May 3rd, 2010 
VR 
https://inmemoriam-milecarpenisan.ro/
Posts Tagged ‘Corneliu Vlad’
VIDEO de la decernarea Premiului “Mile Carpenisan” jurnalistului Dan Nitescu de la Antena 1 si 3. La anul, Civic Media isi propune sa ofere si bursa “Mile Carpenisan” unui tanar ziarist de investigatie, in memoria lui Mile
Posted in Analize, Colimatorul, Documentare, Editoriale, Top News 
Tags: Civic Media, Corneliu Vlad, Dan Nitescu, In memoriam, Premiul Mile Carpenisan 
3 Comments »EDITORIAL. Corneliu Vlad: Jurnalismul nu mai e meserie emblematica
De Ziua Libertatii Presei, aflu ca Romania se afla pe locul 88 in lume in ce priveste libertatea presei. Oricata neincredere ar inspira clasamentele, cu criteriile si institutiile lor de atatea ori discutabile, locul 88, dupa Burkina Fasso, nu onoreaza. Exprimarea libera in public este o proba de foc a democratiei, dar pentru a vorbi despre democratie, sa vedem mai intai ce mai este presa.
De zeci de ani, aproape cincizeci, lucrez neintrerupt – si doar – pe ogorul scrisului zilnic, caruia acum nici nu mai stiu cum ii mai zice. Inainte i se spunea presa – scrisa, vorbita, vazuta. Era, totusi, cam impropriu. Presa e doar ce iese din tipografie, de sub presa, iar in ziare, la radio si TV doar la figurat, cand ziaristul e presat de autoritati sau de patron. Acum se spune mass-media, din engleza, sau media, din franceza, dar termenul e cam rigid gramatical – e la singular, la singular-plural, ori cum o fi pluralul?
Oricum, spatiul mediatic are mai multe in el – si ca mod de abordare, si ca mod de comunicare. Schematic vorbind, sunt trei compartimente: 1. Presa scrisa si radiourile generaliste, care merg (sau ar trebui) mai ales pe anchete si analize, 2. Televiziunea, ce mizeaza pe imagine si transmitere instantanee, 3. Blogurile si site-urile de informare pe internet, cele mai slobode ca opinie, dar nu o data si la gura. Compartimentarea nu e etansa, si e bine asa, pentru ca si comunicatorii pot imprumuta de la unii la altii, iar consumatorul de informatie, tot mai flamand si mai pretentios, isi poate alcatui meniul luand de unde vrea ce vrea, dupa preferinte.
Corneliu Vlad, intransigent cu Bush Jr. FOTO INFO Exclusiv: Adrian Thiess, omul de la “Puterea”, surprins de oamenii Roncea.ro in compania unei blonde misterioase, dupa aterizarea de pe ruta Moscova – Chisinau – Bucuresti
De-a ce se mai joacă George W. Bush?Tocmai mă întrebam deunăzi ce-o mai fi făcånd recentul fost preşedinte american George W. Bush, cånd aflu ce va fi să facă: va (re)veni la Bucureşti ca să lanseze un post de televiziune cu previzibil răsunet. Ziarul grupului care dă drumul şi postului TV s-a născut în prezenţa lui Gorbaciov, iar dacă se va mai da pe piaţă şi altceva mass-media, ar putea fi de faţă Papa Benedict, Madonna ori secretarul general al ONU, întrucât am înţeles că pe agenda lui Dalai Lama Romånia nu este în faţă. Să înţelegem, din toate astea, că ursitoare de vază de tip Gorbaciov şi Bush II ţin cu „Puterea“ (nu cea de la Cotroceni, desigur)?
Aşadar, ştim ce va face Bush-fiul, dar ce-a făcut el de cånd nu mai e preşedinte? Căci ce s-a întåmplat în cei opt ani ai preşedinţiilor sale mai ştim, iar dacă am uitat, ne aduce aminte Wikipedia: „Preşedinţiile sale sunt, între altele, marcate de atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001, de politica internaţională zisă a războiului împotriva terorismului, de războaiele din Afganistan şi Irak, de adoptarea de către Congres a lui Patriotic Act şi de crearea Departamentului pentru securitate internă, apoi de criza subprimelor şi planul Paulson lansat pentru a face faţă crizei financiare“ (fostul patron al FED, Allan Greenspan, a acuzat chiar zilele trecute Administraţia Bush că a jucat un rol crucial în explozia actualei crize financiare).
Dar că nu fim prea răi, nu vom stărui cu detalierea fiecărui punct din bilanţul schiţat mai sus, chiar dacă ex-preşedintele Bush excelează în dexteritatea de a evita meşteşugit orice i se pare ostil (inclusiv pantoful mărimea 10, după cum a precizat chiar el, descălţat de un ziarist irakian în decembrie 2008).
Posted in Colimatorul, Documentare, Editoriale Tags: Adrian Thiess, Bush, Corneliu Vlad, Puterea 3 Comments »EDITORIAL Corneliu Vlad. Brand de tara: Neamul nevoii. FOTO INFO: Antiromanii de la Catavencu care l-au profanat pe Mihai Viteazul se tin de labuta cu homosexualii din Lille care au batjocorit statuia Ioanei d’Arc
Un comic al ecranului (mic) francez isi bate joc de romani, ca neam, asimilandu-i cu o natie care devine tot mai mult una europeana. Este ca si cum saltimbanci mediocri de pe la televiziunile “nationale” de la Bucuresti (avem si noi de-alde astia, nu doar francezii) i-ar prezenta pe Urmasii lui Voltaire, Hugo si De Gaulle (doar) sub chipul unor magrebieni ori sud-saharieni, si ei, de altfel, cetateni francezi. Ne place, ne-ar placea sa credem ca asemenea glume inepte si ofensatoare nu sunt ce-i trebuie “Frantei profunde”. Care, dupa cum se vede, are nevoie, ea insasi, a se lamuri asupra propriei identitati nationale. Dovada ca un ministru a initiat o dezbatere nationala asupra chestiunii.
Ca dezbaterea e viu controversata si nu si-a prea atins scopul, a recunoscut-o chiar ministrul, dar ea a prilejuit unui sondaj de opinie sa extraga concluzii interesante. Identitatea nationala franceza este realitate pentru 82 la suta din cetatenii tarii, chiar daca asupra ei se exercita presiuni puternice. Identitatea nationala e solicitata intens negativ de, cred francezii, imigratie, pierderea valorilor, diversitatea culturala si etnica, dar si de forte si tendinte politice. Cel putin asa considera cei antrenati in respectivul sondaj de opinie.
Si atunci, ce-i de facut, care sa fie actorii si institutiile care trebuie sa contribuie la valorizarea identitatii nationale? Pentru cetatenii Frantei, salvatorii fiintei lor nationale sunt – sau ar trebui sa fie – in primul rand scoala (80 la suta), apoi familia (61 la suta), istoria (44 la suta), cultura, limba si traditiile (38 la suta). Prin ce se singularizeaza Franta intre natiunile lumii? Oricine in lume va recunoaste aceasta natiune, inainte de orice, prin limba, cultura, libertatea de exprimare, istoria sa.
“Franta profunda” ramane, de cateva secole, aceeasi natiune orgolioasa de identitatea sa nationala si de valorile ei emblematice, pe care le apara cand sunt pangarite. In aceasta primavara, cei din Lille au reactionat cu indignare cand un palc de lesbiene, gay, bi- si trans-sexuali (LGBT- cum li se spune) au infasurat cu fasii de panza roz si lozinci desuchiate de-ale lor statuia Ioanei d’Arc, iar cei din Nisa au procedat la fel de maniosi fata de decizia unui fel de juriu care a premiat o fotografie ce-l infatisa pe un individ cu pantalonii in vine care se stergea la fund cu tricolorul francez (Nota mea, VR: La fel cum au procedat homosexualii de la Catavencu cand l-au batjocorit pe Mihai Viteazul!).
Asadar, cariatidele natiunii: scoala, familia, istoria, cultura, limba. Francezii le apara si prin autoritatile statului, si in strada, cand cineva se atinge de ele. La noi? Sa le luam pe rand.
EXTERNET. Corneliu Vlad: Nationalismul in vremea globalizarii. O harta a nationalismului in Europa
In Slovacia s-a decis, in aceasta primavara, ca elevii sa intoneze, in fiecare dimineata a zilei de luni, imnul national. Iar o lege din septembrie 2009 prevede obligativitatea exprimarii in slovaca in locurile publice. In Cehia, tot in aceasta primavara, lista patrimoniului cultural national a fost imbogatita cu alte cateva zeci de monumente culturale. In Franta , guvernul a initiat o dezbatere ampla asupra identitatii nationale, iar in Germania se desfasoara, inca din 2000, o dezbatere pe aceeasi tema, mai putin mediatizata e drept, asupra “culturii de referinta”. In Grecia au avut loc , pe fundalul crizei, manifestatii nu nationaliste, ci de-a dreptul xenofobe. Alegerile parlamentare din Belgia, din 2011, vor fi marcate de “febra nationalista”, prezice de pe acum un ziarist. Venezuela si alte state latino-americane ar duce o politica de “nationalism petrolier”.
Pe un site belgian (cf. ilustratia de pe www.webcafe.be) a aparut “Harta Europei nationaliste”, care ierarhizeaza sprijinul electoral al partidelor de aceasta tendinta. In ordine descrescatoare, sunt partide din Serbia, Norvegia, Elvetia, Austria, Danemarca, Belgia, Slovacia, Franta, Bulgaria, Irlanda, Olanda, Croatia, Suedia, Romania, Polonia, Ungaria, Germania, Marea Britanie (atentie: clasamentul a fost intocmit inainte de alegerile din Ungaria, care au urcat spectaculos aceasta tara in top).
Un autor american constata impulsuri nationaliste, dupa el preocupante, si la puteri foarte mari, caci SUA s-ar indrepta spre izolationism iar China spre ”nationalism economic”. Rusia lui Putin si Medvedev este, si ea, in plin proces de restaurare a identitatii nationale, greu afectata de sovietism.
Dupa cum se vede, natiunile constiente se ingrijesc de soarta lor in aceasta vreme numita si a globalizarii.
2010 este celebrat, prin UNESCO, drept Anul international al apropierii culturilor – la nivel local, national, general si international. Mesajul lansat cu acest prilej de secretarul general al ONU vorbeste, intre altele, de “o lume mai pasnica”, de mondializare, de migratii, extremist si minoritati. Despre natiune, nici o referire in respectabilul text (ba da: unde nu se putea altfel, cand se vorbeste de Organizatia Natiunilor Unite). E amuzant? Ca peste notiunea de Natiune se trece cu atata pudoare, de parca ar fi o vorba de ocara? Google n-are insa inhibtii in aceasta privinta – globalization (pe englezeste) apare de 12 500 000 de ori, dar nation tocmai de 181 000 000 de ori. Viata bate discursul “corect politic”.
Un lider al stangii franceze, Jean-Pierre Chevenement, explica odata, intr-un interviu, de ce Democratie fara Natiune nu se poate: “Sentimentul de apartenenta permite democratiei sa functioneze. Democratia inseamna acceptarea legii majoritatii. Nu vine de la sine. Legea majoritatii se accepta intr-un anume cadru. Deci, natiune, adica democratie”. Cat se poate de logic.
Corneliu Vlad
pentru Roncea.ro
OPINIE. Corneliu Vlad: Sa glumim – serios – despre NATO
De la o vreme, NATO pare sa devina , in imaginarul unora, un fel de Transformers. Acea jucarie nostima care poate fi cand robot, cand masinuta, cand zburatoare antediluviana, cand luptator inzauat. Cam asa se modeleaza, in proiectia unor personalitati foarte grave si responsabile, si Alianta nordatlantica de maine. Mai nou, un fost sef al Departamentului american de Stat si un fost ministru german al Apararii se dedica unui joc al mintii cu Rusia membru al NATO. Iar un universitar american propune in mult prea serioasa publicatie “Foreign Policy” o formula de NATO fara SUA. Am putea incadra in aceasta paradigma de Transformers, fara pic de malitiozitate, si constructul de securitate europeana propus, deocamdata in termeni mai generali, de presedintele Federatiei Ruse, dar pe care unii si altii il anticipeaza iarasi felurit: cu China sau fara China, cu China si Japonia, cu sau fara Israel etc.
Dicolo de abordarea ludica, frenezia artizanilor de variante doveseste un fapt pe care nimeni nu-l mai neaga: dupa incheierea (fie ea si conventuionala) a razboiului rece, NATO pare sa nu-si mai gaseasca locul si rostul bine statuat in lume, cel putin la fel de riguros cum a functionat pana in 1989-1991: cu America inauntru, Rusia afara si Germania jos. (Mai vehiculate sunt acum formule oarecum inverse de tipul America afara – sau nu, Rusia inauntru – sau nu, si Germania, in orice caz, sus).
LUMEA vazuta de Corneliu Vlad: Bucuresti-Washington, survol Europa
Lumea pe cale de globalizare dupa tipic deocamdata american e mai complicata decat lumea razboiului rece. Nu mai e bipolara, ci una de tranzitie de la unipolara (se poate spune si asa?) la multipolara. Nu mai e o ciocnire intre doua ideologii (una in colaps, alta rau festelita), ci intre multe interese nationale, de alianta sau parteneriat, oculte sau ale altor forte nonstatale. Distrugerea nucleara reciproc asigurata a lasat locul unei puzderii de conflicte, multe dintre ele asimetrice, deci mai imprevizibile. Estul nu mai e Estul de pana in 1989-1990, nici Occidentul nu mai e ce-a fost, iar Europa incearca sa se structureze ca entitate geostrategica distincta.
In aceasta lume miscatoare si derutanta evolueaza, cat poate si cum poate, o Romanie care ar avea, teoretic, sansa rara de a-si urma propria carare-n codrul national si mondial. Tara este fixata prin doua ancore temeinice in lumea occidentala (NATO si UE) si intretine (sau nu) relatii cam mediocre cu “restul” lumii, daca Rusia, China, Japonia, India, lumea musulmana etc pot fi numite “restul”.
Ortodocsi si abia iesiti din anomalia comunista, facem parte, in mod cert, din Occident, dar din care Occident?
EDITORIAL. Corneliu Vlad despre puterea si geopolitica bloggerilor si a ziaristilor online
Lumea-i cum este
Despre mari puteri, cu bloggerii
Cand scriu despre America sau despre Rusia, bloggerii romani palpita si frisoneaza, sunt frenetici, patimasi, taiosi, corozivi si, mai ales, ucigatori de sarcastici. Ei stiu ori simt ca de la aceste doua mari state (“monstri reci ai politicii mondiale”, cum le spunea de Gaulle), Romaniei – si nu numai ei – i se pot trage multe, bune sau rele, iar de aici, patosul si umorile. Ar trebui, pentru asta, sa nu-i ia in seama “profesionistii” (ziaristii, politologii etc.) pe textierii anonimi de la tastatura, fie ei mediocri sau excelenti, vulgari ori sublimi?
“Profesionistii” sunt poate mai bazati, se presupune ca stiu mai multe, dar bloggerii sunt, in primul rand, dezinteresati si sinceri. Si mai e o diferenta: unii se exprima pentru ca le-o cere meseria, ceilalti intrucat simt ca au, intradevar, ceva de spus. Prozaic vorbind, primii sunt platiti pentru ce scriu, ceilalti nu.
Scutul spatial american din Romania, despre care s-a vorbit deja pana la satietate fara sa se spuna si sa se lamureasca prea mult, este cel mai nou prilej, la indemana oricui, de a croseta pe teme de geopolitica.
Rusia… Tezaurul… Basarabia… Stalin… comunismul…
America… prea tarziu… Afganistan… vizele… Bechtel…
Sunt scoase in fata masochistic, exhibitionist, subiecte ce ar trebui tratate cu grija ori deloc, ori cand ar fi momentul potrivit, cand ar fi sanse. Nu se prea judeca pozitiv, ce ne-ar fi, bunaoara, de folos pe relatii bilaterale, si cu unii, si cu altii. E adevarat, o mare putere nu e neaparat iubita de aliatii mai mici, fie ele intr-o relativa dar evidenta apropiere, ca Rusia, fie mai departe, ca America (atentie si la proverbul chinezesc: apa de departe nu stinge apa de langa casa).
Voit sau nu, Ceausescu a experimentat o cale ce ignora si Moscova, si Washingtonul, si alte capitale importante. A sfarsit-o cum a sfarsit-o nu numai din cauza exasperarii romanilor.
Bloggerii pe tema data sunt cata frunza si iarba si e bine ca e asa (e nevoie de dezbatere nationala), dar cati dintre ei vad chestiunea calm, rational si imaginativ cu folos? Proiectia in viitor si supletea nu sunt doar privilegiu exclusiv al politicienilor, diplomatilor si consilierilor de tot felul.
Iar de bloggeri bineintentionati si nescandalagii, dezinvolti si cu idei, lumea romaneasca are infinit mai multa nevoie decat de ceea ce numim, de multe ori impropriu, societate civila, una care compromite un concept onorabil al democratiei, sau ciupercaria de ong-uri cu ochii la banii pe care i-ar putea sifona dinafara. Ar fi pacat ca bloggerii sa-si rateze, si ei, sansa de a se constitui intr-o institutie sui generis, intr-o forta credibila.
Corneliu Vlad
CORNELIU VLAD: NOII CAVALERI AI APOCALIPSEI
De când cu molimele ce poarta nume zoo, avemparte, la scara globala, de un fel de o noua societate civila, sui
generis, în care toata lumea din toata lumea toaca vreo câteva chestiuni impuse
ori induse ca fiind arzatoare la ordinea zilei. Planeta se preface, graţie
globalizarii, şi într-o uriaşa poiana a lui Iocan. Se produc evenimente
politice, razboaie, dezbateri ştiinţifice, dezvaluiri de presa, marşuri şi
manifestaţii, procese în justiţie, se discuta în mari areopaguri universale ca
ONU ori ultradiscrete ca Bilderberg sau Davos, dar şi cu felcerul comunal, cu
vecinii, cu educatoarea de la gradiniţa sau poliţistul de proximitate, prin
cluburi selecte sau crâşme populare. Sat global, ce mai! Şi toata lumea e
competenta, motivata şi categorica în atitudine.
Sunt cam vreo patru mari prilejuri planetate de vorbe şi de ipoteze, patru
cavaleri ai Apocalipsei care ne bântuie în acest început de ani 2000: Criza,
Terorismul, Încălzirea globală şi Pandemiile. Reale sau instrumentate, nu avem
cum să scăpăm de ele, ni se bagă pe gât, le forfecăm mereu. Că se mai şi
moare cu această ocazie, prin atentate, războaie, experimentare
iresponsabilă de vaccinuri, mai contează?
Crizei i s-a pus diagnosticul aproximativ exact şi cu celeritate: e un fapt
prea serios şi prea concret pentru a te da după deget. Cu terorismul e ceva mai
complicat, câtă vreme nu se prea ştiu dedesubturile grozăviei şi stăruie
întrebările; de altfel, echipa preşedintelui Obama a renunţat în mod discret să
mai vorbească de cruciadă sau război împotriva terorismului islamic. Iar cu
talibanii afgani, Washingtonul e gata să stea de vorbă. Pe când o întâlnire
Obama-Osama?
Cât priveşte însă modificările climatice şi epidemiile cu nume de animale şi
păsări din ogradă (de ce nu le-or fi dat nume de sălbăticiuni, ca să ne speriem
şi mai tare?), detaliile duc tot mai temeinic şi mai încăpăţânat către zone
sulfuroase şi chiar ignobile.
Se adună tot mai multe date ca epidemiile cu nume insolite din ultimele decenii
(vă mai aduceţi aminte de gripa Hongkong?) nu sunt de fapt pandemii, ci mai
degrabă noi forme ale unor maladii ce ne chinuie sau ne seceră de când lumea şi
care, după vestitele ciume de la Florenţa şi a lui Caragea, n-au mai ucis pe
capete de la gripa spaniolă de acum vreo 90 de ani încoace. La 8 decembrie
2009, ziarul „Washington Post“ scria: „În momentul când al doilea val al gripei
H1N1 ajunsese la apogeu în Statele Unite, principalii epidemiologi
prevedeau că pandemia s-ar putea încadra printre cele mai benigne, de când
medicina modernă documentează epidemiile de gripă“. Da, numai că unde e
pandemie, trebuie şi vaccin, unde nu e vaccin trebuie bani să-l faci, să-l
experimentezi, să-l împrăştii. De aici, alte încurcături, dar şi alte surse de
procopseală.
Exagerarea pericolului este evidentă. Dar evidente sunt şi profiturile unor
industrii farmaceutice şi ale „asociaţilor“ lor, fie ei demnitari sau
funcţionari de stat ori ai Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, ba chiar
epidemiologi celebri. Banca J. P. Morgan, care le are cu cifrele, estimează că
din alerta pandemică proclamată cu lejeritate de OMS ies beneficii (că aşa se
numesc) de vreo zece miliarde de dolari. Bani frumoşi.
Nu prea mai sună sincer nici ameninţarea cu încălzirea globală după ce s-a
aflat că GIEC, un respectabil grup interguvernamental instituit de ONU pentru
studierea chestiunii, a utilizat date false privind, de pildă, topirea
gheţarilor, iar pe acest temei a primit milioane de dolari de la UE şi diverse
fundaţii. Ca profan în materie, doar mă minunez cum pot climatologii să prevadă
atât de exact şi de categoric ce va fi cu starea Terrei peste decenii sau
secole, chiar dacă îşi extind cercetările pe 800.000 de ani din trecutul
planetei, când azi nu putem şti măcar cât de cât cum va fi vremea în
următoarele trei zile. Drept care, ajungem să fim „climato-sceptici“ (s-a
consacrat termenul), aşa cum devenim sceptici şi în privinţa unui anumit tip de
terorism, de pandemii, de resorturi ale crizei etc.
Dar dacă există probleme globale, apar şi diversiuni globale, şi minciuni
globale. Un publicist francez cam dezinvolt vorbea despre momentul 1989 din
România ca despre „o minciună mai mare ca secolul“, făcându-se a uita de pildă
că în veacul XX a mai fost şi aventura greu de calificat a comunismului, dar
care tot mare minciună a fost până la urmă. Acum, în acest secol, încă mic ca
vârstă, e adevărat, marile minciuni sunt parascoveniile globale care ni se vând
ca subiecte trendy, dar foarte profitabile, dar numai pentru unii, dar care pot
fi foarte păgubitoare sau periculoase, dar numai pentru alţii.
FBI: OSAMA ben… Llamazares cu putin Sylvester Stallone. Cum se perpetueaza falsurile si stirile eronate pe internet. Exemplul HotNews si… Aleodor Manolea
Chipul celui mai căutat ins
Scris de Corneliu Vlad
Trăieşte (probabil) printre noi, dar nu mai ştim nimic despre el de mai bine de zece ani. Şi totuşi, o ispravă de-a sa a răvăşit şi traumatizatacest început de secol mai cumplit ca multe altele: evenimentelegroaznice de la 11 septembrie 2001. Lecţia lor n-a fost încă însuşită.Dar nici cu instigatorul lor (sau nu, după unii) lucrurile nu sunt maiclare. În româneşte, oscilăm până şi când e să-i scriem numele: BinLaden, ca în engleză, sau Ben Laden, ca în franceză. Fotografiile lui,nu prea multe, sunt binecunoscute. Una dintre ele, cea mai răspândită,cu turban alb şi barbă, datează din 1998. Aşadar, de 12 ani, răstimpsuficient pentru ca înfăţişarea să i se fi schimbat până într-atâtaîncât să fie şi mai greu de recunoscut. Se presupune că trăieşte într-ozonă cu triburi, care nu prea au de-a face cu restul lumii, chit că neglobalizăm cu toţii. Dar dacă mai e activ, „terorist“, dacă maitrăieşte, în ultimă instanţă, greu de spus. America a pus un preţsupraatractiv pe capul lui, dar nimeni n-a reuşit, sau n-a îndrăznit,să onoreze oferta.
Ce-ide făcut? Periculos rămâne cel-mai-căutat-ins-de-pe-Terra şi dacăacţionează, stânjenitor, şi dacă nu-şi mai face simţită prezenţa. Dinacest impas se încearcă acum a se ieşi, între altele, şi prin„actualizarea“ pe computer a chipului său. Chestiune de siguranţănaţională, de altfel, pentru Statele Unite, care au încredinţat-o sprerezolvare serviciilor secrete. Jos turbanul, pus păr, albit barbă,riduri în plus şi tot ce mai trebuie. Dar ce acoperământ capilar să-iaplici (în treacăt fie spus, dacă a chelit sau se rade pe cap?). Părulpoliticianului spaniol Gaspar Llamazares din partidul de stângaIzquierda Unida li s-a părut cel mai potrivit experţilor de la FBI.Omul se simte mai mult decât ofensat, se simte în pericol: „Securitatealui Bin Laden nu e în primejdie, dar nu şi securitatea mea“.
Nicisecuritatea naţională sau măcar orgoliul de superputere ale Americii nusunt în situaţia cea mai confortabilă. Oricum, e jenant. Cea maiproaspătă veste despre cel atât de căutat este din 6 decembrie 2009,când şeful Pentagonului, Robert Gates, a recunoscut, cu sinceritate, căautorităţile militare americane nu mai au, de ani de zile, vreunindiciu în ce priveşte locul în care ar sălăşlui respectivul. După2001, doar patru înregistrări video cu el, ultima (din 7 septembrie2007) îndoielnică, şi câteva înregistrări audio, şi ele discutabile.Cum să gestionezi atunci relaţia cu „inamicul nr. 1 al SUA“? Iarproblema nu e atât insul Bin Laden, cât fenomenul Bin Laden. De ce aparBin Ladenii şi cum poate fi anihilat, înlăturat, preîntâmpinat acestproces?
