Filosoful îmbîrligat a provocat un tărăboi cumplit. Culmea este că nici el nu ştie de ce. După ce ani buni a fost socotit o minte luminată, o speranţă, o referinţă morală, el s-a trezit supus unei re-examinări necruţătoare ce tinde a deveni nimicitoare. Cînd Iosif Sava ni-l recomanda cu căldură, românii îl credeau pe Iosif Sava, convinşi că ştie el ce spune. Articolele şi cărţile lui H.R. Patapievici erau prea sofisticate şi de aceea mai toţi cititorii lui Patapievici s-au lăsat păgubaşi. Cînd acelaşi filosof a fost luat în braţe de tandemul Pleşu-Liiceanu, românii l-au socotit de îndată egalul acestora. Şi la operă şi la caracter! Ani întregi, lumea a luat de bune spusele lui H.R. Patapievici fără a le cîntări cu atenţie. Cumpăra cărţile şi le aşeza în bibliotecă, fără a le parcurge şi fără a ajunge la sfîrşitul uneia dintre ele. Eu unul nu m-am dat în vînt după producţia sa intelectuală. Nu este pe gustul meu, scrie greoi şi contorsionat. I-am cumpărat însă toate cărţile, fiind şi eu unul dintre cei care s-au păcălit straşnic. De fiecare dată, după primele pagini, am renunţat la lectură, iar cînd am dat peste cîteva rînduri pe post de recomandare la privire şi meditaţie, publicate pe foaia de gardă a unui album foto, am rămas şocat. Parcă erau opera unui copil cretin, nu a unui filosof instalat confortabil în fotoliul de înţelept al neamului. Spre Patapievici am întors capul mai atent abia cînd el a coborît de pe soclul iluzoriu de clasic în viaţă la rolul de ţuţăr politic al lui Traian Băsescu. S-a aruncat într-o luptă ce părea una de idei şi care încet-încet s-a dovedit a fi doar forma de manifestare a unei „canalii de facto”. Biografia sa plină de suferinţe politice se dovedeşte a fi o scorneală. Cel care huiduia de mama focului din balconul parlamentului atunci cînd Traian Băsescu citea Raportul de condamnare a comunismului (provocat şi de Apelul iniţiat de Sorin Ilieşiu, Apel pe care, de bună credinţă şi fără să ştiu ce pregătea, l-am semnat şi eu) era totuşi un beneficiar al acestuia. Horea Roman Patapievici şi Vladimir Tismăneanu nu aveau acoperirea morală de a fi membrii comisiei de redactare a unui asemenea document, necum să stea în fruntea unei asemenea operaţiuni. În panseurile sale imbecile, Patapievici scria cîndva despre român: „Canalie de facto, românul este un colaboraţionist bovarizat de ipocrizia aspiraţiei la disidenţă”. Şi Tismăneanu, şi Patapievici nu sînt decît „canalii de facto”. Şi ei, şi părinţii lor, după ce au pus osul şi mintea la consolidarea comunismului, au dorit să pară şi victime ale acestuia. Lui Patapievici, anticomunismul a început să-i aducă şi burtă, şi funcţii. Pîrlitul de asistent universitar din anii ’90 a sărit ca titular de curs la Filosofia ştiinţei (unii zic că ar fi chiar conferenţiar, deşi nu are doctoratul) la Facultatea de Filozofie din Bucureşti, a ajuns şi director la Institutul Cultural Român, iar nevasta lui, cea care a condus catastrofal finanţele Editurii Humanitas (vezi datele Ministerului Finanţelor, cu reeşalonări cu tot!), a promovat repede în ierarhia profesională, devenind nu demult consilier al guvernatorului BNR (unde tatăl lui Patapievici, după servicii aduse sovieticilor la Viena, s-a înţepenit şi el ca unul dintre directori!). Cu o sută de milioane de la BNR, cu lefuri, premii şi drepturi de autor de la îndatorate edituri, Casa Patapievici începe să arate altfel şi să trădeze beneficiile de pe urma slugărelii politice. „Canalia de facto” emite mereu judecăţi importante, fiind autorul uneia absolut penibile. El socoate că ziua poate fi şeful Institutului Cultural Roman, iar seara îl poate pupa în fund, apăra şi justifica în ce face pe patronul său şi la propriu şi la figurat. L-am numit pe Traian Băsescu. Un atare comportament a determinat o relectură şi o reprivire la rece a operei şi biografiei sale. Părerea mea este că examenul critic al impostorului e pe cale să determine şi o relectură a cuplului Pleşu – Liiceanu! Ce vrea Patapievici? Se plînge de un linşaj mediatic şi vrea ajutor din partea instituţiilor statului şi a înţelepţilor de rasă, mai ales din partea celor care îl admiră şi-l susţin fără să fie capabili să-i citească patru-cinci pagini de carte. Cum se apără directorul ICR de propoziţiile cretine din propria-i operă? Cică nu-l mai reprezintă! „Canalie de facto”, Patapievici vrea să ascundem sub preş enormităţile pe care le-a scris despre români, România şi istoria naţională. Nu pentru că i-ar fi ruşine, nu pentru că a terfelit imaginea unui popor ce pare a-i fi cu totul străin, ci pentru că textele sale, ca un scuipat pe obrajii României, îl încurcă în raport cu slujba pe care o deţine şi la justificarea banilor pe care îi încasează. Parafrazîndu-l pe H.R. Patapievici ( „mă simt personal jignit de prostia băşcălioasă, de acreala invidioasă, de stridenţa de ţoapă a acestei populaţii ignare. Fondul ultim al substanţei naţionale româneşti este inadecvarea. Privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării”) aş putea spune şi eu: mă simt personal jignit ca un căcănar cu tupeu, autor al unor panseuri fără logică, să bată cîmpii pe seama poporului său şi apoi, pe banii acestuia, să conducă operaţiuni de reprezentare în lume şi tot el să-i dea lecţii şi note de bună purtare! P.S. Le rog pe toate coniţele şi pe toţi studenţii care se dau în vînt după filosoful scribaci şi îmbîrligat să se supună mai întîi unei lecturi a „Omului recent” şi a volumelor „Zbor în bătaia săgeţii” şi „Cerul văzut prin lentilă”. Dacă, la sfîrşit, rămîn cu aceleaşi convingeri, le sugerez prieteneşte să continue sau să consulte un psihiatru! Cornel Nistorescu Foaia Transilvana
Neobositul grafoman „anticomunist” Vladimir Tismaneanu o vampirizeaza de cîtava vreme pe regretata Monica Lovinescu, sub ochii negocianti, complici, ai celor care s-au însarcinat, din interese similare – vom vedea în continuare -, sa-i protejeze memoria. Nu m-ar mira ca beizadeaua bestiei comunsite poreclita Ciungu’ (Leon Tismaneanu, agent sovietic) sa ne propuna curînd si seriale (tot în Evenimentul Zilei) despre luptatorii din munti, urmate de seriale despre puscariile din vremea lui tac-su. Dupa o metoda bine verificata, beizadeaua îsi rescrie propria istorie. Ca si colegul sau Pacepa, zis Sobolanul, va începe curînd sa pretinda ca el, si numai el, ne-a scapat de comunism.
La sfîrsitul anilor ’70 si începutul anilor ’80, cînd tinerii intelectuali români încercau sa se strecoare prin arcanele cenzurii, Vladimir Tismaneanu tot grafoman era, dar unul ardent comunist. Colectiile revistelor Viata studenteasca, Amfiteatru si alte gazete de partid din epoca pot fi consultate de toti cei sincer interesati. Prelegerile lectorului de partid Tismaneanu (fiu de lector de partid) sînt însa mai greu accesibile. Toate acele texte pot fi strînse astazi si tiparite în cîteva volume, sponsorizate eventual de ICR-ul condus de Patapievici. La o repede socoteala, vom observa ca, dintre scriitorii care combateau la începutul anilor ’80, cei care fac cel mai mare zgomot azi sînt, coplesitor, mediocrii, falsii, netalentatii de atunci. *** În aceeasi vreme, H.-R. Patapievici scria poezii adolescentine în calitatea lui de cercetator stiintific principal la IFA Magurele. Rezultatul cercetarilor sale de atunci a ramas un mister. Revista Vatra (2003 – accesibila si pe net) ne-a oferit, în schimb, generos, cîteva mostre ale „talentului” patapievicist : „Doamne, si cînd si-a sprijinit de tot sînii de mine / pîna la capat / toata suflarea mi-a ramas în gît / ca-ntepenisem ca varga-n cep si tremuram tot”. Si, fiindca tot veni vorba de Patapievici, iata ca fostul presedinte al ICR, Augustin Buzura, ne anunta o continuare a scandalului poneiului roz : „a aparut nu demult – sponsorizata cu aproape 32.000 de euro – revista Aooleu a grupului Zacuska Senzual” („Despre rentabilitatea diplomatiei culturale”, în Cultura, joi 28 august 2008). Cum PD-L n-are program, nu se situeaza nici la stînga, nici la dreapta, ar fi, poate, oportun sa-si însuseasca poneiul roz ca simbol. Ar avea, în acest fel, o identitate – l-am putea numi Partidul Poneiului Roz. S-ar putea justifica si activitatea beizadelei Patapievici, si banii cheltuiti. *** Ion Iliescu, survivor-ul din vremea lui Stalin, el însusi o beizadea comunista, i-a tras din nou presul de sub picioare „prostanacului” hopa-mitica, Mircea Geoana. Într-adevar, Constitutia României, buna-proasta, nu poate fi reasamblata ca o trotineta la un capriciu al beizadelei generalului Geoana. La întrebarea regretatului Octavian Paler („cum scapam de Basescu ?”) se poate adauga o întrebare la fel de metafizica: cum scapam de Mircea Geoana ?, adica de beizadeaua de cauciuc. *** Din toate partile ni se propune monarhia constitutionala ca o fericita forma de guvernare pentru tarisoara noastra atît de prost condusa azi. Batalia pentru „tron” dintre cele doua ciudate beizadele – Duda de Hohenzollern-Veringen (plus principesa Margareta) si Paul de România (plus printesa Lia) – se anunta crîncena. La o manipulare de un asemenea calibru, e sigur ca alegatorul român ar privi, ca si Parlamentul, ca la dentist. Cu Paul de România ca rege, de pilda, Basescu are toate sansele sa fie amarnic regretat. Doar daca nu cumva Basescu devine atunci prim-ministru, desi Geoana, Tariceanu si Stolojan (acesta din urma, în slip, iesind din baie) si-au anuntat disponibilitatea. Numai Boc a fost lasat în afara jocului.
Un redactor (îmi reprim tentatia de a adauga un nume si un atribut) a publicat pe blogul sau de pe Cotidianul.ro o jumatate de fraza din articolul meu intitulat „Canalie de facto -H.R.Patapievici”. Autorul articolului zice ca este un citat „din unul din cele mai josnice texte pe care le-am citit vreodata. Cu masca de gaze pe figura eventual, daca doriti, îl puteti citi aici!”. A urmat o ploaie de jigniri si înjuraturi din partea trupei Patapievici-Tismaneanu, dar si a cititorilor, unii chiar fara sa fi citit mai nimic din opera înteleptului cu papion, între altele si un fel de tatic al poneiului roz. Pentru o dreapta judecata a acestora, reiau fraza completa din articolul incriminat: „Parafrazîndu-l pe H.R. Patapievici („ma simt personal jignit de prostia bascalioasa, de acreala invidioasa, de stridenta de toapa a acestei populatii ignare. Fondul ultim al substantei nationale românesti este inadecvarea. Privit la raze X, trupul poporului român abia daca este o umbra: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbra fara schelet, o inima ca un cur, fara sira spinarii”) as putea spune si eu: ma simt personal jignit ca un cacanar cu tupeu, autor al unor panseuri fara logica, sa bata cîmpii pe seama poporului sau si apoi, pe banii acestuia, sa conduca operatiuni de reprezentare în lume si tot el sa-i dea lectii si note de buna purtare!”. Aceasta a fost fraza, e drept, cam lunga pentru care am fost pus la colt de admiratorii, servitorii si gascarii lui H.R. Patapievici. Pentru ca multi dintre ei îl iubesc fara sa-l citeasca si pentru ca unii dintre ciomagarii sai din presa nu stiu ce apara, mai adaug cîteva citate care pot fi parcurse chiar cu masca pe figura sau în mîna cu pixul de semnat demiterea din functia de director general al Institutului Cultural Român, cel care functioneaza pe contributia mai mica sau mai mare a fiecarui cetatean. Mai precizez ca si titlul articolului meu a fost extras tot dintr-o formulare a personajului în cauza. Pentru o corecta întelegere reiau fraza lui H.R. Patapievici: „Canalie de facto, românul este un colaborationist bovarizat de ipocrizia aspiratiei la dizidenta”. Am folosit citatul si exprimarea pentru ca nu demult documente incontestabile ne arata ca tatal lui H.R. Patapievici nu seamana deloc cu anticomunistul din povestile sale prin care ne cerea sa-i admiram biografia. Iata asadar si alte exemple din gîndirea asemanatoare cu poneiul roz: – „Un popor cu substanta tîrîta”.-„Românii nu pot alcatui un popor, pentru ca valoreaza cît o turma, dupa gramada, la semnul firului rosu”. -„ Româna este o limba pe care trebuie sa încetam s-o mai vorbim sau… sa o folosim numai pentru înjuraturi”.-„Toata istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Cînd i-au lasat românii pe daci în forma hibrida stramoseasca, ne-au luat în urina slavii, se cheama ca ne-am plamadit din aceasta clisa daco-romano-slava, ma rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era sa ne înecam, asa temeinic au facut-o. Demnitatea noastra consta în a ridica mereu gura zvîntata, iar ei reîncepeau: ne zvîntam gura la Calugareni, ne-o umpleau iar la Razboieni si asa mai departe, la nesfîrsit”.- „Puturosenia abisala a statutului suflet românesc…”- „Cu o educatie pur româneasca nu poti face nimic”- „Numai violenta, numai sîngele mai pot trezi acest popor de grobieni din enorma-i nesimtire. Ma simt personal jignit de prostia bascalioasa, de acreala invidioasa, de stridenta de toapa, a acestei populatii ignare”. (Conform DEX, ignar: incult, ignorant) Citatele se gasesc si pe net si în volumul „Politice”, aparut la Editura Humanitas, în 1996. Cei interesati pot gasi si alte exemple graitoare si sînt invitati sa o faca în speranta ca vor întelege mai mult si se vor bucura cu adevarat de cuvintele celui care conduce Institutul Cultural Român.
Am tot auzit, cu diferite prilejuri, despre importanta covîrsitoare a imaginii. Un dobitoc, tînar politician în acelasi timp, îsi îndemna colegii în felul urmator: “apareti si voi mai des la televizor ca sa va faceti imagine!”. N-ai imagine, n-ai carte, n-ai imagine, n-ai cariera! Ce mai, n-ai imagine, n-ai bani si n-ai putere! Sa zicem ca foamea de imagine am înteles-o în cazul politicienilor, mult mai dispusi sa bîntuie televiziunile decît sa munceasca serios la împlinirea unui proiect. Ba am fost gata sa fiu de acord si cu o anume imagine necesara în cazul locurilor frumoase din România. Ar contribui la o dezvoltare rapida a turismului. Este adevarat ca toata lumea cere imagine pentru Delta Dunarii, dar aproape nimeni nu face nimic pentru protejarea ei. Boala nevoii de imagine a atins si alte domenii. Recent, cunoscutul critic literar Nicolae Manolescu a invocat nevoia stringenta de imagine, nici nu va trece prin cap pentru ce. Ambasador al României la UNESCO si cronicar sportiv în Evenimentul zilei(?!), Nicolae Manolescu ne transmite de la Paris un regret de-a dreptul existential. “Nu stim sa ne facem imagine!” Daca s-ar fi referit la cultura româna sau la literatura în particular, mai ca as fi încercat sa înteleg. Sa zicem ca statul român ar avea partial justificare în cheltuirea unor bani publici pentru traducerea unor carti de autori români contemporani, în limbi de circulatie, compensînd astfel cercul oarecum strîmt al limbii române. Din pacate, si aici trebuie sa zabovim nitel! De ce am cheltui banii publici pe traducerea unor carti care, în România, n-au depasit cîteva mii de exemplare vîndute (ceea ce nu înseamna si citite)? Doar pentru o imagine a unor personaje dragi celor care decid respectivele titluri? Si, daca tot le traducem pe banii nostri, de ce nu încercam sa respectam un regim comercial, punînd volumele selectate în competitie totala pe pietele din respectivele tari? Sa revenim însa la durerea lui Nicolae Manolescu. Într-un interviu acordat unui site (“organ prezidential”), el declara: “Am avut o ocazie cu un capital de imagine important de investit -Raportul Tismaneanu. A fost pentru prima data cînd comunismul era condamnat într-o tara fosta comunista, cînd condamnarea era anuntata de presedintele tarii si comunicata în fata parlamentului… Acest raport ar fi trebuit sa fie mediatizat în mod extraordinar, peste tot… Eu am vorbit cu presedintele si… a fost de acord. Dupa care nu s-a mai facut nimic, poate din lipsa de bani. Rezultatul: nici un singur articol în presa franceza, nimic la televizor, la radio, în presa scrisa… Nu îmi imaginez ce-ar fi putut sa fie atît de important încît sa se piarda aceasta ocazie. Era o premiera mondiala”. Cu alte cuvinte, si Raportul Tismaneanu ar suferi de aceeasi boala ca si turismul românesc. Fabulos, dar lipsit de imagine! Iar la baza acestei nefericiri ar sta putinatatea banului public. Altfel, daca am fi avut bani la buget, am fi facut o imagine traznet peste hotare, iar turismul românesc ar fi fost cotropit de elvetieni, nemti, francezi si germani disperati sa-si petreaca vacanta în cea mai putin igienica tara a Uniunii Europene, singura fara toalete functionale pe marginea tuturor drumurilor care brazdeaza plaiurile mioritice. Si, daca mai ramîneau ceva bani de la imaginea externa a peisajelor noastre de vis, atunci i-am fi bagat si în cunoasterea extraordinarului Raport Tismaneanu! Mai în gluma, mai în serios, cuvintele lui Nicolae Manolescu ma obliga sa cred ca, în cazul în care am fi cheltuit mai multi bani (pentru ca imaginea costa!) pentru imaginea Raportului Tismaneanu, România ar fi avut o alta perceptie în strainatate, am fi fost considerati mai seriosi, Traian Basescu ar fi fost socotit un mai bun (nu îndraznesc sa spun mai serios) politician si, în general, noua românilor ne-ar fi fost mai bine. Oricît s-ar supara Nicolae Manolescu, nu pot fi de acord cu o asemenea judecata. În primul rînd, lipsa de impact a Raportului Tismaneanu nu sta neaparat în absenta unor fonduri de investit în imagine. Media franceza are destui corespondenti în România si, fara cine stie ce cheltuiala a statului român, au aflat de Raportul prezentat de presedintele Traian Basescu în parlament (mai ales ca incidentul cu Vadim a facut ocolul agentiilor de presa si al televiziunilor europene). Apoi, Nicolae Manolescu (membru în Comisia prezidentiala pentru analiza dictaturii comuniste din România si ambasador al României la UNESCO) putea sa distribuie cîteva exemplare prin Capitala Frantei. Acolo se afla si Mihnea Berindei, apropiat al lui Nicolae Manolescu si al presedintelui Comisiei. N-au putut ajunge ei la nici o persoana pe care sa o înduplece, cu cîteva cuvinte sau cu un articol, despre o asemenea “premiera mondiala”? Nu cumva motivele care au determinat ignorarea raportului sînt în alta parte? Nu cumva la tacerea presei franceze a contribuit si faptul ca Raportul de analiza a dictaturii comuniste din România a fost redactat si de fosti activisti si informatori ai fostei securitati? N-or fi monitorizat diplomatii si jurnalistii francezi prezenti în România nenumaratele trimiteri la opera si activitatea de propagandist a lui Vladimir Tismaneanu din perioada sa rosie? N-or fi retinut aceiasi oameni afirmatiile si fotocopiile unor documente, trimise presei de un alt presedinte (Emil Constantinescu), privitoare la activitatea lui Traian Basescu în postura de informator al Securitatii? Sa nu-si fi dat seama trimisii francezi în România de caracterul vizibil de operatiune de imagine al Raportului Tismaneanu? Ce consecinte a avut el asupra decomunizarii României? Sau macar asupra apropiatilor lui Traian Basescu si ai institutiei prezidentiale? Asupra partidului sau favorit? I-a atins în vreun fel pe Theodor Stolojan, pe Traian Basescu, pe Silvian Ionescu sau pe Mona Musca? S-au curatat de acoperiti partidele, parlamentul si alte institutii ale Statului, pentru a socoti “premiera mondiala” citita de Traian Basescu în parlament o operatiune serioasa? Nu cumva francezii au intuit ca gestul de condamnare a comunismului a fost doar o operatiune de praf în ochi initiata si derulata de cei care îl papusaza pe Traian Basescu? Eu, unul, înteleg de ce francezii n-au scos o vorba despre raport si nu vad de ce am fi investit bani în imaginea acestui document. Imaginea la o alta operatiune de imagine nu foloseste la absolut nimic!
Cotidianul “Le Figaro” este unul dintre cele mai citite din Franţa, ceea ce-i permite sa practice tarife publicitare foarte ridicate. Ca orice mare ziar, “Le Figaro” publică o serie de suplimente, în general săptămînale, care, prin varietatea lor, atrag şi mai mulţi cititori. Unul dintre acestea este “Figaroscope”, ghid al activităţilor culturale pariziene.
Săptămîna trecută (17 iunie – n.m), “Figaroscope” conţinea un caiet publicitar central intitulat “Bucarest! & autres merveilles roumaines” (Bucureşti! & alte minuni româneşti).
Un interviu cu dl ambasador Teodor Baconschi – cunoscut în România sub numele Baconsky – deschide broşura publicitară. Urmează o pagină dedicată Institutului Cultural Român, mic exerciţiu de auto-măgulire pe bani grei, conţinînd o scurtă discuţie cu dl Horia-Roman Patapievici.
În total, 11 pagini, dacă socotim şi coperta, de publicitate turistică. În principiu, ar putea fi un lucru normal. Numai că această producţie nu se ridică peste nivelul tristei banalităţi, nu e cîtuşi de puţin incitantă şi, în fond, aminteşte publicităţile turistice pe care le publica ONT-ul pe vremea lui Ceauşescu.
Desigur, ne putem întreba care e scopul acestei iniţiative, taman la jumătatea lui iunie, cînd categoria socială căreia i se adresează “Le Figaro” şi-a făcut de mult planurile de vacanţă. După cum ne putem întreba – şi chiar trebuie să o facem! – cît a costat redactarea şi publicarea broşurii.
Avem de-a face cu o investiţie, iar investiţiile trebuie să fie rentabile. Altminteri, se numesc pierderi sau bani aruncaţi pe fereastră. Am senzaţia – şi nu din antipatie pentru dna Udrea – că terdiva şi insipida publicitate din “Figaroscope” se înscrie în ultima categorie.
Minciuna – între turism şi cultură de Radu Portocală “Cotidianul francez Le Figaro a publicat un supliment special al săptămînalului Figaroscope dedicat atracţiilor turistice din România, materialul fiind intitulat ‘Bucureşti şi alte minuni româneşti’, informează Institutul Cultural Român (ICR).
România se afişează cu toate culorile sale estivale în paginile unui supliment special al săptămînalului Figaroscope […] publicat cu sprijinul ICR, prin programul Publishing Romania, şi al Ministerului Turismului.”
Astfel prezintă Mediafax informaţia pe care o dădeam aici (mai sus – n.m.) cu cîteva zile în urmă.
Ştiu că lumea de azi – şi în special România – nu mai acordă mare însemnătate cuvintelor. Dar totuşi…
Cum poate Institutul Cultural Român să pretindă că este vorba despre “un supliment special” pe care Figaroscope l-a “dedicat” atracţiilor turistice din România – sau, pentru a formula lucrurile mai pe şleau, cum poate ICR să mintă atît de grosolan? Nimeni n-a “dedicat” nimic României! Broşura în cauză, după cum scriam zilele trecute, nu este altceva decît un caiet (sau un insert) publicitar. Un banal spaţiu publicitar. Menţiunea “Publi-Info”, imprimată pe fiecare pagină, e cea mai vizibilă probă. Nu Figaroscope a “dedicat” României acest spaţiu, ci România l-a cumpărat de la Figarscope. Nuanţa contează!
Cît a costat această operaţiune nu vom afla probabil prea curînd. Aflăm însă o ciudăţenie: insertul a fost publicat “cu sprijinul ICR [în primul rînd, n.m.] şi al Ministerului Turismului [în al doilea rînd, n.m.]“. Această iniţiativă se înscrie fără îndoială în cadrul campaniei de promovare turistică lansată la Paris (în limba engleză!) de către dna Udrea, cu ocazia turneului internaţional de tenis “Roland Garros”. Dar ce legătură are Institutul Cultural Român cu asta? Unde scrie că Institutul Cultural Român trebuie sau are dreptul să investească în campanii de publicitate turistică?
Din moment ce Institutul Cultural Român este cel care face, în presa românească, publicitatea acestei publicităţi – încercînd în mod lamentabil să o prezinte ca pe o măreaţă realizare – înseamnă că implicarea sa e mai mare decît cea a Ministerului Turismului. E oare normal să fie astfel? Insemnari politice
Ce demonstreaza Jurnalul National azi:
FIGAROSCOPE UMFLAT ŞI DEZUMFLAT DIN TASTATURĂ Se şterg urmele pentru Elena Udrea (De fapt pentru Patapievici – Nota mea)
Institutul Cultural Român (ICR) a modificat, pe muteşte şi fără nici o explicaţie publică, de pe propriul site datele despre tirajul suplimentului dedicat României de Le Figaro, comandat împreună cu Ministerul Turismului (MT). După ce până la dezvăluirile Jurnalului Naţional tirajul Figaroscope era de 350.000 de exemplare, pentru că datele ICR nu “băteau” cu acelea ale MT, s-au ras din tastatură aproape 150.000 de copii. de Vali Blanaru
Institutul Cultural Român a modificat pe şest datele referitoare la tirajul suplimentului Figaroscope dedicat României, după dezvălurile publicate de Jurnalul Naţional. În urmă cu o lună, ICR trimitea presei un comunicat prin care anunţa apariţia Figaroscope şi difuzarea acestuia într-un tiraj de 350.000 de exemplare. După articolul din Jurnalul, tirajul a devenit subit 209.124 plus 10.000 de exemplare furnizate gratuit ICR. Datele despre tirajul de 350.000 au dispărut de pe site-ul ICR ca şi când nu ar fi fost vreodată afişate acolo.
În ediţia de joi 30 iunie a ziarului publicam articolul “Udrea, contract vicios la Paris”, în care arătam că datele despre tirajul suplimentului publicitar dedicat României se bat cap în cap în funcţie de instituţia care le furnizează.
Cotidianul francez Le Figaro a câştigat, la 3 noiembrie 2008, 30.000 de euro de la Institutul Cultural Român (ICR), prin programul de finanţare Publishing Romania derulat de Centrul Naţional al Cărţii, pentru publicarea în 2009 a unui supliment cultural Figaroscope dedicat României. Ministerul Turismului a intrat şi el în joc încheind la 10 iunie un contract de 15.000 de euro cu Figaro Media pentru apariţia aceluiaşi supliment dedicat României. Suplimentul a apărut deja la 17 iunie sub titlul “Bucureşti şi alte minuni româneşti”.
În contractul publicat pe site-ul Ministerului Turismului nu se precizează care este tirajul respectivului supliment. Adrian Radu, şef de birou la Oficiul de Turism al României la Paris, ne-a declarat că tirajul a fost de 199.000 de exemplare, “plus câteva zeci de mii de exemplare date oficiului şi Institutului Cultural Român”. Această declaraţie este în contradicţie cu cele făcute de reprezentanţii Institutului Cultural Român.
ICR a vehiculat prin comunicat de presă dat publicităţii la 26 iunie un tiraj de 350.000 de exemplare. Miercurea trecută, Magda Cârneci, directoarea ICR de la Paris, ne-a declarat că ICR Paris a primit 5.000 de exemplare suplimentare din Figaroscope şi tot atâtea au ajuns la Oficiul de Turism.
REPLICA ICR În urma materialului nostru am primit un drept la replică din partea ICR. “Spre corecta dumneavoastră informare şi în virtutea dreptului la rectificare şi replică, vă rugăm să publicaţi următoarele precizări: publicarea suplimentului Figaroscope a fost susţinută prin programul Publishing Romania, un program de finanţare al ICR destinat promovării în mass-media internaţionale a culturii şi civilizaţiei româneşti.
Deciziile de finanţare şi sumele alocate sunt stabilite de jurii independente. Conform contractului încheiat cu societatea FigaroMedias în urma deciziei juriului, tirajul suplimentului distribuit împreună cu ziarul Le Figaro a fost de 209.124 de exemplare, la care s-a adăugat un număr de 10.000 de exemplare puse gratuit la dispoziţia ICR şi a Oficiului Român pentru Turism de la Paris.
Editorul Socprese Le Figaro a obţinut din partea ICR, în urma jurizării din data de 3 noiembrie 2008, o finanţare de 30.000 de euro (adică aproximativ 7 eurocenţi per exemplar), dintr-un buget total de 72.000 de euro alocat proiectului. Diferenţa până la suma totală a fost acoperită de editor din alte surse”, spune dreptul la replică transmis de ICR.
COMUNICAT FĂCUT DISPĂRUT Dreptul la replică a fost postat şi pe site-ul ICR de unde a dispărut orice dată despre tirajul de 350.000 de exemplare. “România se afişează cu toate culorile sale estivale în paginile unui supliment special al săptămânalului Figaroscope vândut în circa 350.000 de exemplare. (…)
Pe lângă exemplarele difuzate împreună cu Figaroscope (sic!), alte zeci de mii de copii ale suplimentului au fost puse la dispoziţia ICR şi a Oficiului Român al Turismului pentru promovarea imaginii României în Franţa”, spunea comunicatul ICR de la 26 iunie, care se află încă pe site-ul agenţiei de ştiri Mediafax. Rezultă o diferenţă de 150.000 de exemplare pe care ICR a găsit de cuviinţă să o modifice printr-un drept la replică!!!
Până la închiderea ediţiei, Ministerul Turismului, care a plătit 15.000 de euro pentru supliment, nu a răspuns solicitărilor noastre de a face public tirajul Figaroscope.
FOTO: Pe site-ul ICR, Figaroscope a avut 350.000 tiraj până la apariţia materialului din Jurnalul Naţional
Politia politica a noilor securisti de inspiratie bolsevica Schimbarea geniala a conducerii Cotidianului, o publicatie-cadavru ambulant falimentar, ale carei retururi lunare ajunsesera cat vanzarile (vezi Grafic Brat in baza), a produs un cutremur sub puntea ziarului, de unde sobolanii pregatiti oricand sa-si schimbe sau chiar atace gazda au sarit mai jos de vintrele noului director, Cornel Nistorescu.
Nu sunt un fan Nistorescu si nici el nu cred ca ma iubeste prea tare dupa ce l-am pus pe lista Civic Media “Voci curate” (curios, mie nu mi s-a raspuns cu atat operativitate la adresa catre CNSAS privind formatorii de opinie, cum s-a intamplat in cazul echipei de soc de la Cotidianul), dar am fost nevoit sa admit, de multe ori cu o reala delectare, ca “ce-i al lui e-al lui”. Titlurile articolelor de opinie prin care se remarca in Foaia Transilvana – unde se producea in ultimul timp – starneau valuri de comentarii:„Canalie de facto”- H.R. Patapievici, Din gîndirea poneiului roz sau Drama lui Mircea Cărtărescum-au amuzat si intristat deopotriva, pentru ca devoalau fragilitatea institutiilor statului, capcanate de ticalosi profitori si impostori.
Dincolo de faptul ca venirea lui la carma Cotidianului demonstreaza fara cuvinte si tagada ca vechea conducere a ziarului ajuns aproape in putrefactie moralo-publicistica a fost incapabila sa salveze mostenirea lui Ratiu, in ciuda milioanelor de euro injectate in curul ei, scandalul creat prin numirea lui Nistorescu, chiar de dinainte de a-si prelua functia, dezvaluie si scoate la suprafata existenta unui puternic razboi subteran intretinut de un adevarat grup mafiot de influenta, cu divizii de falsi ziaristi si “oameni de cultura”: sobolanii rosii anti-Romania. Ca la un ordin, rafala pomanagiilor statului si a serviciilor antiromanesti a si inceput: Tismaneanu, centreaza si centralizeaza, Mihaies si Tapalaga, aplecati o iau la ranga, Fumurescu, Patrascoiu, “Biju”-UTC si electronistii Soros-PCR, au intrat deja in fibrilatie, dupa ce si-au scos degetele din priza. O sa auziti de-acum incolo multe urlete: sunt maimutele “de elita” care-si facusera din Cotidianul o troaca de lafait si o portavoce de scuipat si defaimat Romania. De altfel, anuntam aici DE CE O SA MOARA COTIDIANUL. Daca il urasti pe Eminescu si mai faci si caz din asta ce sfarsit mai bun meriti?
Acum, constienti ca venirea “nealiniatului” Nistorescu le va scutura serios postamentele de profitori ai tuturor regimurilor, membri noilor brigazi rosii ale cateilor de presa au pornit atacul printr-o lovitura sub centura la adresa unui prieten de-al lui Nistorescu: Petru Romosan (foto), un alt caz Gica Popescu pentru care autoarea operatiunii de lichidare, dezinformatoarea de profesie Mirela Corlatan, ar merita sa i se suspende pe loc acreditarea CNSAS (asta daca n-ar avea si girul unor capuse din Colegiu).
Vinovat ca exista. Si vorbeste
Scriitor, critic de arta, fost opozant al regimului comunist, fara nici o functie publica, fara nici o pozitie in societate care s-ar putea incadra in lista prioritatilor CNSAS, Romosan, simplu cetatean, este supus unei executii publice ce s-ar putea transforma intr-un foarte bun studiu de caz dupa ce acesta va castiga procesul cu ziarista navetista pe interesanta ruta Iasi-Timisoara-Bucuresti, cu oprire in Snagov Lac. Motivul, pe langa prietenia sa cu Nistorescu: mai multe pozitii transante luate de scriitor impotriva coruptiei si imposturii culturale institutionalizate prin chiar CNSAS, ICR, Uniunea Scriitorilor sau Humanitas, Colegiul Noua Europa, Comisia Tismaneanu si restul cuiburilor de vipere “anticomuniste”. Pe deasupra, activitatea sa nationala de la “Editura Compania“, constituie in sine, prin calitatea lucrarilor publicate si chiar si numarul volumelor – peste un milion -, un pericol la adresa aceleiasi imposturi generalizate practicata de editurile-mafiote si capusele sugatoare la subventiile de stat.
Apoi, Romosan, care a riscat in 1988, criticand la nivel international, poate chiar putin exagerat, regimul Ceausescu, nu ezita sa o faca si astazi, cand vede ca interesele nationale sunt subminate de o clica superpusa. Iata o mostra, din Foaia Transilvana:
Petru Romosan: Apelurile pe banda si “Mineriada bursierilor”
“Dupa parerea mea, aceste apeluri nu sînt decît niste mineriade comice ale intelectualilor: o oaste de strînsura compusa din bursieri Soros pentru care se pare ca a venit scadenta. Din nefericire pentru ei, asemenea apeluri vor avea efectul contrar intentiilor si asteptarilor lor. Faptul ca autointitulatii intelectuali încearca sa utilizeze ca argumente procesul si condamnarea comunismului nu-i convinge pe observatorii neutri si independenti. Atît CNSAS-ul, cît si Raportul Tismaneanu apar din ce în ce mai clar ca doua imposturi majore, menite sa acopere un fapt cu implicatii grave si pe termen lung: preluarea rapida si în conditii foarte avantajoase a economiei românesti. Si cîteva observatii punctuale. O parte din semnatarii apelurilor sînt angajati ai presedintelui României: Horia-Roman Patapievici si subalternii sai – Mircea Mihaies, Tania Radu, Magda Cârneci, Vladimir Tismaneanu si, poate, si altii. Acestia îsi încalca obligatia de rezerva pe care le-o impune statutul lor de înalti functionari de stat. Altii sînt ziaristi si se descalifica lamentabil. Iar cei mai multi sînt complet necunoscuti. Îi cunosc, probabil, numai cei care le-au acordat burse.
N-as vrea sa fiu gresit înteles. E foarte bine ca intelectualii sa se implice în afacerile cetatii. Dar ei nu se pot substitui votului democratic din Parlament si nici Constitutiei. Cei care-i conduc în asemenea aventuri se fac responsabili, ca si în cazul mineriadelor din anii ’90, de instigare a unei parti a populatiei împotriva celeilalte. Poate ca nu e prea tîrziu pentru un apel mai degraba la reconciliere si salvgardarea interesului national.” Este foarte posibil ca unul dintre cele mai recente articole, Ciorbă reîncălzită: Pacepa, Liiceanu, Lucia Hossu-Longin, despre “Sobolanul”, porecla perfecta a lui Pacepa, sau Filosofii-ospătari față cu recesiunea, sa-i fi atras mania maxima a neo-kominternistilor. Venirea intempestiva a lui Nistorescu le periclita executia publica pregatita, se pare, cu minutiozitate, si cu complicitatea unor “interpreti” CNSAS.
Femeia-komisar de serviciu
De partea cealalta, o preamaritoare a capilor neo-kominternului din Romania, Tismaneanu, Plesu & Liiceanu si cooperativa de profitori, Mirela Corlatan nu pare ultragiata de trecutul comunist si colaborarea cu Securitatea a turistilor nostri culturnici, din URSS in Romania, pe Primaverii si la Stefan Gheorghiu, apoi in Venezuela si, cu greu, in SUA si retur, sau din Tulcea la Paris sau Heidelberg, cum am merge noi la piata, dar pe banii cetatentilor RSR si RFG, si, inapoi, pe strada… Paris si cu ploconoane FSN ca Ministerul Culturii si Editura Politica a PCR in cap. Nu! Mica turnatoare cu pretentii de ziarista-komisar il pune la zid pe un scriitor care a trecut granita prin sarma ghimpata pentru a ajunge la sotia sa, Adina Keneres, in Franta. Sotie care reusise sa primeasca pasaport si sa calatoreasca pana acolo unde Plesu si Liiceanu isi faceau cumparaturile de caviar si sampanie in week-end, numai dupa ce Romosan semnase un angajament cu Securitatea. Da! Aceasta este “marea crima”. A semnat! Pentru ca apoi, dupa plecarea sotiei sa fuga din tara! Extraordinar! Ce criminal! Ce daca nu e demnitar?! Sa-l executam, ca vine Nistorescu si ne executa el pe noi! (Corect aici 🙂 Invocarea reactiei lui Romosan la cazul Mona Musca iar nu o ajuta pe Corlatan, pentru ca ii demonstreaza indirect, conform unei logici elementare, nevinovatia sa. Romosan stia de atunci ca dosarul sau este disponibil la CNSAS, pentru ca acolo l-am gasit si eu, prima oara, pus la dispozitia presei, “ca exemplu”, “pentru studiu”, incalcandu-se grav chiar Legea CNSAS. De aici porneste, de fapt, totul! Marea descoperire a Mirelei Corlatan trona la liber pe mesele CNSAS! Daca s-ar fi stiut vinovat ar mai fi iesit Romosan pe televizoare? Nu! Si santajul CNSAS ar fi functionat… Nu am de ce sa-l apar pe Romosan. Evidenta, nu cea crosetata in fals de papagalite de serviciu, va fi demonstrata in instanta. De altfel, planul de masuri luat de Securitate impotriva sa – VeziIn Malaxorul Securitatii – spune totul despre “colaborarea” si vinovatia sa. Evident, pentru cititorul care are si bun simt si nu-i pute mintea de atata puroi si venin, ca (in curand) fostilor scribalai de la Cotidianul, carora Romosan le-o tranteste in fata:
Dinescu, Plesu – agenti de influenta
Opere si operete, sufleori si vocabulisti
Asadar, golania ei de articol demn de operele lui Brucan din Scinteia, nu a fost cenzurat, dupa cum minte in cor gasca subculturala de pe centura presei romane, in frunte cu sectoristul IT Morar. El a aparut bine-mersi pe editia online si este amanat pentru editia print, asa cum o scrie chiar Nistorescu intr-un Post Scriptum, pana va fi complet, deontologic, ca tot le place termenul.
Dar, ma gandesc, ca tema pentru Mireluta, pana ii apare articolul, ce-ar fi sa investigheze ea urmatoarele, asa, deontologic:
– maimuta-urlatoare a Cotidianului, poetul-portofel Dinescovici, nu cumva a efectuat “un tur” mai putin public prin URSS in 1989?
– in afara lui Romosan, care a avut o prezenta fugitiva pe langa Negoitescu, nu cumva mai exista un fost tanar poet actualmente sef al Corlatanutei care ar putea sa spuna mai multe despre acest caz, in profunzimea lui?
– colegutul ei, Ioan T Morar, nu a semnat cumva niste “opere” de pupincareala la Ceausescu, dupa ce a fost transferat la Bucuresti, de la Buca Macaii prin semnatura Cabinetului 2? – dar distinsul “filosof” fara opera, membru al PCR de la 19 anisori, azi milionar “dilematic” in euro, nu a semnat cumva vreo doua-trei scrisori de iertare catre “tovarasul secretar general al Partidului, Nicolae Ceausescu” in care afirma ca l-a informat in detaliu despre toate sedintele de “meditatie” pe tovarasul Vasile Malureanu de la MAI, viitor general SIE?
– nu cumva falimentaristul-sef Buscu sta, desi nu este demnitar, intr-o vila a RAAPPS din Dorobanti, obtinuta pe o fundatie-fantoma fara nici o activitate? Cand epuizeaza subiectele astea, ii mai dau eu vreo doua.
Sa radem cu ITM, ITB-situl UTC
Intamplator, dar fara nici o legatura cu jivinele presei subterane, Nistorescu, in acest moment, este un contestatar al lui Basescu, asa ca nu m-ar mira ca toata povestea falsului scandal de cenzura si al unei puneri profesionale la punct sa se tranforme intr-o alta telenovela in care femeile cu barba si jurnalistii cu fusta de la Cotidianul vor urla ca din gura de sarpe ca sunt “victimele” politice ale satrapilor din presa (vezi cazul Procesul Liiceanu-Liighenau-Liicheanu – Plagiator si impostor). Asta in timp ce firavele si din ce in ce mai putinele voci oneste din presa chiar o patesc, pe neauzite.
Tupeistul UTC-ITM afirma, de altfel, nu demult, chiar in timp ce falimenta ziarul Cotidianul prin ineptiile lui: “Nu stiu precis ce va veni in presa, dar, sigur, ceea ce puteau face Nistorescu, SRS si Cristoiu nu mai intereseaza, nu mai vinde. Ziaristul-patron e pe cale de disparitie. Nu stiu daca e bine, nu stiu daca e rau. Dar sigur nu mai e ca inainte. Ma tem sa nu vina, pentru o scurta vreme, in prim plan, presa badinilor, a ciutacilor si a roncilor.” (Ha, ha! – nota mea)
Sobolanii rosii o sa paraseasca ziarul si Cotidianul se va redresa; sobolanii rosii o sa paraseasca corabia lui Basescu si Romania isi va reveni.
Orice executie, chiar si nereusita, are si o reactie fireasca – contra-executia -, poate, sper eu, mult mai reusita.
PS: Stiati ca publicatia falimentara Idei in Dialog, unde se isterizeaza regulat acelasi Mihaies, care il injura cu sarg pe Vantu in Evenimentul Zilei, este condusa de Patapievici si ii apartine aceluiasi mogul? Pam-pam! PS 2: Acum, are si Vantu dreptate: dupa ce l-au tocat “intelectualii de elita”, care i-au supt de energie si bani Cotidianul, de ce sa nu foloseasca ultima rasuflare a ziarului, pana va ajunge doar electronic, in campania care vine? Oricum, sa fim seriosi: ce impact mai are umbra Cotidianului? De fapt, o sa vedem…
Mirela Corlatan, jurnalista de Snagov, in prezent (inca) komisar-turnator la Cotidianul:
Blogurile-clona sau ce fac unii cind n-au ce face Poate au si ei propriile joburi sau bloguri. Putin probabil totusi. Sint mai degraba niste paraziti, care au enorm de mult timp de pierdut. Si de ce sa-l piarda pur si simplu cind isi pot bate joc de cei care fac cu adevarat ceva, mai bun sau mai putin bun. Este vorba de creatorii de bloguri-clona, care parodiaza blogurile autentice. Initial te amuza, asa cum te amuza un spectacol “Divertis”, de pilda, insa parca tot mai bine le-ar sta acestor glumeti facind si ei ceva constructiv. De pilda, cei care au clonat interesantul blog al lui Vladimir Tismaneanu, mai bine s-ar apuca sa citeasca raportul pe care acesta l-a coordonat, daca nu cumva printr-o minune au facut-o deja. Iar cei care au creat un blog doar pentru a-l parodia pe cel al lui Claudiu Tarziu mai bine s-ar duce sa mai viziteze o manastire. Va las pe voi sa-i propuneti citeva variante.
Scris deGeorge Roncea Ziarul „Curentul“ continuă prezentarea opiniilor foştilor colegi ai adjunctului şefului Departamentului de Informaţii Externe, Ion Mihai Pacepa, cu privire la „defectarea“ fostului consilier al familiei Ceauşescu. Pe parcursul lunii iulie, când s-au împlinit 30 de ani de la momentul „rebrănduirii“ lui Pacepa, publicaţia noastră trece în revistă elemente şi date inedite ale „dosarului Pacepa“. Menţionez că titlul acestui extins material dedicat celui supranumit „Curva Pacepa“ este inspirat de o sintagmă care nu îmi aparţine, deşi subscriu calificativului, termenii descrierii lui Pacepa aparţinând unuia dintre cei mai influenţi şi mai importanţi jurnalişti americani, David Binder, veteran al jurnalismului american de elită, specialist în intelligence, apropiat al familiei Bush. După analiza din episoadele trecute a istoricului şi cercetătorului Arhivelor CNSAS, dr. Liviu Ţăranu, urmează alte selecţii din „Dosarul Pacepa“, realizat de redactorii revistei de specialitate „Periscop“, editată de membrii Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Serviciul de Informaţii Externe. Realizatorii „Periscop“ au selectat, cu privire la cazul Pacepa, şi analiza altui civil, publicistul Cristofor Podescu, care, consideră foştii ofiţeri, aduce argumente demne de luat în seamă, ce contrazic punctele de vedere care susţin că trădarea lui Pacepa ar fi ajutat Occidentul în lupta sa împotriva comunismului… Este necesară o schiţă a cadrului politic internaţional în care a avut loc „defecţiunea“ lui Pacepa, pentru a înţelege cât stă în picioare din „argumentaţia“ hagiografilor acestuia, ce susţin că acesta ar fi adus mari servicii Vestului, deşi este greu de crezut că putea aduce mai mari servicii Occidentului, în acea perioadă, decât Ceauşescu însuşi. Faptul că abia după zece ani de la intrarea pe mâna americanilor a început să fie folosit Ion Mihai Pacepa arată că de fapt „utilitatea“ sa a început să fie speculată într-un cu totul alt context internaţional decât acela în care „a ales libertatea“, fostul cadru adus în DIE de către Alexandr Mihailovici Saharovski, nimeni altul decât mai marele consilierilor sovietici din Securitate, în perioada 1949-1953. Surprinzător sau nu, se pare că acest aspect a fost obliterat din dosarul de cadre al lui Pacepa, „ascendenţa“ sa fiind practic necunoscută colegilor săi de mai târziu, din Securitatea care începuse eliminarea cadrelor sovietice din structură. (George Roncea)
Pacepa – erou sau trădător?
Motto: „Unii oameni sunt ca şi sticlele: nu au valoare decåt prin ceea ce se pune în ei“ (Alexandre Dumas-fiul)
„Regimul Ceauşescu“ s-a plasat în perioada 1965-1980 pe o poziţie de frondă, considerată extrem de periculoasă, faţă de URSS şi aliaţii fideli ai acesteia, sprijinindu-se şi pe informaţiile şi acţiunile DIE şi ale celorlalte structuri informative. Perioada respectivă a fost deosebit de „plină“ pentru diplomaţia românească şi pentru structurile de suport ale aparatului de informaţii. Astfel, pot fi enumerate următoarele puncte de reper, care configurează anvergura „mişcării“ la nivel extern a României comuniste din acel timp – stat cu o dinamică complet aparte faţă de restul Blocului sovietic. Ca urmare, România: – a refuzat să rupă relaţiile diplomatice cu statul Israel, după războiul de şase zile din iunie 1967; – a condamnat ferm invadarea militară a Cehoslovaciei (august 1968); – a sprijinit Administraţia SUA în acţiunea de stabilire a relaţiilor diplomatice cu R.P. Chineză; – a mediat realizarea contactelor dintre reprezentanţii SUA şi ai R.D. Vietnam, care s-a finalizat ulterior prin încetarea stării de beligeranţă şi normalizarea raporturilor dintre ambele state; – a iniţiat, încurajat şi sprijinit hotărâtor dialogul dintre Israel şi Egipt, respectiv dintre Israel şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, acţiuni benefice care au condus la înţelegerile binecunoscute; – a primit vizitele unor preşedinţi ai SUA – Richard Nixon, încă din faza candidaturii, când toate celelalte state socialiste îl refuzaseră, şi Gerald Ford, chiar a doua zi după semnarea Actului Final al CSCE de la Helsinki (1 august 1975). – a stabilit relaţii diplomatice cu mari state din NATO manifestându-şi apropierea faţă de SUA şi independenţa în raport cu URSS şi aliaţii săi. Practic, în pofida orientării ideologice generale a Pactului de la Varşovia, autorităţile de la Bucureşti se dovedeau în fapt un aliat sui generis al Occidentului democrat; Un fost deţinut politic, fruntaş liberal şi o autentică personalitate ştiinţifică, om de o moralitate ireproşabilă, ne-a confiat un fapt a cărui semnificaţie politică în legătură cu poziţia Administraţiei şi a Congresului SUA faţă de „regimul şi liderul Ceauşescu“ este cât se poate de concludentă: „După suferinţele îndurate în mişcarea de rezistenţă armată împotriva dictaturii bolşevico-comuniste şi, ulterior, în închisoare, mi-am propus în anul 1973 să organizez sau chiar să comit personal un atentat contra lui Nicolae Ceauşescu. Cum nu aveam niciun mijloc de acţiune (arme, grenade, exploziv etc.), am cerut sprijin unui prieten, Nicolae Stroescu-Stănişoară, de la Postul de radio Europa Liberă. Răspunsul primit a fost stupefiant pentru mine şi, în acelaşi timp, derutant şi demobilizator, determinându-mă să mă potolesc: «Nu te putem ajuta, pentru că interesul SUA este să-l apere pe Ceauşescu, fiindcă ne este de mare folos. Aşa că înţelege şi scoate-ţi din cap asemenea intenţii păguboase»“. Comentariile sunt de prisos.
Pacepa, un slujbaş malefic al Aparatului Securităţii
Ion Mihai Pacepa, zis şobolanul, a fost unul dintre capii răutăţilor în cei 27 de ani de activitate în aparatul de Securitate (1951-1954 în cadrul Direcţiei a Il-a de Contraspionaj şi, ulterior, până în iulie 1978, în Departamentul de Informaţii Externe). Şi-a început cariera ca sublocotenent şi a încheiat-o dezonorant, fiind degradat de şeful statului, care-l avansase la gradul de general de divizie şi-l promovase ca adjunct al şefului DIE, funcţie echivalentă astăzi cu cea de secretar de stat. Din păcate, unele documente nu pot fi date încă publicităţii şi, astfel, opinia publică nu poate realiza ce individ malefic a fost Ion Mihai Pacepa, autor al multor propuneri şi acţiuni cutremurătoare împotriva unor cetăţeni români şi/sau ai altor state. Individ dominat de obsesia parvenirii cu orice preţ, chiar prin sacrificarea propriilor rude, dacă era nevoie, fără nicio reţinere sau remuşcare, minţea cu neruşinare sau, pur şi simplu, se comporta ca un laş. Cine a avut răbdarea să lectureze volumele „Moştenirea Kremlinului“ şi „Orizonturi Roşii“ va sesiza cu uşurinţă – fără a fi specialist în domeniu – cum se străduieşte din răsputeri să prezinte lucrurile astfel încât responsabilitatea personală să fie cât mai redusă, chiar imperceptibilă, iar alteori, ca să-şi dea importanţă, face afirmaţii prin care caută să impresioneze pe cititorul neavizat sau necunoscător al realităţilor, scop în care nu ezită să recurgă la exagerări şi adesea la minciuni. Iar încercarea de a acredita ideea contribuţiei sale la înfrângerea comunismului reprezintă o ofensă adusă Comunităţii de informaţii a SUA şi Departamentului de Stat, prezentate ca fiind incapabile să cunoască realităţile din România până la trădarea lui I.M. Pacepa. Recunoaşterea internaţională a rolului şi locului României „comuniste“ a căpătat un indiscutabil relief prin aprecierile făcute în acest sens la cel mai înalt nivel, chiar în anul 1978, când Ion Mihai Pacepa a trădat, după ce se ocupase de pregătirea vizitelor oficiale, şi s-a implicat personal în desfăşurarea acestora (aprilie 1978, în SUA şi apoi în Marea Britanie), unde Ceauşescu a fost primit cu cele mai mari onoruri.
România anilor ’70 juca „un rol semnificativ în afacerile mondiale“
Iată declaraţia făcută cu acel prilej de Jimmy Carter, preşedintele SUA: „… Poporul Statelor Unite este onorat să aibă ca oaspete un mare conducător, al unei mari ţări… Este un mare folos pentru mine, ca preşedinte, să am posibilitatea de a mă consulta cu un mare conducător naţional şi internaţional de talia oaspetelui nostru de astăzi. Influenţa sa pe arena internaţională, ca lider al României, este excepţională. Ca urmare a poziţiilor ferme ale preşedintelui său şi a independenţei sale, România este în măsură să reprezinte o punte între naţiuni cu puncte de vedere şi interese profund divergente şi între conducătorii cărora, în alte împrejurări, ar fi fost dificil să aibă negocieri. Se cuvine să arăt că, în ultimii zece ani, relaţiile de prietenie dintre Statele Unite şi România s-au dezvoltat şi s-au îmbunătăţit rapid, spre satisfacţia şi în avantajul popoarelor noastre.“ Trei luni mai târziu, cu ocazia vizitei oficiale efectuate în Marea Britanie, Regina Elisabeta a II-a a afirmat, între altele: „Noi, cei din Marea Britanie, suntem astăzi impresionaţi de poziţia hotărâtă cu care preşedintele Nicolae Ceauşescu a susţinut independenţa României. Ca urmare, România deţine o poziţie distinctă şi joacă un rol semnificativ în afacerile mondiale“. Aprecieri asemănătoare au făcut în perioada 1965-1980 şi alţi şefi de stat şi de guvern din lumea liberă, precum şi lideri ai unor partide influente, conducători ai organizaţiilor şi organismelor internaţionale, inclusiv de cult. Aceasta era situaţia din România acelor vremuri – cea mai rodnică în realizări pe toate palierele politicii externe – în care Ion Mihai Pacepa a trădat. A susţine că ai trădat un asemenea regim pentru a lupta împotriva comunismului înseamnă în fapt a fi subminat interesele Occidentului şi a nu-l fi ajutat, lipsindu-l de un avanpost influent şi de nădejde în această parte a „lagărului socialist“. (va urma)
Micul fuhrer de Galitia cu tatal traducator al Armatei Rosii da acum si “lectii de patriotism”. Gauritorul culturii romane, care presteaza si ca “senator” la Ringier, ne spune in EvZ: “Pe scurt, nu ştim ce înseamnă să fim patrioţi în chestiunea Republicii Moldova. Pur şi simplu, nu ştim. Împreună: responsabili politici şi opinie publică. Prin extensie, întrebarea care atârnă deasupra capetelor noastre, şi la care nu avem răspuns în ciuda celor câteva instituţii subfinanţate pe umerii cărora statul a abandonat această sarcină, este: suntem noi patrioţi în chestiunea românilor de pretutindeni? Ştim să fim? Răspunsul e nu.” (!?)
Of, ce ne-am face fara el, Patrioviciul nostru?… Un cititor raspune:
Intelo-Caviar de A lu’ Parizianu (Vizitator), joi, 30 iulie 2009 – 03:28
Cum traiesc “boierii culturii”, se poate vedea chiar din scrierile unora dintre ei. Un exemplu poate fi Usa interzisa de G. Liiceanu.
Iata un pasaj elocvent, situat la pag. 353-354 : “Astazi la pranz, orgie culinara la hacienda doctorului Irinel Popescu. Am fost cu profesorul Setlacec, cu Catrinel si cu Andrei Plesu. Doamna doctor ne-a propus urmatoarea suita: “o intrare” cu icre negre si somon, apoi mici de la “Cocosatu” facuti la gratarul din curte. (Andrei mananca vreo zece, eu vreo sase-sapte.) Ne mutam apoi in living, unde se incepe cu sarmalute in foi de vita, sarmalute in foi de varza si mamaliguta. Urmeaza limba cu sos de masline. Apoi costite de porc cu cinci “miresme” si orez cantonez. Vinurile inaugurale sunt din 1950 (!)…”
Ziarul „Curentul“ continuă prezentarea opiniilor foştilor colegi ai adjunctului şefului Departamentului de Informaţii Externe, Ion Mihai Pacepa, cu privire la „defectarea“ fostului consilier al familiei Ceauşescu. Pe parcursul acestei luni, când s-au împlinit 30 de ani de la momentul „rebrănduirii“ lui Pacepa, publicaţia noastră trece în revistă elemente şi date inedite ale „dosarului Pacepa“, cu concursul Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Serviciul de Informaţii Externe şi al redactorilor revistei de specialitate „Periscop“, editată de membrii Asociaţiei. Menţionez că titlul acestui extins material dedicat celui supranumit „Curva“ Pacepa este inspirat de o sintagmă care nu îmi aparţine, deşi subscriu calificativului, termenii descrierii lui Pacepa aparţinând unuia dintre cei mai influenţi şi mai importanţi jurnalişti americani, David Binder, veteran al jurnalismului american de elită, specialist în intelligence, apropiat al familiei Bush. În episoadele următoare, istoricul şi cercetătorul Arhivelor CNSAS, dr. Liviu Ţăranu, oferă perspectiva unui investigator scufundat în documentele Securităţii, autor al volumului „Ion Mihai Pacepa în dosarele Securităţii 1978-1980“, lucrare ce cuprinde 132 de documente preluate din dosarul anchetei, coordonate la vremea aceea de generalul Iulian Vlad. Materialul face parte din selecţia „Dosarului Pacepa“ realizată de redactorii revistei de specialitate „Periscop“, editată de membrii Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Serviciul de Informaţii Externe. (George Roncea)
Pacepa nu a beneficiat de regim special din partea SUA
Cercetătorii care au avut acces la documentele întocmite de Stasi, Securitatea est-germană, pe marginea cazului Pacepa, unde apare calitatea de agent al CIA, îşi exprimă totuşi îndoiala cu privire la racolarea de către CIA a generalului Ion Mihai Pacepa, socotind analiza Stasi ca fiind influenţată de ceea ce se întâmpla la Bucureşti, unde Nicolae Ceauşescu era convins de colaborarea cu CIA a adjunctului şefului DIE. În ce ne priveşte, credem că este totuşi puţin probabil ca Ion Mihai Pacepa să fi spionat pentru americani înainte de 1978, el primind cetăţenia abia după zece ani de rezidenţă pe teritoriul SUA. În alte cazuri, precum cel al diplomatului Mircea Răceanu, ori al căpitanului Constantin Răuţă, cetăţenia mult dorită a fost obţinută în decurs de un an şi şase luni, respectiv doi ani. În plus, dacă acesta ar fi fost „cårtiţă“ americană e limpede că CIA ar fi avut nevoie de general în România, în imediata apropiere a lui Nicolae Ceauşescu, pentru a afla ce decizii se iau la vârf, atât la Bucureşti, cât şi în celelalte ţări socialiste. În consecinţă, utilitatea generalului nu era în aducerea lui pe teritoriul american şi, fiind cunoscut că autorităţile americane ofereau un regim special celor care colaboraseră în trecut cu SUA, putem crede că Ion Mihai Pacepa nu făcuse totuşi parte, în iulie 1978, din această categorie privilegiată.
Pacepa: „Eu am servit cu credinţă până acum!“
Probabil că, într-adevăr, lui Ion Mihai Pacepa, după eşecul său de a prelua conducerea deplină a DIE, i s-a promis de către Nicolae Ceauşescu numirea în fruntea acelei instituţii numite Casa Prezidenţială, după model american, structură ce urma să includă Direcţia a V-a de Securitate şi Gardă a preşedintelui ţării, sectorul de protocol al Consiliului de Stat şi al MAE, sectorul presă de la CC al PCR şi alte activităţi de la Gospodăria de Partid. Atât în documentele anchetei, cât şi în memorialistica unor generali se arată că acest zvon circula încă din primăvara anului 1978, iar adjunctul şefului DIE nu a scăpat prilejul de a se împăuna cu acest titlu de viitor „şambelan“ al lui Nicolae Ceauşescu. Toate au fost sigure până când a apărut necazul cu intrarea în ţară a unui tir venit de la Beirut plin cu diverse bunuri (televizoare, frigidere, porţelanuri etc.) pentru cadrele de conducere din DIE, fără a fi controlat în vamă. În urma unei scrisori anonime, care se pare că a pornit de la cineva din Ministerul de Finanţe, Nicolae Ceauşescu a ordonat o anchetă şi câţiva activişti din aparatul CC, sub conducerea generalului Constantin Olteanu, au stabilit că datele se confirmau. Din acel moment, Ion Mihai Pacepa îşi vedea tot mai reduse şansele de a accede în funcţia promisă de Nicolae Ceauşescu. A încercat să medieze pe lângă acesta din urmă, prin intermediul Andruţei Ceauşescu, care a şi reuşit să obţină indulgenţa necesară, însă prea târziu. Generalul Ion Mihai Pacepa, frământat de îndoieli, a decis să treacă de partea cealaltă a baricadei, nu însă înainte de a avea o ultimă întâlnire cu Nicolae Pleşiţă căruia i-ar fi spus, în fugă: „Reţineţi treaba asta: eu am servit cu credinţă până acum!“. Dacă lucrurile au stat într-adevăr aşa, atunci ideea unei colaborări mai vechi a lui Ion Mihai Pacepa cu serviciile de informaţii occidentale nu are suport, iar defectarea sa are la bază o banală anchetă pentru evaziune şi temerile pe care Ion Mihai Pacepa le avea pentru cariera sa.
Consecinţe ale defectării generalului Pacepa
După cum susţin unele surse memorialistice, fiind înştiinţat de trădare, Nicolae Ceauşescu a făcut o criză de nervi şi a cerut ca „trădătorul să fie adus imediat acasă“. Calea ordonată de liderul PCR era aceea de a adresa autorităţilor americane cererea de extrădare a lui Ion Mihai Pacepa. Acestea nu s-au grăbit deloc să dea un răspuns regimului de la Bucureşti, iar atunci când a venit, departe de a da satisfacţie solicitării, răspunsul cerea ca partea română să refacă cererea sa în spiritul unui tratat de extrădare româno-american semnat în 1924. Realizând că un nou demers de acest gen nu ar fi avut în niciun fel vreo contribuţie la soluţionarea problemei, Ceauşescu a oprit demersurile în acest sens, solicitând însă autorităţilor americane printr-un emisar din CPEx, trimis în SUA, ca diplomaţii români să nu fie prigoniţi şi denigraţi de către serviciile speciale americane. S-a pus astfel, în plan extern, surdină cazului Ion Mihai Pacepa. În ţară, însă, „conducătorul suprem“ a ordonat o aspră anchetă care să conducă, între altele, la decapitarea serviciului de spionaj al României. Între măsurile preconizate şi realizate parţial s-au numărat: refacerea din temelii a DIE sub o nouă titulatură, trecerea în rezervă, scoaterea la pensie sau plasarea în alte unităţi ale MI a ofiţerilor care fuseseră subordonaţi şi colegi ai generalului Ion Mihai Pacepa, rechemarea în ţară a majorităţii ofiţerilor care lucrau sub acoperire diplomatică în Occident bănuiţi că erau cunoscuţi de către defector. Deşi numărul lor nu era atât de mare pe cât s-a acreditat, cei mai mulţi dintre ofiţerii ilegali plantaţi în exterior sub identităţi de împrumut şi care nu beneficiau de acoperire diplomatică au revenit în ţară, părăsind propriile familii şi renunţând la poziţiile obţinute în cadrul unor obiective de interes pentru spionajul românesc. Au fost aduşi în ţară chiar şi o parte din informatorii despre care se presupunea că sunt cunoscuţi de defector.
Decapitarea spionajului extern românesc
Se duceau astfel de râpă eforturile unei direcţii, de-a lungul a două decenii, de a-şi forma cadre, de a crea legende şi o agentură performantă, capabilă să ofere informaţii de valoare. Fuga lui Ion Mihai Pacepa era, fără îndoială, o lovitură dată nu numai cuplului prezidenţial, ci şi personalului DIE, cu consecinţe dezastruoase atât asupra carierei, cât şi asupra existenţei particulare a acestora. Toţi generalii din conducerea DIE au fost internaţi în „apartamentele“ de la Rahova şi, timp de circa două luni, au încărcat sute de file cu propriile declaraţii. Din analiza acestora, comisia de anchetă încerca să ofere un răspuns la întrebarea care era pe buzele tuturor, inclusiv ale familiei Ceauşescu: Cum a fost posibil ca Pacepa să trădeze? Au fost căutaţi vinovaţii şi, în cadrul DIE, se propuneau soluţii pentru protejarea reţelei informative în exterior. În această idee, au fost cercetate sute de dosare de cadre şi de agenţi pentru a se vedea în ce măsură sunt vulnerabili sau loiali. Tudor Postelnicu, cu acordul şi la indicaţia lui Nicolae Ceauşescu, a trecut la schimbarea cadrelor cu funcţii de răspundere din sistemul de spionaj şi contraspionaj extern care au avut legături sau au fost cunoscute de Ion Mihai Pacepa. În consecinţă, au fost retraşi cei mai mulţi dintre ofiţerii cu acoperire diplomatică de la Washington, New York, Paris, Roma, Köln, Tokyo şi din capitalele unor ţări ale Americii Latine. Însuşi ministrul de Interne, Teodor Coman, a fost destituit şi numit prim-secretar la Vâlcea. Destituit şi din funcţia de ministru al Turismului, fostul şef al DIE, Nicolae Doicaru, a fost trimis director la un IAS în apropierea Bucureştiului. La conducerea spionajului românesc, cu grad de ministru adjunct, a fost numit fostul secretar cu probleme de propagandă al Capitalei, Romus Dima, care, din afirmaţiile unor experţi avizaţi, a distrus ceea ce nici Pacepa nu reuşise. Generalul Eugen Luchian, un apropiat al lui Ion Mihai Pacepa, este arestat, judecat şi condamnat la 8 ani de închisoare pentru deţinere documente secrete. Generalul Gheorghe Toader, prieten şi colaborator al lui Ion Mihai Pacepa, este retrogradat şi trimis director adjunct la Arhivele Statului, la serviciul de restaurare a documentelor. Însă alţi doi generali, Gheorghe Manea şi Gheorghe Marcu, primul – şef peste „ilegali“, al doilea – responsabil de comerţul cu saşi şi evrei, au rămas în structurile de comandă ale spionajului românesc. (va urma) „Curva“ Pacepa – afacerea trădării (X) Curentul – marţi, 28 iulie 2009
August 3rd, 2009 
VR 
Filosoful îmbîrligat a provocat un tărăboi cumplit. Culmea este că nici el nu ştie de ce. După ce ani buni a fost socotit o minte luminată, o speranţă, o referinţă morală, el s-a trezit supus unei re-examinări necruţătoare ce tinde a deveni nimicitoare. Cînd Iosif Sava ni-l recomanda cu căldură, românii îl credeau pe Iosif Sava, convinşi că ştie el ce spune. Articolele şi cărţile lui H.R. Patapievici erau prea sofisticate şi de aceea mai toţi cititorii lui Patapievici s-au lăsat păgubaşi. Cînd acelaşi filosof a fost luat în braţe de tandemul Pleşu-Liiceanu, românii l-au socotit de îndată egalul acestora. Şi la operă şi la caracter!
Posted in Uncategorized 
Tags: 
