţionistului Manolescu si a colegul lui Magureanu, Liiceanu, si pubicarea unei scrisoari inedite a lui Constantin Noica, in episodul urmator este expusa reteaua anti-Eminescu. Constantin Barbu observa ca Andrei Plesu si Nicolae Manolescu ii continua “opera” anti-eminesciana a adevaratului lor “magistru”, Zigu Ornea, cel care afirma: “In anii optzeci Constantin Noica a formulat definiţia aberantă despre Eminescu: «omul deplin al culturii româneşti» contribuind enorm la sanctificarea primejdioasă a operei eminesciene în toate ale ei alcătuiri”…

Există un destin tragic al poporului român legat de falsele elite? Mă gândesc, în primul rând, la tulburătorul caz al lui Mihai Eminescu, ucis. Admiţând că moartea lui Eminescu ar fi doar controversată (deşi e fară de tagadă, vezi în Codul Invers) de ce, de ce nimeni, dar nimeni dintre puternicii filosofiei, politicii, justiţiei nu vrea redeschiderea cazului?

Cazul morţii lui Eminescu se va redeschide. Chiar dacă ar fi toţi împotrivă. Trebuie să se ia probe de ADN din os (care să se depună într-o Bancă de genii), probe pentru a controla mercurul din os. O dată crima stabilită nu ne mai rămâne decât să-i punem oasele într-un sicriu de argint, iar numele lui într-un calendar de sfinţi martiri. Totul se va face cu necesitate, mai ales că eu sunt încă în viaţă şi mai sunt şi foarte modest…

Explică: ai riscat (şi acum, la cât te cunosc, sunt sigur că ai fi dispus la orice sacrificiu) pentru a găsi banii necesari Proiectul Naţional Mihai Eminescu. Eşti „controversat”. Ei, care au primit şi mâncat multe milioane de euro, sunt onorabili.

Poate sunt onorabilii lui Caragiale.

În urma sacrificiului meu (pe care nu vreau să-l recunoască nimeni), în urma tipăririi a 19 manuscrise Eminescu, a editării altor 50-70 de volume de eminescologie, Academia Română a tipărit aproape toate manuscrisele în facsimil color într-o ediţie incomparabilă tehnic (care, din nefericire, a distrus peste 30 de volume prin erori de impozare). Îţi aminteşti când am publicat Apărarea lui Eminescu? Se spune că la Tribunalul Judeţean Dolj s-au întrerupt procesele fiindcă au plecat câţiva judecători să cumpere ziarul „Ora” unde publicasem Apărarea. Ce-ar fi să le reamintim detractorilor lui Eminescu că nu ştiu carte. Uite textul:

Apărarea lui Eminescu

Şi admitem că Dumnezeu a murit şi că totul este permis. Dacă Dumnezeu a murit, este permis ca deşertul să crească fără margini, nu numai în deşertul mai mare, nu numai în cultura lumii, ci şi în cultura românească. Dacă totul este permis, de ce să nu-şi permită oricine să spună despre Eminescu orice? O revistă din Bucureşti (Dilema, nr. 265/ 1998) schiţează încă un scurt capitol dintr-o mai mare încercare de despărţire de Eminescu.

Ce să însemne a te despărţi de cineva? A te despărţi de cineva înseamnă că ai împărtăşit ceva cu cineva, şi acum te desparţi; des-părţire îmi aduce aminte de o negare a părţii, care în greceşte se spune “meros”, cuvînt care este din aceeaşi familie cu “moira”. Cine să fi avut oare parte de a gusta din destinul lui Eminescu?

Dacă ne vom exprima mai pe înţelesul lui nu-ştiu-cine (zigu ornea, de exemplu), ca să te desparţi de Eminescu trebuie să-l citeşti, să-l ştii, să-l înţelegi, să-l iubeşti. Nu vreau să complic mintea nimănui, nici să-l chinuiesc cu vreo profundă Românie, vreau doar să-i explic că a şti înseamnă a avea conştiinţă, a înţelege înseamnă a traversa universul fără să-l distrugi, a iubi înseamnă a co-naşte, a co-exista cu cel iubit. Nu spunea un mistic mare că trebuie să iubeşti lucrurile pînă cînd lucrurile încep să te iubească pe tine?

Despărţirea de Eminescu

Întrebarea privind despărţirea de Eminescu îi aparţine lui Nicolae Manolescu.

1. Nicolae Manolescu are dreptate să pună întrebarea despărţirii de Eminescu pentru că un mare intelectual care s-a aventurat să scrie Istoria Critică a Literaturii Române ştie să gîndească; Eminescu este, desigur, ca un megachiliocosm în care există lumi vii, lumi geniale, lumi moarte, lumi distruse, lumi de distrus, dar şi lumi indestructibile. Aşa cred că putem vorbi despre o despărţire de Eminescu. Trebuie să-l cunoaştem, să-l iubim, să-l înţelegem, altfel nu ne putem despărţi pentru că nu avem de cine. Cum să te desparţi de o femeie frumoasă, precum Claudia Schiffer, dacă n-ai cunoscut-o?

A-l cunoaşte pe Eminescu e o artă grea, îţi trebuie ani de studiu, de putere de co-gîndire. Aştept ca Nicolae Manolescu să-l iubească pe Eminescu pentru a putea să se despartă de Eminescu.

2. Nicolae Manolescu scrie: “C. Noica a văzut în Caietele tînărului studios o operă capitală a culturii române şi s-a bătut pentru editarea lor. Avea însă dreptate Marin Sorescu numindu-le maculatoare. Importanţa lor e auxiliară, biografică şi exegetică, dar atît.”

a) Cred că Marin Sorescu spunea despre Caietele Princepelui de  Eugen Barbu că sînt maculatoare, nu despre manuscrisele lui Eminescu. Cred că pe Nicolae Manolescu îl înşeală memoria. Caietele lui Eminescu nu sînt maculatoare. Eu le-am văzut pe toate, la Bucureşti, Iaşi şi Cluj, şi, repet, nu sînt maculatoare. Nu cred că Manuscrisele lui Eminescu nu trebuie publicate, integral, în facsimil; valoarea lor nu ţine de atribute precum “auxiliară”, “biografică”, “exegetică”.

b) Sînt de acord că este o inutilitate a-l numi pe Eminescu poet naţional (deşi cuvîntul “naţional” provine din gna -, care înseamnă ceea ce puţini ştim că înseamnă).

Zigu Ornea – eminescolog de ocazie?

Zigu Ornea scrie. Cînd scrie, z.o. crede că gîndeşte.

Probă: “Fără îndoială că Eminescu este cel mai mare poet al românilor, deşi, prin anii optzeci, prof. Liviu Rusu mă îndemna (probabil că nu numai pe mine) să pornim o acţiune concertată pentru a-l instala, pe acest soclu, pe Lucian Blaga. N-am fost de acord – şi…” Trebuie să-i spun lui z.o. că, şi dacă era de acord, Eminescu rămînea pe acelaşi soclu.

Continuarea la Ziaristi Online

Adrian Majuru: „Disidenţii” falsificându-şi propria istorie (Herta Muller şi Daniela Crăsnaru). De la CC al UTC la Nobel si PNL. Mentori şi ciraci (cum e turcul şi pistolul)

Una dintre marile acuze aduse sistemului comunist era aceea că îşi rescrie anual propria istorie.

Pentru obişnuiţii cu istoria comunismului, ştim că tovarăşi cândva acceptaţi dar deveniţi cu timpul indezirabili erau eliminaţi din manuale, din cărţi de istorie, ba chiar mai mult, imaginea lor dispărea şi din pozele colective.

Disidenţii închipuiţi de la noi procedează întocmai. În continuarea cercetărilor mele am descoperit două cazuri flagrante de modificare a trecutului: Herta Müller şi Daniela Crăsnaru. Una premiantă Nobel, iar cealaltă deputat PNL şi, până nu demult, editorialistă la „Adevărul”. Şi amândouă oferă lecţii de morală.

Herta Müller a debutat în anul 1982 cu volumul „Ţinuturi joase”, a cărui publicare la editura Kriterion a fost amânată în dese rânduri iar textul, cenzurat peste măsură. Aşa apare în biografia publicată de Editura Polirom, bănuim, şi cu acceptul autoarei. Dacă este aşa, şi nu vedem de ce nu ar fi, atunci este un lucru foarte grav.

În anul 1982, într-adevăr, Herta Müller cunoaşte debutul literar, dar într-o manieră de invidiat chiar şi pentru aceia care publicaseră deja mai multe volume. Cartea de debut, „Niederungen”, în traducerea de atunci, „Depresiuni” (şi nu „Ţinuturi joase” cum apare în biografia de azi a autoarei), a fost premiată de Uniunea Tineretului Comunist la secţiunea „lucrări în limbile naţionalităţilor conlocuitoare”.

Herta Müller, aceea de atunci, din anul 1982, la primirea premiului UTC a afirmat următoarele: „Un premiu nu este o stimulare absolută în ceea ce priveşte scrisul. Dar îmi dă posibilitatea de a constata că există oameni care împărtăşesc ceea ce am pus pe hârtie. Şi acest lucru mă bucură” („Suplimentul Literar şi Artistic al Scânteii Tineretului”, anul III, nr. 24, 12 iunie 1983, p. 5).

Frumos. De ce însă Herta Müller, cea de azi, ascunde Premiul UTC al debutului, oferind chiar şi o altă traducere a titlului cărţii: „Ţinuturi joase” în loc de titlul original „Depresiuni”? De ce dezinformează practic publicul larg? Doreşte uitarea?

Ce însemna un premiu UTC? Însemna o promovare asigurată pentru viitor. Cum premiul a fost primit în anul 1983, nu mă miră republicarea cărţii, în Germania, anul următor. Cine participa la o asemenea premiere? La festivitate participau „membri ai secretariatului CC al PCR, reprezentanţi ai Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, membri ai Uniunii Scriitorilor, Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor, activişti ai UTC”, dar şi „un numeros public”.

Ce însemnau premiile UTC şi care erau criteriile de alegere a titlurilor premiate? Operele premiate trebuiau să dea „expresie voinţei tinerilor creatori de a-şi aduce întreaga contribuţie la îmbogăţirea patrimoniului cultural-artistic al societăţii noastre socialiste cu lucrări artistice al căror conţinut să oglindească munca, viaţa, realizările remarcabile ale poporului român, pătrunse de un profund spirit patriotic, revoluţionar, de înaltele idealuri ale umanismului socialist care să sădească în conştiinţa tineretului sentimentul datoriei de a face totul pentru înfăptuirea neabătută a Programului partidului, a indicaţiilor şi orientărilor tovarăşului Nicolae Ceauşescu, secretar general al PCR, preşedinte RSR” („Viaţa Studenţească”, anul 28, nr. 42, 17 octombrie 1984, p. 3).

Iar premierea „s-a desfaşurat sâmbăta la amiază la sediul Ansamblului artistic al UTC în cadrul unei şedinţe festive a cenaclului Confluenţe”, deschis de cuvântarea „tovarăşului Pantelimon Găvănescu, prim-secretar al CC al UTC” (Ioan Lazar, „Moment de afirmare a valorilor literaturii şi artei tinere, a puterii ei educative”, „Scânteia Tineretului”, anul 39, seria II, nr. 10581, 6 iunie 1983, p. 1-4).

Celălalt caz este Daniela Crăsnaru, poetă cu renume astăzi, dar şi fost parlamentar liberal cu state vechi. Aceasta nu-şi recunoaşte ascendenţa foarte legată de partidul comunist român, şi prin urmare, din biografia sa pe care o puteţi consulta pe internet lipsesc referinţele începutului de drum, ale drumului partidului. Aceasta a protestat vehement regăsindu-se în „Antologia ruşinii” a lui Ierunca, afirmând că textele erau scrise de redacţie şi semnate cu diverse nume fără acordul autorilor. Dar mă întreb de ce aceste amănunte le spune la 20 de ani de la revoluţie. Iată cum şi-a început acest drum Daniela Crăsnaru, povestit chiar de către autoare în anul 1972:

„(…) Ce puteau vedea, ce puteau înţelege ochii unui adolescent privindu-l atât de aproape pe Conducătorul Ţării? (…) Atunci am înţeles că nici o imagine televizată, nici o fotografie nu le poate surprinde adevărata strălucire, pentru că ochii aceia nu se pot oglindi deplin decât în ochii oamenilor, alături de care şi pentru care Preşedintele Ţării trudeşte la înălţarea României Socialiste”. Daniela Crăsnaru a fost cu prilejul acestei întâlniri „emoţionată şi fericită că mi s-a dat privilegiul de a aduce gândul studenţilor craioveni în faţa Preşedintelui Ţării de la tribuna Conferinţei (…)” (Daniela Crăsnaru, „Oglinda chipului în ochii oamenilor”, „Amfiteatru”, anul XIII, nr. 1, 1972, p. 3).

Daniela Crăsnaru a publicat şi poezii omagiale precum „Noi toţi într-o singură inimă”: „(…) Un viitor spre care se îndreaptă/ acest popor având în fruntea sa/ un OM DEPLIN, cu gândul şi simţirea/ călăuzite pururi de o dreaptă stea./ Un OM care înalţă de o viaţă/ către lumină steagul ţării sale”.

Culmea este că aceste personaje, Herta Müller şi Daniela Crăsnaru, incriminează atitudinea altora de a-şi părăsi trecutul sau partidul. Dar refuză să se uite în propria ogradă. E bine ca cei care fac morală să aibă trecutul nepătat, altfel totul devine o mărturisire grotescă.

Mentori şi ciraci (cum e turcul şi pistolul)

(more…)

Salariile nesimtite ale nomenklaturistilor comunisti. Azi, CC si Valter Roman. DOCUMENTE

BUGETUL PARTIDULUI ŞI PRIVILEGIILE MEMBRILOR NOMENCLATURII C.C. AL P.C.R. (1961-1965)

dr PETRE OPRIŞ

După cum sublinia domnul academician Florin Constantiniu în articolul „Metodă excelentă de predare a istoriei” („Dosarele Istoriei”, nr. 2 (114)/2006, p. 1–2), profesorii de istorie din România se confruntă de mai multă vreme cu o dilemă: cum trebuie predată istoria în şcoală?
Deoarece specialitatea pe care ne-am ales-o pentru aprofundare cuprinde doar perioada contemporană, îndrăznim să-l parafrazăm pe distinsul istoric şi să ne întrebăm, la rândul nostru: cum trebuie predată istoria contemporană în şcolile româneşti? Şi dacă ducem mai departe această idee, apare în mod firesc o altă întrebare: cum poate fi prezentată copiilor istoria comunismului din România?
Metoda propusă de membrii Centrului pentru Democraţie şi Reconciliere în Europa de Sud-Est şi recomandată de domnul Florin Constantiniu – de a învăţa istorie prin compararea şi comentarea unor texte de epocă – are, în mod cert, anumite avantaje: „a) ea îl pune pe elev (dar nu numai pe el, ci pe orice cititor interesat să cunoască trecutul) în contact nemijlocit cu sursele documentare, modalitatea cea mai sigură de pătrundere în realitatea istorică şi b) reduce la minimum interpretarea istoricului (care poate fi bănuit de subiectivism), lăsând judecăţii independente a cititorului/elevului sarcina de a soluţiona problema” .
Pentru a aplica această metodă modernă în România este necesar să se continue într-un ritm mult mai alert publicarea de documente reprezentative din perioada comunistă. Acesta este şi scopul selectării şi punerii la dispoziţia cititorilor revistei „Dosarele Istoriei” a unor documente inedite din fondul Comitetului Central al P.C.R. – Cancelarie.
După cel de-al doilea război mondial, starea de subdezvoltare economică a României era evidentă. Pe acest fond, liderii comuniştilor români au acaparat, cu ajutorul nemijlocit al Moscovei, puterea politică şi au promis că vor crea o societate în care nivelul de trai al populaţiei va fi mult mai ridicat. Din păcate, componenta ideologică a mesajelor respective a generat abuzuri grave; sute de mii de oameni au fost pedepsiţi fără a fi vinovaţi şi în societatea românească s-a instaurat frica faţă de semeni.

(more…)

Tismaneanu vrea sa faca un CC al GDS (supranumit de Victor Frunza noul PCR)

Aflam din Cotidianul ce mai e nou pe la GDS, noul Komintern:
Multiplele apeluri propuse de Sorin Ilieşiu şi iniţiativa sa de creare a unui consiliu redacţional care să dirijeze ,,Revista 22’’ au aprins fitilul la GDS. Oficial, protagoniştii declară că totul e în regulă.

Câteva email-uri trimise recent redacţiei Cotidianul dezvăluie existenţa unei polemici aprinse în interiorul Grupului pentru Dialog Social (GDS) şi al redacţiei ,,Revistei 22’’. Potrivit surselor contactate, scânteia dezbaterii a fost refuzul redacţiei „22” de a mai publica diferitele apeluri iniţiate de Sorin Ilieşiu în cadrul GDS, iar disensiunile s-au înmulţit după ce Ilieşiu a propus constituirea unui consiliu redacţional cu rol consultativ la ,,Revista 22’’, iniţiativă faţă de care diferiţi membri marcanţi ai GDS nu manifestă vreo deschidere, iar alţii nici nu vor să audă.
Printre cei care resping vehement ideea creării consiliului şi consideră că acesta ar ştirbi independenţa redacţiei se numără Ion Vianu şi Andrei Cornea.
Într-un mail ajuns la Cotidianul, Vianu afirmă că „un asemenea mamut nu este operativ, iar redacţia trebuie să fie independentă”, iar Andrei Cornea se opune, în acelaşi mesaj, „oricăror modificări şi oricărei limitări a libertăţii redacţionale a revistei”, descriind consiliul drept „absurd, incongru, nefuncţional” şi insistând că va refuza „orice loc într-un astfel de comitet, dacă el s-ar înfiinţa”.
Dintr-un alt e-mail se conturează şi susţinătorii creării consiliului: Vladimir Tismăneanu crede, „ca şi dl Mihai Şora, că ideea înfiinţării unui consiliu consultativ (redacţional) e bine-venită”, subliniind că un asemenea comitet a mai existat, a fost abandonat şi „poate a sosit momentul să-l reconstituim”. Dacă Tismăneanu îl vede pe Mihnea Berindei ca membru în consiliu, nu ar fi însă de acord să devină preşedinte, motivul principal enunţat în mesaj fiind acela că nu ar putea fi „atât de activ cât ar fi necesar”, din moment ce se află în străinătate. Mai mult chiar, politologul nu sprijină ideea numirii unui preşedinte: aceasta „ar crea o nedorită imagine ierarhică”, pe care Tismăneanu nu o consideră „utilă”.
Dacă în privinţa înfiinţării consiliului membrii GDS nu se pun de acord, disensiunile dispar în momentul unor declaraţii asumate. Sorin Ilieşiu consideră că acest scandal „ar trebui să rămână în interiorul GDS”, iar Andrei Cornea insistă că „nu a existat nici o discuţie oficială, ci doar nişte e-mail-uri” şi că „fiecare membru îşi poate exprima, oricum, opiniile personale”.
Powered by WordPress

toateBlogurile.ro

customizable counter
Blog din Moldova