Procurori acuzaţi de grave abateri sfidează Justiţia de George Roncea Secţia de procurori a Consiliului Superior al Magistraturii a eşuat, ieri, pentru a patra oară în finalizarea judecării unor procurori – Angela Ciurea (foto dreapta) şi Dan Voinea (foto stânga), magistraţi care au deţinut poziţii importante în cadrul sistemului. Fosta şefă adjunctă a DIICOT, Angela Ciurea, urma să fie judecată încă din data de 31 martie pentru mai multe abateri disciplinare, printre care „încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la incompatibilităţi şi interdicţii şi exercitarea funcţiei cu rea-credinţă“, în perioada în care era adjunct la DIICOT. La începutul anului, preşedintele Traian Băsescu a semnat decretul de eliberare din funcţie a Angelei Ciurea, care, în prealabil, îşi dăduse demisia din funcţia de adjunct DIICOT şi a revenit la Parchetul Curţii de Apel Bucureşti. Procuroarea a motivat absenţa sa de la şedinţa CSM printr-o operaţie de amigdale, ceea ce a dus la încă o amânare a judecăţii. Pe de altă parte, şi Dan Voinea s-a dat absent, deoarece se afla în voiaj prin Olanda, de plăcere, astfel că şedinţa CSM a rămas fără obiect. Cu o seară înaintea şedinţei CSM, Realitatea TV a încercat să-l ajute pe Dan Voinea printr-o emisiune în care a fost adus un frenetic susţinător al acestuia, Doru Mărieş, un controversat reprezentant al „revoluţionarilor“. Iniţial fusese invitat Viorel Ene, reprezentantul legal al Victimelor Mineriadei, însă probabil după ce producătorii emisiunii de la Realitatea au aflat că acesta l-a chemat în judecată pe Dan Voinea cerându-i daune pentru mătrăşirea dosarului Mineriadei, a fost înlocuit în ultima clipa cu Mărieş, un impostor cocoţat ilegal în fruntea „revoluţionarilor“ chiar cu concursul direct al lui Dan Voinea. Isteric şi plin de tupeul specific mediului interlop, Mărieş a încercat să o intimideze şi să o ameninţe pe Laura Codruţa Kovesi, pe care a mai apostrofat-o că o va da el jos şi cu altă ocazie.
Voinea – pensie de 185 de milioane pentru „spălarea“ lui Ion Iliescu
În contrapondere, procurorul general al României, Laura Codruţa Kovesi, a oferit o replică fără drept de apel încercărilor de spălare a procurorului militar, aducând la cunoştinţa opiniei publice date scandaloase cu privire la impostura fostului procuror militar. Kovesi a afirmat că nu trebuia aprobată decizia de pensionare a lui Dan Voinea, care este beneficiar al unei fabuloase pensii de 185.000.000 lei, deşi a săvârşit grave abateri constând în încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la incompatibilităţi şi exercitarea funcţiei cu rea-credinţă. Acţiunea rămâne însă fără obiect, ca urmare a pensionării procurorului militar care a muşamalizat peste un deceniu dosarele Revoluţiei şi Mineriadei pentru a-l acoperi pe Ion Iliescu. Procurorul general, Laura Codruţa Kovesi, a completat, la Realitatea TV, povestea scandaloasă a generalului Voinea cu amănunte de necrezut, dacă nu ar fi fost documentate de inspectorii CSM, care au constatat nereguli fără precedent în instrumentarea dosarelor Revoluţiei şi Mineriadei: „Am avut începeri de urmărire penală faţă de persoane decedate, începeri de urmărire penală deşi faptele au fost prescrise, începeri de urmărire penală pentru fapte care nu existau în Codul Penal la data cånd se presupune că au fost comise. Vorbim de acte dispuse în dosar şi de începeri de urmăriri penale? Ştiţi cum se începea urmărirea penală în dosarele astea (ale lui Voinea)? Pe hârtii fără antet, scrise de mână, fără încadrare juridică, trecute nişte nume, 10-20 de nume dintre care 10 sau 15 persoane decedate, neînregistrate“, a acuzat public Kovesi modul în care se făcea că lucra procurorul militar Dan Voinea. Practic, Voinea a instrumentat dosarele „la mişto“, făcându-se că-l anchetează pe Iliescu, făcându-se că îl pune la zid, pentru ca în realitate, după cum a arătat Laura Codruţa Kovesi, dosarul lui Ion Iliescu să aibă o grosime de doar zece centimetri în peste un deceniu de „muncă“ şi nici măcar o declaraţie luată aşa-zisului „cercetat“. Schema era simplă, Voinea îl chema pe Iliescu la Parchet, chema şi presa – presa sa personală, întreţinută chiar de el – apoi se aşeza cu Iliescu la o cafea, râdeau şi glumeau vreo oră, mai depănau amintiri din perioada în care se aflau împreună în grupul de conspiratori pro-moscoviţi, după care Iliescu ieşea la poze, la „ziariştii“ lui Voinea, se făcea că e încruntat, că e supărat la culme, ba chiar îl ataca public pe Voinea, consolidându-i acestuia legenda de luptător neînfricat cu fiara bolşevică.
Generalul care şi-a bătut joc de victime va lucra alături de Emil Boc
Complicii acestui plan clasic de dezinformare tipic metodologiei sovietice au fost susţinătorii mai mult sau mai puţin civili ai lui Dan Voinea, din presă sau „societatea civilă“. La loc de frunte între suporterii lui Voinea s-a aflat, pe lângă penalul Mărieş, şi impostorul Marius Oprea, pretins „luptător“ anticomunist, din gură, consilier special pe probleme de securitate al premierului Tăriceanu. Actual secretar de stat liberal în guvernarea PDL-PSD, Directorul Marius Oprea a anunţat că îl va aduce, pe post de colaborator în cadrul IICCR, institut girat de cancelaria primului ministru Emil Boc, pe fostul şef al Secţiei Parchetelor Militare, generalul Dan Voinea. „Domnul Voinea va veni să colaboreze cu noi. Nu-l putem plăti decåt pe convenţie de drepturi de autor, însă va fi un ajutor important“, a declarat Oprea. Astfel, pe lângă cele 185 de milioane încasate pentru muşamalizarea Dosarelor care îl implicau pe Ion Iliescu, pentru batjocura la adresa miilor de victime şi pentru sfidarea Justiţiei şi macularea uniformei militare, Voinea mai urmează să primească şi alte sume de bani chiar de la Guvern, unde va lucra alături de Emil Boc. Practic, Traian Băsescu semnându-i revocarea lui Voinea i-a făcut un serviciu, procurorul pensionar devenind noul coleg de muncă şi consilier al secretarului de stat Marius Oprea, liberalul subordonat primului ministru PD-L.
Traian Băsescu mai are o îngrijorare: se înmulţesc periculos filosofii. Aici se înşală grav. Din cei trei („avem trei filosofi de serviciu în România”, zice Mircea Dinescu) care primiseră autorizaţia instituţiei tutelare să presteze public filosofia n-a mai rămas nici unul care să nu-şi fi pus şorţuleţul alb şi şervetul de ospătar. Primul, fiind şi cel mai talentat dintre cei trei, a servit discret la cîrciuma din dealul Cotrocenilor. E vorba, bineînţeles, de Andrei Pleşu. Filosoful-ospătar a acceptat cu distincţie în 2005 postul de consilier. În subordinea directă a jupîniţei Elena. A fost totuşi un exces şi, pînă la urmă, a cedat nervos. Patapievici, ultimul venit între maeştrii cîntăreţi – pardon, între filosofii-ospătari – şi-a pus şi el de la început şorţuleţul corespunzător. Plus un papion. Şi nu şi le-a mai scos pînă astăzi. Deh, a fost numit şef peste Restaurantul găştii subintitulat filosofic Institutul Cultural. Serveşte mai ceva ca meşterul Apostol la Capşa pe vremuri. Un desăvîrşit filosof-ospătar. Al treilea filosof cu autorizaţie, Liiceanu – un caracter mai irascibil – serveşte şi el, dar numai la ocazii solemne, în acord cu natura sa: în Piaţa Universităţii, la tîrguri de carte, în campanii electorale. Dar serveşte la greu. Desigur, mai există şi ceilalţi băieţi, picolii. Sînt mulţi şi sînt plasaţi în puncte strategice. Dar e greu să-i identifici pe toţi şi să poţi face astfel un pomelnic exhaustiv. Totuşi, cîţiva s-au detaşat din pluton: Mircea Mihăieş, Traian Ungureanu, Cristian Preda, Sever Voinescu şi destui alţii. Cu toţii sînt filosofi-ospătari în devenire. Aşteaptă autorizaţia. Care s-ar putea să nu vină niciodată, iar ei să rămînă pentru totdeauna picoli. Petru Romosan Integral la Foaia Transilvana
Secta neo-kulturnicilor rosii
Secta neokulturnicilor rosii s-a manifestat în bloc mai mult in spiritul sentimentului de gasca sau a mentalitatii de clan decat in al celui de echipa, dupa modelul monolitului reprezentat de Partidul Comunist si a supravietuit dupa 1990 cu aceeasi verva de la inceputuri, straduindu-se sa-si pastreze apanajul acesta de gasca, multi dintre ei autodefinindu-se in momentul de fata ca fiind apartinatori ai elitei. In acest moment insa, ei nu numai ca nu mai fac fata menirii lor, fiind o frana atat in calea spiritului intelectual cat si al interesului social. Nu prin ceea ce sunt fiecare dintre ei in parte, ci prin ceea ce acestia promoveaza ca grup. Au reusit „performanta” rara de a compromite inclusiv ideea de democratie si au pervertit notiunile de competenta si profesionalism, intr-o confuzie totala a valorilor estetice si morale.
Secta neokulturnicilor rosii, care a acaparat spatiul cultural public al ultimilor 20 de ani din Romania isi are originea in cea mai mare parte in „Cenaclul de luni”. Miscarea literara a lui Nicolae Manolescu a debutat in 1977, sub bagheta asistentului universitar Nicolae Manolescu, de la catedra de Filologie a Universitatii din Bucuresti. La indicatia lui Dumitru Popescu, supranumit si „Dumnezeu”, factorul ideologic de control al culturii romane pe vremea comunismului, tanarul Manolescu a primit sarcina de a organiza un cenaclu literar care sa proclame principiile postmoderne, pentru ca tovarasul Popescu „Dumnezeu” citise cartea criticului Eugen Simion, „Jurnal parizian. Timpul trairii, timpul marturisirii”, care venea dupa experienta profesoratului la Sorbona si care observa viata spirituala a contemporanilor sai francezi. Era la începutul a ceea ce s-a numit „deschiderea culturii romane spre Occident” si Popescu „Dumnezeu” si-a dorit sa avem si noi postmodernistii nostri, sa ne sincronizam adica. Manolescu a realizat cenacul cu studenti de 9 si 10, dar unii dintre acestia erau copii ai unor colonei de Securitate sau nomenclaturisti. Erau si studenti merituosi, proveniti din alte medii, si aici putem pronunta numele Marianei Marin sau al lui Florin Iaru. Aceasta generatie care a crescut sub bagheta lui Manolescu, în sprijinul ei sarind factorii de publicitate ai vremii, a ocupat incet functii de conducere în redactii culturale, edituri si alte zone decizionale, dupa opinia lui Horia Muntenus. Aceasta generatie s-a manifestat în bloc mai mult în spiritul sentimentului de gasca decat în al celui de echipa, dupa modelul monolitului reprezentat de Partidul Comunist si a supravietuit dupa 1990 cu aceeasi verva de la inceputuri, straduindu-se sa-si pastreze apanajul acesta de gasca ori mentalitatea de clan, multi dintre ei autodefinindu-se in momentul de fata ca fiind apartinatori ai elitei.
In plina maturitate, lunedistii s-au regasit cu aceeasi pofta de ludic si in acelasi cult al solidaritatii de grup. Sunt multi profesori universitari (Ion Bogdan Lefter, Simona Popescu, Mircea Cartarescu, Alexandru Musina, Caius Dobrescu, Andrei Bodiu), sunt in structuri de conducere a unor institutii culturale (Radu Calin Cristea, Doru Mares, Magda Carneci etc.), sunt editori cu mare influenta (Calin Vlasie), sunt fermenti literari (Florin Iaru, Traian T. Cosovei). Sunt prezenti acolo unde si de unde se poate face si istorie literara, sub constanta binecuvantare a mentorului Nicolae Manolescu. “Nicolae Manolescu, dupa Liviu Ioan Stoiciu, acest satrap al culturii romane se crede atotputernic si nemuritor. In calitatea lui de instanta absoluta taie si spanzura, afuriseste si ameninta cu excomunicarea pe orice pacatos cartitor, publica pe cine vrea el la Cartea Romaneasca (pe care o considera fieful sau), la Muzeul Literaturii (unde-si exercita hegemonia Radu Calin Cristea, ciracul si sluga lui devotata) si la alte edituri sau reviste pe care le tine sub un control strict. Si-n tot acest timp isi umple haznaua proprie cu banet. Daca fidelii lui Manolescu sunt rasplatiti cu ciolane suculente – burse scriitoricesti, publicarea si traducerea excrementelor lor literare in editii luxoase, plimbari in strainatate pe banii Uniunii etc. – contestatarii sai sunt in pericol de moarte. Asa s-a intamplat cu genialul poet Cezar Ivanescu – si el un vechi adversar al lui Manolescu”. La fel cu poetul Liviu Ioan Stoiciu. Alti neokulturnici au devenit pretinsi jurnalisti cu oarece notorietate publica sau tot soiul de analisti, comentatori, de fapt sipli limbrici de presa, care, crescuti in mocirla compromisurilor de tot felul, intre timp au acces la rangul de mici rechini. Impotenti in fata realitatii pe care nu reusesc sa o radiografieze, ei se oplosesc intr-o lume paralela. Cea a comentariilor, analizelor sau scandalurilor de presa. Facute de altii. Mimand exercitiul profesiei de jurnalist, evadati sau ejectati din real, ei incearca sa creeze false evenimente. Balbaiti, neconvingatori, insidiosi, patimasi, lipsiti de informatii si de argumente, plutesc in paralel cu realitatea, scuipa putin venin si apoi dispar. Pentru a-si relua munca de limbrici.”
Grupului neokulturnicilor li s-au raliat rapid alti telectuali cu veleitati si ifose, pretinsi deontologi, dar fosti si actuali kominternisti ca Vladimir Tismaneanu, sau turnatori si impostori de meserie ca Sorin Antohi. Alti pretinsi intelectuali cu pretentii au trecut direct cu arme si bagaje pe statele de plata ale noilor moguli de presa Vantu, Patriciu si Voiculescu. De-o pilda, Mircea Dinescu este de mai mult timp partenerul de „afaceri” al lui Patriciu, liberalul inculpat finantand substantial revistele „Dilema veche” si „Romania literara”. Cele doua publicatii, alaturi de altele cateva, au fost achizitionate de catre Dinescu (Trustul „Satyricon”). Pe statele de plata ale mogulilor de presa – foarte generoase si ele, dupa toate informatiile – se afla nume mai mult sau mai putin sonore ale intelectualitatii de la Bucuresti: Nicolae Manolescu, Radu Calin Cristea, Stelian Tanase, Alex Stefanescu, Gabriel Dimisianu, Cristian Teodorescu, Mircea Mihaies, Ioan T Morar, H. R. Patapievici si alţii. Tot aici, pe statul de plata al lui Patriciu, de-o pilda, il gasim si pe Andrei Plesu – fost consilier prezidential (dar şi autor al „Minimei moralia”), despre care avem tot mai multe semne ca l-a parasit pe prezident din fix aceleasi „dezamagiri” sau interese financiare ca si bunul sau prieten Dinescu. Dar banii n-au miros, nu-i asa, chiar ca sunt furati. Afacerile dintre membrii grupului „curat-prestigiosilor” – de fapt lichele si borfasi ordinari – si mogulii de presa sunt notorii. Mirosul banilor negrii ii atrage ca mustele la hazna. Astfel, Dinu Patriciu a spalat ,,bani negri”, dandu-i pomana lui Andrei Plesu (4 miliarde de lei) si bandei de la ,,Academia Catavencu” (8,6 miliarde de lei). Aceasta a fost si a ramas, pana acum, cea mai mare operatiune de spalare de bani din istoria Romaniei. De asemenea, este important de mentionat si, totodata, suspect faptul ca o suma insemnata de bani a ajuns, in final, in conturile a 5 membri fondatori ai revistei „Academia Catavencu”: Liviu Giorgica Mihaiu – 2,184 miliarde de lei; Doru Buscu – 1,851 miliarde de lei; Mircea Toma – 1,685 miliarde de lei; Cornel Ivanciuc – 1,543 miliarde de lei; Ioan T. Morar – 1,361 miliarde de lei, iar 550 milioane de lei au intrat in conturile „Academiei Catavencu”.
Presa aservita sectei neo-kulturniclilor ascunde sub pres fraudele, hotiile sau gainariile lor mai mici sau mai mari, dovedite jurnalistii adevarati de presa independenta sau confirmate uneori chiar de istantele de judecata. E o tacere de mormant pe marginea subiectelor de acest tip. Silentio stampa! Cosa Nostra! Intelegem solidaritatea de breasla jurnalistica ori scriitoriceasca, dar atunci cand ea devine sindicalism ieftin si spirit de gasca, acoperind fraudele si ilegalitatile unor colegi din presa, ea se transforma in complicitate la hotie.
Pseudointelectualii, cei care se denumesc singuri intelectuali de un mic grup de prieteni sau de un mic grup de interese, deţin, pe moment, parghiile puterii in cultura: reviste, televiziuni, rubrici permanente în ziare de mare tiraj sau functii bine platite. Lor le convine sa afirme ca avem democraţie, dar aceasta nu e decat o pseudodemocratie, o putere a poporului influentata de ei. Puterea marlanului nu poate sustine decat puterea pseudointelectualului, cel autoimpus si fara nici un fundament profesional. Oameni, ca R.C. Cristea de-o pilda, nu stiu cum sa mai faca sa intre si ei intr-o „fonctie” acolo, care sa le confere mai multa vizibilitate. Batranii kulturnici, harsiti sub mai multe conduceri (PlesuPataLulu, Tismaneanu & friends), se calauzesc dupa principiul “prosti sau infatuati, nu conteaza, mai bine ai nostri decat ai lor.” Asa ca se simt nevoiti sa-si faca servicii reciproc si cel mai mult, sa se laude sau sa se sprijine reciproc in functii publice. Desi domina spatiul public nu prin competenta, ci prin promovare agresiva, tot ei au nerusinarea sa spuna ca sunt o enclava, gata sa fie zdrobita de fortele malefice si retograde ale trecutului. De unde sprijinul politic pentru cine le da sinecuri si pozitii. Care nu este gratuit. Felul lor de a actiona: reincalzesc o ciorba demult racita si tac chitic de orice este bun in afara grupului lor si care nu le este obedient. R.C. Cristea de exemplu intra in acest format de persoana care poarta o palarie mai mare decat are capul, dar care e bun pentru grup, ca face ceea ce interesele lor o cer. Dar broasca nu canta pe uscat si lautarii fara bani! Si “deontologii” lui Basescu, la fel! Cateodata, imi spun ca Becali, in infantilitatea lui aproape perfecta este de preferat perversitatii absolute a unor cazaturi morale, autonumite “elite”. Dar, incet, incet, pulimea se desteapta si nu mai ia de bune toate zicerile unor asa-zisi intelectuali. De exemplu, acest nimeni cu ifose de filozof si ganditor de top si „succesuri”, pre nume Liiceanu, o lichea ce intruchipeaza cum nu se poate mai bine povestea cu hotul catre tipa “uite hotii”! E o mostra de telectual auto-erijat in reper moral, cu o „vasta” opera, din pacate citita si apreciata doar de “famglie”! Desi constipat, sub aspect cultural – scria un jurnalist, securist si el evident – Basescu a reusit sa adune in jurul lui cativa “intelectuali subtiri” care, tocmai prin aceasta fratie ciudata, arata a fi pe zi ce trece simpli impostori. Se pare ca acum Basescu nu mai are nevoie nici de “intelectualii subtiri” si nici de limbricii de presa, transformati in trompete prezidentiale si carora li se spune, in batjocura, “deontologi” pentru ca, urmand modelul sefului statului, dau neintrebati lectii in stanga si-n dreapta. Basescu se pregateste sa se lepede si de unii si de altii. Cea mai coerenta si corecta analiza a grupului neokulturnicilor rosii a realizat-o relativ de curand Sorin Adam Matei in cartea “Boierii mintii” (desi titlul mai corect ar fi fost „Ciocoii mintii”, care a provocat vii polemici si reactii isterice in presa culturala, dupa ce a lansat ideea ca intelectuali de „marca” precum H.-R. Patapievici & Co fac parte din asa-numite grupuri de „prestigiu” de interese personale, ai caror membri se promoveaza reciproc, la fel ca in lumea elitelor din secolul al XIX-lea.
Unii „pseudoelitisti”, mai harsiti in naravuri si „invechiti in rele”, au pricipit repede ca „aia”, „’tui in gura de comunisti”, nu fura chiar asa de prosti, adica, mestecand si inghitind din mers lozincile ori apucaturile reincalzite ale acestora. Ciuma rosie a lasat urme adanci in mintile incetosate ale neo-kulturnicilor inca din frageda pruncie, din vremurile UASCR, via „Viata Studenteasca” ori „Scanteia Tineretului”. Au deprins repede tot arsenalul tipic comunist, ridicandu-le la rang de filosofie de banda sau de clan: cultul desantat al personalitatii, arta delatiunii josnice, a infierarii cu manie „proletara”, a santajului politic ordinar. Se pot lesne deslusi aici elemente concrete ale comportamentului unor elite intelectuale din prima parte a comunismului lui Dej, dar si altele din ultima parte a comunismului ceausist. Intr-un fel sau altul, astfel de lucruri s-au petrecut aproape identic in continuare. „S-au creat niste categorii de noi „stabi” inlocuitori, aproape echivalenti ai celor vechi: Patapievici, Plesu, Dinescu in loc de Rapeanu, Ion Dodu Balan, Victor Tulbure sau Cicerone Theodorescu etc.” – spunea de curand Virgil Nemoianu. Ciorba e aceeasi! Potroacele sunt altele… Asa se face ca, erijandu-se in substitute morale ori culturale, fara nici un argument moral, legal sau profesional, „neo-ciocoii” kulturnici rosii mistifica realitatea, genereaza sfere de influenta si faciliteaza construirea unor grupuri de influenta in societate, stabilirea de ierarhii valorice culturale si false repere morale. Iar, cine e impotriva lor, nu e cu ei… Din aceasta dilema nu pot iesi! Intelectualul roman nu s-a detasat inca de mediul sau organic local, asa se explică tribalismul mafiotic institutional de la noi, de exemplu, sau „casta aparatului de stat”, după formula lui Patapievici, de pe vremea cand nu i se alăturase…Tot asa se explica cum atat de multi intelectuali romani s-au alăturat Securitatii comuniste – din amoralitate; ei nu au atins inca nivelul de constiinta unde se reveleaza, in toată ticalosia lor, turnatoria, inselatoria si linsajul.
Cei mai mulţi dintre acesti pseudointelectuali sufera de un fel de “misticoidism” – urat cuvint, este? – sectar. Care este deci mentalitatea lor, „ideologia” lor de casta, adica? Pai, e un narav mai vechi, care mai comunist nici ca poate fi: „cine nu e cu noi e impotriva noastra!” Cum ar veni, fiecare cu pilda ma-si, chestie cum mai elitista eu nu vad a putea fi. Sau curat comunista, dupa caz. Cumva, „Elita” asta e ca masoneria, ba chiar masonerie si este dar laica, soft (”lait”), cum ar veni. „Elita” se cheama grupul „curat-prestigioşilor”… telectuali pana’n varfu’ epoletilor. Reprezentantii „Elitei”, sau sectei neokulturnicilor rosii au aderat la osanale si pe vremea lui Ceausescu fiindca nu aveau incotro, dar nu prea aveau acces la „fonctii”. Acuma ei venira la mina-ntinsa, socotind ca le-a venit vremea sa sa bucure şi ei de sinecuri. Ce mama supararii mai importa daca se pricep sau nu la ceva, daca sunt corupti, hoti, idioti sau prosti dea binelea! Oricum, ciupiti binsor de molia grandorii personale, care contrazice gravitatia fix in punctul de reflux al gandirii, kulturnicii rosii sunt ferm convinsi ca „hotii sau prostii lor sunt mai buni decat ai altora”. Deopotriva si securistii ori turnatorii! Nu au nici un fel de dileme. Doar certitudini. Dar au englezii o vorba: “Cu cat se suie mai sus in copac, cu atat mai bine i se vede maimutei kurul ala rosu”.
Notorietatea neokulturnicilor, construita prin sprijin reciproc le-a conferit sansa sa se proclame “grupul de intelectuali” sau mai curand “intelectualii”. Nu le putem nega unele calitati indiscutabile in domeniile in care activeaza. Insa ei sunt pierduti in orgoliul si trufia de care dau dovada. Exemplele invocate nu sunt singulare si sunt mai mult decat explicite. Trufia le este alimentata de sprijinul reciproc din partea “grupului” pe de o parte, de cei ce ravnesc la apartenenta la grup pe de alta parte. De cele mai multe ori “nu se cade” sa ai alta pozitie decat Liiceanu sau Plesu sau HRP (mai putin) daca vrei sa ai vreo sansa sa fii recunoscut ca membru al “grupului de intelectuali”, mai mult chiar ca intelectual. Este evident o uzurpare a calitatii lor si a respectului pe care-l confera societatea. Folosind acesta scurtatura, persoane care n-au nimic comun cu “intelectualitatea” s-au cuplat militant grupului, doar cu scopul de a-l frauda. Folosind aceesi scurtatura, oameni politici se folosesc cu destul succes de “intelectuali”. Iar in acelasi timp persoane cat se poate de respectabile, care fac inca exercitiul indoilelii, al criticii intelectuale, si-al dilemelor, sunt repudiate prin neapartenenta la grupul mentionat, prin neapartenenta la cauza grupului mentionat. Si astfel ajungem in situatia in care o mana de oameni, in numele “intelectualitatii”(?!?), reduc la tacere orice critica, orice analiza intelectuala ce-i exclude din pozitia de detinatori ai adevarului absolut. Ori, in acest moment, ei nu numai ca nu mai fac fata menirii lor, fiind o frana atat in calea spiritului intelectual cat si al interesului social. Nu prin ceea ce sunt fiecare dintre ei in parte, ci prin ceea ce acestia promoveaza ca grup. Au reusit „performanta” rara de a compromite inclusiv ideea de democratie si au pervertit notiunile de competenta si profesionalism, intr-o confuzie totala a valorilor estetice si morale. In apocalipsa culturii romane. Un cititor al Blogului Roncea
2009 este anul deşteptării, un an aflat sub semnul Eminescu. Au trecut o sută şi douăzeci de ani de la moartea sa. Pentru prima oară însă, circumstanţele reale ale morţii sale sunt puse în discuţie publică iar conturul activităţii sale politice şi jurnalistice este luat în calcul pentru a desluşi dispariţia sa abruptă. Puţină lume ştie cum a murit Eminescu: lovit în cap în timp ce cânta “Deşteaptă-te române”!
Manualele şcolare sunt pline de parascovenii despre Eminescu dar omit astfel de mici “amănunte” continuând perseverent să descrie circumstanţa morţii lui Eminescu ca urmare a îmbolnăvirii acestuia de o boală venerică. Cine sunt aceia care perpetuează falsul şi alimentează mituri mincinoase pe seama lui Mihai Eminescu? Ce fel de profesori de limba română predau tâmpenii peste tâmpenii pe seama lui Eminescu, copiilor? Cine le-a dat diplome, cine îi girează, cine le scrie manualele? Cine sunt aceia care se fac vinovaţi de risipirea zestrei lăsată de acesta? Ce fel de stat este statul român care recompensează detractorii lui Eminescu şi pune la loc de cinste falsificatorii memoriei acestuia?
Tendinţa detractorilor este de a-l coborî în planul discutabilului şi al disputabilului. Negaţia şi denigrarea, “demitizarea” şi “prelucrarea” lui Eminescu din ultima perioadă este însă expresia unui alt tip de apetit critic, generat şi coordinat de o grupare descalificată moral dar totodată dominantă, încă, din punct de vedere politic. Eminescu ba nu ar fi fost suficient de creştin ortodox, ba nu ar fi meritat să fie numit poet naţional, ba nu era “politicaly corect”, ba aşa ba pe dincolo. Pe undeva tot răul este spre bine, pozitivarea negativităţii funcţionează şi (mai ales) în “cazul Eminescu”. Punerea sub semnul întrebării a valorii, chiar negaţia şi contestarea lui Eminescu are şi o parte pozitivă deoarece până la urmă îl întăreşte. Critica valorii instituţionalizate este utilă în sine fie şi pentru că astfel are loc testarea trăiniciei scării de valori. Faptul că o operă ajunge, periodic, obiect de contestaţie se încadreaza în ciclul firesc al “ajustărilor” contemporaneităţii.
Eminescu a trecut cu bine prin toate aceste încercări. Chiar sub aspect comercial, Eminescu a rămas în top, producându-se mai mulţi bani din re-re-editările sale decât din toate operele cumulate ale întregii bresle scriitoriceşti din România, pe parcursul ultimului secol. În cei peste 150 de ani de circulaţie neintrerupta, numele său nu s-a estompat nicio clipă. Singurul reper serios de evaluare a circulaţiei numelui lui Eminescu este chiar biblioteca Eminescu, constituită la Botoşani, din donaţia renumitului bibliofil Ion. C. Rogojanu, care include 8.000 de titluri de cărţi de şi despre Eminescu, la care se vor adăuga, alte (cel puţin) 7.000 de volume. Au apărut şi vor mai apare mii de cărţi, ale multor mii de autori care l-au adjudecat sau l-au judecat, l-au contestat, refuzat, criticat.
„Sacrificarea” lui Eminescu, re-executarea sa simbolică, re-aducerea sa la starea de cadavru este însă cu totul altceva. Tipologia curentului contestatar dirijat de la nivel de stat din ultima perioadă este diferită tocmai deoarece este executată de persoane politice cu poziţii nu doar în viaţa literară ci şi, mai ales, în stat sau în instituţii ce ţin de statul român. Este o formă de reeditare a asasinatului său – realizat tot de “persoane de stat” – precedat de moartea civilă. Eminescu este ţinta, şi astăzi, a unui curent aşa zis “progresist” izvorât de fapt din catacombe ideologice care încearcă să-l împingă la o periferie a istoriei şi culturii româneşti. O tentativă demolatoare colectivă, dar care îşi are originea într-un centru ideocratic comun, forţează schimbarea orizontului de receptare a lui Eminescu. Instanţe culturale, literare şi politice cu platformă de audienţă cum ar fi criticul literar şi amploaiatul MAE Nicolae Manolescu, îndeamnă la renunţarea omologării naţionale a lui Eminescu. Dezavuare, demitizare, reconsiderare, negaţie sunt noii vectori normativi ai discursului “oficial” despre Eminescu.
Eminescu – cadavrul…
Însă purtătorul de cuvânt al “ideilor progresiste”, totodată reprezentant la nivel de stat al canonului oficial, este actualul şef al ICR, H.R.Patapievici. Acesta consemna în câteva fraze cheie, următoarele consideraţii despre modelul Eminescu într-un cunoscut articol scris în 2002 şi dedicat “Inactualităţii lui Eminescu”, reluat (respectiv asumat şi întărit) şi mai recent, în 2006:
– “Ca poet naţional Eminescu nu mai poate supravieţui, deoarece noi azi ieşim din zodia naţionalului” – “Eminescu nu mai e la modă, deoarece nu mai “dă bine”” – “înţelegem amploarea prăbuşirii cotei lui Eminescu la bursa valorilor proclamate la lumina zilei” – “azi, Eminescu a devenit suspect” – “patul lui Procust al noului canon importat din “ţările progresiste” a arătat fără dubiu că fostul poet naţional al României clasice e “politic incorect” – “Din punct de vedere politic, Eminescu pare a fi irecuperabil” – “Eminescu nu ne mai poate apărea decât ca exasperant de învechit” – “cultura română din ultimii ani, în lupta pentru integrare euro-atlantică, nu doreşte decât să scape de tot ce este învechit adică să fie progresistă” – “Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut înafară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara
”Sintagma utilizată de Patapievici, “cadavru din debara” pleacă de la expresia, folosită “în ţările progresiste”, “ skeleton from the closet”, cu sensul de secret stânjenitor. De expresia “corps in the closet” nu am auzit încă. Există însă sintagma “cadavru politic” şi mi se pare destul de plauzibilă ipoteza clivajului de sensuri (intenţionat sau nu), mai ales având în vedere faptul că accentul pus asupra temei politice în textul “manifest” al viitorului secretar de stat pus de administraţia prezidenţială să reprezinte cultura României în lume. Compunerea imaginii Eminescu-cadavru spune, intertexual, poate mult mai mult decât a intenţionat autorul. Vocaţia excremenţială din textele de debut ale lui Patapievici se rafinează aici, intervenind o subtilă abordare exegetică necromaniacă. Concepţia de abordare a tezei este tot în cheie politică, de aici şi invocarea integrării euro-atlantice, un proces profund politic şi de siguranţă naţională, nu cultural. Un “text manifest” similar în concluzii aparţine lui Cristian Preda, tot amploaiat al mai multor administraţii prezidenţiale. Cristian Preda s-a afirmat mai din timp decât Patapievici, în 1998, în Dilema, publicaţia ministrului de externe al României, Andrei Pleşu. “Eminescu trebuie contestat şi demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din acest punct de vedere, el este realmente nul. Nu ai obiect”. Mai putin iscusit decât Patapievici, Preda nu s-a gândit să introducă şi „cestiunea siguranţei naţionale” în ecuaţia Eminescu poate şi deoarece NATO era încă o fata morgana la vremea aceea, pentru România „progresistă”.
Modelul Eminescu ar fi deci, pentru epoca noastră, din punct de vedere cultural şi politic, inadecvat, “irecuperabil”, “suspect”, “învechit”, “nul”, iar junii şi junicile care vor nume “afară”, care aspiră la sincronie europeană, au nevoie de alte modele, de succes, nu cadaverice. Am aflat de curând şi care ar fi modelele “adecvate”, “euro-atlantice”, propuse de Patapievici, iar “sincronia” culturală invocată a fost confirmată public prin scandalurile de anul trecut legate de finanţarea de către ICR a unor juni dedicaţi pornografiei şi promovării simbolisticii anticreştine. În plan cultural, ne-am lămurit asupra “chipului nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume”. Chiar şi-au făcut un fel de nume, junii “progresişti” ai lui Patapievici.
În plan politic, “sincronia”, adecvarea clasei politice actuale, conformă în întregime “noului canon importat din “ţările progresiste”, s-a vădit elocvent la alegerile recente din 2008 când din 18,3 milioane de români cu drept de vot au participat la vot doar 7 milioane, cea mai scăzută rată de participare la alegeri generale nationale din perioada postcomunistă a României. Dacă ar fi fost cuprinşi şi cei 12 milioane de români dinafara graniţelor între cetăţenii cu drept de vot probabil că ar fi fost şi mai grăitoare amendarea de către popor a actualei clase politice, cu tot cu modelele “bine văzute afară”.
Noul Komintern si slugile lui
Chipul nou al clasei politice actuale, “înnoite”, “progresiste”, integrată euro-atlantic şi pe drept cuvânt ieşită din zodia naţionalului, cuprinde parlamentari infractori, excroci, derbedei, securişti, foşti comunişti ba chiar şi un caz de căcănar/gunoier-şef/om politic de succes.
Acesta este referenţialul politic al unor Patapievici/Preda/Pleşu, ei înşişi, de altfel, tot oameni politici, stipendiaţi cu poziţii politice în calitatea lor de noi formatori ai bursei de valori cultural-politice. “Bursa” unde s-au “tranzacţionat” cel mai intens valorile conforme “noului canon importat din “ţările progresiste” este pe Calea Victoriei, respectiv sediul GDS, instituţie fondată de fostul comisar bolşevic Silviu Brucan. Aici a fost instalat “patul lui Procust” invocat de Patapievici. Racordurile mitologice pot juca feste celor care se folosesc de ele. Cu sau fără voie, invocarea eliminării lui Eminescu prin utilizarea de către Patapievici a imaginii “patului lui Procust al noului canon” spune totul despre ucenicii, calfele şi “meşterii” (Maeştrii) noului canon. Procust, se ştie, era un bandit, cam sadic si diabolic, un torţionar mitologic, devenit simbol al sistemului abuziv de încadrare (prin mutilare) în tipare ideologice. Patapievici, Preda, sunt doar porta-voci ideologice. Maiştrii cu funcţii comisariale stau mai la fereală, meşteresc prin fundaţii pretins (nou) europene.
Procust şi sfârşitul “noului canon” politic
Teza trâmbiţată zgomotos de comisarii lui Procust, a inadecvării cultural politice a modelului Eminescu, invocarea chiar a dezacordului dintre obiectivele de siguranţă naţională (integrarea în NATO) şi modelul politic eminescian se dovedeşte a fi, astăzi, doar o simplă gogomănie. Cel mai important factor de ameninţare la adresa siguranţei naţionale, o spun chiar rapoartele SRI, au fost chiar oamenii politici, clasa politică “progresistă” din care au făcut şi fac parte învăţăceii şi alumnii GDS-ului procustian. Jefuirea patrimoniului naţional, distrugerea sistemului de învăţământ (certificată de nivelul precar al generaţiilor ieşite de pe băncile şcolilor), fărâmiţarea coeziunii sociale şi naţionale, impunerea unor standarde anticreştine în sânul societăţii româneşti (vezi interzicerea icoanelor, finanţarea pornografiei cu accente sataniste) sunt “opere” ale clasei politice, îndrumată ideologic, comisarial, de maeştrii “noului canon”, de “progresiştii” patului lui Procust. La rândul lor, comisarii GDS-ului sunt finanţaţi chiar de noii moguli ai sistemului la care au pus umărul, pe care l-au avizat şi certificat.
Sistem politic “bine văzut înafară”, dar care a fost acum, iată, invalidat “înăuntru”, chiar de alegători – de marea majoritate a poporului român. Poporul român a arătat fără dubiu că sistemul noului canon politic invocat de Patapievici în antiteză faţă de modelul Eminescu este cel care e, cu adevărat, “politic incorect”.
“Nefiind oameni vrednici cari să constituie clasa de mijloc, scaunele instituţionale existente le-au umplut caraghioşii şi haimanalele, oamenii a căror muncă şi inteligenţă nu plăteşte un ban roşu, stîrpiturile, plebea intelectuală şi morală. Arionii de tot soiul, oamenii cari riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rînd şi mai înjosit în oraşele poporului românesc (…)
Ţărani? Nu sînt. Proprietari nu, învăţaţi nici cît negrul sub unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breaslă cinstită n-au, ce sînt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deşerte, leneşi cari trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieraşi şi fudui(…)
Oameni de stat cari nu pot justifica nici săvîrşirea şcoalei primare, advocaţi fără ştirea lui Dumnezeu, pictori orbi şi sculptori fără de mîni, generali cari nu ştiu citi o hartă, subprefecţi ieşiţi din puşcărie, legiutori recrutaţi dintre stîlpi de cafenele, jucători de cărţi şi oameni cu darul beţiei, caraghioşi care înaintea erei liberale vindeau bilete la cafe chantant, iată banda ocultă care guvernează azi Români” (art. Icoane vechi şi icoane noi, în Timpul, nr. 11, dec. 1877, Opere, X, p.19 şi 110)
“Arionii”, la care se referă Eminescu, indică o tipologie inspirată de figura unui om politic contemporan cu ziaristul, ministrul cultelor şi instrucţiunii publice, Virgil Arion, cel care a avut un rol important, ulterior morţii lui Eminescu, în stigmatizarea ziaristicii eminesciene prin ruperea în două a operei eminesciene, cu aruncarea la coş, ca netrebuitoare, a ziaristicii. Ministrul Arion a jucat un rol decisiv în această operaţiune de extincţie a circulaţiei operei jurnalistice, deoarece era vizat direct şi cu autoritatea publică pe care a avut-o a instaurat, de fapt, modelul maiorescian al unui Eminescu-poet, diafan, singur, abuzând de cafea, obosit de munca istovitoare ca ziarist etc.
Poate judeca oricine cu uşurinţă “adecvarea” la realitatea de atunci dar şi la actualitatea momentului politic de azi a celui pe care Arionii de azi, Patapievicii şi eiusdem farinae şi l-ar dori mort şi ascuns într-o debara.
Marea majoritatea a românilor a înţeles deja că sistemul ticăloşit a ocupat România iar cadavrele politice care împut aerul României sunt “ticăloşiţi” care se află în băncile Parlamentului, la Preşedinţie, la guvernare. Cât despre scheleţii vechiului sistem nici măcar nu mai stau în debara, ci se afişează la vedere, în posturi “preşedinţi de onoare”, cum e cazul criminalului cu mâinile mânjite de sânge până la cot, Ion Ilici Iliescu. Situaţie care spune totul despre ce înseamnă conceptul onoarei pentru partidul de guvernământ din care face parte.
“Canonul politic” procustian invocat de ciracii lui Procust este un eşec total, un antimodel politic. Deocamdată poporul român nu a aplicat încă metoda lui Tezeu, de “rezolvare” a torţionarului Procust, dar nu este timpul pierdut. Au trecut doar două decenii de la trasul cu arma în stradă.
Dosarul Eminescu
Cei care îl portretizează astăzi pe Eminescu în chip de cadavru îşi asumă astfel, pe cale simbolică, şi nu numai, filiaţii strânse cu cei care şi l-au dorit pe Eminescu cadavru, în epoca sa, cei care l-au şi înlăturat pe Eminescu din viaţa publică, tot în numele culturii politice “progresiste”, invocate în textul lui Patapievici. Un excurs jurnalistic lansat acum doi ani de ziarişti de investigaţie afiliaţi la organizaţia Civic Media, pe tema sfârşitului abrupt a vieţii ziaristului şi omului politic Mihai Eminescu a dat recent roade neaşteptate. Ipoteza lichidării sale fizice a fost lansată ca o temă de anchetă de către ziarişti şi cercetători de marcă care au pornit un demers investigativ dedicat “colegului de breaslă” Mihai Eminescu. Tema de lucru a fost preluată şi urmărită cu o deosebită atenţie pentru cel mai mic detaliu arhivistic şi istoriografic, de filosoful Constantin Barbu care a lansat nu mai puţin de zece volume, ale unei investigaţii analitice complete realizate sub egida Academiei şi Fundaţiilor Mihai Eminescu. “Codul Invers – Arhiva înnebunirii şi uciderii nihilistului Mihai Eminescu”, cum se intitulează seria de volume cuprinde mii de pagini de documente, însemnări în facsimil din Eminescu, grăitoare despre sacrificarea sa, fotocopii ale originalelor unor acte secrte din arhivele imperiale austro-ungare, fragmente din jurnalul şi memoriile regelui Carol I, din însemnările zilnice ale lui Maiorescu şi din ale altor contemporani ai crimei, părţi ale unor note informative secrete din arhivele unor servicii ale ţărilor europene. Un astfel de “plan de măsuri” în ce-l priveşte pe militantul societăţii conspirative “Carpaţii” – Mihai Eminescu – poartă semnătura însuşi împăratului Franz Josef!
Deoarece Eminescu era o ţintă de stat, o ameninţare la adresa siguranţei imperiale! Context care dezvăluie un Eminescu geopolitician şi naţionalist implicat în acţiuni conspirative pentru proiectul Daciei Moderne – România Mare.
Eminescu a devenit o victimă a regimului politic datorită în principal implicării sale în presă şi politică. Ziaristul Eminescu a fost o ţintă operativă şi a fost urmărit pas cu pas de agenţii secreţi ai Imperiului Austro-Ungar. Eliminarea sa de pe scena politică s-a datorat unei acţiuni conspirate executate cu profesionalism.
Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare şi intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformată şi manevrată de toate regimurile politice care s-au succedat în România. Restabilirea adevărului despre Eminescu este o datorie de onoare a breslei ziariştilor. Ca şi mulţi alţi ziarişti Eminescu a intrat în malaxorul aparatului represiv (a fost arestat de opt ori), al poliţiei politice şi – mai mult decât atât – a devenit o problemă (şi o afacere) de Stat.
Cea mai însemnată parte a activităţii sale a fost dedicată gazetăriei, politicii. Din 1876 devine ziarist profesionist, ocupaţia sa principală până la sfârşitul vieţii. Debutează la Curierul de Iaşi apoi, în 1877 este redactor la Timpul, din 1880 redactor şef şi redactor pe politică până în 1883. În mod brutal, în iunie 1883, munca sa este întreruptă şi este introdus cu forţa într-un ospiciu. Poliţia, sub comanda Puterii de stat îl transformă astfel pe Eminescu într-unul dintre primii deţinuţi politici ai statului modern român. Oricum este primul ziarist căruia i se pune căluş în gură în această manieră dură. Metoda va fi perfecţionată sub comunism.
Eminescu îşi asumă ca pe o profesiune de credinţă lupta pentru România amendând atât liberalii cât şi conservatorii pentru politica de cedarea în interesul marelui capital în chestiuni arzătoare ale timpului. Scria vibrant, scria cu patos dar şi cu rigoare scria cu o forţă devastatoare. Maiorescu notează – “Eminescu s-a făcut simţit de cum a intrat în redacţie prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logică şi verb”. “Stăpân pe limba neaoşă” şi cu o “neobişnuită căldură sufletească”, Eminescu însufleţea dezbaterea publică şi totodată izbea necruţător “iresponsabilităţile factorilor politici, afacerismele, demagogia şi logoreea păturii superpuse”.
Eminescu – omul politic naţional
Pe scurt un ziarist de marcă, o voce puternică, un spirit radical şi incomod. Mihai Eminescu avea o funcţie publică foarte importantă ca redactor-şef al ziarului Timpul, care era organ oficial al Partidului Conservator. Maiorescu – la organizarea Partidului Conservator a arătat clar poziţia lui Eminescu: “Cei 10 capi ai lui, şi al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul”.
Eminescu duce campanii de presă dedicate chestiunii Basarabiei, critică aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei este intransigent atât faţă de politica de opresiune ţaristă (“o adâncă barbarie”) cât şi faţă de cea a Imperiului Austroungar şi totodată îşi acuză colegii, fruntaşii conservatori, că participă la înfiinţarea de instituţii bancare în scop de speculă. Situaţia sa la ziar devine critică în 1880 mai ales după ce atacă proiectul de program al partidului conservator lansat de Maiorescu în care acesta pleda pentru subordonarea intereselor României şi sacrifica românii aflaţi sub puterea Imperiului Austroungar. Câtă vreme guvernele de la Budapesta îi oprimează pe români îngrădind accesul la şcoală şi biserică, blocând cultivarea limbii materne – apropierea de Imperiu nu este posibilă şi nici recomandabilă avertiza jurnalistul. Viena însă atrage ca un magnet şi conservatorii se cuplează cu liberalii – “la ciolan” cum ar zice azi Ion Cristoiu. P.P Carp, înalt fruntaş conservator devine ambasador al liberalilor la Viena şi cere să i se pună surdină lui Eminescu (într-o scrisoare către Titu Maiorescu îi atrage atenţia: “şi mai potoliţi-l pe Eminescu”). Scârbit, acesta protestează: “Suntem bărbaţi noi sau nişte fameni, nişte eunuci caraghioşi ai marelui Mogul. Ce suntem, comedianţi, saltimbanci de uliţă să ne schimbăm opiniile ca cămăşile şi partidul ca cizmele?.” Ca urmare în noiembrie 1881 Eminescu este înlocuit de la conducerea Timpului, este retrogradat iar noul redactor – şef îl atacă pe Eminescu în chiar ziarul pe care acesta îl condusese.
Eminescu – ţinta serviciilor secrete imperiale
În 1882 Eminescu participă la fondarea unei organizaţii cu caracter conspirativ, înscrisă de faţadă ca un ONG – “Societatea Carpaţii”. Societatea îşi propunea – conform Statutului, să sprijine orice “întreprindere românească”. Se avea însă în vedere situaţia românilor din Imperiul Austro-Ungar. Considerată subversivă de serviciile secrete vieneze organizaţia din care făcea parte Eminescu este atent supravegheată. Sunt înfiltraţi agenţi în preajma lui Eminescu inclusiv în redacţie.
Manifestările organizate de “Societatea Carpaţii” îngrijorau în mod deosebit reprezentanţa diplomatică a Austro-Ungariei în România. “Societatea Carpaţii”, era un adevărat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pe faţă pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar şi alipirea la Tară dar executa şi acţiuni conspirative.
Într-o nota informativă secretă din 7 iunie 1882, redactată de ministrul plenipotenţiar al Austro-Ungariei la Bucureşti, Ernst von Mayr către ministrul Casei imperiale şi ministrul de externe din Viena se raporta: “Societatea “Carpaţilor” a ţinut la 4 iunie o şedinţă publică, căreia i-a precedat o consfătuire secretă. Despre aceasta am primit din sursă sigură (ceea ce înseamnă nota unui agent înfiltrat în organizaţie – n.n.) următoarele informaţii: subiectul consfătuirii a fost situaţia politică. S-a convenit acolo să se continue lupta împotriva Monarhiei austro-ungare, dar nu în sensul de a admite existenţa unei “Românii iredente”. Membrilor li s-a recomandat cea mai mare precauţie.
Eminescu, redactorul principal al ziarului “Timpul”, a făcut propunerea de a se încredinţa studenţilor transilvăneni de naţionalitate română, care pentru instruirea lor frecventează instituţiile de învăţământ de aici, sarcina pe timpul vacanţei lor în patrie, să contribuie la formarea opiniei publice în favoarea unei “Dacii Mari”. Săcăreanu, redactorul adjunct de la “Româna liberă” a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit cărora românii de acolo aşteaptă cu braţele deschise pe fraţii lor”. (Arhivele St. Buc., Colecţia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus – Hof – und Staatsarchiv Wien, Informationsburo, I.B.-Akten, K.159)
Un alt un raport confidenţial către Kalnoky, ministrul de externe al Austroungariei, informa despre o altă adunare a Societăţii Carpaţii, din care rezultă că un anume Lachman, redactor la ziarul „Bukarester Tageblatt” şi foarte activ spion austriac, avea ca sarcină urmărirea pas cu pas mai ales a lui Eminescu. În contextul notei informative se mai numeşte un agent din vecinătatea imediată a lui Eminescu, care ar fi putut fi chiar vicepreşedintele Societăţii Carpaţii, despre care se scrie negru pe alb că este nici mai mult nici mai puţin decât … spion austriac. (numele acestuia reapare ulterior în procesul verbal dresat de comisarul Niculescu cu ocazia arestării lui Eminescu: “informat de d.d. G.Ocăşanu şi V.Siderescu că amicul lor d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienaţie mintală”.)
Eminescu avea o statură publică impresionantă şi era perceput drept un cap al conservatorismului dar şi al luptei pentru unitate naţională coordonate ulterior printr-o întreagă reţea de societăţi studenţeşti din oraşe centre universitare din cuprinsul monarhiei Austro-Ungare. S-a creat un fel de network care avea ca obiectiv direct lupta pentru unitatea politică a românilor. Pe lângă societatea “Carpaţii”, au mai apărut la Budapesta societatea “Petru Maior”, la Viena “România jună”, la Cernăuţi “Junimea”, “Dacia”, “Bucovina şi Moldova”, în Transilvania societatea “Astra” şi în vechea Românie, “Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor în vechea Românie”, care avea filiale inculsiv la Paris. Toate aceste organizaţii se aflau în obiectivul serviciilor secrete ale Austro-Ungariei, fiind intens înfiltrate şi supravegheate. Colecţia arhivelor politice vieneze cuprinde numeroase rapoarte similare cu notele informative care priveau activitatea lui Eminescu, considerat un lider primejdios. Eminescu era urmărit pas cu pas. Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucureşti, îl însărcinase pe F. Lauchman în acest sens: “Eminescu este în permanenţă urmărit de F. Lachman, agent austro-ungar care avea sub observaţie mişcarea (“iridenta”) ardelenilor din Bucureşti şi ale cărui rapoarte sunt astăzi cunoscute”. O notă informativă a baronului von Mayr denunţa articolul lui Eminescu din “Timpul”, privitor la expansiunea catolicismului în România.
În 1883 Eminescu realizează un tablou al maghiarizării numelor româneşti în Transilvania şi îl ridiculizează pe rege, pe Carol I pentru lipsa sa de autoritate. Condamnă guvernul liberal pentru politica externă şi internă, denunţă cârdăşia conservatorilor cu liberalii şi devine o povară incomodă pentru toată lumea. Tiradele şi intransigenţa sa deranjau toate taberele. Eventualitatea ca acesta să devină cândva parlamentar – ca mulţi alţi ziarişti, ar fi fost nefastă pentru puterile externe din jurul României, deoarece ar fi putut genera un curent politic ostil şi neconvenabil intereselor acestora. Eminescu este informat şi simte că i se pregăteşte ceva.
“Moartea civilă”
În 28 iunie 1883 se strânge laţul. Este luat pe sus de poliţie şi băgat cu forţa la ospiciu. Sunt încălcate desigur toate normele legale şi i se înscenează unul dintre cele mai murdare procese de defăimare şi lichidare civilă la care au participat inclusiv “apropiaţi” interesaţi prin diferite mijloace.
Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importantă pentru istoria şi politica României nu doar datorită arestării lui Eminescu. Exact în această zi, Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu statul român timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegramă lui Carol I prin care Germania ameninţa cu războiul. În cursul verii Imperiul Austroungar a executat manevre militare în Ardeal pentru intimidarea Regatului României iar presa maghiară perorase pe tema necesităţii anexării Valahiei. Împăratul Wilhelm I al Germaniei a transmis de asemenea o scrisoare de ameninţări, în care soma România să intre în alianţă militară iar Rusia cerea, de asemenea, satisfacţii.
Guvernul a desfiinţat “Societatea Carpaţii” chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei în Bucureşti, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. Totodată cu arestarea şi internarea la balamuc a lui Eminescu au fost organizate razii şi percheziţii ale sediului “Societăţii Carpaţii” au fost devastate sediile unor societăţi naţionale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagră a Vienei şi au fost intentate procese ardelenilor.
Exact în această zi trebuia de fapt să se semneze tratatul secret de alianţă dintre România şi Tripla Alianţă formată din Austro-Ungaria, Germania şi Italia. Tratatul însemna aservirea României Austro-Ungariei în primul rând ceea ce excludea revendicarea Ardealului. Bucureştiul era dominat de ardeleni care ridicau vocea din ce în ce mai puternic pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor asupriţi de unguri. Eminescu era în centrul acestor manifestări. Tratatul urma să interzică brusc orice proteste pentru eliberarea Ardealului iar condiţia semnării tratatului era anihilarea revendicării Ardealului de la Bucureşti. “Directiva de sus” s-a aplicat la diferite nivele. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele. Aşa zisele “interese de stat” l-au nimicit pe tânărul redactor – potenţială mare figură politică a României Mari, tocmai în anul când împlinea 33 de ani, vârsta jertfei lui Ioan Botezătorul şi a lui Iisus. Tratatul a fost semnat până la urmă în septembrie 1883 ceea ce a mutat lupta ardelenilor în Ardeal.
Lichidarea
Ce urmează în anii următori este un coşmar – bine regizat, în care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberată şi va duce la moartea sa. Poliţia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele şi toate documentele – cică să nu fie distruse – depunându-le, selectiv, la Academie după ani buni. Eminescu nu şi-a mai vazut niciodată corespondenţa, cărţile, notele. În manuscrisele din acei ani, cele care au scăpat nedistruse de Maiorescu, sunt însemnări derutante, care arată nivelul la care era hotărât să acţioneze Eminescu ca lider al “Societăţii Carpaţii”. Planurile lui Eminescu, vizau contracararea consecinţele unei alianţe a Casei Regale din România cu lumea germană, proiecte cu adevărat “subversive”, mergând până la o răsturnare a lui Carol I. Este uşor de înţeles că acţiunile sale au fost dejucate prin metodologia tipică “măsurilor active” specifice serviciilor secrete de acum dar şi de atunci. Nimic nou sub soare pe câmpul “operativ”. Se lansează zvonul nebuniei inexplicabile, se insistă pe activitatea sa poetică – romantică, se inventează povestea unei boli venerice. Este apoi otrăvit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este bătut în cap cu frânghia udă, i se fac băi reci în plină iarnă, este umilit şi zdrobit în toate felurile imaginabile. Nu mai are unde să scrie, se resemnează cu situaţia sa de condamnat politic şi îşi asumă destinul – nu fără însă a lupta până în ultima clipă. În 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl aducă pe Eminescu la Bucureşti, unde urmează o colaborare anonimă la câteva ziare şi reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemică ce va zgudui guvernul rupând o coaliţie destul de fragilă de altfel a conservatorilor (care luaseră, în fine, puterea) cu liberalii. Repede se află, însă, că autorul articolului în chestiune este “bietul Eminescu” Şi tot atât de repede acesta este căutat, găsit şi internat din nou la balamuc în martie 1889. Eminescu este scos complet din circuit iar opera sa politică a fost pusă la index.
Defăimarea
Defăimarea sa nu a încetat însă la peste un secol de la uciderea sa. Adevărate campanii continuă şi azi. I se fac rechizitorii şi procese de intenţie, este proclamat drept proto-fascist. Abia recent s-a dovedit, prin contribuţia unor specialişti în medicină legală – cum este Vladimir Beliş, fost director al Institutului de Medicină Legală sau cu aportul doctorului Vuia că mitul bolilor sale a fost o intoxicare de cea mai joasă speţă. Punând cap la cap toate dovezile strânse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: “Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător ştiinţific, autor a peste 100 de lucrări din domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut o demenţă paralitică”. Lui Eminescu i s-a făcut autopsia în ziua de 16 Iunie 1889, existând un raport depus la Academie, nesemnat însă. Creierul său, după autopsie, s-a constatat că are 1495 de grame, aproape cât al poetului german Schiller, iar apoi este “uitat” pe fereastră, în soare. Creierul său era o dovadă stânjenitoare a falsităţii teoriei sifilisului – deoarece această boală mănâncă materia cerebrală. În manualele de astăzi continua însă propagarea operaţiunii de dezinformare coordonată de serviciile secrete al Austroungariei.
“Ţinta” Eminescu încă preocupă diferite cancelarii şi “grupuri de prestigiu” – în fapt extensii ale unor grupuri de putere care îşi perpetuează misiunea de destructurare a valorilor simbolice ale României. George RONCEA
La aproape doua decenii de la represiunea sangeroasa a Pietei Universitatii din 13-15 iunie ordonate de Ion Iliescu manipularea si diversiunea pe aceasta tema inca persista, alimentata de trusturi de presa subordonate apropiatilor lui Iliescu si de grupari diversioniste coordonate din umbra de personaje mai mult decat controversate. Comemorarea zilei de 13 iunie 1990, organizata de victimele mineriadei si de vechii golani ai Pietei Universitatii, fondatorii si liderii organizatiilor care au creat si sustinut vreme de 54 de zile acest fenomen unic in istoria recenta a fost tinta unui adevarat atac mediatic si nu numai. Un grup obscur, ca finantare si organizare a instigat la violenta printr-o actiune fatisa de provocare, incercand sa plaseze registrul acestei zile de comemorare intr-o cheie a derizoriului, de susanea de gang, actiune prezentata copios de trusturile vechilor complici si subordonati ai “batranului edecar” Ion Iliescu. Desi Realitatea TV de exemplu a filmat mai bine de sase ore la fata locului, atat slujba in memoria celor ucisi de hoardele de mineri, cat si luarile de cuvant ale vechilor golani, detinutilor politici si ale basarabenilor, victime actuale ale comunismului, ilustrarea acestei zile s-a facut cu imagini fara nici o legatura cu 13 – 15 iunie 1990 – respectiv cu imagini din 1999! Antenele lui Voiculescu, tovarasul dintotdeauna al lui Iliescu, au prezentat exclusiv actiunea diversionista si stupida a gruparii unor asa zisi noi golani, care imbracati in costume de miner de opereta s-au apucat de un “flash-mob” de pantomima si scalambaiala in locurile unde studentii au fost nauciti cu bataia si umpluti de sange, cu 19 ani in urma. n urma cu un an, ceva similar, intitulat “flash mob – bataie cu perne” initiat de un grup de tineri cretini pesedisti a impins in derizoriu si penibil manifestarile legate de aceasta zi sangeroasa. Miza este usor de inteles: pe Iliescu il scoate din sarite comemorarea crimelor sale drept care s-a creat o strategie mediatica de minimalizare, impingere in deriziune si desconsiderare a evenimentelor din 13 – 15 iunie. Pro TV-ul bossului Adrian Sarbu a sarit pur si simplu peste aceasta zi, din motive simple, Adrian Sarbu a fost cel care din postura de sef de cabinet al lui Petre Roman a cerut Armatei dinamita pentru a arunca in aer Balconul Universitatii. Armata, respectiv generalul Staculescu a refuzat sa dea curs unei astfel de “initiative scelerate” trimitandu-l la plimbare pe teroristul de serviciu al regimului Iliescu, devenit ulterior principal agent media al FSN.
Manipulatorii din umbra
Gruparea asa zisilor “noi golani” – un nume al imposturii, deoarece acestia nu au nici un fel de legatura cu golanii Pietei Universitatii, ei provenind din zona fotbalului – nu este la prima actiune cu caracter diversionist, iar suportul media oferit acestora scoate la lumina complicitati ascunse pana in prezent, fire ce duc la unul dintre generalii de varf ai sistemului corupt al Justitiei militare, pensionat fortat de Traian Basescu, dar si la personaje infiltrate in “societatea civila” cu obiective si tinte deloc civile sau civice. In spatele pseudo-golanilor, a ultrasilor, se afla un anume Teodor Maries, cel care a facut jocul lui Iliescu-KGB in Piata Universitatii, instigand la violenta si justificand interventia organelor de represiune si chemarea minerilor. Maries este strans conectat de generalul Dan Voinea, la randul sau aflat intr-un cerc de interese ce cuprinde fosti consilieri prezidentiali ai lui Emil Constantinescu, dintre care unul, fost secretar de stat liberal este actualmente secretar de stat in subordinea lui Emil Boc. Voinea. rejectat de Justitie dupa rezultatele sale dezastruoase, este actualul angajat al Institutului controlat de Marius Oprea, unul dintre cei mai vituperanti critici al lui Traian Basescu. Oprea, liberal din gruparea lui Tariceanu se afla, surprinzator, in continuare, in solda actualei guvernari PDL-PSD. Dan Voinea a detinut, intre anii 1997 si 2000, sefia Sectiei Parchetelor Militare. In aprilie 2006, Dan Voinea a fost numit in functia de procuror militar sef adjunct al Sectiei Parchetelor Militare. In octombrie 2008, procurorul general Laura Codruta Kövesi a cerut revocarea lui Voinea din functie, acuzandu-l de tergiversarea dosarelor mineriadelor si ale revolutiei. Printr-un decret semnat de catre Traian Basescu, Voinea a fost pensionat la 1 aprilie 2009. Voinea a intocmit, chemat personal de Ion Iliescu si rechizitoriul “procesului” in urma caruia Nicolae si Elena Ceausescu au fost condamnati la moarte in decembrie 1989. El a fost acuzat public ca misiunea sa cheie a fost tergiversarea si musamalizarea dosarelor Revolutiei si Mineriadei in care este direct implicat Iliescu. Presa a dezvaluit ca intre Ion Iliescu si generalul Dan Voinea a existat o conexiune ascunsa iar generalul a incalcat cu buna stiinta legea, tinand secret faptul ca, inca din anul 1984, este un apropiat al lui Ion Iliescu. Ancheta recenta a CSM si rezolutia Parchetului General, sustinuta si de Ministerul Justitiei a aratat ca Voinea de fapt a fost un impostor al Justitiei si al uniformei militare activitatea sa reprezentand o pata pe obrazul celor doua institutii – Armata sI Justitia.
Reteaua generalului Voinea
Generalul Voinea si-a creat o adevarata retea de sustinere, in decursul anilor, in presa si in randul unor organizatii mai mult sau mai putin civile – de la GDS si Alianata Civica la Asociatia lui Maries si nu numai. Utilizand asa zisii “revolutionari” in fapt mici grupuri galagioase de manevra, a obtinut imaginea unui general asistat si sustinut prin presiune publica de “revolutionari” si “societatea civila”. Maries a fost acuzat cu probe de revolutionari din orasele-martir ale Romaniei “de impostura dar si de luare de mita, falsuri si nepotisme”, ei invinuindu-l pe Teodor Maries – omul impus de procurorul Dan Voinea la carma asociatiei revolutionarilor – ca “cerea, ca sa dea drumul dosarelor de revolutionar, 5.000 de euro din suma de 7.000, cat trebuie sa primeasca de la stat fiecare revolutionar autentic”. Tot presa a dezvaluit ca acelasi Teodor Maries isi umfla lunar conturile cu 6.000 de euro tot pe la marginea legii, “inchiriind” locatia Asociatiei 21 Decembrie, ilegal, Baroului Bucuresti (neavand contract de inchiriere cu R.A. A.P.P.S.). Insusi seful Baroului, Iordanescu Cristian, totodata seful grupului de avocati care l-a reprezentat pe Dinu Patriciu in Dosarul Rompetrol, il reprezenta si pe Teodor Maries in diferite cauze juridice. Generalul procuror militar Dan Voinea a fost prezentat de o parte a presei drept victima intrucat Curtea Constitutionala a decis sa treaca dosarele revolutiei si mineriadei de la Parchetul militar la cel civil. Organizatia fantomatica asa zisilor “noi golani” ai lui Maries a chemat chiar la actiuni de proteste de strada impotriva ,,deciziei Curtii Constitutionale, care, practic, ii da verdictul de nevinovat lui Ion Iliescu si celor din jurul sau”. Dupa ce au anuntat o serie lunga de proteste ale societatii civile libere, “noiigolani” (care mai sunt supra-numiti pe forumuri si “noii kkati”) au disparut in ceata. Grupusculul lui Teodor Maries a fost folosit ca mijloc de presiune ori de cate ori a avut nevoie Voinea. Ca este asa, o demonstreaza si faptul ca in timp ce membrii AVMR se aflau in instanta, in procesul intentat lui Dan Voinea, se zvonise in Parchet ca Maries conduce un grup de revolutionari, care protesteaza de zor in fata Parchetului, pentru a-l sustine pe Dan Voinea! Cei care sunt – la vedere, in varful “frontului” de sprijin al generalului Voinea sunt Teodor Maries, presedintele Asociatiei 21 Decembrie 1989, si George Costin, fost IMGB-ist, institutie ai carei muncitori “de bine” s-au aflat, culmea, in fruntea batausilor care au agresat in 13 iunie 1990 studentii de la Arhitectura.
Homunculii lui Constantinescu in slujba complicelui lui Iliescu
S-au exercitat presiuni la nivelul opiniei publice cat si institutional – la adresa Presedintiei in principal, printr-o grupare formata din doi fosti consilieri ai lui Emil Constantinescu – Mugurel Stan si Antonie Popescu – disimulati sub titulatura de membri ai Ligii Studentilor – desi nu aveau caderea de a se intitula reprezentanti ai fostei organizatii studentesti – si prin cateva persoane aflate in zona GDS si Alianta Civica – institutii care s-au manifestat deseori ca suporteri entuziasti al generalului Voinea, gazduindu-l deseori si oferindu-i suport mediatic. Grupul mentionat s-a constituit intr-un instrument de presiune care a somat sa fie luata o decizie in sensul dorit de ei – respectiv sustinerea lui Dan Voinea, intr-o scrisoare inaintata presedintelui Romaniei, presedintelui Comisiei Europene, presedintelui Parlamentului European, vicepresedintelui Comisiei Europene, comisar pentru justitie, precum si Curtii Constitutionale. Autorii somatiei solicitau Curtii ca, prin solutia sa, dosarele aflate la parchetele militare sa ramana in competenta acestora – respectiv pe mana lui Dan Voinea, pana la definitivarea cercetarilor. Unul dintre motivele pentru care a fost sustinut permanent generalul Voinea este legat de faptul ca avansarea sa a avut loc prin intermediul fostului presedinte Emil Constantinescu, fostii consilieri si angajati ai presedintiei din acea perioada sustinand si azi ca decizia lui Emil Constantinescu era justa. Gruparea Constaninescu si-a dat mana cu gasca lui Iliescu, de mai multa vreme, uniti in fundal de ura impotriva lui Traian Basecu si banii lui Dinu Patriciu. Faptul ca Voinea a fost si a ramas o piesa cheie a clanului Iliescu este de notorietate. Participarea sa la celebrul “proces” al lui Ceausescu pe post de procuror al cuplului nu poate fi intamplatoare. Desemnarea sa a apartinut lui Ion Iliescu ceea ce arata ca maiorul Voinea, la acea data, era un personaj de mare incredere al grupului conspiratorilor. Scenariul din care a facut parte Voinea, de la inceput, explica pozitia sa actuala. Tot presa a dezvaluit ca sotia lui Dan Voinea, Liliana, este intr-o stransa relatie cu Daniela Stana, fata celui mai vechi si bun prieten al lui Iliescu, Traian Cretu. Dana Stana este sora fostului consilier prezidential, Corina Cretu, una dintre cele mai apropiate persoane din preajma lui Ion Iliescu. Prin statut, procurorii nu pot ancheta persoane care, fiind invinuite de o anumita infractiune, fac parte din familia magistratului ori din cercul de prieteni al acestuia. Tatal Danei Stana si al Corinei Cretu a fost un apropiat atat al sotiei generalului Dan Voinea, cat si al lui Ion Iliescu, prietenia dintre cei trei cimentandu-se inca din anul 1984 (anul in care Iliescu fusese numit director al Editurii Tehnice, editura la care Traian Cretu si-a publicat, pana in aprilie 1989, toate Tratatele de Fizica). In anul 2004, Corina Cretu a inaugurat in judetul Salaj, la Napradea, o scoala generala, care poarta numele tatalui sau, iar la dezvelirea bustului lui Traian Cretu au fost prezenti Ion si Nina Iliescu si, nu in ultimul rand, Liliana si Dan Voinea.
“Solutia” NUP-ului din 1998 data intregului dosar 160/P/1997
Dan Voinea a fost ridicat la rangul de general de presedintele proaspat ales, Emil Constantinescu, la cererea sa, deoarece acesta a sustinut ca regulamentul militar nu permite anchetarea unor superiori in rang. Emil Constantinescu a ajuns presedinte asumandu-si public fenomenul Pietei Universitatii si angajandu-se ca vor fi solutionate “cu celeritate” Dosarele Revolutiei si Mineriadei. Cum s-a tinut de promisiune stim cu totii astazi. In decembrie 1998, procurorul militar Surdescu Gheorghe a propus solutia de Neincepere a Urmaririi Penale (N.U.P.), in data de 16.09.1998, decizie supervizata si aprobata de catre procurorul militar Dan Voinea, sef al Sectiei Militare din Parchetul General. In urma solicitarii de infirmare a solutiei, a numeroase proteste si mitinguri organizate de Asociatia Victimelor Mineriadelor 1990-1991 din Romania, a presiunilor mediatice si ale opiniei publice, a nenumaratelor demonstratii (inclusiv audienta la Presedintele Romaniei Emil Constantinescu), solutia de Neincepere a Urmaririi Penale a fost infirmata si s-a redeschis dosarul in data de 14.10.1999, dupa un an de tergiversari. Dosarul 160/P/1997 a fost repartizat tot procurorului militar Dan Voinea si colonelului procuror militar Vasile Doana. Procurorul militar Dan Voinea a impartit dosarul in 4 dosare si anume: dosarul 74/P/1998 ; 75/P/1998 ; 76/P/1998 ; 77/P/1998: 1. Dosarul Penal 74/P/1998 privind uciderile prin impuscare ale victimelor: Lepadatu Mitrita, Mocanu Velicu Valentin, Dunca Gheorghe, Drumea Dragos si a altor 18 raniti prin impuscare. 2. Dosarul Penal 75/P/1998 privind faptele unor persoane cu responsabilitati de stat, ce se presupune ca au dispus sau acceptat ca la solutiunile de restabilire a ordinii publice sa participe, alaturi de organele abilitate si unele categorii ale populatiei civile (in special mineri), desi legea si Constitutia nu permitea asemenea cooperari. 3. Dosarul Penal 76/P/1998 privind verificarea legalitatii statelor de plata intocmite la nivelul exploatarilor miniere din bazinul carbonifer Valea Jiului pe perioada cat minerii s-au aflat in Capitala. 4. Dosarul Penal 77/P/1998 privind sesizarea Asociatiei Victimelor Mineriadelor 1990-1991 din Romania, din care rezulta ca numarul victimelor ucise este mult mai mare decat cel comunicat oficial, respectiv 100 – 160 in loc de 6.
Primul Rechizitoriu partial trimis pe instanta
De dosarul 74/P/1998 s-a ocupat in principal procurorul militar colonel Vasile Doana. Acest dosar a fost instrumentat si trimis in instanta in data de 18.05.2000. Au fost pusi sub acuzare pentru infractiune de instigare la savarsirea unei infractiuni de omor deosebit de grav, numitii: general in rezerva, Chitac Mihai, fost ministru de interne; general in rezerva, Andruta Gheorghe, fost adjunct al ministrului de interne; colonel in rezerva Catalin Traian, fost sef al sectiei de paza si control acces in sediul Ministerului de Interne; colonel in rezerva, Costea Dumitru, fost comandant al Batalionului de Jandarmi Ploiesti; colonel in rezerva, Constantin Vasile, fost ofiter activ din cadrul Comandamentului Trupelor de Parasutisti; lt. col. Protopopescu Marian din cadrul U. M. 0209 Bucuresti; lt. col. Badiu Marian; mr. Patulea Cristinel si mr. Petcu Gabriel (toti trei din U.M. 0756 Ploiesti); precum si lt. Ferentz Marian din U.M. 0223 Bucuresti si plt. maj. Axinteoaiei Mircea-Romica din U.M. 0248 Bucuresti, care au ordonat si executat sa se traga cu armamentul din dotare si cu munitie de razboi asupra populatiei civile neinarmate. In perioada 2000-2003, acest dosar s-a judecat la Inalta Curte de Casatie si Justitie, unde judecatorii au hotarat retrimiterea dosarului la Parchetul General Sectia Militara pentru suplimentarea probelor. Procurorul Dan Voinea in mod intentionat a trimis la instanta un rechizitoriu prost intocmit desi existau probe decisive pentru inculparea vinovatilor. De mentionat ca procurorul militar generalul Dan Voinea nu a trecut printre invinuiti si persoana presedintelui Ion Iliescu. S-a demonstrat astfel reaua credinta si implicarea in apararea infractorilor a procurorului Dan Voinea, aceeasi persoana care in anul 1998 a dat solutia de NUP – Neinceperea Urmaririi Penale in tot dosarul ,,Mineriadei iunie 1990″. Dosarul a zacut ulterior in nelucrare la Parchetul Militar desi procurorul Levanovici Mircea avea sarcina de serviciu sa instrumenteze si solutioneze dosarele Mineriadei din iunie 1990.
Al doilea NUP in dosarul 74/P/1998
Urmarind exemplul generalului procuror militar Dan Voinea colonelul procuror militar Levanovici Mircea a propus Neinceperea Urmaririi Penale iar generalul Samoila Joarza, numit de Ion Iliescu in fruntea Parchetului Militar, imediat dupa venirea la putere a PSD a confirmat si supervizat solutia. La protestele Asociatiei Victimelor Mineriadei solutia de N.U.P. a fost infirmata si acest dosar a fost repartizat procurorului militar colonel Viorel Siserman la care s-a adaugat si generalul procuror militar Dan Voinea desi acesta din urma nu mai avea dreptul sa instrumenteze acest dosar, deoarece o mai facuse o data. Manevra juridica efectuata de generalul Voinea a constat in principal din schimbarea incadrarii inculpatilor din instigare la infractiunea de omor deosebit de grav la participatiune improprie, fapta deja prescrisa. In anul 2006, premergator intrarii Romaniei in UE, Monica Macovei, ministru al Justitiei, in scopul armonizarii Codului de Procedura Penala cu legislatia europeana, modifica paragraful referitor la compententa instantelor civile de a cerceta cazurile in care sunt cuprinsi civili si militari. Romania pierduse deja sase procese la CEDO tocmai datorita neconcordantei Codului de Procedura Penala cu normele juridice europene. Conform viziunii europene institutia Parchetului Militar este vetusta, de inspiratie sovietica si corespunde unei perioade revolute fiind condamnate general “arhaismele bolsevice ale instantelor militare”. Practica europeana arata ca procurorii militari ancheteaza dosare ale civililor, numai in conditii de razboi sau in situatii exceptionale. Clasa politica si juristii din parlament au avut cunostiinta de practica CEDO in materie, dar prin Legea 356/2006 au permis continuarea proceselor in curs cu civili de catre magistratii militari. Se putea anticipa aparitia unor exceptii de neconstitutionalitate pe aceasta tema, iar fostul ministru al Justitiei, Monica Macovei, ar fi avut obligatia sa previna acest lucru.
“Cico” Dumitrescu – Amiralul KGB
In cursul anului 2007 prevederea introdusa de Monica Macovei in Codul de Procedura Penala va fi folosita in procese aflate pe rol si care implicau cadre militare si civili. Dosarul celebru al generalului SRI Ovidiu Soare care il implica si pe fostul consilier prezidential, contraamiralul “Cico” Dumitrescu – KGB, va fi unul dintre primele in care apararea va ridica exceptii de neconstitutionalitate – care vor fi admise. Procurorul militar Dan Voinea a refuzat sa predea dosarul Sectiei Civile din Parchetul General nesocotind Decizia Curtii Constitutionale nr. 610 din data de 20.06.2007, prin care dosarele in care erau implicati civili si militari, in mod obligatoriu, trebuiau sa treaca la Sectia Civila. L-a pus sub acuzare pe Ion Iliescu in momentul in care nu mai avea calitatea sa faca acest lucru, a disjuns dosarul 74/P/1998, a trimis partial Dosarul in care era implicat Ion Iliescu la sectia Civila si a trimis restul in instanta la Inalta Curte de Casatie si Justitie, incalcand grav legile in vigoare, tergiversand cercetarea si punerea sub acuzare a vinovatilor. Instanta Inaltei Curti de Casatie si Justitie, a constatat ca Generalul procuror militar Dan Voinea nu avea voie sa instrumenteze acest caz, deoarece mai instrumentase o data acest Dosar. Asociatia Victimelor Mineriadelor 1990-1991 din Romania a facut plangere penala impotriva procurorului Dan Voinea, pentru nerespectarea deciziei de a trimite Dosarul la Sectia de Urmarire Penala si Criminalistica din cadrul Parchetului de la Inalta Curte de Casatie si Justitie si pentru tergiversarea solutionarii dosarului. Dosarul cu Ion Iliescu a ajuns la Sectia Civila, unde solutia de punere sub invinuire a fost infirmata de catre Prim Procurorul Iacob Marius si Procurorul General Laura Codruta Kovesi, conform legilor in vigoare. La initiativa organizatiei victimelor Mineriadei Procurorul General s-a sesizat in privinta gravelor deficiente ale instrumentarii dosarului de catre procurorul militar Dan Voinea.
“Rechizitoriul” Procurorului General la adresa procurorului militar Dan Voinea
Procurorul general al Romaniei Laura Coduta Kovesi a formulat un adevarat rechizitoriu la adresa generalului procuror militar Dan Voinea, cel care a investigat mineriada, respectiv pe Ion Iliescu, al carui dosar avea o grosime de doar zece centimetri, iar invinuitul nu a fost citat ori audiat niciodata in 17 ani. “In momentul in care a fost declinat la procurorii civili, desi s-a sustinut ca au fost audiate foarte multe persoane, ca s-a lucrat foarte mult la acest dosar, de fapt acesta cand a venit arata cam asa: zece centimetri. Atat este dosarul care priveste aceasta cauza”, a mai adaugat procurorul general. Kovesi a scos la iveala faptul ca desi nu era investit pentru acest dosar, procurorul militar Dan Voinea i-a prezentat invinuitului, adica lui Ion Iliescu, o alta acuzatie decat cea pentru care a inceput urmarirea penala. Practic, a afirmat Procurorul General, urmarirea penala a inceput pentru o stare de fapt, iar invinuitului i-a fost prezentata o acuzare pentru care nu se incepuse o cercetare, ceea ce echivaleaza cu o incalcare grava a dreptului la aparare. “Daca intr-un dosar de asemenea anvergura se fac astfel de erori de procedura, consider ca este legitim sa ma intreb care este rigoarea abordarilor normelor procedurale in celelalte dosare instrumentate de Sectia Parchetelor Militare si de structurile sale teritoriale”, a mai spus Kovesi. “Urmarirea penala a fost inceputa de procurorul militar Dan Voinea, dupa ce Curtea Constitutionala decisese ca procurorii militari nu mai au competenta in cauzele cu civili, asadar acesta nu avea calitatea procesuala, nu era legal investit sa efectueze urmarire penala in cauza”, a afirmat Laura Codruta Kovesi. “Discutam despre aflarea adevarului, dar Ion Iliescu timp de peste 17 ani nu a fost audiat in acest dosar, nici in calitate de invinuit si nici in alta calitate. Este cazul sa spunem adevarul cu privire la activitatea Parchetului Militar. Kovesi a afirmat ca a fost neplacut surprinsa sa constate problemele de procedura din dosarul Mineriadei din iunie 1990 privindu-l pe Ion Iliescu, avand in vedere “experienta procurorului”. Laura Codruta Kovesi a aratat ca procurorul militar Dan Voinea era incompatibil sa solutioneze dosarul referitor la Ion Iliescu, avand in vedere ca el este acelasi procuror care a sesizat instanta cu privire la Mihai Chitac – fost ministru de Interne si a altor patru persoane, spunand ca dosarul comun a fost initial instrumentat de un alt procuror militar, iar generalul a pus deja o rezolutie fata de acuzati. Concret, spune Kovesi, Voinea s-a imixtionat in activitatea altui procuror. Procurorul general al Romaniei, Laura Condruta Kovesi, a aratat ca analizand dosarul de urmarire penala au fost constatate aspecte de nelegalitate. Concret, in 10 septembrie 2006, procurorul militar Dan Voinea a infirmat rezolutia din 14 octombrie 2005 a procurorului militar din subordinea sa considerand-o nelegala si netemeinica. “Prin ordonanta respectiva nu a fost insa desemnat procurorul care sa continue urmarirea penala in aceasta cauza. La dosarul aflat in prezent pe rolul Inaltei Curti de Casatie si Justitie nu exista un alt inscris din care sa rezulte ca a fost desemnat procurorul pentru urmarirea penala. In fapt, in lipsa unei rezolutii scrise a procurorului militar Dan Voinea, dupa infirmarea rezolutiei din 14 octombrie 2005, urmarirea penala a fost continuata de catre procurorul militar colonel Viorel Siserman, cel care a intocmit de altfel rechizitoriul lui Mihai Chitac, dar si ordonanta din 20 iulie 2007 prin care s-a dispus disjungerea si declinarea competentei de solutionare a cauzei cu privire la Ion Iliescu”, se arata in rezolutia de infirmare a solutiei in cazul Iliescu.
Manevrele de musamalizare a dosarului Iliescu executate de generalul Voinea
Procurorul general al Romaniei a aratat ca masura inceperii urmaririi penale nu putea fi dispusa de catre procurorul militar Dan Voinea atata timp cat nu era investit cu efectuarea urmaririi penale in cauza, iar procuror de caz era alt magistrat, fiind astfel incalcate prevederile art. 64 alineatul 2 din Legea 304/2004 privind organizarea judiciara. Mai mult, a mai adaugat Laura Codruta Kovesi, procurorul militar Dan Voinea era incompatibil sa mai efectueze vreun act de urmarire penala in dosarul 74/P/1998 atata timp cat instanta suprema restituise dosarul SPM. Potrivit art. 49, alineatul 4 din Codul de procedura penala, persoana care a efectuat urmarirea penala este incompatibila sa procedeze la refacerea acesteia cand refacerea este dispusa de instanta. Astfel generalul Voinea nu mai putea efectua completarea urmaririi penale si cu atat mai putin nu mai putea emite vreun act de urmarire penala. Pe de alta parte, rezolutia de incepere a urmaririi penale nu indeplineste conditiile de fond si de forma prevazute de procedura penala. Rezolutia nu are mentionata ora cand a fost dispusa masura si nu a fost inregistrata in registrul special, asa cum prevedere art. 228 din Codul de procedura penala. Desi rezolutia de incepere a urmaririi penale nu a fost emisa cu respectarea dispozitiilor legale imperative si procurorul militar Dan Voinea era incompatibil si nu era investit cu solutionarea dosarului, in data de 27 iunie 2007 acesta, impreuna cu procurorul militar Viorel Siserman, a procedat la prezentarea invinuirii aduse lui Ion Iliescu. Ea a subliniat ca, avand in vedere importanta dosarului, se astepta la respectarea legii, cu atat mai mult cu cat procurorul militar Dan Voinea, la experienta pe care o are, stia ca instanta va decide restituirea dosarului daca erau constatate vicii de procedura in faza anterioara judecatii. “Ma asteptam ca intr-un dosar de o asemenea importanta sa respectam legea, sa nu trimitem dosarul la instanta cu incalcarea normelor de procedura penala, pentru ca absolut tot ce se administreaza intr-un dosar dupa emiterea unui act nelegal este lovit de nulitate, si atunci instanta de judecata cu siguranta decide restituirea acestor dosare”, a incheiat procurorul general. Procurorul general al Romaniei Laura Codruta Kovesi a declarat ca raman valabile probele adunate si administrate pana acum de catre procurorul militar Dan Voinea in dosarul represiunii din iunie 1990 si ca anchetatorii civili care vor prelua ancheta nu pleaca de la zero. Laura Codruta Kovesi a propus transferarea procurorilor care au instrumentat aceste dosare de la Sectia Parchetelor Militare la Sectia Civila, daca preocuparea fata de solutionarea dosarelor ii apasa atat de tare pe cat afirmau public, urmand ca diferentele de salarizare sa fie compensate ulterior. Dan Voinea a afirmat initial ca se va gandi la aceasta propunere pe care a declinat-o apoi public. Procurorul general al Romaniei, Laura Codruta Kovesi, a anuntat, in data de 7.12.2007 ca a infirmat solutia de punere sub urmarire penala a fostului presedinte Ion Iliescu in dosarul mineriadei din 1990. Aceasta solutie nu inseamna netrimitere in judecata sau neincepere a urmaririi penale, ori clasare, a precizat Kovesi. Deasemenea Procurorul general al Romaniei, Laura Codruta Kovesi, a cerut Consiliului Superior al Magistraturii sa verifice activitatea intregii Sectii a Parchetelor Militare pe care generalul magistrat Dan Voinea a coordonat-o. Procurorul general a precizat ca a depus deja o plangere la Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) pentru efectuarea unei anchete in acest sens. Kovesi a mai spus ca procurorii care au tinut dosarele atatia ani, fara a le solutiona, facand referire directa la Voinea, vor trebui sa raspunda intr-un fel sau altul, precizand insa ca acest lucru numai CSM ar putea sa il decida. Procurorul General al Romaniei, Laura Condruta Kovesi, a anuntat ca in cazul lui Ion Iliescu cercetarile vor fi continuate de catre Sectia de Urmarire Penala si Criminalistica. Ulterior, Ion Iliescu a semnat cu manuta sa prima declaratie in fata procurorilor civili. Acest lucru pe care nu s-a intamplat vreme de 18 ani, cu toate ca procurorul militar Dan Voinea a sustinut oficial si in fata presei, in repetate randuri, ca i-ar fi luat acestuia declaratii in calitate de invinuit. Procurorul militar Dan Voinea a refuzat sa dea curs Hotararii nr. 610 din data de 20.06.2007 emisa de catre Curtea Constitutionala, prin care se prevedea trecerea dosarelor la Sectia Civila. Asociatia Victimelor Mineriadelor 1990-1991 din Romania a facut aproape zece plangeri penale si cerereri de recuzare impotriva procurorului militar Dan Voinea. Acesta din urma a emis o hotarare de disjungere cu nr. 75/P/1998 din 19.12.2007 a Dosarului, prin care doar o parte din acest dosar a fost trimis la Sectia Civila, cea mai mare parte a Dosarului ramanand tot in custodia sa. Asociatia Victimelor Mineriadelor 1990-1991 din Romania a facut plangere impotriva acestei solutii de disjungere nr. 75/P/1998 din 19.12.2007 adresata Procurorului Sef Sectia Militara a Parchetului General, colonel magistrat Ion Vasilache. Acesta admite plangerea formulata si pe cale de consecinta dispune desfiintarea rezolutiei de disjungere a acestei solutii, trimitand intregul material de urmarire penala administrata in dosarul nr. 75/P/1998, la Sectia de Urmarire Penala si Criminalistica din cadrul Parchetului de la Inalta Curte de Casatie si Justitie. Procurorul militar Dan Voinea refuza in mod ilegal sa dea curs hotararii acestei Rezolutii din 27.02.2008, semnate de Procurorul Sef Colonel Magistrat Ion Vasilache. Asociatia Victimelor Mineriadelor 1990-1991 din Romania a facut din nou plangere penala impotriva procurorului militar Dan Voinea, pentru nerespectarea deciziei de a trimite dosarul la Sectia de Urmarire Penala si Criminalistica din cadrul Parchetului de la Inalta Curte de Casatie si Justitie, pentru tergiversarea solutionarii dosarului si pentru favorizarea infractorilor, precum: Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Virgil Magureanu, Miron Cozma, etc. In mai 2008, Procurorul Sef al Sectiei Militare, colonel magistrat Ion Vasilache ne-a comunicat decizia scrisa prin care procurorul Dan Voinea s-a hotarat sa predea intregul dosar 75/P/1997 la Sectia de Urmarire Penala si Criminalistica din cadrul Parchetului de la Inalta Curte de Casatie si Justitie, dosar 222/P/2007. Pana in prezent dosarul nu a fost predat in intregime, Dan Voinea retinand probe, casete video etc., si predand doar copiile dosarului in loc de originale. O alta incercare de viciere a dosarului.
Incercarea de obtinere a nulitatii absolute a dosarului lui Ion Iliescu
Asociatia Victimelor Mineriadelor 1990-1991 din Romania a mai facut inca o plangere penala impotriva procurorului militar Dan Voinea, pentru nerespectarea deciziei de a trimite dosarul la Sectia de urmarire penala si criminalistica din cadrul Parchetului de la Inalta Curte de Casatie si Justitie si pentru tergiversarea solutionarii dosarului. Mai mult Asociatia a aratat in plangerea penala ca in Rechizitoriul procurorului militar Dan Voinea sunt total compromise intentiile aparent asumate initial. Astfel: – s-a disjuns cauza cu privire la unii participanti (din care unii cu o decisiva, esentiala contributie la savarsirea unor infractiuni grave); – nu s-a lamurit nici situatia victimelor, nici participarea “persoanelor cu functie de decizie”, “nici activitatea represiva”; s-a adoptat o solutie nelegala fata de infractiunile prescrise, etc. Decizia Curtii Constitutionale 610/20.06.2007 este legala si ajuta la deblocarea cercetarii dosarelor represiunii din iunie 1990. Prin trecerea dosarelor de la Parchetul Militar la sectia Civila procurorul militar Dan Voinea, cel care a refuzat mai bine de un an respectarea unei decizii a Curtii Constitutionale care impunea aplicarea normelor europene, nu ii mai poate salva – prin musamalizarea dosarului – pe criminalii Ion Iliescu, Petre Roman, etc. Ion Iliescu a dat prima declaratie olografa in legatura cu represiunea din iunie 1990 in decembrie 2007 doar dupa ce frantura de dosar a ajuns la sectia de urmarire penala si criminalistica. Nu avem motive sa avem o mai mare incredere in procurorii civili dar Decizia Curtii Constitutionale a blocat o forma de tergiversare a rezolvarii dosarului. Dupa cum a aratat chiar seful Parchetului Militar, Ion Vasilache, instrumentarea (voit) defectuoasa a Dosarului realizata de catre procurorul militar Dan Voinea ar fi dus la nulitatea absoluta a materialului de urmarire penala. Asociatia noastra a inaintat plangere impotriva rezolutiei de disjungere nr. 75/P/1998 din 19.12.2007, criticand-o pe motiv de indivizibilitate a cauzei. Plangerea a fost considerata intemeiata de Parchet si a fost admisa invocandu-se prevederile art. 45 alin.1 rap. la alin. 1 si 2 C.p.p. cat si Decizia Curtii Constitutionale cu privire la competenta solutionarii cauzei. Fraza cheie care incheie Rezolutia din 27.02.2008 a Sefului Parchetului Militar este urmatoarea: „De altfel, conform prevederilor art. 210 alin. 1 C.p.p organul de urmarire penala este dator mai intai sa-si verifice competenta, iar potrivit art. 197 alin. 2 C.p.p. incalcarea dispozitiilor relative la competenta atrage nulitatea absoluta.” Actiunea lui Dan Voinea este o forma grava de coruptie a Justitiei romane, direct implicata in salvarea lui Ion Iliescu si a acolitilor sai de raspunderea penala in cazul Mineriadei din 1990.
Dan Voinea si “seniorii” Aliantei Civice si ai lui Constantinescu
Sectia de procurori a Consiliului Superior al Magistraturii si-a insusit, pe 23 octombrie 2008, cu majoritate de voturi, raportul de control la Sectia Parchetelor Militare, verificarile fiind cerute de procurorul general. Fostul adjunct al Sectiei Parchetelor Militare, Dan Voinea, a fost cercetat disciplinar dupa ce inspectorii CSM au constatat se face vinovat de exercitarea functiei cu rea-credinta. Procurorul general, Laura Codruta Kovesi, i-a trimis, pe 27 octombrie 2008, ministrului justitiei, Catalin Predoiu, cererea de revocare a adjunctului Sectiei Parchetelor Militare, Dan Voinea, cel care s-a ocupat de dosarele Revolutiei si Mineriadei. Presedintele Traian Basescu a semnat, decretul de eliberarea din functie a procurorului militar Dan Voinea, dupa ce, pe 1 aprilie, Curtea de Apel Bucuresti a respins actiunea prin care acesta cerea instantei suspendarea deciziei CSM de a da aviz pentru revocarea sa din functie. Anterior Asociatia Victimelor Mineriadelor a adresat un Memoriu sefului statului, “in vederea consolidarii deciziei Dvs. de semnare a revocarii procurorului militar, generalul Dan Voinea.Victimele Represiunii lui Ion Iliescu au cerut: “sa ne sustineti solicitarile cu privire la indepartarea generalului Voinea din Justitie, dar si din randurile Armatei, institutii pe care le-a dezonorat prin prestatia sa pe parcursul ultimelor doua decenii. Reiteram pe aceasta cale continutul altor materiale si memorii adresate atat Presedintiei cat si Ministerului Justititie, Parchetului General, mass-media cu privire la manevrele executate de acolitul lui Ion Iliescu, generalul Voinea, cel care a fost principalul vinovat de tergiversarea, cu rea credinta dovedita, a Dosarului Mineriadei, in scopul exonerarii criminalului Ion Iliescu, vinovatul cheie al Represiunii din 1990”. Presedintia semnase, in data de 19 martie, un decret prin care Voinea a fost trecut in rezerva, dupa ce, anterior, il revocase din functia de procuror-sef adjunct al Sectiei Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie. Demersul sefului statului a venit dupa ce, pe 12 martie, Sectia pentru procurori a CSM si-a dat avizul pentru revocarea lui Voinea. Procurorii din cadrul CSM nu au admis cererea generalului Dan Voinea, care a cerut audierea ca martori a lui Sorin Iliesiu, vicepresedintele Aliantei Civice si a lui Teodor Maries, presedintele Asociatiei 21 Decembrie 1989. Dan Voinea a contestat la CSM avizul de revocare, instanta respingand contestatia pe 1 aprilie. Voinea a mai declarat ca a aflat de la o grefiera ca actualul sef al Parchetelor Militare, Ion Vasilache a admis o plangere a lui Viorel Ene, presedintele Asociatiei Victimelor Mineriadelor, prin care se dispunea declinarea intregului dosar catre procurorii civili. Avocatul care l-a aparat, fara succes, pe Dan Voinea a fost acelasi Antonie Popescu, fost consilier prezidential al lui Emil Constantinescu, candidat sustinut de acolitul lui Voinea, Maries pentru a ocupa un post in CSM “din partea societatii civile”. Intamplator sau nu sotia sa lucreaza la MAE o institutie “civila” doar pentru naivii intre doua varste.
Maries – impostor si diversionist
Doru Maries, cocotat la sefia asociatiei 21 decembrei 1989 cu sprijinul deschis al generalului Voinea, a fost liderul unei fantomatice organizatii – Alianta Poporului -, in timpul desfasurarii manifestatiei din Piata Universitatii, din 1990, care promova constant un mesaj al confruntarii violente. Considerat un provocator aflat in slujba Politiei si al organelor FSN, Teodor Maries a fost izolat de catre studenti, fondatorii Pietei Universitatii. Organizatorii Pietei Universitatii l-au suspectat de la bun inceput pe Maries si gruparea sa ca are misiuni diversioniste. Un fost sef al UM 0215, colonelul Florin Calapod a avut o misiune cheie in aceea perioada. Rolul brigazii sale a fost compromiterea mesajului Pietei Universitatii – nonviolent si pasnic, prin instaurarea unui spirit autarhic si anarhic si prin initierea unor actiuni provocatoare de catre organizatii infiltrate de securistii sai. Maries a fost instrumentul principal al acestui proiect malefic, care avea ca scop justificarea interventiei in forta impotriva manifestantilor Pietei Universitatii. Cu trei ore inainte de reprimarea cu mana armata a studentilor de la Universitate si Arhitectura, in noaptea de 12 spre 13 iunie 1990, organizatia lui Teodor Maries si-a strans pe sest catrafusele si s-a pus la adapost. Acesta a mai reaparut in zona Televiziunii Romane in jurul orelor 18, intrand in sediul institutiei cu un grup violent. Maries a disparut o lunga perioada de timp din atentia publica, ulterior reaparand, fraudulos, peste 15 ani, in fruntea unei organizatii – 21 Decembrie 1989 – cu care nu a avut nimic de-a face vreme de peste un deceniu si jumatate si promovand fatis o grupare creata din galeristi de stadion.
Agresiunea simbolica se converteste in agresiune directa
Grupusculul asa zisilor “noi golani” ai lui Maries s-au facut remarcati prin actiuni camuflate, clasic, sub masca “anti-comunismului” si “romanismului”, imprastind tricouri, afise si fluturasi cu o pseudo-harta a Romaniei mari, din care lipseste tocmai… Basarabia istorica, respectiv tinuturile aflate la ucrainieni. Harta respectiva a fost si este promovata asiduu, inclusiv de pretinse agentii de presa ale “romanilor de pretutindeni”, de catre un grup de gainari de stadioane stipendiat prin intermediari de aceeasi sponsori ca si RGN Press: ICR si GDS. Ignorata de autoritatile responsabile, campania ucraineana a hartii ciuntite a ajuns, treptat, sa inlocuiasca pe internet adevarata harta a Romaniei Mari, folosindu-se murdar de sloganul “Basarabia, pamant romanesc” pentru a delimita doar Republica Moldova. Falsul a fost incurajat, din nefericire, si de multi naivi, ca sa nu le spunem prosti de-a dreptul. Gruparea ultrasilor de pe stadion, convertita falsificator sub o titulatura a imposturii nu este decat inca o grupare de confiscare si maculare a idealurilor si repelor romanesti, asemenea actualei conduceri dubioase a organizatiei “21 decembrie” si a kominternistilor de la Grupul pentru Dialog Social, gruparea care este cea mai ferventa sustinatoare a ipochimenilor lui Teodor Maries. Semnificativ, nu in ultimul rand, este de observat faptul ca Ghita Simion – asa zisul lider al gruparii “noilor kkti” – este prezentat de Sorin Iliesiu, un sectant al gruparii Tismaneanu, drept masterand al cursului de “istoria comunismului” desigur istoria re-scrisa in traditie rolleriana de Volodea Tismenenky. Haulitor pe stadioane, liderul de galerie s-a ilustrat prin agresarea cu violenta, imediat dupa comemorarea victimelor Mineriadei, a unui basarabean care a fost invitat sa vorbeasca la miting, pe motiv ca poarta pe tricou o harta a Romaniei Mari, cea autentica, care este si sigla Campaniei Pro Cetatenie Romana pentru bucovinenii si basarabenii aflati inca sub bocancul rusesc. Agresiunea simbolica – ciuntirea Basarabiei istorice din harta Romaniei – se converteste, iata, in agresiune directa la adresa basarabenilor. In ce ne priveste, ca vechi golani ce ne aflam, nu punem baza in Politie, ci pe fortele noastre, pentru a pune la punct si a lamuri cine sunt si ai cui sunt membrii acestei grupari de stadion care isi permite sa sara la bataie impotriva studentilor basarabeni, cu curajul haitei (“liderul” agresor era insotit de zece ultrasi din galerie). Tine insa deja si de resortul altor institutii aflarea motivelor pentru care harta istorica a Romaniei a devenit obiect de persecutie si al atacurilor de intimidare la adresa basarabenilor aflati la studii in tara lor, fie ea mare sau mica, deocamdata. Nu credem ca Romania este chiar atat de mica incat sa nu poata sa puna capat, la noi acasa, provocarilor unor agenti ce servesc cu evidenta interese ale unor “arhitecti” si “desenatori” implicati in demolarea hartilor simbolice ale poporului roman si falsificarea constiintei istorice a generatiilor de astazi ale Romaniei.
George Roncea Civic Net – Piata Universitatii Vezi si Curentul
Am reiterat – si cu alte prilejuri – ca eu, Lazar Ladariu, nu sunt obisnuit sa raman dator! Nimanui! De fiecare data ma tin de cuvant si – cu ceva intarziere calculata -, ii voi raspunde acum si consilierului municipal Benedek István, asigurandu-l ca i-am sfidat, intr-adins, provocarea acelor declaratii otravite de la o neinspirata (pentru el!) conferinta de presa a UDMR. Am considerat ca, premeditat, trebuie sa aman raspunsul, nedorind sa umbresc un moment important, cel al victoriei si al bucuriei personale impotriva rautatilor udemeriste.
De cand ma stiu, ca roman, ca cetatean al acestei tari, ca ziarist, ca scriitor, ca intelectual roman, m-am supus unui vot democratic. Cum tot democratic era – si normal! – ca Benedek István sa recunoasca rezultatul unui vot secret: 13-9! Prin ce matematica, ma intreb, probabil doar prin cea udemerista, 9 este mai mare decat 13? Atunci, la acel vot secret, rezultatul a fost cel amintit! O precizare: au fost prezenti 22 de consilieri, 12 reprezentand partidele romanesti (PD-L, PSD, PNL, PRM) si 10 din partea UDMR. Obtinand 13 voturi, inseamna ca si un consilier UDMR, spre cinstea lui, mi-a acordat votul, cunoscand si recunoscand, corect, aportul meu in folosul comunitatii, in decursul timpului. Ii multumesc pentru obiectivitate si pentru realismul coborarii cu picioarele pe pamant!
Apoi, lui Benedek István ar trebui sa-i fie cunoscut pana acum ca titlul de “Cetatean de Onoare” nu se acorda pentru activitate si can-canuri politice, ci pentru merite publice si profesionale. Iar daca, pana in momentul acelui vot, Benedek István nu stia ca semnatarul acestor randuri nu mai face parte din niciun partid, i-o spun eu acum. M-am indepartat de valtorile politicii in momentul in care PUNR, lovit si mancat din toate partile, a fost scos din Parlament, la comanda udemerista, cu largul sprijin al vanzatorilor de neam. Deci, si cu mana romaneasca! Am parasit, definitiv, scena politica romaneasca, dandu-mi demisia din toate structurile de partid, la 24 octombrie 2008 – chiar in ziua in care, alaturi de marele poet Adrian Paunescu, intr-un cadru festiv, mi se decerna distinctia de “Cetatean de Onoare al Culturii” -, scarbit de tot noroiul, de toata mizeria din haznaua politica romaneasca. De atunci, asa cum anuntam cu prilejul demisiei din PSD, fac doar o singura politica: cea culturala! Si cea a apararii neamului meu, a demnitatii si a verticalitatii nationale in fata denigratorilor de tot felul si a tuturor celor care dau cu tarnacopul la subminarea si slabirea statului national, unitar, romanesc.
A-ti spune deschis parerea, in virtutea unui pur adevar, conform documentelor, a-ti impartasi, zilnic, prin “Cuvantul liber”, opiniile, a-ti iubi tara (sentiment firesc!), locul ivirii pe lume, vatra parintilor, a mosilor si stramosilor, nu inseamna a uri pe cineva. A fi patriot si (de ce nu?) nationalist roman nu inseamna a fi extremist sau sovin. Altii sunt extremistii, mereu cautatori de nazariri si inventii imposibile, cum ar fi Tinutul Secuiesc, autonomiile teritoriale pe criterii etnice, a doua limba oficiala in stat etc. Asta trebuie s-o stie Benedek István!
In privinta contributiei mele in folosul comunitatii premeditat neglijata de el, insultandu-ma, cred ca multe amanunte i-ar fi putut oferi, pentru a nu se supune penibilei situatii si ridicolului, chiar fratele domniei sale, Benedek Imre, fost coleg consilier in Consiliul Judetean Mures, avand, nu o data, cuvinte de apreciere la atitudinea si contributia mea obiectiva, echidistanta, atunci cand este vorba de interesul cetateanului (indiferent de etnie, religie, convingeri politice!), cel care, cu stampila in cabina de vot, m-a trimis acolo sa-l reprezint. Si consider ca, patru ani si mai bine, l-am reprezentat cu cinste. Asa consideram eu ca-i corect, asa trebuia raspuns asteptarilor targumuresenilor care ne-au trimis in miniparlamentul judetean.
In alta ordine de idei, tin sa precizez, cu tarie, ca n-am avut niciodata ceva impotriva maghiarilor cinstiti, corecti, care respecta Constitutia si legile Romaniei. Am considerat, intotdeauna, ca Ion nu-i mai fericit, in ziua de astazi, decat János, nici Péter decat Petru! Toti, deopotriva, sunt apasati la fel, egali in saracie. Toti, indiferent de etnie, sufera din cauza poverilor generalizate. Am avut, insa, mereu, ceva si o sa am (si asta-i racaie pe unii!) impotriva capetelor infierbantate din UDMR, a celor doritori de autonomii teritoriale, de separatism si de neorevizionism. Am luat atitudine impotriva celor care au facut, deopotriva, atat de mult rau, din 1990 incoace, atat romanilor, cat si maghiarilor! I-am ajutat, deopotriva _ chiar mai mult decat un lider sau un deputat UDMR! -, cat am putut si cat respectarea legii mi-a permis, pe romani si pe maghiari. Fara nicio deosebire! Maghiarii care mi-au trecut pragul, nu putini, o stiu. Si inca prea bine. Asta pot s-o confirme chiar ei, nu Benedek István! Un exemplu concludent? Ce ar fi ca Benedek István sa se intereseze cati romani lucreaza (in serviciile administrativ si tehnic) la ziarul “Népujság” si cati maghiari la “Cuvantul liber”? Desigur, ar mai invata cate ceva despre comportamentul real uman, despre toleranta si concordie etnica! Asa ca ar fi bine – si in folosul lui, in primul rand! – sa-si masoare cuvintele inainte de a rosti enormitati, care zuruie si duruie, precum bolovanii, pe tabla unui acoperis! Pentru ca tocmai aceasta imprudenta, din cauza unor aberatii udemeriste fara acoperire, i-ar putea atrage mari neplaceri. Aceleasi neplaceri – repetam! – pe care le-a avut si Spielmann Mihály mai anii trecuti. Pentru ca, in fata Justitiei – unde ar putea ajunge si el, pentru gafa lui impardonabila, cuprinsa in afirmatiile “atitudine absolut negativa la adresa comunitatii maghiare”, “atitudine dusmanoasa fata de populatie, nu numai fata de comunitatea maghiara” -, trebuie aduse dovezi! Spielmann Mihály n-a putut (n-a avut de unde!) aduce tocmai dovezi. Si a pierdut, cu brio, procesul! Doreste, cumva, Benedek István sa-l urmeze intru penibil? Sa se gandeasca bine, deoarece mai are timp sa reflecteze si sa-si ceara scuze! Ar evita, astfel, un proces care nu i-ar face, lui si UDMR, cinste!
Apoi, ma intreb: cine-i Benedek István? Cu ce drept si, mai ales, pe ce considerente, dupa ce criterii ma judeca el pe mine? Eu n-am facut-o, in cazul lui, desi motive suficiente aveam s-o fac, in acesti multi ani, si nu o data! Niciodata n-am atacat pe nimeni. Doar m-am aparat. Iar cainii nu mi-au mancat din traista romaneasca. Il sfatuiesc sa se fereasca de judecata mea, in 10.000 de exemplare!
Iar pentru ca tot ma obliga sa-i aduc motivele reale ale sustinerii mele, de catre cei 13 consilieri care m-au votat si de catre revolutionarii Asociatiei targumuresene “Memorial ’89”, Targu-Mures – “Oras Martir”, care m-au propus si m-au sustinut (placuta surpriza!), ii reamintesc si care sunt argumentele conform carora mi s-a acordat votul majoritar in Consiliul Local pentru titlul de “Cetatean de Onoare” al Targu-Muresului. Ar fi cele 25 de carti publicate, lasate dovezi indubitabile in urma mea, pentru care mi-au fost acordate sase premii literare ale Ascociatiei Scriitorilor, peste 15.000 de articole aparute (in care, poate oricine vedea, am cuprins si bucuriile, vietile, dramele, supararile multor maghiari, corecti, cinstiti, care respecta Constitutia si legile Romaniei!), in urma carora cititorii ziarului “Cuvantul liber” mi-au acordat, in patru din cinci ani, la rand, titlul onorant de “Cel mai apreciat ziarist muresean”. Tot printre argumente s-ar situa Diploma Universitatii “Petru Maior” din Targu-Mures, titlul de “Cetatean de Onoare” al mai multor localitati, cele peste 200 de Diplome de Excelenta si Diplome de Merit, medaliile si distinctiile, printre care si “Fibula de la Suseni”, simbol al continuitatii noastre pe aceste meleaguri, pentru contributia la propasirea culturii si implicarea in problemele presante ale cetateanului. Sunt presedinte al Despartamantului Central Judetean Mures al ASTREI, ducandu-i inainte mesajul inaintemergatorilor ardeleni, in ideea continuarii luminarii satelor, mai ales in aceste vremuri potrivnice culturii.
Unii dintre capii UDMR mor de ciuda ca, prin noua structura, majoritar romaneasca, a Consiliului Local Targu-Mures, in urma trecutelor alegeri locale, nu-si mai pot bate joc de romani. Ca 13 nu-i egal cu 9 sau 10! Asta-i altceva! Tin sa-i mai amintesc lui Benedek István, daca el cumva inca nu stie, ca in viata am razbit prin truda enorma, prin demnitate si verticalitate, ca, in cei 19 ani postdecembristi, de doua ori am fost in Parlamentul Romaniei, deputat PUNR (asta-i deranjeaza pe unii, mai ales!), consilier judetean, ca mi-am facut datoria de patriot si de nationalist roman, adept al unui nationalism luminat, echilibrat, traditional ardelenesc necesar, in viziunea noastra, mai ales in zilele de azi, cand unii viseaza cai verzi pe pereti si un Tinut Secuiesc, autonom teritorial, in inima de Romanie! Iar daca tot nu stie, il mai informez ca, in ciuda faptului ca am fost, vreme de doua legislaturi, demnitar al statului roman, locuiesc, de 46 de ani, tot intr-un apartament de la etajul al treilea al unui bloc cu 10 etaje, ca n-am masina, n-am vile, n-am proprietati, n-am averi, n-am firme. Mereu cu gandul si fapta la ceilalti, in slujba cetateanului fiind, mai putin, sau aproape deloc, m-a preocupat interesul personal. Nu ca majoritatea “boierilor” din UDMR, a “baronilor locali” din partidele parlamentare de azi.
As vrea, pe aceasta cale, sa raspund si colegilor mei din presa scrisa si audiovizuala. Le spun, cum le spuneam si atunci, refuzand sa comentez afirmatiile lui Benedek István, pline de venin, aiuristice si dusmanoase: la cei 70 de ani, eu nu scot sabia sa ma bat cu pigmeii! Eu am cu cine sa ma lupt! Pur si simplu, nu-i bag in seama!
Apoi, lui si Smarandei Enache, imprudentei Smarandite, tin sa le reamintesc vorbele intelepte, indeobste cunoscute, dar nu si de ei: “Nu mor caii cand vor cainii!”.
P.S. (1) Aflu, dar deloc cu surprindere disimulata, ca si Smaranda Enache, sub flamura Ligii ei (in loc sa fie inteleapta, prevazatoare, si sa taca malc – stie ea, si inca prea bine, de ce!), sare, buimaca, din baie, cu o falca-n cer, cu alta-n pamant. Sfidand, la randu-i, votul democratic, secret, al celor care au cantarit si apoi au votat pentru ca subsemnatului sa-i fie decernat titlul de “Cetatean de Onoare”, ea ii jigneste, in primul rand, pe cei 13 consilieri locali. Chipurile, nemultumita, in semn de protest, anunta, “cu lacrimi in ochi” (nu, zau?!), cum scrie un ziar, ca a luat decizia de a renunta la titlul de “Cetatean de Onoare”, acordat cu ani in urma. Motivul? Cel cunoscut! De ce a fost votat Lazar Ladariu, in Consiliul Local, sa primeasca si el acelasi titlu! Daca asa doreste ea, sa renunte! Nu are decat! Si ar face chiar bine! Ne aflam doar intr-un stat democratic al liberei optiuni. S-o faca, spre bucuria romanilor si a altor targumureseni! N-are decat sa se ia de mana cu Benedek István si, impreuna, sa se dea cu fundul de pamant, ca doi copii bosumflati ca li s-a luat jucaria, pana vor ajunge de cealalta parte! Aflandu-i vituperarea clocita in cuib de vipera, de la conferinta de presa, prin care-si varsa supararea ca-i stau in gat, ca un arici, nu mi-am putut reprima exclamatia interogativa: Smarandita este “Cetatean de Onoare”? Sincer, nu stiam. Si, mai ales, m-am intrebat: oare pentru ce merite? Poate ni le spune ea. Dupa mine si alti romani, nu are decat, este libera sa-si dea demisia si din cea de… cetatean al Romaniei. Treaba ei! Si o precizare necesara: i-am mai aratat, o data, pisica, Smarandei Enache, sub un titlu desfasurat pe 10 coloane in “Cuvantul liber”. Nici pana astazi nu mi-a raspuns la intrebarea incomoda. “Dovezile” sunt inca in mainile mele. Sa nu uite! Iar daca tot o paleste amnezia, o sa-i amintim noi (asa cum am mai facut-o!) ce ea ar dori sa fie uitat! Oare tot “cu lacrimi in ochi” milita dumneaei pentru separatismul scolar, pe la inceputul anului 1990, tot “cu lacrimi in ochi” “coresponda” cu o anumita institutie de odinioara? Tot “cu lacrimi in ochi” nu vedea, intr-un comentariu revoltator, ca cel zdrobit, de furia oarba, la 20 martie 1990, este nu maghiarul, ci romanul Mihaila Cofar? Ma mir sincer! Tocmai ea s-a gasit sa vorbeasca?!
P.S. (2) Orbiti de ura si de lipsa acelui simt al realitatii, necesar in astfel de cazuri, manati de o pornire ignoranta, cei doi, fara sa-si dea seama, mi-au ridicat mingea la fileu. Satul sa tot fiu muscat de locul partii dorsale, sa fiu mereu calcat pe batatura, eu nu le mai dau nici cea mai mica importanta. Pentru mine nu exista!
P.S. (3) Astept scuze! Nu cred ca de procese (pe care astfel, cu asemenea calomnii, le vor pierde, sigur!) au ei nevoie acum!
Realitatea TV Mures: Smaranda Enache a renunţat la titlul de cetăţean de onoare al oraşului Tîrgu-Mureş. Co-preşedintele Ligii Pro Europa – si membra fondatoare a GDS – a primit distincţia în anul 1997, fiind prima femeie căreia i-a fost acordat acest titlu. Smaranda Enache renunţă la el, deoarece nu este de acord cu faptul că şi Lazăr Lădariu a primit aceeaşi distincţie, deşi în opinia ei, nu ar merita-o. Smaranda Enache consideră incorectă hotărârea consiliului local prin care i s-a acordat titlul de cetăţean de onoare al municipiului Tîrgu-Mureş, omului de cultură Lazăr Lădariu. Co-preşedintele Ligii Pro Europa a declarat că, deşi a luat o hotărâre dureroasă, este decisă să renunţe la aceeaşi distincţie pe care a primit-o în anul 1997, din cauza faptului că Lazăr Lădariu nu ar fi meritat titlul de cetăţean de onoare – pentru ca “a jignit si a umilit sentimentele maghiarilor”. Autorităţile locale sunt însă de altă părere şi spun că hotârea a fost deja luată şi este perfect justificată. Contactat telefonic, Lazăr Lădariu a refuzat să facă declaraţii în legătură cu acest subiect. Jurnalistul a spus însă că abia aşteaptă momentul în care îi va fi înmânată distincţia.
Faclia de Cluj: La Mulţi Ani, Lazăr Lădariu! 25 Martie 2009
Da. Chiar de azi, Lazăr Lădariu îşi scrie vîrsta cu „7”! Şi ce tînăr era în ’58, cînd din Idicel-Sat a plecat să cucerească Cetatea Filologică a Clujului. Avea deja un an de „suplinitor” şi visa drumul profesoratului, mai ales că se simţea în apele lui la catedră. Şi nici n-a prea fost complicat… Tînărul „I.P.3” din Tg. Mureş „vîna” viitori dascăli care să se ridice la pretenţiile învăţămîntului universitar. Şapte ani a dăscălit slujind Limba Română, pînă-n ’70, cînd l-a chemat jurnalistica, chiar dacă prima mare iubire a fost poezia. A fost şi a rămas, deşi, dacă urmăreşti cotidianul mureşean „Cuvîntul Liber” şi-i vei citi incitantele editoriale, ai jura că asta a fost chemarea vieţii lui. E adevărat, a scris pe puţin 15.000 de articole, sarea şi piperul fiecărei zi de apariţie, dar din sufletul său încărcat de poezie s-au născut mii de poeme, risipite prin mai toate revistele literare de primă mărime, dar reunite în volume care îmbogăţesc bibliotecile culturii româneşti. Şi ele, şi cărţile de publicistică, i-au adus mereu bucurii profesionale. Asociaţia Scriitorilor din Tg. Mureş, una dintre cele mai valoroase şi vii ale „Uniunii”, preţuindu-i creaţia, i-a răsplătit-o, aşa cum au făcut-o şi alte instituţii de cultură. O panoplie în care se regăsesc „Premiul de Excelenţă şi Diploma pentru întreaga activitate literară”, declarat aproape la fiecare ediţie a Galei „Omul anului”, „Cel mai apreciat şi influent jurnalist mureşean din presa scrisă”, „Tîrgumureşean de Onoare”, „Medalia Universităţii «Petru Maior» din Tîrgu Mureş”, „Cetăţean de Onoare al Culturii”, distincţie atribuită de Grupul de Presă „Ambasador”. A „bătut” la pas tot Ardealul şi a trăit din plin neliniştile oamenilor. Satul natal i-a acordat distincţia pe care o consideră cea mai importantă între cele conferite în cei 70 de ani de viaţă: l-a declarat Cetăţean de Onoare. Nici satul Chiheru în care, de 18 ani, era dascăl suplinitor la începutul lungului drum profesional, nu l-a uitat. A trăit clipa de mare emoţie, care, împreună cu sacul de amintiri, va ajunge într-o bună zi în romanul unei vieţi neliniştite, dăruite oamenilor şi culturii. Un roman în care, sigur, nu va găsi loc să publice nici cele mult peste 100 de Diplome – de Excelenţă şi de Onoare, conferite pentru promovarea culturii naţionale, a tradiţiilor româneşti. Anul 1989, în acel Decembrie tragic, l-a găsit pe baricade, măcinat de interese străine neamului românesc, cu programe pregătite din vreme, aici şi-n Vestul apropiat, de cei ce se pregăteau să instituie un mic stat unguresc cu capitala la Tg. Mureş. Atunci, în vîltoarea evenimentelor, colegii i-au cerut să preia conducerea ziarului, pe care l-au „botezat” – şi aşa e şi azi! – „Cuvîntul Liber”. Era în al douăzecilea an de publicistică, cărora avea să li se mai adauge pînă astăzi, încă pe-atîţia. O viaţă profesională de patru decenii de ziaristică, cu profund respect pentru ideile pe care le-a slujit cu demnitate şi, mai ales, pentru biblia din suflet, limba română. N-a „trădat” condeiul nici atunci cînd valorile vieţii şi disoluţiile spre care neprieteni ai neamului nostru împingeau ţara, în vremuri tulburi, spre dezastru, s-a ataşat de grupul fondatorilor Partidului Unităţii Naţionale a Romanilor timp de opt ani, din 1992 pînă în anul 2000, a făcut parte din Parlamentul României, ca membru al Comisiei pentru Cultură. Atunci cînd se dădea marea bătălie pentru marile legi ale ţării. A fost un parlamentar pe care oamenii din judeţul Mureş nu l-au uitat. Din respect pentru tot ce a făcut, autorităţile i-au acordat cea mai înaltă distincţie a judeţului Mureş: „Diploma de Excelenţă” şi „Fibula de la Suseni”. Lazăr Lădariu, un nume care nu lipseşte dintre personalităţile de bază al Uniunilor profesionale ale scriitorilor şi jurnaliştilor, nici din importantele Dicţionare şi Enciclopedii sau din bibliotecile care adună cărţile-tezaur, care vor străbate deceniile. S-au aplecat asupra cărţilor sale personalităţi de primă mărime ale literaturii române, între care Laurenţiu Ulici, Alex Ştefănescu, Cornel Moraru, Constantin Crişan, Constantin Cubleşan, Nicolae Băciuţ, Adrian Popescu, Traian T. Coşovei ş.a. Un bărbat care, la 70 de ani, şi-a păstrat tinereţea şi forţa de a sluji crezul pe care i l-au sădit în suflet doi ţărani admirabili din Idicel-Sat, Fironica şi Mihail, părinţii săi, avînd apoi parte de „şlefuitori” pe care nu i-a uitat niciodată: dascălii săi de la Liceul „Al. Papiu Ilarian” din Tg. Mureş şi cei de la „Filo”, din Cluj. La Mulţi Ani, Maestre! Şi cred că darul de ziua ta, al celor care te iubesc, Antologia „Vîrstele timpului”, alcătuită şi îngrijită de Mariana Cristescu, te defineşte mai bine decît am reuşit eu s-o fac… Constantin MUSTAŢĂ
Judecatoria sectorului 1 Bucuresti Dosar nr. 23033/299/2007
DOMNULE PRESEDINTE,
Subscrisa SC ZIUA SRL cu sediul in Bucuresti, str. Ion Câmpineanu nr. 4, sector 1, inregistrată la Oficiul Registrului Comerţului sub nr. J40/6170/2001, CUI 13993898, prin avocat George Papu, in temeiul art. 146 C.pr.civ., formulam urmatoarele
CONCLUZII SCRISE
prin care solitam instantei de judecata sa dispuna urmatoarele:
să respinga ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, avand in vedere faptul ca in speta nu sunt indeplinite conditiile raspunderii civile delictuale sa oblige reclamantul la plata cheltuielilor de judecată pricinuite de acest proces, in cuantum de 3.004,04 RON, conform ordinului de plata nr AAEL din data de 23.05.2008 si facturii nr 40 din data de18.04.2008.
Pentru urmatoarele considerente:
In fapt, in cotidianul “ZIUA” din 24.08.2007 a fost publicat articolul intitulat “Cand Minciuna sta cu presedintele la masa: ZIUA”, in care exista urmatoarea afirmatie care face obiectul dezbaterii : “Numele celulei de baza a PCR este astazi GDS – Grupul pentru Dialog Social, scrie Frunza, amintind ca aceasta a fost infiintata de Brucan; prin intermediul recunoscutului agent al Securitatii Mihnea Berindei, membru de vaza al Comisiei Tismaneanu”, afirmatie pentru care am fost chemata in judecata de reclamantul Mihnea Berindei, cererea acestuia fiind intemeiata pe raspunderea civila pentru fapta proprie in baza dispozitiilor art. 998, 999 Cod civil si pe raspunderea comitentului pentru fapta prepusului in baza art. 1000 alin 3 Cod civil.
Consideram ca nu sunt indeplinite cumulativ cele patru conditii generale, pentru a fi in prezenta raspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, respectiv: existenta unui prejudiciu, existenta unei fapte ilicite, existenta unui raport de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu si existenta vinovatiei, pentru motivele pe care le vom arata in continuare. Cea de-a doua forma de raspundere delictuala pentru care suntem chemati a raspunde (raspunderea comitentului pentru fapta prepusului), necesita si intrunirea suplimentara a doua conditii speciale, respectiv existenta raportului de prepusenie si savarsirea faptei in cadrul functiilor incredintate de comitent prepusului.
Subliniem faptul ca apararea noastra pe tot parcursul procesului a avut ca scop argumentarea neindeplinirii conditiilor raspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, respectiv pentru fapta prepusului, instanta neurmand a se pronunta cu privire la colaborarea reclamantului cu fosta Securitate, in ce fel a avut tangenta acesta cu serviciile secrete si daca aceasta activitate poate fi incadrata intr-un text de lege sau nu; instanta nefiind investita si neavand nici documentatia, nici toate notele informative care au fost avute in vedere de organele abilitate care au avut acces la dosarul reclamantului, respectiv SRI si Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.
Avand in vedere aplicabilitatea prioritara a dispozitiilor alin. 2 al art. 10 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului fata de prevederile Codului civil, subliniem faptul ca, instanta pentru a sanctiona libertatea de exprimare trebuie sa constate indeplinirea cumulativa a trei conditii si anume: ingerinta sa fie prevazuta de lege, sa aiba un scop legitim si sa fie necesara intr-o societate democratica.
Ceea ce comporta discutii este ultima conditie, respectiv daca masura implica o “nevoie sociala imperioasa”, care sa determine statul sa sanctioneze dezbaterea publica pe tema trecutului unei persoane publice, implicata intr-un demers extrem de important, respectiv reglementarea la nivel national si international a unei opinii autorizate despre comunism in Romania (“Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România”, cunoscut drept “Raportul Tismaneanu”).
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (denumita in continuare ECHR) apreciaza potrivit jurisprudentei sale constante, ca statele parti au o anumita marja de apreciere de a stabili necesitatea ingerintei, dar aceasta insotindu-se de un control european asupra legii si a deciziilor de aplicare a legii, chiar atunci cand ele emana de la o jurisdictie independenta, iar ingerintele in libertatea de exprimare cunosc exceptii, dar care sunt stricte, iar necesitatea lor trebuie stabilita in mod convingator (hotararea pronuntata de ECHR in cauza Wille c. Liechtenstein).
a)Neîndeplinirea condiţiei privind existenta prejudiciului
Consideram ca, in principal, prejudiciul NU EXISTA, iar in subsidiar el nu poate fi atat de grav incat sa justifice suma solicitata. Textul articolului la care reclamantul face referire priveste activitatea publica a acestuia, iar o persoana publica, cu privire la chestiuni publice trebuie sa dea dovada de un grad mai inalt de toleranta la critica. ECHR arata in cauza Jerusalem c. Austria ca “oamenii politici trebuie sa dea dovada de un grad mai mare de toleranta, in special atunci cand ei insisi fac declaratii publice susceptibile de critica. Cu toate acestea, si indivizii sau asociatiile private se expun cercetarii publice atunci cand intra pe scena dezbaterilor publice. Prin urmare chiar daca nu este vorba de un om politic, participarea la o dezbatere publica este un factor relevant sub acest aspect”. O persoana publica in exercitarea unei functii oficiale, privind o tema de interes general, isi asuma in mod constient si voluntar riscul de a fi criticat pentru comportamentul sau, gesturile si faptele sale fiind urmarite si putand sa fie pe larg dezbatute in mass-media nationala.
In esenta, articolul incriminat a mentionat despre reclamant ca a fost “agent al Securitatii” si nu ca ar fi facut politie politica, ca ar fi fost tortionar, ca ar fi desfasurat activitati care contravin drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului.
Avand in vedere si caracterul sensibil al luptei impotriva comunismului, precum si rolul presei intr-o societate democratica, este cu atat mai indreptatita vigilenta jurnalistului in fata actelor susceptibile de a elabora opinii cu privire la fapte istorice si chestiuni de interes general. In opinia Curtii, faptul de a cere de o maniera generala, ca ziaristii sa se distanteze in mod sistematic si formal de continutul unei citari care i-ar putea insulta pe terti ori le-ar putea leza onoarea nu se conciliaza cu rolul presei de a informa asupra faptelor sau opiniilor in curs la un moment dat. ( hotararea pronuntata de ECHR in cauza Thoma c. Luxembourg ). Reclamantul nici macar nu aratat in ce fel i-a fost stirbita reputatia, dar mai important nu a dovedit care au fost in concret consecintele publicarii acestei sintagme, ca atare nu a dovedit existenta unui prejudiciu moral. Situatia din speta nu se poate compara cu cea din cauza citata de reclamant (decizia nr. 62 din 1/10/2001 a fostei Curti Supreme de Justitie, secţia civila), speta ale carei argumente nu au caracter obligatoriu (nefiind pronuntata intr-un recurs in interesul legii), situatia din acea speta fiind total diferita de cea din prezenta (in acea cauza se faceau referiri peiorative si cu conotatie sexuala fata de o persoana de sex feminin), prin urmare nu se poate aplica ˝prezumtia de prejudiciu).
Cu privire la cuantumul exagerat al despagubirilor morale de 80 000 RON reprezentand despagubiri pentru publicatiile aparute in ziarul ZIUA si pe site-ul acesteia aratam consideratiile unui autor de prestigiu (Ioan Albu) sustinut si de un autor contemporan (prof. univ. Liviu Pop – Teoria generala a obligatiilor, ed. Lumina Lex, 1998, pag. 212) care afirma ca “asemenea sume trebuie sa aiba strict efecte compensatorii, fara a transforma in amenzi excesive pentru autorii daunelor si nici in venituri nejustificate pentru victime”.
Mai mult decat atat, “Nu orice prejudiciu moral, chiar daca este cert, constituie o atingere adusa unui interes vrednic de o protectie juridica” (Boris Stark, Droit civil. Obligations, Libraires Technique, 1972, pg. 61) Daca pentru orice informatie care i-ar putea insulta pe terti, o opinie in spirit combativ, considerata defavorabila, instantele ar acorda sume excesiv de ridicate, s-ar crea cadrul pentru oportunistii persoane publice de a avea ca scop o sursa sigura si facila de imbogatire fara just temei, in desconsiderarea practicii constante a ECHR. Instanta trebuie sa urmareasca sa acorde o satisfactie morala, nepecuniara (ca si prejudiciul reclamat) si nu a unei sume de bani care va imbogati asa zisa victima pretinsului prejudiciu moral. In legatura cu acest aspect, invederam faptul ca publicarea hotararii in mai multe ziare are un caracter represiv, fata de faptul ca aceste costuri, ale publicarii, sunt exorbitante.
b)Neîndeplinirea condiţiei privind săvârşirea faptei licite
Articolul care face obiectul dezbaterii reprezinta in esenta o continuare a dezabterii publice a “Raportului Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România”, cunoscut sub numele “Raportul Tismaneanu”, reclamantul fiind membru al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Opiniile autorilor acestui raport au facut obiectul dezbaterilor publice si au fost subiect controversat inca de la prezentarea acestuia in Parlamentul Romaniei, reactiile publicului fiind diverse, raportul fiind considerat de la “un spectacol mediatic” la “o chestiune formala”, iar autorii sai analizati in mod combativ, sau laudati de catre mass-media.
In contextul analizei acestui raport si al autorilor sai, se face o scurta mentiune si despre reclamant, respectiv “recunoscutul agent al Securitatii Mihnea Berindei”, aspect incriminat in cererea de chemare in judecata.
Nu vom insista asupra apelativului “recunoscut” pentru ca acest aspect nu este incriminat in cererea de chemare in judecata, acesta facand referire la reclamant ca fiind o personalitate in domeniul istoric, politologic si sociologic. Daca s-ar avea in vedere recunoasterea colaborarii cu Securitatea, aceasta este evidenta, rezulta chiar din decizia Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, nr. 1707 / 14.12.2006, citata de reclamant, in care a a recunoscut ca a avut o anume legatura cu Securitatea, dar ca informatiile furnizate acesteia nu au avut caracter nociv. Paratul persoana fizica Victor Roncea a scris un editorial (EDITORIÁL, -Ă adj. Referitor la editarea cărţilor, a revistelor etc.; de editură. // s.n. Articol în care se arată părerea redacţiei unei publicaţii într-o anumită problemă. [Pron. -ri-al. / cf. fr. éditorial, it. editoriale, engl. editorial]., sursa Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986, sursa internet https://dexonline.ro/search.php?cuv=editorial). El si-a exprimat opinia, aprecierea personala cu privire la subiectul dezbatut pe larg, a emis o judecata de valoare, aceasta aflandu-se sub protectia art. 10 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, in masura in care se bazeaza pe o argumentare logica a autorului sau, respectiv are la baza elemente obiective care sa o justifice (hotararea ECHR pronuntata in cauza Lingens c. Austriei). In practica sa Curtea distinge intre indicarea faptelor si judecati de valoare. In timp ce existenta faptelor poate fi demonstrata, adevarul judecatilor de valoare nu este susceptibil de a fi probat. Cerinta probei adevarului unei judecati de valoare este imposibil de indeplinit si incalca insasi libertatea de opinie, care este o parte fundamentala a dreptului consacrat de art. 10 (hotararea ECHR pronuntata in cauza Dichand si altii c. Austria) Jurnalistul are dreptul la libertatea de exprimare, are dreptul sa isi formuleze concluzii proprii, sa comenteze informatia, sa furnizeze comentarii, idei, informatii care sa ofenseze, sa socheze, sau sa deranjeze prin transmiterea chestiunilor de interes public, asa cum este permis si in domeniul juridic. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare este valabila nu numai pentru informatiile sau ideile exprimate favorabil ori considerate ca inofensive sau indiferente, dar si pentru acelea care lovesc, socheaza sau nelinistesc (hotararile pronuntate de ECHR in cauzele Lingens c. Austriei, Hrico c. Slovaciei si Castells c. Spaniei).
Curtea a retinut ca libertatea de exprimare constituie o conditie fundamentala pentru existenta unei societati democratice, iar “presa joaca un rol eminent intr-o astfel de societate democratica. Ei ii revine rolul de a comunica, respectandu-si obligatiile si raspunderile, informatii si idei asupra tuturor chestiunilor de interes general.“ (hotararea pronuntata de ECHR in cauza De Haes si Gijeles c. Belgiei) Prin examinarea jurisprudentei Curtii Europeane a Drepturilor Omului. se desprinde ideea ca libertatea presei este categoria de discurs apărată in cea mai mare măsură, avand in vedere si cerintele pluralismului, tolerantei si spiritului deschis, fara de care nu exista o societate democratica.
Pentru a justifica pozitia privilegiata pe care acest tip de discurs o ocupa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pus accentul pe dreptul opiniei publice de a fi informata cu privire la chestiunile ce prezinta un interes public. Acestui drept ii corespunde o “obligatie” a ziaristilor de a raspândi informaţii şi idei, îndeplinidu-şi astfel rolul de “câine de pază al democraţiei.” In sprijinul celor afirmate vin si dispozitiile alin. 1 si 2 art. 19 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 : „1. Nimeni nu trebuie sa aibă de suferit din cauza opiniilor sale. 2. Orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept cuprinde libertatea de a căuta, de a primi şi de a raspindi informaţii şi idei de orice fel, indiferent de frontiere, sub forma orală, scrisă, tipărită ori artistică sau prin orice alt mijloc, la alegerea sa.“
Concluzionand, o interferenta in libertatea de exprimare a unui ziarist, este analizata de catre Curtea Europeană a Drepturilor Omului atat din perspectiva interesului individual, ci şi din perspectiva faptului ca “o sanctiune de acest tip poarta raspunderea pentru ingradirea presei in exercitarea rolului de furnizor de informatii si caine de paza ceea ce contravine libertatii de exprimare” (hotararea ECHR pronuntata in cauza Lingens c. Austriei).
c)In lipsa intrunirii celorlalte conditii ale raspunderii civile delictuale, analiza legaturii de cauzalitate apare ca inutila, mai ales cand nu se cunosc efectele concrete ale sintagmei incriminate, in raport de efectele altor expresii considerate defaimatoare ce apar pe web site-ul asociatiei coparate, neputandu-se stabili ce rezultat a produs fiecare fapta distincta si daca exista legatura intre acestea etc.
d)Neîndeplinirea condiţiei privind săvârăirea faptei ilicite cu vinovăţie.
Codul civil mentionaza vina care trebuie sa ii fie imputata celui care a cauzat altuia un prejudiciu, atitudinea subiectiva a autorului ei. In speta de fata, analiza vinovatiei ziaristului vizeaza atitudinea subiectiva a acestuia fata de fapta si fata de urmarile ei la momentul cand a savarsit-o. Nu exista intentia de a discredita in speta, ci doar de comenta pe marginea unor aspecte pe larg dezbatute (reclamantul aparand tangential in discutie).
Intr-un sistem democratic, un tip de cenzura ca aceasta, apta de a descuraja ziaristul de a mai emite critici similare in viitor nu este compatibil cu valorile promovate de esenta conceptului de societate democratica, concept care trebuie sa domine societatea in intregul sau.
Paratul, in calitate de jurnalist nu a folosit termenul juridic de “agent al poliţiei politice comuniste”, in sensul Legii nr. 187 din 7 decembrie 1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea poliţiei politice comuniste, asa cum este acesta definit de art 5 alin 2 din acest act normative. El nu a publicat editorialul sau intr-o revista de specialitate juridica, el nu cunoaste limbajul juridic de specialitate, iar limbajul lui este unul comun, sensul sintagmei “agent al Securitatii” se desprinde din Dictionarul Explicativ al Limbii Romane, unde termenul de “agent” are sensul de reprezentant oficial, putand fi extins in context la sintagma Agent secret.
In speta, sensul este cel comun, de colaborator al unui serviciu de informatii, paratul avand drept sursa de informare insasi Decizia evocata de catre reclamant (decizia Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, nr. 1707 / 14.12.2006), folosirea acestei sintagme fiind justificata si acoperita de un act oficial, in astfel de situatii nefiind nevoie ca ziaristul sa beneficieze de mai multe surse, sursa oficiala fiind suficienta (a se vedea hotararea ECHR in cauza Bladet Tromso si Stensaans c. Norvegiei).
Nu urmarim ca instanta sa aprecieze asupra colaborarii reclamantului cu fosta Securitate, ci apreciam ca reclamantul recunoaste si singur ca a fost supus la interogatorii de catre reprezentantii regimului comunist in perioada 1968-1970 (dupa cum rezulta si din decizia mai sus mentionata), a avut dosar fond retea deschis in vederea recrutarii si a fost recrutat pentru incadrarea informativa a unui element “lucrat activ”.
In dosarul reclamantului nu s-au gasit la data analizarii raporturilor sale exacte cu fosta Securitate de catre CNSAS, toate documentele olografe pe care acesta le continea, de aceea probatoriul a fost extins si la studierea mai multor dosare de urmarire penala apartinand persoanelor din anturajul reclamantului. Documentele olografe dintr-unul din aceste dosare, sunt inregistrate in antet pe numele conspirative “MIRCEA” si respectiv “SANDU”, numele de cod ale reclamantului.
Astfel, nota informativa pe numele conspirativ “MIRCEA”, face referire la alegerile din cadrul Asociatiei Studentilor de la Facultatea de Istorie Bucuresti, nota redactata asa cum afirma reclamantul in urma interogatoriilor sale de catre Securitate, dar in lipsa altor documente justificative, ridica semne de intrebare. Opinia publica nu poate sa considere neadevaruri cele aratate in sintagma ce face obiectul dezbatarii atat timp cat sunt dovezi contrare in acest sens, dovezi pe care nici reclamantul nu le-a combatut in interogatoriu. Prin urmare, a existat o relatie speciala a reclamantului cu Securitatea, relatie pe care nu orice cetatean a avut-o, ca atare nuantele nu-i atenueaza colaborarea.
Legea nr. 187 din 7 decembrie 1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea poliţiei politice comuniste a fost declarata neconstitutionala de catre Curtea Constitutionala (prin decizia nr. 51 din 31 ianuarie 2008), prin urmare, nu putea servi unui nespecialist sa formuleze verdicte in baza sa si nici paratul nu poate fi acuzat ca a “contestat” o decizie a CNSAS. Aceasta decizie putea sa fie contestata, juridic, doar de catre reclamant si de catre solicitanti, paratul neincadrandu-se printre solicitanti. Faptul ca decizia CNSAS nu a fost contestata, nu ii da caracter de adevar suprem sau de “autoritate de lucru judecat” si poate face obiectul dezbaterii publice, fara a se replica ca aceasta solutie putea fi contestata doar judiciar. In acest sens, chiar in cauza Dalban contra Romaniei, ECHR a apreciat ca o solutie de neincepere a urmaririi penale nu este suficienta pentru conferi instantei dreptul de a sanctiona libertatea de exprimare. Decizia nr. 51 din 31 ianuarie 2008 a Curtii Constitutionale a contestat legitimitatea Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, constatand ca prin “abaterile de la statutul constitutional al justitiei si prin confuzia intre functia de ancheta, cea de judecata si cea de solutionare a cailor de atac impotriva propriilor decizii precum si prin faptul de a da, in aceleasi cauze, verdicte noi, contrare celor validate prin deciziile definitive ale instantelor judecatoresti” se defineste ca o jurisdictie extraordinara interzisa de art 126 al. 5 din Constitutia Romaniei, astfel incat o decizie a acestui organism nu mai poate fi privita ca avand caracter de analiza si concluzie incontestabila.˝
Interferenta in exercitiul libertatii de exprimare al paratului nu poate avea un fundament pentru a fi necesara intr-o societate democratica, reputatia reclamantului prin publicarea sintagmei litigioase nu a fost afectatata in conditiile in care este in continuare o personalitate in domeniul istoriei, sociologiei si politologiei.
Fata de aceste aspecte ce acopera minimul factual solicitat de ECHR pentru a nu fi sanctionata o judecata de valoare, apreciem faptul ca nu poate fi retinuta nicio forma de culpa, facand trimitere chiar la intentiei in materia insultei si a calomniei (tot “delicte de presa” ca si cel reclamat in cauza), care consta intr-o „ … anumita particularitate a atitudinii subiective a faptuitorului, caracterizata prin rea-credinta. Cu alte cuvinte, de esenta acestei infractiuni este ca faptuitorul sa actioneze animat de intentia de a discredita, de a compromite pe cel vizat prin afirmatiile ori imputarile sale publice …” fiind constient ca fapta imputata este neadevarata (Decizia penala nr. 2808/31.05.2002, in Pandectele Romane nr. 3/2004, II, p. 54).
Paratul a avut informatii veridice, oficiale asupra subiectului, nu a incercat denaturarea imaginii reclamantului, cuvintele sale inscriindu-se in etica profesionala care se impune unui ziarist, judecata de valoare emisa nefiind excesiva sau disproportionala in raport cu scopul legitim urmarit, acela de a aduce la cunostinta publicului cat mai multe aspecte despre Raportul Comisiei Tismaneanu, membrii sai etc.
Sintagma litigioasa nu este lipsita de o baza factuala suficienta, nu exista o eroare bine-intentionata a jurnalistului care sa conduca la concluzia ca a actionat cu rea-credinta, subiectul dezbatut era oricum de o importanta covarsitoare si preocupa pana la momentul aparitiei articolului in ziarul ZIUA presa interna si internationala, incat atitudinea paratului analizata global demonstreaza ca a actionat cu buna-credinta si ca afirmatia sa se inscrie intr-un discurs jurnalistic acceptabil intr-o societate democratica.
Termenii folositi de parat in articolul care a aparut in ziarul ZIUA nu au fost considerati de partea lezata ca fiind vadit ofensatori (Mamère c. Frantei, nr. 12.697/03, § 25, CEDO 2006), afirmatia este una tangentiala si nu poate fi calificata ca fiind o campanie de denigrare impotriva sa, caracterizata prin perseverenta si mijloace ilicite, care sa aiba un impact major asupra publicului larg.
Cu privire la existenta raportului de prepusenie si savarsirea faptei in cadrul functiilor incredintate de comitent prepusului apreciam ca in materie de presa nu exista raport de prepusenie, avand in vedere faptul ca jurnalistul colaboreaza cu ziarul prin intermediul unui contract de cesiune drepturi de autor. Astfel, intre jurnalist si ziar nu exista relatie de subordonare (raport de prepusenie), ziaristul fiind cel care garanteaza si este singurul raspunzator pentru materialul propus. In speta, nu exista un contract intre subscrisa si autorul afirmatiei litigioase prin care sa se fi comandat un subiect privindu-l pe reclamant, prin urmare fapta nu au fost savarsita in functia care a fost incredintata paratului. Un articol nu este comandat, ziaristul este cel care scrie articolul pe un anumit subiect, în funcţie de contextul existent, de preocuparile sale etc.
Pentru toate aceste aspecte, solicitam onoratei instante sa respinga actiunea ca neintemeiata, cu cheltuieli de judecata.
In drept: Ne fundamentam apararile pe dispozitiile art. 146 C.pr.civ. art. 998-999, 1000 alin. 3 Cod civil, art. 30 alin. 2 Constitutia Romaniei, art. 10 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, alin. 1 si 2 art. 19 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile civile şi Politice, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, precum si pe celelalte dispozitii legale la care am facut referire.
Cu aleasa consideratie,
SC ZIUA SRL prin avocat George Papu
DOMNULUI PRESEDINTE AL JUDECATORIEI SECTOR 1 BUCURESTI
Doi parlamentari ieşeni PDL cer conducerii filialei să-şi asume răspunderea pentru eşecul în alegeri
IAŞI (MEDIAFAX) – Doi parlamentari ieşeni ai PDL cer conducerii fillialei locale să-şi asume răspunderea pentru eşecul înregistrat de democrat-liberali la alegerile europarlamentare din judeţul Iaşi, rezultatul scrutinului plasând PDL în urma PSD la peste 12 procente, transmite corespondentul MEDIAFAX. Senatorul PDL Mihaela Popa, totodată prim-vicepreşedinte al filialei judeţene a partidului, şi deputatul PDL Daniel Oajdea au declarat, luni, presei că Biroul Permanent Judeţean al organizaţiei ar trebui convocat cât mai rapid, pentru a face o analiză serioasă asupra rezultatelor filialei. “Rezultatul PDL Iaşi este slab. Voi cere o analiză detaliată a situaţiei. Eu, personal, sunt capabilă să îmi dau demisia din funcţia de prim-vicepreşedinte al organizaţiei, deşi nu am fost solicitată să fac parte din echipa de campanie. Cred că se impun schimbări atât la vârful filialei judeţene, cât şi la şefia filialei municipale”, a afirmat senatorul Mihaela Popa. La rândul său, deputatul PDL Daniel Oajdea a afirmat că “este necesară în mod cert o schimbare de strategie a filialei, inclusiv a omului din fruntea organizaţiei, Dan Cârlan”. “Rezultatele sunt încă mari, faţă de modul în care PDL a făcut campanie la Iaşi. Cei de la centru sunt la fel de vinovaţi ca şi liderul filialei PDL Dan Cârlan, pentru că l-au susţinut după eşecurile repetate ale acestuia”, a spus deputatul Daniel Oajdea. În replică, liderul PDL Iaşi, Dan Cârlan, a declarat pentru MEDIAFAX că orice comentariu făcut la cald e superficial, adăugând că se va face o analiză a rezultatelor PDL Iaşi. “Cu siguranţă că vom face o analiză. Dacă se ajunge la concluzia că trebuie asumate şi nişte responsabilităţi, se va întâmpla asta”, a mai spus liderul PDL Iaşi. PSD s-a situat pe primul loc în judeţul Iaşi, după alegerile europarlamentare, potrivit rezultatelor finale centralizate de Biroul Electoral Judeţean, cu 37,63 la sută, fiind urmat de PDL – 25,2 la sută şi PNL – 17,41%. Departamentul Corespondenţi, [email protected]
Portalul HotNews, dupa atacul incalificabil la adresa Elenei Basescu, executat prin tutarul Monicai Macovei, Dan Tapa laga, continua in rafale si ii face reclama “papesei societatii in civil” Tatiana Alina Mungiu Pipidi, care, in loc sa-si inghita veninul in urma infrangerii sale pe toata linia, scuipa otrava de la Berlin. Nu o sa-i redau analiza sa infantila (daca n-ar fi Reteaua Soros – fondatoarea HotNews, de altfel – cred ca nici ca femeie de serviciu nu si-ar gasi de lucru) ci doar comentariile. Pana acum doua, care o pun la punct:
Cum adica draga mea? (Luni, 8 iunie 2009, 14:22) Traficantul de Influenta [anonim] “Absenteismul european nu este atat de dramatic. O Uniune puternica nu e afectata de rezultatul la alegerile europene”. Cum vine asta? Pai ar insemna sa guvernezi fara sa ai pe cine sa guvernezi (putin exagerat, dar se intelege principiul). Prin aceste sondaje nu se vede decat esecul UE ca si principiu. Cata vreme statele se guverneaza singure si au propriile sisteme in interiorul UE, putin o sa il intereseze pe cetatean de nivelul macro , cand el traieste undeva la nivel micro, si legile date acolo il impacteaza pe el direct. UE e un fel de joc, un joc esuat, pentru ca nici o tara nu gandeste solidar cand e vorba de un moment delicat. Adu-ti aminte de momentul evenimentelor violente din Moldova. Romania a avut o pozitie cat de cat clara, in timp ce ceilalti membri au preferat sa stea cumintei in banca lor, sa nu cumva sa supere muica Rusie. In aceste conditii insasi principiile de baza ale unei astefel de Uniuni cad si nu poti sa iti pui decat o simpla intrebare: Ce Dumnezeu cautam noi aici? Parerea mea, suntem aici sa cumparam, sa depozitam ce au mai nasol si in general sa tinem capul la cutie. raspunde trimite 0 (0 voturi) Aha ! Vom avea Coalitia pentru o UE curata ! (Luni, 8 iunie 2009, 14:25)
MIHAI 2 [anonim] Doamna aceasta a fost infranta in multe feluri. * EBA a repurta impotriva ei unul dintre cele mai mari succesuri. * Vadim si Becali sunt acolo , in dreapta !! * Ca de Udrea la Ministerul Turismului nu mai spun. * Nici de lipsa de solidaritate a Monicai…se stiu fetele intre ele… …nu taria de caracter le-a tinut unite candva. * Un excelent prilej de a tacea a fost ratat de doamna Mungiu.
Mihai Șora: Ceea ce se cere pentru Basarabia se refuză Transilvaniei
L’Express – Decembrie 1990 (săptamâna 7 – 14)
Roumanie: Les vieilles ficelles du pouvoir
Faute de veritable dessein, Iliescu joue, comme son predecesseur, la fibre nationaliste.
Le choix de la date en dit long. La fete nationale roumaine se celebre desormais le l-er decembre, anniversaire du rattachement de la Transylvanie, vote en 1918 â Alba Iulia. C’est la que, samedi dernier, sur fond de ferveur chauvine, le chef de l’Etat, Ion Iliescu, a souhaite voir «tous Ies Roumains retrouver leur mere patrie». Pour l’occasion, le president elu, si police hors frontieres, n’a pas craint de s’afficher au cote de Radu Ciontea, leader de l’organisation fascisante Vatra Romaneasca et chantre de la «Grande Roumanie».En clair, partisan de la resti-tution de la Bessarabie et de la Bucovine du Nord, attribuees en 1940 â l’URSS. Comme hier Ceausescu, le pouvoir mise sur l’exutoire naţionaliste. «Iliescu est incoherent, juge son ex-ministre de l’Education, Mihai Sora, president de la toute jeune Alliance Civique [opposition] : il clame au sujet de la Bessarabie ce qu’il recuse pour la Transylvanie.»
Ballottee par l’Histoire, cette derniere, ou vit une minorite hongroise de 2 millions d’âmes, reste un redoutable foyer de tensions. Andras Suto en sait quelque chose. Sauvagement agresse lors des affrontements de Tîrgu Mureş — 5 morts et plusieurs centaines de blesses en mars dernier — l’ecrivain de souche magyare a perdu un oeil. A son retour de Boston, ou les chirurgiens tenteront de sauver le second, il compte regagner sa ville. «Avec une profonde angoisse, confie-t-il â L’Express. Mais c’est ma terre, ma vie. Depuis mars, les Hongrois fuient par milliers. Plus encore que sous Ceausescu. Si je pars, tous me suivront. Je suis leur dernier espoir.» Jamais en retard d’une outrance, la presse acquise aux activistes de Vatra, souvent lies â l’ancien regime, accuse Suto de fomenter des troubles ethniques. Comme elle accable Laszlo Tokesou Doina Cornea. Parmi leurs procureurs les plus feroces, Eugen Barbu, hier propagandiste zele des Ceausescu, aujourd’hui plume de fiel de «România Mare», hebdo-madaire miraculeusement j epargne par la penurie de papier. Le quotidien « România Libera » ou « 22 », la revue du Groupe de dialogue social, n’ont pas cette chance. Pas plus, semble-t-il, que la commis-sion d’enquete sur Tîrgu – Mureş : son rapport n’a jamais ete publie. Dans ce contexte empoisonne, seuls quelques intellectuels preservent le dialogue entre communautes. Car il n’y a guere â attendre des Etats eux-memes. Dire que Bucarest suggere d’heberger une commission vouee â l’apaisement des differends entre les minorites! Pour en pousser les membres au suicide ? Vincent Hugeux ■
June 16th, 2009 
VR 
Posted in Uncategorized 
Tags: 
