Niște Huligani de-ai lui Ceaușescu și Golani de-ai lui Iliescu au fost printre puținii bucureșteni care în noaptea de Înviere 2020 au răspuns preoților la urarea HRISTOS A ÎNVIAT! la fel ca și acum 30 de ani, în Piața Universității 1990: ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
Câțiva români au mers la Învierea Domnului în 2020 la fel ca și în 1990, când s-a sărbătorit primul Paști în libertatea care a durat doar 30 de ani. “Așa bucurie n-am mai simțit niciodată… Nu mor caii când vor câinii!”, a scris unul dintre ei. “Nimeni nu putea să oprească 40 000 de oameni înarmați cu lumânări”, a remarcat un al doilea.
Alți români, din țară, respectiv din Piatra Neamț, au zis că dacă nu ne lăsați în Biserici venim cu Biserica din noi chiar și în magazine. Și au cântat spontan Hristos a Înviat! într-un supermarket, după cum puteți urmări în imaginile de mai jos, preluate tot de pe Facebook.
“Dragostea rănită a lui Dumnezeu a biruit lumea!”
HRISTOS A ÎNVIAT!
Republic aici și Mesajul Părintelui Dumitru Stăniloae către Piaţa Universităţii, de acum 30 de ani:
Iubiţi tineri ai României, Hristos a înviat!
Vă trimit acest salut în scris, deoarece neputinţa bătrâneţii nu-mi permite să viu direct în faţa voastră. Domnul cel înviat să fie cu voi, să vă susţină în viaţa cea nouă şi plină de veşnică nădejde pe care ne-a câştigat-o cu dragostea care a mers până la moarte.
Vă rog să fiţi tari şi uniţi în credinţa în El.
Precum ne iubeşte El să-L iubim şi noi pe el şi să ne iubim unii pe alţii. Aşa va birui poporul nostru greutăţile prin care trece, aşa ne vom păstra ca un popor puternic şi ne vom impune lumii întregi. Aşa ne vom păstra unitatea şi identitatea noastră spirituală ca neam românesc care avem ceva de dat lumii.
Domnul Hristos să fie cu voi, cu toţi şi cu neamul nostru acum şi în vecii vecilor, căci vor veni neamurile la judecată şi fiecare va aduce avantaj că nu s-a lăsat intimidat de nicio ameninţare, că nu a crezut şi nu a iubit decât Poporul Român.
Închei rugându-vă din adâncul inimii să ne păstrăm uniţi, să slujim Adevărul, să nu ne lasăm speriaţi de nimic şi să dăm ţării pilda revoluţiei adevărate. Noi să nu ne micşorăm slava!
Bucureşti, 15 mai 1990
În aceea noapte s-a cântat la lumina lumânărilor „Hristos a Înviat” şi s-au făcut rugăciuni, Piaţa Universităţii devenind o biserică uriaşă împodobită cu icoana Mântuitorului şi a Maicii Domnului cu Pruncul, sus pe umerii Universităţii sub cupola înstelată a cerului de vară, iar balconul a devenit precum un amvon cosmic. A fost şi Părintele Constantin Galeriu în Piaţă să pecetluiască hotărârea mulţimilor aducând binecuvântarea. Ce s-a întâmplat după aceasta este bine ştiut. Artizanii provocărilor şi manipulărilor au reuşit să deturneze scopul nobil al acestui miting, sfârşind în barbarie şi violenţe care au făcut înconjurul lumii. (Silviu Despa)
,,Săvârşitu-s’au!” Cerul și pământul, iarăși împreună, pentru cea dintâia oară dela păcatul vechiului Adam, și-au țipat în noapte durerea: ,,astăzi s’a spânzurat pre lemn Cela ce spânzură pământul pre ape…”; și s’a spintecat catapeteasma bisericii.
Ce cald și greu e aerul în noaptea asta! Cald și greu de rugăciune. Căci chiar dacă noi nu ne mai rugăm, undeva cântă pentru noi îngerii și se roagă sfinții. Pentru noi; pentru păcatele noastre; pentru neîntelegerea și împietrirea noastră, care e cel mai greu păcat. Stau numai și cumpănesc ce lipsă de raport e între noi și vremuri. Și cum trecem cu ochii închiși pe lângă porțile împărăteşti ale mântuirii! Cum? Reculegerea noastră, a tuturor, să fie mai puțin însemnată decât o schimbare de guvern?
Mintea noastră nu ar fi fost mai clară, sufletul nostru nu ar fi fost mai ferm, dragostea noastră nu ar fi fost mai largă și hoțărârea noastră nu ar fi fost mai rodnică după o săptămână de cufundare în noi înșine? Sau poate că așa a vrut Dumnezeu, că de data aceasta destinele noastre să se înnoade când își dă duhul pe Cruce mielul Domnului, când plesnește cerul sub fulgere în miros greu de pucioasă, când ne prohodim ,,Primăvara dulce” și stă pământul încordat în așteptarea bucuriei celei mari a Învierii? Cine știe!
Desigur, nimeni nu poate ști; dar evident e totuși un fapt: lipsa putinţei noastre de a lega văzutul cu nevăzutul lipsa de sevă metafizică a aplicării noastre la cotidian. Când începe o treabă, romanul își face mai întâi o cruce. De ce? Că să cheme în ajutor pe Dumnezeu? Nu tocmai. Ci că să pună acțiunea lui sub egida lumii celeilalte, dela care totul purcede; că să deschidă înspre realitățile lui concrete poarta prin care să pătrundă Puterile și Stăpâniile, că să restabilească unitatea originară dintre Dumnezeu și creațiune. Crucea aceea simplă, înfricată și umilă este – cine s’ar fi gândit? – mărturisirea și închinarea cotidiană a Paştilor.
Căci Paștele asta sunt: marea dramă prin care, după hotarârea lui Dumnezeu, s’au aruncat iarăși punți de legătură între creațiune și Stăpânul ei. Restabilindu-se – ca posibilitate numai, e adevărat, ca posibilitate la îndemâna celor cari înțeleg și vor – starea dela început, când omul trăia cumpănit și împăcat cu el însuși în Dumnezeu.
Starea asta fusese ruptă prin păcatul primului Adam: care adâncise, prin vina lui și a Șarpelui, o prăpastie între el și Făcătorul lui, origine a ţăcăelii, a sbuciumului și a chinurilor noastre. Pentru umplerea acestei prăpăstii îi fusese făgăduită dela început jertfa Mielului, singura care putea să ne răscumpere. Ea a venit. Prin pătimirea lui Christos, Dumnezeu și Om, cel de-al doilea Adam. În zilele astea ni se împlinește jertfa făgăduită – și mâine va răsuna imnul de bucurie a învierii, pecetea mântuirii noastre, puntea dintre văzut și nevăzut. Căci a înviat Dumnezeu-Omul, lăsând să irumpă realitățile de DINCOLO dincoace, și a înviat Dumnezeu – Omul, deschizând poarta celor de DINCOACE înspre Dincolo.
Vedeți ce posibilități mari, nebănuite ni se deschid și cum putem iarăși înnoda firul bucuriei contemplative, al echilibrului nostru vecinic, rupt prin ispita diavolului?
Să mărturisim deci Paștele. Să facem că cei simpli și adevărați semnul crucii la fiecare act al vieții noastre, slăvind și sfinţind orice gest și orice început, asigurându-le rodnicia. Căci omul nu poate trăi desprins de Dumnezeu și cazna lui nu poate rodi în afară de El. Să facem semnul crucii, care nu însemnează acceptarea suferinței, ci dimpotrivă chezășia mântuirii.
La locul Căpăţânii crucea de supliciu strălucește de toate nădejdile noastre împlinite. Nu vrem să coborâm strălucirea asta în noi? …
Să facem deci semnul crucii, mărturisirea Paştilor!
Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,
Al morții rece spirit se strecură-n tăcere;
Un singur glas îngână cuvintele de miere,
Închise în tratajul străvechii evanghelii.
C-un muc în mâni moșneagul cu barba ca zăpada,
Din cărți cu file unse norodul îl învață
Că moartea e în luptă cu vecinica viață,
Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-și prada.
O muzică adâncă și plină de blândețe
Pătrunde tânguioasă puternicile bolți:
„Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colț,
Înveninând pre însuși izvorul de viețe.
Nimica înainte-ți e omul ca un fulg,
Ș-acest nimic îți cere o rază mângâioasă,
În pâlcuri sunătoare de plânsete duioase
A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg.”
Apoi din nou tăcere, cutremur și sfială
Și negrul întuneric se sperie de șoapte…
Douăsprezece pasuri răsună… miez de noapte…
Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.
Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…
Colo-n altar se uită și preoți și popor,
Cum din mormânt răsare Christos învingător,
Iar inimile toate s-unesc în armonie:
„Cântări și laude-nălțăm
Noi, Ție Unuia,
Primindu-L cu psalme și ramuri,
Plecați-vă, neamuri,
Cântând Aleluia!
Christos au înviat din morți,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!”
„Cântări și laude-nălțăm
Noi, Ție Unuia,
Primindu-L cu psalme și ramuri,
Plecați-vă, neamuri,
Cântând Aleluia!
Christos au înviat din morți,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!”
Mihai Eminescu – Învierea
“Domnul Iisus Hristos a adus şi El mărturie pentru Sfântul Duh spunând: „Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt pe care-L va trimite Tatăl în numele Meu, acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu” (Ioan 14, 26). Şi iarăşi: „Iar când va veni Mângâietorul pe care Eu îl voi trimite vouă, Duhul Adevărului, care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (Ioan 15, 26). Şi iarăşi: „Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci câte va auzi va vorbi şi cele viitoare va vesti. Acela Mă va slăvi” (Ioan 16, 13-14). Şi această promisiune a fost îndeplinită la fel ca orice altă promisiune a adevăratului Mesia, o, purtătorilor de Hristos.”
Sfântul Nicolae Velimirovici – Credinţa poporului lui Dumnezeu (traducere de Diana Potlog, Editura Sophia, Bucureşti, 2001, p. 39)
„Iubeşte-L pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. De aceste două porunci ţin toată Legea şi proorocii”. Iubire faţă de Dumnezeu şi iubire faţă de aproapele – două porunci strâns legate una de alta: cel ce o ţine pe una dintre acestea, dar pe cealaltă n-o ţine, acela n-o are nici pe cea pe care pare că o ţine. Căci, după cum nu se numeşte om un suflet fără trup, şi nici invers: trup fără suflet, tot aşa nu există nici iubire faţă de Dumnezeu, dacă nu-i unită cu iubirea faţă de aproapele. Şi nici invers: iubirea faţă de aproapele nu se numeşte iubire dacă nu este şi cea faţă de Dumnezeu. De aceea, arareori vei găsi iubire adevărată.
Păgânii nu o cunosc, chiar dacă par a avea iubire unii pentru alţii. Cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu sunt străini de iubire.
Iudeii, chiar dacă au iubire unii faţă de alţii, însă urându-L pe Domnul Legii care zice „să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta!”, agonisindu-şi în inima lor ură în locul iubirii, L-au răstignit pe Domnul slavei, după cum zice proorocul: „Şi au răsplătit cu ură în locul iubirii Mele”.
Iubire n-au dobândit nici cei care spun că Fiul lui Dumnezeu este creatură sau făptură, deşi au iubire unii pentru alţii. Dacă spune cineva că-L iubeşte pe Tatăl, dar pe Fiul nu-L iubeşte, se află departe de iubirea faţă de Tatăl, după cum zice Apostolul: „Cine nu-L are pe Fiul nu-L are nici pe Tatăl”. Dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui. Aşadar, numai cei care cugetă cu dreaptă credinţă despre Tatăl, despre Fiul şi despre Sfântul Duh, aceia şi-au agonisit plinătatea iubirii. Iubirea mărturiseşte pe Tatăl, I se închină Fiului şi Îl preaslăveşte pe Duhul Sfânt; Iubirea nu desparte armonia Treimii.
Niciun cuvânt nu este de-ajuns a vorbi despre iubire după vrednicie, pentru că aceasta nu este de pe pământ, ci din cer. O, Iubire, care vieţuieşti împreună cu îngerii, te hrăneşti laolaltă cu părinţii, locuieşti împreună cu proorocii, te lupţi împreună cu mucenicii, cânţi într-un glas cu apostolii şi ţii Biserica laolaltă!
Iubirea nu ştie de vrăjmaş, duşman nu are, aduce o cunună de pace; iubirea îmblânzeşte sufletele pornite spre ucidere şi slăveşte mulţimile înţelegătoare; iubirea, care nu încape în lumea întreagă, dar care se sălăşluieşte în inima smerită; iubirea-i mai dulce decât mierea şi laptele, având dulceaţa nu numai în gură, ci şi în adâncul inimii; iubirea se armonizează cu toate, prin ea s-au întemeiat cele pământeşti, prin ea sporesc cele cereşti; iubirea, pentru care Dumnezeu Şi-a trimis Fiul în lume: „căci într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat” în lume pentru noi; iubirea ne-a învăţat să îndurăm cele din primejdii şi pe uscat, şi pe mare; pe mucenici iubirea îi desăvârşeşte, îi fericeşte, îi încununează; iubirea îl priveşte pe aproapele ca pe sine, iar pe cele ale sale le socoteşte comune tuturor; iubirea îşi asumă suferinţa aproapelui; iubirea găteşte masă de obşte tuturor, bogatului şi săracului, înţeleptului şi omului simplu; iubirea îndulceşte sufletul amărât, pe cel zdrobit îl tămăduieşte, iar pe cel umilit îl face să-nflorească; iubirea poartă flacăra nestinsă a fecioriei, iar pe cei apropiaţi îi cercetează cu grijă; iubirea deschide uşile împărăţiei, le aduce înăuntru pe fecioarele purtătoare de cunună, iar pe cei ce au vieţuit în căsnicie curată nu-i opreşte să intre; iubirea îndrăgeşte mila, iar celui ce o lucrează îi găteşte cununi dăurite; iubirea nu cunoaşte îngâmfare, ci îi slăveşte pe cei smeriţi; iubirea fuge de blesteme, îndrăgind binecuvântarea; pe bărbaţii şi pe femeile care se unesc în căsătorie iubirea îi sfătuieşte să vieţuiască într-un cuget şi nu voieşte nicicând să se depărteze unii de alţii; iubirea-i îndeamnă pe părinţi să-şi îndrăgească pruncii, iar pe copii să le slujească părinţilor ca unor stăpâni; iubirea-i sfătuieşte pe stăpâni să fie milostivi faţă de slujitori, iar pe slugi să-şi slujească stăpânii fără viclenie; iubirea scoate afară frica şi aduce în inimi îndrăzneala către Dumnezeu; căci zice: „iubirea desăvârşită alungă frica”; iubirea ne-a împletit nouă această cunună a părinţilor şi ne-a întemeiat dulce şi roditoare rădăcină a nădejdii, iubirea mână turma în staulul Bisericii şi-i dă să pască hrana Raiului; iubirea ne-a îndreptat auzul tuturor către o singură ascultare şi limba ne-a deschis-o; iubirea educă trupul, înflăcărează duhul şi curăţeşte sufletul; iubirea slăveşte chinurile pustnicilor şi le deschide acestora strălucitoare sânurile Fiului; de care să ne învrednicească şi pe noi Stăpânul a toate, în vecii vecilor. Amin!
Iubirea de Dumnezeu este lucru dumnezeiesc
Iubirea, scara ce duce la cer, nici un cuvânt nu o poate lăuda după vrednicie. Iubirea este împreună cu Tatăl pe tron şezătoare, iubirea uneşte cele pământeşti cu cele cereşti; pe aceasta nu-i va fi limbii de ajuns, nici mintea nu va găsi cum s-o preamărească după cuviinţă. Iubirea încinge lumea creată de Dumnezeu cu podoabă desăvârşită; ea este călăuza multora spre unitate, aducând mulţime de oameni şi îngeri la asemănare întru chipul unei singure frumuseţi sfinte. Căci, fiind ea însăşi o singură formă, tocmeşte întreaga fire raţională către asemănarea cu Dumnezeu: nu în cei care se înstrăinează de El îşi află odihna, ci în cei care I se supun Lui şi s-au unit cu El. Chiar dacă sunt mai mulţi, înclină cu toţii către aceeaşi simfonie şi vădesc această armonie ca pe un lucru ales şi fermecător. Astfel, multele şi feluritele lucrări ale Duhului Sfânt, reunite într-o singură şi bună înţelegere, vădesc o frumuseţe cu totul asemănătoare şi proprie lui Dumnezeu, de mult preţ în faţa Lui şi vrednică de bucuria sfântă a Creatorului.
Din iubire pentru oameni a coborât Dumnezeu pe pământ şi cu oamenii a petrecut, nu închinat în temple ascunse şi retrase, ca odinioară, ci S-a pogorât împreună-locuitor cu oamenii întru asemănarea şi convieţuirea cu noi, pentru ca, apropiindu-ne pe toţi întru legătura Aceluiaşi Duh, să ne facă un singur trup şi un singur duh. Fiind iubirea dumnezeiască slujitoare a Domnului şi a Duhului <Sfânt>, pe cele risipite le adună, iar pe cele înstrăinate şi le face prietene.
O, lucrare minunată a lui Hristos, iubirea! O, taină a mântuirii lumii! Din iubire Îl trimite Dumnezeu şi Tatăl pe Fiul Său Cel Unul-Născut; căci, zice Apostolul „Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea”. Iubirea rabdă cu bucurie necazurile pentru aproapele, prin iubire ni se porunceşte să fim slujitori unii altora: „prin iubire slujiţi unul altuia!”; bunurile personale, ale fiecăruia în parte, iubirea le face comune tuturor; iubirea ţi-l arată pe aproapele ca şi cum ai fi tu însuţi şi te face să-i porţi păcatele ca şi cum ar fi ale tale. Prin iubire creşte turma lui Hristos; iubirea îmblânzeşte sufletele pornite spre ucidere, toceşte armele vrăjmaşilor, aduce cu sine uitarea de toţi vrăjmaşii şi aşează în lume vieţuirea paşnică a lui Hristos. „Căci nici un neam nu va mai ridica sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa să se războiască”. De aceea zice: „Răsări-va în zilele lui dreptatea şi mulţimea păcii, până ce nu va mai fi luna”. Strălucită este şi pilda vieţuirii paşnice! O, iubire, întemeietoare a fericitei păci, care-l alungă pe demon, duşmanul şi vrăjmaşul oamenilor! O, iubire, din pricina căreia se tânguieşte diavolul pentru oamenii cei paşnici, dar prin care îngerii se bucură împreună, văzând în oameni însuşi chipul păcii lor!
Îngeri dănţuiesc împrejurul cetei noastre şi se bucură pentru noi, că le urmăm pilda de viaţă. Căci dacă pentru un singur păcătos care se pocăieşte se face bucurie în cer, după cuvântul Domnului, cu mult mai mult pentru aşa mare mulţime a celor ce se mântuiesc. Căci bucuria veacului ce va să fie prin aceasta se arată – jale diavolului şi vânturătoare demonilor! – când ne vom aduna laolaltă în coruri, într-o singură suflare şi-ntr-un singur cuget spre a-I cânta lui Dumnezeu imn de laudă întru totul asemenea Heruvimilor şi când vom urma pilda preaslăvitei lor cântări. Căci precum aceia, urmând unul celuilalt, aduc cântare întreit-sfântă, tot astfel şi noi, adunându-ne, după modelul lor, în două coruri şi dând răspunsuri unii altora, cântăm cântare duhovnicească. Celor din afară le stârneşte mirare, dor celor ce privesc şi râvnă celor ce aud, iar în noi se descoperă o pricepere dumnezeiască şi lucrătoare, prin care simţim cum sunt smulse din noi toate pricinile relei purtări şi ale dezbinării. Prin noi, toţi Îl vor slăvi pe Dumnezeu, văzând pe pământ vieţuirea cea cerească. De aceea Pavel ne-a învăţat să avem cu toţii un singur cuget şi acelaşi lucru să-l spunem; de aceea Hristos îi trimite pe Apostoli doi câte doi; instituie până şi buna înţelegere între femei, pentru ca şi adunarea fecioarelor să ia parte la urmarea pildei îngerilor. Cât de minunate sunt cele ale sfintei şi dumnezeieştii iubiri!
Cel ce are ură împotriva aproapelui său, chiar dacă pare că-L iubeşte pe Hristos, este mincinos şi se înşeală pe sine însuşi. Căci zice Apostolul Ioan: „Această poruncă o avem de la El, ca cel ce-L iubeşte pe Dumnezeu să-l iubească şi pe fratele său”; şi iarăşi zice Domnul: „Iubeşte-L pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.
O, neînchipuită minune! Că cel ce are iubirea nefăţarnică, împlineşte toată Legea. O, putere nemăsurată a iubirii! Nimic nu-i mai de cinste decât iubirea, nici în cer, nici pe pământ. De aceea, Apostolul Pavel, învăţând că nimic nu-i pe măsura iubirii, a scris şi a trimis la marginile lumii, zicând: „Fraţilor, nimănui cu nimic să nu-i fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul” şi să vă puneţi viaţa unul pentru altul! Căci aceasta este iubirea: capul tuturor virtuţilor, sarea virtuţilor. Iubirea-i „plinirea Legii”, iubirea-i mântuire negreşită. Ea de la început a biruit în inima lui Abel, ea s-a făcut cârmuitoarea lui Noe, ea a lucrat împreună cu patriarhii, ea l-a scăpat pe Moise, ea l-a făcut pe David locaş al Sfântului Duh, ea s-a sălăşluit în prooroci, ea l-a îmbărbătat pe Iov.
Iubirea L-a coborât la noi pe Fiul lui Dumnezeu din ceruri.
„Creştinul n-are de ce să se teamă, dacă are pe Mântuitorul Hristos lângă el, Stăpân şi Împărat. Mergeţi cu El înainte şi nu vă temeţi de ce vă vor spune vouă, nu vă temeţi deloc!”
Despre starea de sănătate şi despre nevoia de rugăciune pentru Părintele Justin Pârvu
Hristos a înviat!
Părintele nostru stareţ, Arhimandritul Justin Pârvu, ne-a fost şi ne este tuturor pildă de viaţă în Hristos şi de neîncetată părtăşie cu Dumnezeu şi cu Sfinţii. Ani de zile ne-a dăruit necondiţionat dragostea sa şi numai cei ce i-au fost alături clipă de clipă ştiu ce program de nevoinţe supra-omeneşti şi-a impus pentru a mîngîia, a alina şi a tămădui suferinţele sufleteşti şi trupeşti ale celor ce i-au trecut pragul şi pentru a cîştiga pentru Hristos şi Împărăţia cerurilor pe toţi cei depărtaţi de Dumnezeu.
Unii dintre noi i-am cunoscut personal pe Părinţii Cleopa Ilie, Arsenie Papacioc, Sofian Boghiu şi Adrian Făgeţeanu şi ştim că nici unul dintre ei nu a avut o nevoinţă atît de mare pe cît şi-a luat Părintele Justin. Ani de zile şi-a oprit pentru sine doar 2-3 ore de somn pe zi, renunţînd de multe ori şi la acelea dacă vreun pelerin se rătăcea sub fereastra chiliei sale tocmai cînd sfinţia sa ar fi trebuit să se odihnească. De multe ori i-am fost alături 16 pînă la 20 de ore pe zi, încercînd să ne jertfim tinereţile şi ostenindu-ne alături de Părintele Justin, dar fără a putea să ţinem pasul cu inima sa cea rîvnitoare după Dumnezeu. Nici unul dintre noi nu poate să spună că a reuşit să se ridice la înălţimea dragostei şi jertfelniciei părintelui stareţ. De aceea nici unul dintre noi, cei ce i-am fost şi îi sîntem încă alături zi şi noapte nu va putea să pretindă că am înţeles legătura sa cu Dumnezeu şi am făcut îndeajuns pentru a-i dărui Părintelui Justin fie cîtuşi de puţin ca să îi uşurăm crucea pe care singur şi-a luat-o pentru mîntuirea noastră. Rîvna sa minunată este cea care ne-a chemat la Hristos, la nevoinţele pentru despătimire şi pentru cîştigarea Împărăţiei cerurilor.
Sute şi uneori mii de oameni i-au trecut zilnic pragul şi îi poartă în suflet cuvintele şi puterea rugăciunii sale. E foarte firesc, pentru aceea, ca atenţia tuturor celor ce l-au cunoscut să fie îndreptată zilele acestea spre starea de sănătate a Părintelui Justin. Şi noi ne-am dori să ştim mai mult, şi noi ne-am dori să înţelegem ce se petrece cu sănătatea sa. Cu siguranţă, este vorba de o altă cruce pe care părintele stareţ şi-a asumat-o. Din vieţile şi nevoinţele Sfinţilor Părinţi şi chiar din cele ale duhovnicilor mai sus menţionaţi putem spune că mulţi dintre ei, şi mai ales cei ce au iubit omul cu toate neputinţele sale şi au empatizat cu suferinţa umană au suferit de felurite boli ale traiectului digestiv. Părintele stareţ Justin Pârvu nu a făcut nici sfinţia sa excepţie, chiar dacă putem da mărturie că raţia sa de hrană a fost ani de zile cu mult mai mică decît ar fi fost minim necesară traiului zilnic al unui om. Toate acestea ne îndeamnă să cinstim nevoinţele şi dragostea sa pentru neamul omenesc, într-o vreme în care dragostea unuia pentru altul s-a răcit mult şi atenţia multora dintre noi s-a mutat dinspre folosul şi odihna aproapelui înspre propriul folos şi propria odihnă, sau, din păcate, înspre senzaţionalul pătimaş al trusturilor de presă. Acum cîteva mii de ani Sfîntul Proroc David a scris aceste cuvinte profetice despre Pătimirile Domnului nostru Iisus Hristos şi despre tragedia firii umane aflată în suferinţă, valabile şi astăzi pentru toţi Creştinii: Ocară a aşteptat sufletul meu şi ticăloşie, şi am aşteptat pe cel ce s-ar mîhni cu mine, şi nu era, şi pe cel ce m-ar mîngîia, şi nu am aflat. (Psalmi 68:21)
Toţi ucenicii Părintelui Justin Pârvu ştim de afecţiunile gastrice şi de celelalte boli cu care a ieşit din închisoare. Chiar dacă o parte dintre ele s-au tămăduit în chip minunat, pe unele purtarea de grijă dumnezeiască ni le-a lăsat şi nouă, celor mai mici, în grijă. Acum este momentul în care, şi pentru încercarea dragostei noastre, una din ele a recidivat.
După intervenţia chirurgicală suferită Joi, 9 Mai a.c., Părintele Arhimandrit Justin Pârvu se află în continuare sub atenţia profesionistă a medicilor. Starea sa este relativ stabilă, aflîndu-se acum în recuperare. Este cu mult mai bine decît înainte de operaţie, deoarece acum poate să mănînce, iar alimentaţia este un aliat puternic în lupta organismului pentru sănătate. Medicii care l-au operat nu au eliberat nici un diagnostic privitor la starea de sănătate a sfinţiei sale şi nu este de competenţa nimănui să treacă peste responsabilitatea lor privitoare la diagnostic. Părintele Justin, care s-a rugat ani întregi, zi şi noapte, pentru noi toţi, are acum nevoie de odihna şi mîngîierea rugăciunilor noastre şi astfel putem să îl ajutăm. Diagnosticele medicale ale altcuiva decît ale medicilor direct implicaţi nu vor aduce nici un bine nici Părintelui Justin Pârvu, nici fiilor săi duhovniceşti, cu atît mai puţin cu cît ele sînt depărtate de adevăr.
Cu toţii ni-l dorim aproape, cît mai aproape şi mai la îndemînă, şi cu toţii ni-l dorim mijlocitor şi povăţuitor spre mîntuire. Acum este momentul cel mai bun în care putem să-i răsplătim duhovnicului nostru bunătatea şi dragostea ce ne-a arătat-o întreaga sa viaţă, iar această răsplată nu se poate da decît prin rugăciune. Acum este momentul unei rugăciuni sincere şi curate pentru cel care neîncetat se roagă pentru noi, ca să iasă biruitor din această încercare ce i s-a dat tot pentru noi, fiii săi duhovniceşti.
Părintele Justin le mulţumeşte personal tuturor celor ce îl pomenesc în rugăciuni şi încă îl vor mai pomeni. Arhiereii şi preoţii pot să săvîrşească zilnic Sfînta Liturghie şi Taina Sfîntului Maslu, iar monahii şi mirenii pot să stăruie în citirea Psaltirii şi lucrarea rugăciunii neîncetate a minţii. Toate acestea îşi vor dobîndi cuvenita răsplătire de la Domnul nostru Iisus Hristos, către Care spunem de fiecare dată cînd ne pregătim de Sfînta Împărtăşanie: Nu se ascunde înaintea Ta, Doamne, Dumnezeul meu, Făcătorul şi Izbăvitorul meu, nici picătura de lacrimi, nici din picătură vreo parte. Vă rugăm, aşadar, în numele iubirii de aproapele a Părintelui Justin Pârvu, să stăruim în rugăciune în aceste zile aflate sub lumina şi puterea Sfintei Învieri, ca să putem să cîntăm cu toţii, împreună cu Prorocul David: După mulţimea durerilor mele în inima mea, mîngîerile Tale au veselit sufletul meu. (Psalmi 93:19)
April 20th, 2020 
VR 
Sursa: Roncea.Ro
Posted in 
Tags: 
