Victor Roncea Blog

,,Clubul de la Bucuresti” a reunit joi seara in cadrul celei de-a treia sesiuni, fostii presedinti si premieri, printre acestia numarandu-se, alaturi de mine, fostul presedinte Emil Constantinescu precum si fostii premieri Nicolae Vacaroiu, Mugur Isarescu, Adrian Nastase si Calin Popescu Tariceanu, la dezbaterea intitulata ,,Dupa 20 de ani”.

Dupa alocutiunile celor doi fosti sefi de stat, au sustinut discursuri fostii premieri, ordinea in care au luat cuvantul fiind similara celei in care au ocupat aceasta functie, fiecare vorbind despre realizarile si asteptarile propriului mandat.

A participat o asistenta numeroasa (peste 300 de invitati), printre acestia numarandu-se: presedintele PSD, Mircea Geoana, prim-viceguvernatorul BNR Florin Georgescu, academicianul Tudorel Postolache Ecaterina Andronescu, Hildegard Puwak, Aurel Constantin Ilie, omul de afaceri George Copos, Dumitru Mazilu, Gelu Voican Voiculescu, Iulian Iancu, Daniela Popa, alte personalitati ale vietii publice, numerosi jurnalisti romani si straini.

Am remarcat si prezenta multor colegi de blog, carora le multumesc pentru participare.

Voi publica in continuare textul alocutiunii pe care am sustinut-o.

DUPĂ 20 DE ANI

Aş dori să încep prin exprimarea unei aprecieri calde la adresa Revoluţiei Române din decembrie 1989, a unui gând pios de recunoştinţă faţă de cei ce au plătit cu sacrificiul suprem al vieţii lor răsturnarea dictaturii şi deschiderea societăţii româneşti spre democraţie şi modernizare. A fost un moment unic şi înălţător în istoria recentă a ţării, în care românii au dat dovadă şi de eroism şi de spirit de sacrificiu pentru înfăptuirea unei aspiraţii comune.

În acest context, doresc, de asemenea, să resping perpetuarea unor campanii de denigrare la adresa Revoluţiei Române şi a celor ce şi-au asumat atunci şi riscuri şi răspunderi majore, campanii susţinute, de regulă, de nişte oameni frustraţi, complexaţi, care nu au cutezat să “sufle în front” în timpul dictaturii, care nu s-au remarcat nici în zilele şi nopţile fierbinţi ale lui decembrie 1989, dar o fac pe combativii “post-factum”, pe judecătorii celor ce au făcut ceva – de fapt, pe clevetitorii. Pentru că, în toate etapele istoriei noastre, nu ne-au lipsit clevetitorii.

I. Unii contestă chiar aprecierea de revoluţie a ceea ce s-a produs acum 20 de ani. Se alimentează confuzii voite între concepte diferite: de “revoluţie”, “lovitură de stat”, “complot”. Este negat caracterul spontan al revoltei populare, punându-se declanşarea acesteia pe seama unor agenturi străine (preluându-se de fapt aprecierile lui Ceauşescu). Consider toate aceste exerciţii şi acţiuni ca lipsite de respect faţă de un moment de mare încărcătură emoţională şi de puternică afirmare a unor virtuţi reale ale poporului român.

Aş puncta doar câteva idei cu privire la revoluţie.

1. Desigur, Revoluţia Română nu poate fi judecată izolat de ceea ce s-a produs, în jurul nostru şi în lume, în 1989. Ea a făcut parte dintr-un proces mai amplu de prăbuşire a unui sistem, a “sistemului socialismului de stat” de tip sovietic, având cauze profunde de natură politică, economică şi socială. Aceasta nu s-a datorat unor cauze externe – acţiunii “forţelor imperialiste”, cum se spunea atunci, ci a avut caracterul unei implozii, urmare dezvoltării unui proces continuu de eroziune internă – proces început încă din 1956, prin condamnarea stalinismului, cu răbufniri succesive, ca revolta populaţiei din Ungaria sau “Primăvara de la Praga”, înăbuşite prin intervenţii brutale ale URSS.

România, care a avut meritul, în anii ‘60, de a marca o tendinţă de relativă independenţă faţă de URSS, dezavuând încercările lui Hrusciov de transformare a CAER într-o structură de subordonare economică a ţărilor socialiste europene şi a marcat unele tendinţe modeste de liberalizare internă, alături de iniţiative apreciate de deschidere internaţională, ca şi curajul de a condamna invadarea Cehoslovaciei şi înăbuşirea “Primăverii de la Praga” – din 1971 – a marcat un declin continuu, afirmându-se printr-un spirit conservator, recalcitrant la schimbări, prin reluarea unor practici de esenţă stalinistă şi dezvoltarea unui cult deşănţat al lui Ceauşescu.

Iar, atunci când Gorbaciov a iniţiat, în 1985, programul său de “perestroika şi glasnosti” – prilej folosit de alte ţări pentru încurajarea unui proces de relaxare internă şi de pregătire pentru schimbare – Ceauşescu s-a manifestat ca cel mai înrăit susţinător al unui sistem falimentar, intensificând măsurile de control, de supraveghere şi înăbuşire a oricăror încercări de deschidere spre transformări necesare. Ba, chiar a oferit un spectacol jenant, în noiembrie 1989 – congresul al XIV-lea al PCR.

2. Aceasta a făcut ca, în timp ce toate celelalte ţări au găsit formule de trecere relativ paşnică spre democraţie, la noi, , în condiţiile agravării continue a situaţiei economice şi sociale şi ale acumulării unor nemulţumiri crescânde ale populaţiei – unica soluţie a fost explozia socială, care s-a concretizat prin revolta populaţiei la Timişoara şi apoi la Bucureşti şi în alte centre urbane. Încercările de reprimare a manifestărilor de protest au eşuat datorită ieşirii masive în stradă a muncitorimii industriale – la Timişoara, în 20 decembrie, şi la Bucureşti, în 22 decembrie.

Să pui o asemenea revoltă de masă pe seama acţiunii unor agenţi infiltraţi ai serviciilor străine de spionaj – este simplist, nerealist şi, totodată, nedemn, exprimând lipsă de respect faţă de propriul popor.

Nu “agenturili străine”, nu factori întâmplători, ci starea de incandescenţă în care se afla ţara, nemulţumirea generală acumulată, mai ales pe parcursul anilor ‘80, a dus la izbucnirea revoltei populare, care nu aştepta decât un pretext, o “scânteie” pentru a izbucni şi a se extinde rapid. Prilejul a fost oferit de episodul Tokes, de la Timişoara.

Nerealismul lui Ceauşescu, ruptura sa totală de realităţi s-a exprimat prin decizia de a părăsi ţara pentru o vizită în Iran (în timp ce ţara fierbea) şi apoi convocarea mitingului de la Bucureşti din 21 decembrie.

Situaţia din ţară era specifică unei “stări revoluţionare“, cum este definită în teorie, când se produce ruptura totală între conducerea statului şi masele populare – când conducătorii nu mai pot controla starea de lucruri din ţară, iar cei conduşi, masele populare, nu mai vor să accepte o dominaţie arbitrară.

Asta s-a produs în România în decembrie 1989 şi aceasta a dus la alungarea dictatorului. Fuga sa cu elicopterul a devenit simbolul victoriei revoltei populare!

3. Aceasta nu a fost rezultatul unui complot, al unei lovituri de stat, cu atât mai puţin de palat (cum s-a întâmplat în Bulgaria, cu Jivkov), ci al acţiunii directe, spontane, a maselor populare revoltate!

Un complot care să fi dus la înlăturarea lui Ceauşescu ar fi fost benefic pentru ţară. s-ar fi evitat, astfel, vărsările de sânge din decembrie 1989. Unele încercări şi tatonări timide din partea unor oameni temerari au fost anihilate din start. Deci, nu am avut nici această şansă!

4. Unii afirmă, de o manieră simplistă, fără temei şi înţelegere a proceselor istorice, că revoluţia s-ar fi încheiat odată cu fuga lui Ceauşescu, după care ar fi urmat “confiscarea revoluţiei“.

O revoluţie nu se poate confisca. Ea are sau nu are loc. Este o neînţelegere elementară a conceptelor de bază.

Revoluţia nu poate fi identificată şi rezumată la un act insurecţional. Acesta poate fi sau nu declanşator al unei revoluţii, dar nu revoluţia însăşi.

Revoluţia, indiferent că are loc pe cale paşnică sau violentă, prin acţiuni de masă insurecţionale sau printr-un complot sau lovitură de stat, este un proces istoric care duce la schimbări de esenţă, în special în regimul politic, în structura politică a societăţii. De aceea, cehii, spre exemplu, au denumit revoluţia lor “revoluţie de catifea“.

Esenţa revoluţiei române a însemnat, în primul rând, trecerea de la dictatură la democraţie, de la sistemul dominaţiei unui partid şi al partidului-stat, la un sistem politic pluralist, pluripartid, la alegeri libere şi adoptarea unei noi Constituţii democratice, ca şi declanşarea proceselor în domeniul reformelor economice. Toate aceste schimbări s-au produs ulterior înlăturării dictatorului şi nu se putea altfel!

5. Este lamentabilă şi încercarea unora de a identifica acţiunea FSN şi a lui Iliescu cu “perestroika” lui Gorbaciov. Este o încercare primitivă de înlocuire a disputelor politice de după decembrie 1989 cu “etichetări”.

Fără a contesta meritele lui Gorbaciov în declanşarea proceselor care au dus la schimbările din 1989, este suficient să se compare obiectivele programului său de reformare şi adaptare a URSS la dinamica dezvoltării lumii spre final de secol , în condiţiile menţinerii rolului conducător al PCUS şi programul în 10 puncte al CFSN, care începe cu “abandonarea rolului conducător al unui singur partid şi statornicirea unui sistem democratic, pluralist, de guvernământ”, pentru a observa deosebiri fundamentale, ca şi caracterul radical al programului propus de CFSN.

Cea mai bună definiţie a rolului lui Gorbaciov a fost dată de un prieten al său – poetul Evtuşenko, la o reuniune de la Torino, din 2005. El a spus că , prin perestroika “Gorbaciov a vrut să salveze URSS, dar nu a reuşit; în schimb, prin acţiunea sa, a contribuit la salvarea păcii şi stoparea războiului rece”.

6. Cea mai impardonabilă (ca să fiu elegant) încercare de discreditare a revoluţiei şi a CFSN este aceea de a pune pe seama lui Iliescu şi a nucleului constituit în noaptea de 22 decembrie declanşarea diversiunii armate, a “teroriştilor“

Este adevărat că nu există încă un răspuns clar şi complet privind pe cei ce au declanşat această diversiune. Sunt doar presupuneri, de regulă contradictorii, şi înţeleg dificultatea acestei întreprinderi. În condiţiile vidului de putere creat prin prăbuşirea regimului şi a confuziei generale create după fuga lui Ceauşescu, o acţiune diversionistă a unui grup de profesionişti era capabilă să declanşeze o reacţie în lanţ a celor ce dispuneau de armament – atât militari, cât şi civili, amplificând starea de confuzie şi de suspiciune generală.

Reamintesc un fapt esenţial, pe care îl ocolesc cu bună ştiinţă cei ce lansează asemenea “bombe” propagandistice. Acţiunea diversionistă s-a declanşat în sediul CC, în jurul orelor 18.30, când încă nu exista nicio structură provizorie de putere. Noi, iniţiatorii CFSN, ne aflam adunaţi într-un birou la etajul III, începând să redactăm documentul programatic al revoluţiei. Prima salvă de arme, după percepţia noastră, s-a declanşat chiar asupra biroului în care lucram – dintr-un corp vecin de clădire. Ne-am dispersat şi ne-am reîntâlnit, mai târziu, la etajul XI al blocului turn al TVR, pentru a finaliza comunicatul către ţară, nominalizând şi cele 39 de propuneri de membri ai CFSN. La miezul nopţii am reuşit să prezentăm acest document din studioul 4. Toată această acţiune am realizat-o în stare de asediu, sub foc continuu, inclusiv la trecerea noastră spre zona studiourilor – prin pasarela de trecere de la et.I. Iar, apoi, toată noaptea am petrecut-o la et.XI, sub foc tras dinspre str. Pangratti, Calea Dorobanţi, fiind supuşi unui tir şi din partea unui elicopter.

Cum puteam noi, care eram ţinta acestor atacuri, să iniţiem aşa ceva? Este absurd! Şi această stare de asediu a continuat în zilele şi mai ales în nopţile următoare. De aceea nici nu ne-am putut reuni în plenul CFSN cu toţi cei 39 membri şi să începem săne organizăm, decât pe 27 decembrie, după încetarea acestor acţiuni diversioniste, care a urmat după procesul şi execuţia cuplului Ceauşescu.

7. Şi asupra procesului se fac, în continuare, tot felul de speculaţii.

Sigur că ar fi fost avantajos, din punct de vedere politic, să fi putut organiza un proces normal, în condiţii adecvate. Dar, nu ne aflam în situaţie normală. Ceea ce a contat atunci a fost constatarea că orice amânare însemna noi sacrificii de vieţi umane, care se amplificau cu fiecare zi şi cu fiecare oră care trecea.

De aceea, ne-am asumat răspunderea de a organiza procesul de la Târgovişte, în condiţii excepţionale, cu multe improvizaţii, pentru că excepţională era situaţia în care se afla ţara. Aşa ceva s-a întâmplat, nu o dată, în istorie, în condiţii similare!

Că premisa de la care s-a pornit în luarea acestor decizii a fost corectă – s-a văzut prin efectele imediate: a doua zi, după proces şi execuţie, a scăzut intensitatea acţiunilor armate, iar după două zile, practic, au încetat.

x x x

Nu mă opresc acum asupra unor abordări subiective, nici asupra unor fabulaţii şi născociri vehiculate, în tot acest timp, cu un scop politic meschin, evident, cum a fost , spre exemplu, campania montată prin falsuri de ziarul „ZIUA” – „Iliescu – KGB”, fără nici un temei. S-a speculat , deasemeni, pe seama studiilor mele universitare , din anii 1950-1954 , la Moscova , în domeniul hidroenergeticii (nu am fost nici la vreo şcoală de partid cum insinuau unii , nici la vreo şcoală militară , cum sugerau alţii).

S-a fabulat pe seama relaţiilor mele cu Gorbaciov, care , în aceiaşi ani a studiat la Universitatea din Moscova. Dar, nu am avut prilejul să ne întâlnim; nu ne-am cunoscut şi nu am avut nici un fel de relaţii înainte de 1990. În schimb, zvonul vehiculat a avut , se pare , efect asupra „cabinetului 2”– pentru că, în 1987, când lucram la Editura Tehnică, dar mă aflam sub o strictă supraveghere – cu prilejul vizitei lui Gorbaciov în România, mi s-a impus să plec din Bucureşti pentru 3 zile , sub pretextul unei banale misiuni profesionale la Timişoara.

Dar, unii şi-au făcut din tot felul de astfel de fabulaţii şi răstălmăciri – o profesiune şi o ocupaţie constantă.

Şi acestea fac parte probabil, din ceea ce înţeleg unii prin logica luptei politice.

II. Au trecut 20 de ani. În aceşti ani s-au produs procese fundamentale, care au schimbat fizionomia societăţii româneşti – şi în bine şi în mai puţin bine sau chiar în rău.

Dacă privim cele 3 obiective majore ale Revoluţiei Române – exprimate în cele 10 puncte programatice – în plan politic, economic şi al poziţiei internaţionale a României, putem trage câteva concluzii:

1. În primul rând, în ciuda caracterului convulsiv al vieţii politice, exacerbat printre altele şi de campania electorală din primăvara anului 1990 ca si din anii următori, si mai ales de actiunile anarhice de perturbare a ordinii publice, de atacare a unor institutii ale statului – ca in zilele de 28 februarie si 13 iunie 1990, mineriadele succesive sau evenimentele din Targu Mures din martie 1990, in ciuda acestor zvacniri de anarhie, obiectivele politice esenţiale ale Revoluţiei au fost îndeplinite:

– prima cucerire a Revoluţiei a fost cucerirea libertaţii de exprimare, de manifestare, de organizare; în cursul lunii ianuarie 1990 a fost o adevărată explozie de apariţii de ziare şi reviste (peste 1000 – cineva spunea că „avem mai multe ziare decât ziarişti”).

– pe baza Decretului – Lege adoptat de CFSN în 31 dec. 1989 , în decurs de o lună au apărut peste 30 de partide – ceeace dădea expresie dorinţei de manifestare a pluralismului politic.

– primele alegeri libere din mai 1990 la care s-au înscris cu candidaţi peste 90 de partide au legitimat prin rezultatele lor opţiunea exprimată de marea majoritate a populaţiei, în decembrie 1989;

– Adunarea Constituantă aleasă în mai 1990 şi-a îndeplinit misiunea de redactare a noii constituţii democratice a ţării, în urma unui amplu proces de consultare şi dezbatere publică, şi care a fost adoptată prin referendum naţional la 8 decembrie 1991 – devenită Ziua Constituţiei.

Completată cu amendamentele elaborate de Parlament şi adoptate printr-un nou referendum, în 2003, Constituţia României, deşi perfectibilă, este expresia noii realităţi statornicite după revoluţia din decembrie 1989.

Jocul de-a modificarea Constituţiei, cu fiecare modificare de guvern sau preşedinte, riscă să compromită chiar ideea de lege fundamentală a ţării.

Au avut loc, între timp, mai multe alternanţe politice – expresie, de asemenea, a noii ordini democratice din România.

Ceea ce constituie, însă, slăbiciunea noastră ca societate este că această alternanţă la guvernare, în loc să ducă la consolidarea structurilor, a practicilor democratice şi la ridicarea profesionalismului şi eficienţei administraţiei, în folosul cetăţenilor – datorită năravului nostru ancestral, în planul relaţiilor umane, de promovare a spiritului clientelar, a nepotismului, cumetriilor şi a intereselor de grup – administraţia, atât centrală, cât şi locală, a cunoscut o continuă instabilitate şi deteriorare a profesionalismului, provocând ineficienţă, birocraţie – în detrimentul intereselor cetăţenilor.

Este una dintre problemele actuale acute, pe care va trebui să o abordăm frontal, printr-un consens politic – de a depolitiza şi profesionaliza administraţia publică – creând cadrul legislativ şi instituţional necesar pentru ca alternanţele la guvernare să nu mai afecteze corpul administrativ profesionist, central şi local, ci doar vârfurile responsabile.

2. Cel mai dificil şi complex s-a dovedit procesul de reformă economică, de trecere de la economia centralizată de stat, birocratizată, spre o economie de piaţă funcţională, modernă şi eficientă.

– În ciuda multor eforturi, inclusiv prin elaborarea, în 1990, a unei strategii a tranziţiei spre economia de piaţă şi în 1995, a strategiei de pregătire şi compatibilizare a economiei româneşti cu cea a Uniunii Europene – procesele s-au dovedit dificile, iar discontinuităţile din guvernare nu ne-au ajutat în profilarea unei viziuni clare şi a unei abordări unitare a problemelor. A contat şi lipsa unei experienţe în acest domeniu şi a unor oameni pregătiţi.

– Liberalizarea preţurilor din toamna anului 1990, impusă de realităţi, dar promovată în pripă, fără o temeinică pregătire, a generat convulsii sociale, pe parcursul anului 1991.

– Procesul de privatizare s-a dovedit, de asemenea, dificil. Primele măsuri au fost adoptate încă de CPUN, printr-un decret-lege de încurajare a liberei iniţiative. Cea mai dificilă a fost marea privatizare a întreprinderilor de stat, în condiţiile absenţei surselor de capital autohton şi ale reţinerilor capitalurilor străine de pătrundere în zonă (în condiţiile stărilor conflictuale din spaţiul iugoslav şi din Transnistria).

Metoda adoptată şi promovată prin Legea marii privatizări, după ample dezbateri, se inspira din experienţa britanică (MEBO), cu distribuirea de acţiuni tuturor salariaţilor şi organizarea FPS şi FPP. Ea a stimulat procesul de privatizare, cu efecte contradictorii. Au fost şi exemple pozitive, dar şi multe eşecuri, cu falimentări şi închideri de unităţi şi dispariţia de locuri de muncă. Poate că ar fi fost mai adecvată o metodă de privatizare prioritară a managementului şi nu a activelor. Desigur, însă, că multe unităţi, legate de vechiul sistem al economiei de stat şi de o anumită piaţă (CAER) cu exigenţe mai modeste, s-au dovedit nepregătite pentru a face faţă exigenţelor unei pieţe deschise. Iar statul nu mai dispunea de posibilitatea redistribuirii profiturilor pentru subvenţionarea unor unităţi şi activităţi cu slabă eficienţă.

Desigur că a existat şi o amplă diversitate de înţelegeri şi abordări a acestor probleme, funcţie de interese divergente şi poziţii politice diferite. Cred că aprecierile lui Galbraith din cartea sa, “Good society”, publicată în 1991, cu privire la abordarea problemelor tranziţiei în fostele ţări socialiste din Europa, sunt pe deplin valabile pentru noi.

“În timp ce socialismul cuprinzător” – afirma el – a pierdut teren şi a dispărut ca ideologie efectivă, o doctrină opusă şi-a făcut apariţia: privatizarea! Ca regulă generală, privatizarea este la fel de irelevantă ca şi “socialismul cuprinzător”. Ea nu poate fi scop în sine, ci mijloc pentru un management mai bun şi mai eficient.

Logica economiei de piaţă, scopul ei este obţinerea, în termen relativ scurt, a profitului. De aceea, sectorul privat nu investeşte pe termen lung, aşa cum nu investeşte pentru prevenirea unor efecte sociale adverse sau pentru protecţia mediului”!.

“Prima cerinţă a unei societăţi bune o reprezintă o economie puternică şi stabilă“.

El constată, printre altele, că cei săraci sunt obligaţi să-şi cheltuiască toate veniturile, nu-şi pot permite să economisească! Dar, prin aceasta, ei contribuie la fluxul constant al cererii agregate.

Cei bogaţi, din contră, îşi păstrează banii în diferite forme, sustrăgându-i astfel din circuitul economic!

De aceea, şi din acest punct de vedere,pe lângă problemele esenţiale legate de polarizarea socială, el consideră impozitarea progresivă ca un instrument eficient de politică fiscală corectă.

În general, lucrarea lui Galbraith este un bun reper pentru o analiză critică pertinentă a mersului tranziţiei economice.

Eu cred că, printre altele, în afara altor aspecte ale evoluţiei economiei noastre, noi am pierdut două bătălii importante, cu efecte directe asupra resurselor şi activităţii economice.

Prima – în problema restituirii proprietăţilor.

Dacă în Ungaria, spre exemplu, această problemă a făcut obiectul unui consens al tuturor forţelor politice, încă din 1993, care, constatând dificultatea procesului, au convenit să nu se restituie nimic în natură, iar despăgubirile să nu depăşească 75.000 dolari – şi nimeni nu a obiectat – nu s-au făcut întâmpinări la CEDO; la noi, această problemă a fost obiectul unor controverse fără sfârşit. Deşi convenisem, la un moment dat, unele formule de compromis, printre altele, ca exemplu, în ce priveşte terenul agricol, să se ia ca punct de referinţă situaţia de după reforma agrară din 1945, când proprietăţile moşiereşti au fost limitate la 50 ha (pentru a putea da pământ ţăranilor, foştilor ostaşi de pe front) – prin pachetul de legi din 2005 s-a promovat conceptul “restitutio in integrum” (fără nici un punct de referinţă istorică), care a facilitat restituiri de zeci de mii de ha. Se adoptă, deseori, decizii pe bază de falsuri, care au provocat şi provoacă mari nemulţumiri şi drame umane.

A doua – cu consecinţe de asemenea ample – a fost aplicarea Legii 18 în domeniul fondului funciar, soldată cu lichidarea CAP-urilor, prezentate, printr-o campanie deşănţată, drept “structuri comuniste”. Efectul a fost fărâmiţarea exploataţiilor agricole – mai ales în zona de şes – ceea ce a dus la nefolosirea unor mari suprafeţe, la sărăcirea ţăranilor şi a satului românesc, la decăderea agriculturii (ceeace nu s-a întâmplat în Ungaria , Cehoslovacia sau Germania – unde fostele cooperative au devenit unităţi economice puternice, competitive).

Sunt doar două exemple care ilustrează influenţa nefastă a unor abordări politice care nesocotesc realităţile.

– Desigur, tot procesul de tranziţie economică a fost foarte complicat. S-au ciocnit interese divergente. Nu a fost simplă nici stabilirea unui cadru echilibrat de abordare a problemelor privind locul şi rolul statului şi reabilitarea pieţei.

Una din cauzele profunde ale prăbuşirii de sistem din 1989 a fost tocmai ignorarea de către vechiul regim a rolului pieţei în economie şi încercarea de substituire a ei cu factori subiectivi – cu birocraţia de stat. Trecem acum printr-un alt moment de criză la nivel mondial generat de o altă abordare extremă – de fetişizare a pieţei şi de respingere a intervenţiei statului şi a oricăror reglementări impuse pieţei.

Cu această problemă ne-am confruntat de la începutul activităţii noastre, după revoluţie.

Amintesc ce spuneam, în cuvântul meu în faţa Parlamentului, după investirea în funcţie, în urma alegerilor din 1992: “În privinţa funcţiilor statului, în perioada de tranziţie – spuneam atunci – trebuie evitate două pericole extreme – etatismul exacerbat, pe de o parte, şi nonintervenţionismul, pe de alta“.

Ce nu trebuie să facă statul în domeniul economic:

– statul nu trebuie să se substituie iniţiativei agenţilor economici, cu capital de stat sau particular; nu trebuie să afecteze autonomia agenţilor economici; nu trebuie să cedeze tentaţiei de a reveni la mecanismele sistemului centralizat de comandă.;

– statul nu trebuie să practice o fiscalitate opresivă, care inhibă iniţiativa economică; din contră, să gândească pârghii de stimulare a iniţiativei;

– nu trebuie să se lanseze în cheltuieli guvernamentale excesive.

Ce trebuie, însă, să facă statul:

– înainte de toate, să asigure stabilitatea internă, a ordinii de drept, apărarea proprietăţii private şi publice, stoparea corupţiei;

– să creeze un cadru instituţional, inclusiv sistemul financiar-bancar şi un climat favorabil afacerilor, cu proceduri simplificate;

– statul este responsabil de buna gestionare a patrimoniului public;

Statul are obligaţia să-şi asume rolul principal în soluţionarea unor probleme de interes general: asigurarea populaţiei cu condiţii minime de trai, scoaterea din criză a unor sectoare şi ramuri, creşterea numărului locurilor de muncă, protejarea grupurilor defavorizate, susţinerea învăţământului, cercetării, culturii, asigurarea resurselor pentru apărarea naţională, protecţia mediului şi a bogăţiilor naturale.

Nu este vorba de revenirea la metodele economiei centralizate, ci de folosirea unor instrumente care să ne apropie de mecanismele economiei de piaţă.

În privinţa reformei economice, spuneam că aceasta nu constituie un monopol al niciunui partid, al niciunei persoane. Politizarea excesivă a ei afectează nu doar conţinutul şi sensul său constructiv, ci chiar obiectivele sale. Reforma nu trebuie să ducă nici la pierdere de avuţie naţională, nici la constrângeri pentru populaţie, la sărăcie. Nu fac un bun serviciu reformei nici graba, nici amânarea sau abandonarea ei. Trebuie reabilitat efortul propriu: reforma nu ne-o fac nici organisme internaţionale, nici alte state sau guverne. Reforma ne-o facem noi înşine.

Ea trebuie să fie românească.

Aceasta spuneam în 30 octombrie 1992. Cred că aceste idei rămân valabile şi astăzi.

3. Domeniul în care am reuşit cel mai bine să strângem rândurile, să realizăm platforme de acţiuni comune ale tuturor forţelor politice a fost domeniul politicii externe. Acest lucru s-a confirmat încă din primii ani.

S-a confirmat prin poziţia comună exprimată în Parlament cu prilejul puciului de la Moscova, în august 1991; prin susţinerea eforturilor pentru aderarea la Uniunea Europeană, la care am devenit ţară asociată în 1993-1994, ca şi pentru aderarea la NATO, începând cu aderarea, în 1993, la Parteneriatul pentru Pace. Reuniunea de la Snagov din 1995 pentru elaborarea strategiei de pregătire a economiei româneşti în vederea aderării la Uniunea Europeană a fost un exemplu de acţiune solidară a tuturor forţelor politice, exprimată prin Declaraţia de susţinere – semnată de liderii celor 14 partide parlamentare, de şeful statului, şeful guvernului şi preşedinţii celor două Camere. S-a repetat acest exerciţiu şi în anul 2000, în vederea începerii negocierilor pentru aderare, ca şi în perioada 2000-2004, când s-au încheiat aceste negocieri cu Uniunea Europeană, ca şi prin consacrarea statutului de membru NATO, în 2002.

Un moment semnificativ de exprimare a consensului politic a fost şi pregătirea Tratatului de bază cu Ungaria şi semnarea lui la Timişoara, în toamna anului 1996.

Este păcat că această experienţă de conlucrare constructivă – uneori în perioade dificile – nu a fost continuată în ultimii 5 ani.

x x x

Experienţa politică acumulată în aceşti 20 de ani – cu luminile şi umbrele ei – trebuie să constituie un reper pentru a depăşi actuala situaţie încordată, în raporturile dintre instituţiile statului, dintre acestea, partidele politice şi societatea civilă.

Cred că, după viitoarele alegeri prezidenţiale, se va impune promovarea unor iniţiative de unire a forţelor politice în jurul unui program naţional de perspectivă, care să asigure scoaterea ţării din criză, relansarea economică, îmbunătăţirea climatului general din ţară şi a condiţiilor de viaţă ale tuturor categoriilor de cetăţeni, o strategie pe termen mediu şi lung, în vederea reducerii decalajelor ce ne despart de ţările dezvoltate, valorificând şi calitatea de membru al Uniunii Europene.

Sunt doar câteva reflecţii pe marginea bilanţului celor 20 de ani de după declanşarea revoluţiei din decembrie 1989.