Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

Secretarul general al Clubului de la Roma – Romania, Calin Georgescu, seful lui Dan Puric la ciudatele organizatii IPID si APP, are pretentia ca numai de la momentul revolutiei masonice de la 1848 s-a facut ceva in Romania. Pana atunci a fost, probabil, timp de vreo 3000 de ani, “terra incognita”. In acelasi timp, in finalul fragmentelor extrase dintr-o emisiune la Trinitas TV (!), Georgescu ii da o lectie lui Dan Puric, care a zis ca se retrage din proiectul de la Aiud pentru ca apoi sa uite ca-si daduse cuvantul. Mai jos, la BNR, propaganda la greu pentru organizatia-mama a sefului lui Puric, Clubul de la Roma. Asta in cazul in care “maestrul” nu stie, saracul, in ce e bagat!

Adrian Vasilescu, BNR: Clubul de la Roma si criza actuala (1)
29.07.2009
Luni seara, la Banca Nationala, a avut loc o reuniune a Asociatiei Romane pentru Clubul de la Roma (ARCOR). Au fost audiate patru expuneri si, pe marginea lor, s-a aprins o dezbatere bogata in invataminte. Trei dintre expuneri au evocat inceputurile Clubului de la Roma si marile teme ce i-au adus celebritatea: “Aurelio Peccei – omul, umanistul” (Academician Mugur Isarescu, membru al Clubului de la Roma, presedintele ARCOR); “Intalniri cu Aurelio Peccei (Academician Mircea Malita, membru al Clubului de la Roma, vicepresedinte al ARCOR); “Resursele planetei si limitele lor” (Dr. Calin Georgescu, secretarul general al ARCOR). Autorul celei de-a patra prezentari (“Un nou model de crestere economica”) a fost Valentin Lazea, economistul sef al Bancii Nationale, membru al ARCOR. In aparenta, cea de-a patra tema nu are nicio legatura cu celelalte trei. In esenta, insa, toate cele patru teme sunt strans legate intre ele. Iar numitorul lor comun este criza actuala.
De ce a ales guvernatorul BNR sa vorbeasca despre intemeietorul Clubului de la Roma? Si de ce acum? Pentru ca avertismentele lui Peccei, de acum patru decenii, se reflecta in criza pe care o suporta astazi planeta. De altfel, in cuprinsul expunerii, academicianul Isarescu a marturisit ca evocand personalitatea lui Aurelio Peccei – intr-un context special, acela al confruntarii Clubului de la Roma cu timpul, cu istoria si cu furtunile ce au cuprins planeta – nu ar fi putut avea sansa unei ilustrari mai potrivite decat reproducand un paragraf dintr-o ampla dezbatere publicata in 1972 de revista franceza L’Express. Asadar, a citat: “In 1968, un om de afaceri italian, administrator al Fiat-ului, dr. Aurelio Peccei, intemeia Clubul de la Roma. Cativa zeci de industriasi, de inalti functionari internationali, de savanti si filozofi s-au reunit pentru a pune in comun ideile lor si pentru a se intreba asupra viitorului lumii”. Era, deci, in 1972. Iar de atunci si pana la trecerea sa in eternitate, in 1984, Peccei si-a dedicat intreaga viata gasirii de solutii pentru aceste probleme grave. De altfel, marile teme care l-au framantat au avut, ca punct de plecare, ingrijorarile pe care i le-au produs ignorarea unor tendinte mondiale nefaste, in special cele legate de risipa de resurse. Fapt notabil: tocmai risipa de resurse este principala cauza a crizei actuale.
Primul semnal de alarma a fost tras intr-o lucrare publicata in 1969: “Prapastia din fata noastra”. Peccei a identificat atunci trei teme fierbinti, care se desprindeau aproape automat din orice analiza serioasa a viitorului: umanitatea si mediul inconjurator; un macrosistem in pragul colapsului ori a totalei anihilari; nevoia unei strategii globale de dezvoltare durabila. Sunt teme ce vor fi reluate si dezvoltate, in 1976, intr-o lucrare de referinta: “Calitatea umana”. In fata tabloului unor probleme grave ale viitorului – tablou dominat de o inevitabila criza generala, cu implicatii morale, politice, sociale, psihologice, economice si ecologice, facand omenirea sa-si piarda telurile si impingand-o spre un viitor intunecat – Peccei se intreba: “Oare nu avem cu totii nevoie de ceva foarte diferit de ceea ce ne este propus astazi de diverse personalitati sau institutii, fie si de Natiunile Unite, in cadrul a ceea ce a devenit o partida de sah globala?”.
Iata intrebarea ce a dominat si domina existenta Clubului de la Roma. Un fapt semnificativ: in efortul de a incepe sa formuleze raspunsuri la aceasta intrebare, Peccei a avut sansa unei intalniri intamplatoare, in 1967, cu Alexander King, directorul general pentru probleme Stiintifice al OCDE. Atunci cei doi au decis sa fondeze ceea ce avea sa devina Clubul de la Roma, iar ei l-au numit “o aventura a spiritului”.
O aventura despre care Peccei scria: “Daca Clubul de la Roma are vreun merit, acesta este intaietatea in a se razvrati impotriva ignorantei sinucigase a omenirii cu privire la adevarata ei conditie”.
Au urmat incercari, esecuri, alte incercari. Si in sfarsit, decizia ca un grup de cercetatori de la Massachusetts Institute of Technology sa fie angajat spre a alcatui un proiect esential pentru viitoarea activitate a Clubului de la Roma. Plus consensul cu privire la patru trasaturi esentiale: organizatia sa fie redusa numeric, adunand in jur de 100 de personalitati; sa nu aiba nevoie de finantari mari, pentru a-si putea pastra independenta; sa fie apolitica, dar transculturala; in sfarsit, sa fie neoficiala, sa nu beneficieze de sprijinul vreunui stat sau organizatii internationale. Proiectul Massachusetts Institute of Technology pentru Clubul de la Roma s-a bazat pe o propunere a lui Jay Forrester, savant care lucrase multi ani cu sisteme dinamice; el crease un model matematic al lumii si civilizatiei umane. Forrester a incredintat proiectul “Clubului” cercetatorului Dennis Meadows, un tanar ce-si anunta un viitor stralucit. Asa s-a nascut “Limitele Cresterii”, primul raport catre Clubul de la Roma, care a fost prezentat pe data de 12 martie 1972 la Washington. Raportul avea sa fie tradus in 30 de limbi si vandut in 10 milioane de exemplare. “Clubul” a dobandit astfel o reputatie mondiala.

Clubul de la Roma si criza actuala (II)
05.08.2009
Scriam, miercurea trecuta, ca la Banca Nationala, cu ocazia reuniunii Asociatiei Romane pentru Clubul de la Roma, au fost audiate patru expuneri si ca, pe marginea lor, s-a aprins o dezbatere bogata in invataminte. Prima dintre cele patru teme, prezentata de guvernatorul BNR, a fost dedicata intemeietorului Clubului de la Roma, Aurelio Peccei. Si nu intamplator. Avertismentele lui, de acum patru decenii, se reflecta in criza pe care o suporta astazi planeta.
Academicianul Mugur Isarescu a analizat pe larg imprejurarile in care i-a fost incredintata cercetatorului Dennis Meadows, un tanar ce-si anunta un viitor stralucit, misiunea de a scrie primul raport al „Clubului”. Asa s-a nascut „Limitele Cresterii”, document cu adevarat istoric, prezentat in premiera la 12 martie 1972, la Washington. Raportul, tradus in 30 de limbi si vandut in 10 milioane de exemplare,i-a adus Clubului de la Roma o reputatie mondiala.
Semnificativ este si faptul ca Dennis Meadows a revizuit si corectat modelul in 1992. Aurelio Peccei murise, dar spiritul lui traia. Prezentarea noii analize a avut loc in timpul conferintei „Dincolo de Limite”, organizate de Fundatia Aurelio Peccei. Iar ceea ce se releva clar era adevarul ca, inca de pe atunci, umanitatea depasise limitele indicate in primul raport; iar consumul de resurse trecuse peste orice rata de suportabilitate. A urmat apoi o noua revizuire in anul 2004, cand au fost reconfirmate datele din 1992. Se atragea, atunci, atentia ca omenirea depasise deja in consum capacitatile de sustenabilitate ale Terrei.
Concluzia academicianului Mugur Isarescu poate fi ea insasi un subiect pentru alte si alte dezbateri: „Astazi, mostenirea Peccei se dovedeste a fi mai pregnanta ca oricand. Omul si umanistul care a fost Aurelio Peccei traieste prin ideile lui si, mai cu seama, prin mesajul adresat omenirii de a dovedi mai multa responsabilitate in fata resurselor limitate ale planetei noastre”.
Semnalul de alarma tras de Clubul de la Roma, la inceputul anilor ’70, era asadar legat de o amenintare: consumul exagerat de resurse. O amenintare potentata, in acele momente, de schimbarea ce tocmai intervenea in sistemul financiar international. La 15 august 1971, Statele Unite ale Americii s-au rupt de aur si au spus adio cursului fix. A inceput marea aventura a pietei valutare si a speculatiilor valutare. Piata a fost dinamizata. Schimburile valutare au luat o amploare fara precedent. Iar granitele urmau sa cada in fata circulatiei capitalurilor.
De fapt, dupa suprimarea convertibilitatii dolarului in aur, monedele statelor dezvoltate au parasit fixismul traditional si au acceptat cursurile flotante. A fost o constrangere dureroasa. Fiindca nimeni nu a renuntat de bunavoie la patul caldut oferit de cursurile fixe. Flotarea monedelor, insa, devenea inevitabila in conditiile in care liberalizarea circulatiei banilor nu mai putea fi oprita.
Cum se ajunsese aici? Sub impulsul realitatii. Economia mondiala s-a diversificat, au aparut noi centre puternice, s-au afirmat noi monede, cu deosebire marca germana si yenul japonez. Treptat, viata a impus renuntarea la etalonul aur. In noua conjunctura, cursul fix s-a prabusit. A inceput marea aventura a flotarii cursurilor.
Al doilea regim al ratelor de schimb, de dupa Bretton Woods, a debutat la o rascruce a istoriei: o larga deschidere a drumului spre economia de piata. Lumea a descoperit, treptat, ca de la monedele cu curs fortat, impus prin rate fixe de schimb, nu mai are nimic bun de asteptat. Cu deosebire, ratele fixe tineau in loc competitivitatea. Americanii au dat tonul si lumea s-a despartit de trecut, spunand adio cursului fix. Nu s-a despartit insa razand.
Adevarul este ca pozitia internationala a dolarului isi pierduse stabilitatea. Dar in conditiile in care Statele Unite au devenit tot mai preocupate de intarirea economiei lor interne si, in acest sens, au redescoperit rolul inflatiei ca factor de crestere si de stimulare a investitiilor, devalorizarea dolarului nu putea sa le fie decat favorabila. Un dolar in scadere producea insa dureri de cap exportatorilor germani si japonezi, care ajunsesera in situatia sa le fie groaza de intarirea propriilor monede.
Pietele au fost nu numai liberalizate, dar au devenit si suverane. Terenul de confruntare intre monede era piata valutara. Dar in spatele confruntarilor monetare se afla o alta piata, uriasa: cea a schimburilor internationale de marfuri. Comertul international, asadar, cu nesfarsitele lui razboaie, se impunea ca principala sursa de crestere. Lumea era intr-adevar in schimbare profunda: intr-o clipa, mari sume de bani puteau deja sa fie transferate de pe un continent pe altul printr-o simpla apasare pe clapele unui calculator. Clubul de la Roma vedea aici, dincolo de partea buna a lucrurilor, si un mare risc: explozia consumului si a risipei de resurse.

Clubul de la Roma si criza actuala (III)
12.08.2009
Revin la dezbaterea de la Banca Nationala, de sub egida Asociatiei Romane pentru Clubul de la Roma, reamintind ca adevarul avertismentelor lui Aurelio Peccei, de acum patru decenii, este confirmat de criza pe care o suporta astazi planeta. Semnificativa, in acest sens, este sublinierea academicianului Mugur Isarescu legata de crezul lui Aurelio Peccei, intemeietorul Clubului de la Roma, si anume ca lumea va avea un viitor bun numai daca va inceta risipa de resurse.
Si iata ca tocmai risipa de resurse, care n-a incetat nicio clipa, este principala cauza a crizei actuale.
Intr-o cunoscuta lucrare a lui Aurelio Peccei, publicata in 1969 – „Prapastia din fata noastra” – s-a dat alarma. Tema din 1969 a fost reluata si dezvoltata in 1976, intr-o lucrare de referinta: „Calitatea umana”. Dupa moartea lui Aurelio Peccei, in 1982, Clubul de la Roma n-a incetat sa examineze tabloul lumii si sa atraga atentia ca o inevitabila criza generala, cu implicatii morale, politice, sociale si economice, pandeste planeta.
Aceeasi preocupare se inscria pe agenda Clubului de la Roma si la simpozionul de la Bucuresti, din septembrie 1999. Titlul simpozionului era nu numai atractiv, ci si incitant. Reuniti la Bucuresti, in septembrie ’99, membrii Clubului de la Roma cautau deja raspuns la o intrebare dificila: „Cum sa stapanim valul globalizarii?”. Personalitatile participante constituiau garantia ca in dezbaterile din capitala Romaniei aveau sa se nasca multe idei de referinta. Ceea ce s-a si intamplat.
Limitarea risipei de resurse – problema majora a globalizarii, ce continua sa preocupe toate tarile lumii, mari sau mici – am regasit-o ca numitor comun al dezbaterilor din cadrul reuniunii de la Bucuresti. Am regasit-o, de fapt, in comunicari ori in interventii de interes general, ilustrata de teme cum sunt „Globalizarea si prevenirea crizelor” sau „Globalizarea si prevenirea conflictelor”; dar si in subiecte de interes local: „Strategia nationala de dezvoltare durabila a Romaniei”, „Directii ale strategiei de crestere economica in Europa de Sud-Est” sau „Investitii straine directe in Europa Centrala si de Est”. Toate au fost teme ce nu puteau fi in niciun fel rupte de provocarile globalizarii, intre care prevenirea crizelor economice incepea sa ocupe un loc cardinal. Clubul de la Roma, care inca de la infiintarea sa a pus in lumina doua directii de prima importanta ale globalizarii – pe de o parte intelegerea unei realitati obiective, aceea ca traim intr-o lume cu limite evidente; iar pe de alta parte constientizarea adevarului ca limitele acestei lumi impun restrictii majore – se avanta astfel in cautarea drumului cel bun. Planeta se afla in fata a doua mari sfidari: in timp ce resursele devenisera evident limitate, dorintele, ambitiile sau tendintele pareau sa fie nelimitate. Iesirea din aceasta dilema devenea tot mai complicata.
La rascrucea celor doua mari adevaruri, analizele futurologice s-au dovedit a fi de buna seama importante. Dar intrebarea esentiala avea in vedere prezentul: ce poate fi facut si cum? Intrebare actuala si in Romania. In anii dupa 1990, perioada in care s-au produs transformari istorice, insotite de costuri dramatice in plan economic si social, viata ne obligase sa fim preocupati mai cu seama de analiza tendintelor curente si de rezultate posibile imediat. Pentru ca nu doar resursele materiale erau limitate, ci si cele de ordin psihologic. Noi nu mai avem nici timp si nici rabdare sa asteptam.
Desigur, avertismentul pe care ni-l dadea istoria avea o importanta aparte pe plan local. Toate politicile interne, de la strategiile de dezvoltare pana la cele privind realocarea resurselor, inclusiv a celor financiare, nu puteau sa nu ia in calcul marele adevar rostit de Clubul de la Roma chiar la Bucuresti. Sa-l ia in calcul in chip rational, plecand de la limitele si constrangerile lumii in care traim.
Dar fluxul constientizarii acestei realitati nu avea sens unic. Concluzia desprinsa la Bucuresti era limpede: „Daca, la randul sau, comunitatea internationala – in primul rand prin varfurile reprezentative, intre care G-8, Fondul Monetar International, Banca Mondiala, Uniunea Europeana, pietele de capital – nu are antene sensibile si nu sesizeaza la timp ori ignora provocarile regionale sau locale, mai ales pe cel din tarile mici si mijlocii, se poate ajunge usor la disfunctionalitati grave intr-un sistem globalizat, cu consecinte greu de estimat pentru intreaga planeta”. Ceea ce nu insemna, in nici un caz, ca filozofia globalista n-ar fi o solutie optima. Pentru ca numai prin cunoasterea totalitatii sistemului global – lumea in care traim – pot fi intelese si solutionate problemele zonale. Pot fi… dar n-au fost decat partial luate in seama.
Fireste ca, acum, nu e timpul sa dam navala si sa gandim ca furia crizei financiare, inca nestinse, care a cuprins spatii ample pe planeta, a scos in evidenta numai carente ale globalizarii. Fiindca oricat si-a facut loc acest gand, incercand sa influenteze ori chiar sa determine dezbaterea mondiala actuala, n-a reusit totusi sa infirme economia globala ca obiectiv de prim ordin in anii 2000. Si nici economia de piata ca model global. Din acest motiv, lumea in criza pune un mare accent pe globalizare si pe economia de piata ca forte in stare sa impuna criteriile de performanta si sa pregateasca viitorul.
Inca de la intemeierea sa, la cumpana anilor ‘60 si ‘70, Clubul de la Roma a scos in lumina doua linii de importanta cardinala ale globalizarii. Plecand de la adevarul ca planeta se afla in fata unor mari sfidari. Si anume: in timp ce resursele planetei sunt limitate, dorintele, ambitiile sau tendintele de a le consuma sunt nelimitate. In fata acestei realitati dramatice, Clubul de la Roma a dat alarma.

Clubul de la Roma si criza actuala (IV)
19.08.2009

O intrebare esentiala a strabatut lumea: ce (si cum) putem sa facem, imediat si nu intr-un viitor incert, pentru a salva omenirea de o criza grava, economica, sociala, morala si, in ultima instanta, politica?
Acest strigat de alarma, multiplicat in toate documentele „Clubului”, a ravasit lumea dupa exact un sfert de veac de la sfarsitul celui de al Doilea Razboi Mondial, timp in care s-au produs transformari istorice importante, insotite insa de costuri mari in plan economic si social. Pentru ca nu doar resursele materiale isi evidentiasera limitele, ci si cele de ordin psihologic: nu mai era timp si nu mai era rabdare pentru lungi asteptari. Cu ochii pe orologiul istoriei, totdeauna neiertator, Clubul de la Roma s-a dovedit a fi cea mai vehementa si, in acelasi timp, cea mai rationala voce lansata in batalia pentru strategii de dezvoltare care sa puna capat risipei in redistribuirea resurselor, inclusiv a resurselor financiare.
Departe de a fi negative, mesajele Clubului de la Roma sunt pozitive. Fara a spune NU globalizarii, actiunea e indreptata in directia unei economii globale care sa NU puna in pericol nici prezentul si nici viitorul omenirii. Venind, in acest sens, cu argumentele celei mai inalte stiinte economice si ferindu-se de interpretari populiste. In acest fel, Clubul de la Roma se desparte radical de strigatele dezordonate si neargumentate ale multora dintre miscarile antiglobalizare.
De-a lungul anilor, incepand cu primul raport, intitulat „Limitele cresterii”, Clubul de la Roma s-a adresat tarilor, guvernelor, elitelor politice ale lumii cu cerinta de a gandi in stil nou despre economia globalizata. Si, mai cu seama, de a intelege nevoia obtinerii unui lant de avantaje competitive. Fiindca atatea cate sunt nu ajung si omenirea, pe intinse spatii ale planetei, e condamnata sa suporte ani la rand inflatie, deficite, pierderi, saracie, crize.
De prea multe ori, din nefericire, critica impotriva globalizarii a cazut in capcana populismului. Din aceasta cauza, sistemul ce inlesneste trecerea tarilor de la o economie inchisa la o economie deschisa, competitiva si concurentiala, se vede deseori in situatia de a fi stramb interpretat. Iar economia globala, de piata, spre care se indreapta astazi cea mai mare parte a lumii, fiindca este raul cel mai mic intre toate relele modele cunoscute pana acum, nu conteneste sa fie acuzata de toate necazurile de pe planeta. Desi toate supapele acestui sistem economic – spre care nu idealurile umaniste ne imping, ci nevoile – sunt deschise spre eficienta si spre crestere economica, valori la care nu se poate ajunge decat prin „inumana” concurenta.
Voci impotriva globalizarii se fac auzite continuu, pe intreaga planeta. Adaugandu-se celor ocazionale, ce izbucnesc de obicei acolo unde se desfasoara forumuri economice internationale. Faptul ca, pe planeta, rasuna voci antiglobalizare nu poate fi un lucru rau. Dimpotriva, poate fi chiar un lucru foarte bun. La urma-urmei, guvernele pot gresi. Se pot imbolnavi de putere… si nu le strica sa fie readuse pe pamant. Chiar prin demonstratii de strada. Si analistii proglobalizare pot gresi. Asa ca un dus rece nici lor nu le strica. Daca insa e indeplinita o conditie: judecata sa fie dreapta. Judecata multimilor sau a activistilor antiglobalizare. Dreapta si rationala.
Lozincile antiglobalizare, scandate pe intreaga planeta, sugereaza insa de prea multe ori ca politicile proglobalizare sunt lipsite de sansa de a fi judecate in fata unor „curti de apel” care sa se fi constituit in numele prezentului si al viitorului. Mai degraba, ele ni se infatiseaza ca un punct terminal al trecutului.
Activistii antiglobalizare dau senzatia ca se dezbara greu de „populism”. De ce am pus cuvantul in ghilimele? Pentru ca tezele populiste sunt specioase. Caracterul lor inselator pleaca de la etimologia cuvantului populism, cu trimitere – in aparenta – la „vointa populara”. In realitate, cuvantul exprima cu totul altceva: irationalism si demagogie.
Confuzia apare frecvent si produce deruta. Aplicarea etichetei de „populisti” celor care, in lumea larga, se opun globalizarii, pleaca de la ideea ca ei ar exprima interesul popular. Ascultandu-i pe populisti, milioane si milioane de oameni pot sa creada ca ei vorbesc in numele lor. Numai ca populism nu deriva din popular. Legaturile acestui cuvant trebuie cautate in alta parte, pe filiera istorica a conceptiilor antieconomice. Totul a inceput in America acum un veac. Din randurile fermierilor si ale micii burghezii se constituise, in 1892, Partidul Populist American. Noua formatiune aruncase pe piata o doctrina ce nu lua in seama legitatile economice, intorcand totodata spatele putinelor reguli de politica monetara existente la sfarsitul secolului al XIX-lea. Populistii, care „s-au afirmat” prin programul lor de nationalizare, cereau in plus trecerea la emisiunea nelimitata a banilor ieftini: dolari de argint in locul celor de aur. Ca sa le ajunga. Fara sa priveasca in viitorul apropiat si sa vada ce furtuna inflationista ar fi starnit.
Clubul de la Roma, in schimb, bazandu-si mesajele pe modele matematice ale lumii si civilizatiei, pe analize lucide si temeinice, „s-a razvratit” impotriva ignorantei sinucigase a omenirii, ajutand-o sa-si inteleaga adevarata ei conditie. Semnificativ, in aceasta privinta, este faptul ca o lucrare a parintelui Clubului de la Roma, Aurelio Peccei, „Prapastia din fata noastra”, infatisa tabloul lumii amenintat de o criza globala.
Inainte de a i se fi pus punct celui de-al Doilea Razboi Mondial, in vara anului 1944, intr-o mica localitate americana (Bretton-Woods) fusese convocata o importanta conferinta, ce si-a propus sa schiteze modul in care vor circula banii in lumea postbelica. Scop declarat: evitarea dezordinii monetare, exprimata prin inflatii, devalorizari, incetari de plati, blocari de fonduri, care in perioada interbelica au lovit deseori economia mondiala.

Clubul de la Roma si criza actuala (V)
27.08.2009
Sistemul adoptat atunci, ce proiectase in prim-plan etalonul aur-devize, era construit in jurul monedei cu cea mai mare acoperire in aur: dolarul american. Economia Statelor Unite iesise intarita din razboi si toata lumea cauta dolari.
Sistemul conceput atunci era simplu. Dolarii se masurau in aur. Ceea ce insemna ca erau convertibili in aur. Bancile centrale din statele care recunoscusera sistemul stabilit la Bretton-Woods aveau dreptul, la cerere, sa obtina aur in schimbul dolarilor ce le prisoseau. Si invers: sa dea aur si sa primeasca in schimb dolari. Moneda americana devenise cheia schimburilor monetare. Orice raport de schimb intre monede se stabilea in dolari, cursurile fiind fixe. Se admiteau, dar numai in limite foarte stranse, anumite oscilatii, in raport cu oferta si cererea inregistrate de anumite monede. Arbitrul suprem in acest sistem fiind Fondul Monetar International.
Avea sa treaca, de atunci, mai bine de un sfert de secol pana cand, la inceputul anilor ‘70, s-a facut auzit strigatul Clubului de la Roma. Un strigat ce indemna omenirea „sa se razvrateasca impotriva propriei ignorante sinucigase cu privire la adevarata ei conditie”. In anii care au trecut din clipa in care s-a facut auzit acel strigat, vreo 38, s-au produs multe transformari pe planeta. Unele idei din rapoartele Clubului de la Roma n-au fost confirmate de trecerea timpului. Altele, insa nici confirmate, nici infirmate, sunt combatute de voci importante ale stiintei mondiale. Ramane insa in deplina actualitate ideea ce a pus in valoare nevoia unei adevarate mutatii in constiinte, care sa conduca spre un nou stil de viata pe planeta si sa-i repuna pe oameni in armonie cu realitatea pe care incearca la nesfarsit sa o manipuleze.
Voi reveni asupra dezbaterilor ce au fost aprinse de rapoartele Clubului de la Roma. Nu insa inainte de a incerca sa raspund la o intrebare ce mi se pare cardinala. Si anume: ce s-a intamplat pe planeta intre momentul de visare de la Bretton-Woods si intrarea omenirii in anii ‘70, timp de mai bine de doua decenii si jumatate, ca sa justifice un atat de puternic strigat de alarma? Cred ca fara raspunsul la aceasta intrebare va fi greu sa intelegem nu doar sensul mesajelor Clubului de la Roma, ci si, mai ales, cauzele crizei actuale.
Se cuvine sa notez, aici, ca mesajele Clubului de la Roma nu erau in niciun fel ecouri ale unui alt strigat, cel din lumea comunista, care in anii ‘70 se avantase in aprige infruntari ideologice intre Est – Vest; un strigat ce nega vehement orice sansa de reusita a capitalismului. Nu conta ca in tarile socialiste saracia deteriora standardul de viata. Nu conta ca se extindeau coruptia si degradarea morala. Impotriva unor astfel de realitati, de-a dreptul dramatice, nimeni n-avea voie sa sufle un cuvant in fostele tari comuniste. Toate sagetile critice erau indreptate impotriva capitalismului „decadent si corupt”. Atitudine incurajata si de faptul ca apareau continuu in Occident carti in care se facea o critica aspra consecintelor pierderii omului „printre lucruri” in societatea capitalista. Dar Clubul de la Roma nu s-a inspirat nici din aceasta realitate. Chiar daca in a doua parte a secolului XX, in Occident, poate si sub influenta marxismului, numerosi filosofi umanisti au inceput sa deplanga „dezumanizarea omului” in societatea de consum. Marcuse, bunaoara, in „Eros si civilizatie”, sustinea ca originea nefericirii omului este, in ultima instanta, „angoasa sociala” cu care l-a impovarat societatea divizata de relatiile de productie capitaliste. Si avea sa concluzioneze, intr-o alta lucrare, ca omul in capitalism este lovit de „unidimensionalitate”, ca expresie a unui stadiu avansat al alienarii. Clubul de la Roma nu avea nicio legatura cu critica filosofica promovata prin vocea scolilor care, depasind atacul global impotriva civilizatiei, treceau la combaterea bine tintita a sistemului capitalist. Mai ales ca un lucru esential ori nu era inteles bine, ori era ascuns din interese ideologice: acela ca nici in capitalism si nici in socialism, in nicio tara, bunastarea nu a fost si nu avea cum sa fie niciodata una pentru toti. Oricum ar fi evoluat economia, nu aveau cum sa aiba toti la fel.
Nu capitalismul – care a deschis portile catre bunastare pentru o mare parte a populatiei planetei – era tinta Clubului de la Roma. Chiar daca, de-a lungul vremii, se dovedise a fi inevitabil un razboi cu acei capitalisti ce nu reuseau sa vada dincolo de propriul profit. Nu pentru a-i distruge, caci odata cu ei ar fi disparut importante resurse financiare, fara a caror implicare omenirea ar fi fost mai trista. Si mai saraca. Dar pentru a-i „cuminti” si a-i determina sa se supuna legilor economice.
Tinta Clubului de la Roma a fost, inca de la inceput, suita de tare ce puteau distruge tot ceea ce insusi capitalismul faurise: lacomia, risipa, nesabuinta.

Continuare: miercurea viitoare
Ziarul Financiar – www.zf.ro

• Share
• Tweet
• Pin
• Email