Recursul la teoriile lui Eminescu pentru a găsi un răspuns la ceea ce se întâmplă astăzi cu noi nu este unul „patriotic”, ci unul dictat de unicitatea raportului de adecvare a teoriei la obiect. Se întâmplă că astăzi nu poţi găsi o teorie mai adecvată la cazul românesc decât teoriile lui Eminescu.
O pagina de istorie secreta: cu complicitatea tipografilor ieşeni, îndeosebi Radu Olaru şi Nicu Tănase, am reuşit să modificăm tacit anii de apariţie ai volumelor ce contineau publicistica lui Eminescu, respectiv 1988 şi 1990 în loc de 1989!
Ziarul Universul din 28 iunie 1926 integrează amintirea frizerului Dumitru Cosmănescu într-un grupaj de o pagină întreagă, subtitrată mare: ”Cu colaborarea redactorilor şi misionarilor Fundaţiei Culturale PRINCIPELE CAROL”, care mai cuprinde texte de Vasile Voiculescu, I.Gr. Oprişan, o amintire după Th.Stefanelli – şi, atenţie! – un text semnat G.C., care este chiar George Călinescu, despre „La Steaua”
Într-o însemnare tulburătoare a lui Eminescu ni se spune: „Grecii au necunoscut natura şi valoarea lucrului (s.n.). Ei n-au înţeles că lucrul nu este numai o sclavie, că el e o devenire, o creare, o regenerare a propriei sale persoane… Îndreptăţirea pe care o are lucrul în dezvoltarea omului ei nu voiau s-o cunoască, ci, din contra, acela era privit ca servire… Şi ăsta e răul de care a pierit Grecia” (Fragmentarium, p. 170). Răul care-a adus pieirea Greciei celei din străvechime, a Greciei grandioase, avea o răspândire în popor, nu doar în elite. Grecii, spune poetul, „au necunoscut valoarea lucrului”, adică nu s-au putut smeri în faţa celor ce sunt aparent „inferioare”, decretând oarecum, printr-un fel de simţire obştească, generală, că lucrul este menit numai slujirii, nu şi fiinţării, slujirii grecului, nu şi fireştii deveniri întru propria lui menire. Şi aşa s-a pierdut respectul pentru cele multe, naturale şi umile, şi de aici a început declinul Greciei.
Eminescu atribuie „lucrului” o importanţă metafizică, şi aceasta reiese din concepţia lui cu privire la răul de care a pierit Grecia: Orice lucru are importanţa a ceva care serveşte, produce, e drept, dar şi a ceea ce sporeşte lumea. A-l trata doar ca pe o slujire înseamnă nu numai a-l degrada ontologic, ci, totodată, a intra în conflict cu legile sale, cu rosturile lui, care, fiind ţesute în rânduiala firii, nu pot fi luate în deşert, nesocotite, decât cu preţul dezastrului ontologic („şi ăsta e răul de care a pierit Grecia”, ne spune poetul. Şi ăsta e răul de care va pieri pătura superpusă din România, s-ar putea adăuga).
Tot Eminescu ne spune că atunci când pătura dirigentă dintr-un stat devine pătură superpusă, socotindu-se îndreptăţită să consume oricât, doar să consume, faţă cu poporul chemat numai să producă, nu să şi devină, să fiinţeze conform cu menirea lui, cu rosturile sale, cele ce sunt mai presus de istorie şi de regimuri, de proiecte şi de strategii, atunci popoarele degenerează. În era de ilegitimă domnie a păturii superpuse poporul e siluit să slujească închipuirile sterpe ale plebei care s-a titrat singură cu titlul uzurpat de pătură dirigentă, improductivă şi teribil de închipuită. În atari situaţii, poporul degenerează, aflându-se finalmente ameninţat cu pieirea. Acesta este răul de sus, răul ce apasă ca o superfetaţie sufocantă peste poporul chemat să susţină sinecuri, afaceri cu banul public, să înmulţească averile „reformatorilor”, să poarte povara instituţiilor pentru experimentul progeniturilor, să suporte un stat spre a facilita abuzul şi uzurpările incontinente ale oligarhiilor înfometate mai teribil decât foamea sălbatică a fiarelor. Să credem că România suferă astăzi de răul vechi al grecilor peste care s-a suprapus răul modern al… românilor? Rău peste rău. Fiindcă răul acesta, din străvechimea Balcanilor, a pătruns şi în popor. Căci care dintre români nu se crede pe sine îndreptăţit la mult pentru sine şi la cât mai puţin de la sine? Iar despre oligarhiile care străbat veacul s-ar putea repeta pur şi simplu caracterizările de ieri ale lui Eminescu, fără de vreo adăugire, spre a ilustra încă o dată puterea teoriilor sale. Veacul este un trist poligon de verificare a performanţei teoriilor lui Eminescu, într-un act de tragică retrosociologie eminesciană.
Răul cel mare care ameninţă existenţa popoarelor, în genere, este răul care vine de la plebea de sus, dinspre pătura superpusă. Aceasta distruge popoarele, nimiceşte statele, istoveşte energiile muncii mai rău decât seceta cea mai teribilă, decât invaziile de lăcuste care întunecă cerul, decât epidemiile de ciumă. Singura cultură pe care o promovează o asemenea pătură distrugătoare de stat şi nimicitoare de popoare este „cultura morţii”, Anticultura. Arhonţii păturii superpuse vin ca mesageri ai Anticulturii, ai antiomului, ai familiei întoarse pe dos, ai anarho-nihilismului, în numele corectitudinii politice, al „paralibertăţilor” marelui dezmăţ etc. Toate acestea sunt, de fapt, definiţii pe dos. Menirea familiei, într-o atare vedere răsturnată, nu este aducerea pe lume a pruncilor, ci procurarea de plăceri pe faţă şi pe dos. Menirea femeii nu este să fie negreşit soţie şi mamă, ci, eventual, prostituată cu firmă sau chiar fără de firmă, adulată şi hetairă. Menirea pântecelui matern nu este zămislirea de prunci, ci mormânt de prunci nenăscuţi. Menirea geniului nu este adevărul, binele şi frumosul, ci să bată marginile pământului ca diavolul din Povestea lui Iov.
Persistă totuşi în mediul marilor dezagregări două procese care, pentru spaţiul de la Dunăre, spre Marea cea mare şi mai sus de Carpaţi, au o cuprindere românească totală: războiul pentru România şi războiul pentru românism. Primul se desfăşoară pe fronturi multiple: este un război economic, un război politic, un război informatic, un război cultural, un război social etc. Războiul pentru românism se desfăşoară, însă, într-un plan strict sufletesc, spiritual, este un război arareori la vedere, şi ţinta atacatorilor este chiar sufletul românesc, identitatea spirituală a românilor ca popor european multimilenar. Am crezut până ieri că războiul pentru România s-a încheiat cu înfrângerea totală, cu multe dezastre, atestate de jaful numit privatizare, de profilul oligarhic al statului, de victoria anticulturii, de marele exod al românilor tineri, de marea vânturătoare demografică, de progresul mortalităţii, al alcoolismului, al adulterismului, al divorţialităţii; acestea sunt percepute de mulţi drept semnele care atestă pierderea războiului destinat să apere o viaţă socială decentă, demnă etc. Cel care află că dintr-un popor de circa 20 de milioane au migrat cam 20% (ceea ce înseamnă circa 40% din populaţia ocupată) nu poate pune decât o etichetă pe frontispiciul simbolic al acelei ţări: dezastru sau catastrofă. Judecând după furia mulţimilor disperate, am înţeles că nici războiul pentru România nu s-a încheiat, doar că se poartă cu o populaţie disperată, amintindu-i pe celebrii disperandos din alte ţări şi alte vremuri (pagini de disperandologie, care vor nutri mâine un tragic tratat despre disperare). În plus, războiul este unul asimetric, fiindcă niciun organ de presă nu pare a fi cu adevărat de partea acestor disperandos, nici o corporaţie intelectuală nu se precipită să-i reprezinte, darmite să-i conducă. Unde este Tudor din Vladimiri, ridicat odată cu acea pătură obscură de târgoveţi care au creat România modernă? Unde este Heliade, unde Bălcescu, unde Eminescu, unde Brătienii, unde Carol I Întemeietorul, unde Iorga, unde sunt gustienii, unde este Spiru Haret, unde sunt Vulcănescu şi Golopenţia, cei ce s-au arătat pregătiţi să primească darul muceniciei pentru ţară şi pentru Biserica lui Hristos, unde-i Nae Ionescu, unde este strălucitoarea generaţie interbelică, unde şi unde?! Să punem cumva în oglinda zilei înşiruirea celor care se cred acum limbă la cumpăna Europei noi şi a culturii, peticături triste, ţucălari cu zurgălăi pe care doar ţicneala îi scoate din anonimat şi o incredibilă închipuire? Las cititorului operaţia unei atari înşiruiri, ca să fie după voie şi nu după nevoie. S-ar putea zăbovi asupra acestui război totalitar, dar sunt prea multe şi prea cunoscute înfrângerile şi despre ele s-a scris câte ceva. Despre războiul pentru românism nu s-a scris la zi, ori, dacă s-a scris, adeseori tonul şi stilul par ale unei epoci revolute. Războiul pentru românism are astăzi mai degrabă un caracter tăcut, anonim, este derulat mai degrabă prin retrageri decât prin înaintări, ceea ce derutează pe oricine nu este antrenat să cerceteze asemenea fenomene. În plus, ştiinţele naturalismului metodologic nici nu zăresc fenomenul, suspectându-i pe cei care-l studiază de sentimentalism, de paseism, de păşunism, de fundamentalism, de reacţionarsim şi de toată gama fenomenelor şi mişcărilor antisistemice etc. Războiul pentru românism este purtat zilnic, clipă de clipă, aşa cum l-a definit Eminescu prin vocea lui Mircea în dialogul de-o clipă cu Baiazid ruinătorul neamurilor creştine ale sud-estului şi nu numai: „şi de aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul, // mi-e prieten numai mie iară ţie duşman este, // duşmănit vei fi de toate făr-a prinde chiar de veste”. Aceste cuvinte au sintetizat pentru prima dată definiţia războiului identitar pentru apărarea „proprietăţii identitare”, care a devenit astăzi războiul pentru românism. Este prima dată când este ameninţată nu ţara, nu economia, nu statul, nu o armată, ci chiar sufletul, românismul însuşi, ca gen de viaţă colectiv, ca atributiv al tuturor celor ce mişcă-n ţara asta, a celor mobile şi a celor imobile, tangibile şi intangibile, mundane şi supramundane, adică eroi, genii, dar şi sfinţii şi martirii neamului, începând cu sfinţii martiri de la Babadag şi de la Buzău şi continuând cu martirii temniţelor comuniste. Acesta este războiul total sau holotropic şi antrenează energiile sufletului colectiv şi deopotrivă vocaţia sau menirea divină a neamurilor. Primii care au derulat un atare război, la chemarea lui Dumnezeu, au fost evreii. Cartea de la care putem afla totul despre un asemenea război este, aşadar, mai întâi Vechiul Testament şi mai apoi, şi prin incluziune, Noul Testament, adică învăţăturile despre victoria celor fără de sabie înarmaţi doar cu arma cuvântului divin, a blândeţii, a smereniei, a iubirii de vrăjmaş. Nu există încă o carte mai înaltă, un cod mai înalt privitor la războiul cel nevăzut pentru apărarea sufletului din calea ucigaşilor de suflet individual şi colectiv decât Noul Testament. La specia nouă de agresori şi de agresiune, ucigaşii de suflet etnic şi uciderea popoarelor (etnocidul), nu se mai poate răspunde decât pe temeiul acestei mari cărţi, în care este concentrată învăţătura proniatoare a lui Dumnezeu pentru apărarea sufletului năpăstuit şi vânat de ucigaşul de suflete. Înţelegem de ce sunt tot mai des aşa de pline bisericile. Este instinctul popoarelor vânate, indiferent de câte alte slăbiciuni ar vădi cei care le umplu. Ei sunt acolo pentru că au auzit lăuntric chemarea la marele război pentru salvarea sufletească a unui popor.
Geopolitica si religie. Insurectii religioase in secolul XXI. Insurectia euxiniana
Dr Ilie BADESCU
1. Cele trei constrangeri in care a trait omenirea in ultimele sase sute de ani
Omenirea, spune Rosenau, a intrat intr-o perioada politica postinternationala, care este marcata de turbulenta la scara mondiala. Sistemul mondial nu mai are ax si directie (fluxurile sale sunt contradictorii, cu directii care se rastoarna axial de la un moment la cel urmator, sporind incertitudinea si declansand anomalii in cascada).
Daca este adevarata ipoteza „turbulentei lumii”, si deci criza orientarilor la scara mondiala, inseamna ca omenirea toata se afla in tranzitie, nu doar Europa ex-comunista, astfel incat ne putem astepta ca solutia sa apara deopotriva in Rasarit, nu doar in Apus, ori, eventual, in mai multe centre deodata. in consecinta, ideologiile sincronizarii se afla in faza cea mai critica.
Teoria turbulentei ne spune ca „structurile mondiale au fost zguduite, parametrii sistemului au sufent variatii critice, granitele sistemului s-au prabusit si sistemul mondial a suferit o bifurcatie” .
Teoria lui Rosenau vorbeste foarte mult (si prea tehnic) despre sistemul lumii si foarte putin, ba chiar deloc, despre lumea sistemului (din sistem). Ce fel de lume este aceasta despre care Rosenau afirma ca are un sistem clatinat la scara planetei?
Noi credem ca starea lumii de pana acum s-a bazat pe „trei constrangeri limita” sau, cu termenii lui Manoilescu, pe trei „imperative seculare”.
a) imperativul sau constrangerea care, in ultimele doua sute de ani, mai ales, a obligat lumea sa traiasca in „conglomeratul noologic al pozitivismului”, din care si-a extras orientarile si competentele;
b) constrangerea structurala, care a obligat lumea sa traiasca in sistemul mondial capitalist;
c) constrangerea relationala, care a obligat lumea sa creada in legitimitatea unor autoritati seculariste, legalitare, denumite birocratii si democratii modeme, si care s-au bazat pe o bijurcatie initiala: intre un sistem centrat pe stat si un sistem cu centre multiple: francmasonerii, retele mercantile, industrii, ideologii supranationale, organizatii transnationale si internationale, economii mondiale si imperii mondiale, corporatii etc. intr-un cuvant, bifurcatia nu este un „fenomen postinternational” cum enunta Rosenau, ci o caracteristica permanenta a lumii moderne (si, inclinam sa credem, a tuturor lumilor istorice).
Putem vorbi, asadar, nu pur si simplu despre „sisteme” istorice diferite, ci despre „lumi istorice” diferite, cu tot intregul lor. Ceea ce confera omenirii caracter de „lume istorica” este formatiunea spirituala care ajunge s-o domine, modeland-o, manifestandu-se ca ansamblu de imperative si constrangeri-limita (pe care, altminteri spus, nimeni nu le poate depasi decat iesind din lumea respectiva). Cand acele imperative sunt parasite de imense populatii, „constrangerile-limita” se prabusesc, astfel ca lumea intra in perioade variabile de anarhie sau interregn, caracterizate de faptul ca un tip de ordine veche s-a prabusit, in vreme ce alta noua inca n-a aparut. Putem asimila aceste perioade, impreuna cu Rosenau, unor stari de turbulenta la scara „lumii istorice”. Teoreticienii civilizatiilor le-au denumit „perioade de interregn.” Continuarea laZiaristi Online – GANDIREA
Daniel Goleman a scris o carte cu titlul Inteligenţa emoţională. (Emotional Intelligence, Why It Can Matter More Than IQ, 1995). Ideea sa este că impulsurile mârşave, negative, în genere, produc o „dezintegrare a civilizaţiei şi a siguranţei, induc atacuri violente” etc., totul sub „influenţa furiei ucigaşe”. „Nimeni, mai adaugă el, nu este ferit de acest val imprevizibil de ieşiri necontrolate şi regrete; valul acesta pătrunde în viaţa noastră într-un fel sau altul”. Exemplele lui Goleman sunt preluate dintr-o societate cu cea mai înaltă performanţă instrumentală, adică una care a creat o mare civilizaţie, dar în cuprinsul căreia apar cazuri care ilustrează o emoţionalitate subanimalică. „La o şcoală din cartier un puşti a fost cuprins brusc de furie şi a vopsit cu vopsea toate băncile şcolii, calculatoarele şi imprimantele, vandalizând totodată şi o maşină din parcarea şcolii” (ibidem). Suita de exemplificări poate continua şi starea aceasta este consemnată deopotrivă la tineri şi la maturi. „În cazul victimelor minore sub 12 ani, 57 % dintre criminali sunt părinţii lor naturali sau părinţii vitregi (…). Bătaia fatală porneşte de la «infracţiuni» cum ar fi faptul că un copil stă încremenit în faţa televizorului, plânge sau şi-a murdărit scutecele. Un tânăr german este judecat pentru că a omorât cinci turcoaice într-un incendiu pe care l-a provocat în timp ce acestea dormeau (…). El s-a justificat spunând că nu-şi găsea niciodată slujbă, bea prea mult şi totul din vina străinilor. Cu o voce care abia se auzea, el a pledat: «Îmi pare cumplit de rău pentru ceea ce am făcut şi mi-e îngrozitor de ruşine.»” (ibidem, p. 8). Toate aceste cazuri au în comun acelaşi tip de impuls care i-a împins la crimă ori la infracţionalitate, într-un cuvânt, la un gest necugetat, de fapt, la o împietrire a inimii, ca şi cum te-ar fi luat în stăpânire un duh mut. Goleman socoteşte că diferenţa dintre cel dispus să săvârşească fapta rea şi cel care se apără de ea ar consta cel mai adesea în „capacitatea numită inteligenţă emoţională, care include autocontrolul, zelul, perseverenţa, şi capacitatea de automotivare. Toate acestea, mai precizează Goleman, le pot fi insuflate copiilor, fapt care le va acorda o şansă mai mare, independent de potenţialul intelectual primit pe linie genetică” (ibidem, p. 10).
Analiza şi exemplificările lui Goleman induc nedumeriri şi anumite întrebări. Care este rădăcina impulsului mârşav? Dacă există o inteligenţă emoţională, cum se explică faptul că, în anumite situaţii, emoţiile sunt inteligente, în altele sunt neinteligente? De ce unele persoane reuşesc să-şi controleze emoţiile, altele nu? Dacă admitem ipoteza inteligenţei emoţionale, atunci trebuie să ne întrebăm cine pune pragul dintre partea inteligentă şi partea neinteligentă a emoţiilor? Mai apoi, presupunând că un copil capătă mai multe şanse, dacă i se vor insufla acele aptitudini emoţionale care descriu inteligenţa emoţională, iarăşi trebuie să ne întrebăm, cine va fi cel ce va fi capabil să împlinească o atare operaţie? Va fi părintele, va fi profesorul, va fi co-vârstnicul său, cu care se nimereşte să fie în aceleaşi locuri, participând la aceeaşi joacă? Şi, dacă aceştia ar fi chemaţi s-o facă, ce mijloace ar avea la dispoziţie ca s-o poată face? Toate acestea sunt întrebări care fac demersul lui Goleman nesigur, încât, admiţând provocarea teoriei sale, vom căuta răspunsul în altă directie, sugerată de noologie.
În viziunea noologiei, există în lume energii necreate, latenţe sufleteşti, care pot fi actualizate numai prin anumite tipuri de trăiri, şi anume prin trăirile curate, înălţătoare. Acestea sunt, la rândul lor, fixate în cadre noologice sau spirituale şi în latenţe sufleteşti care pot fi asimilate la ceea ce am putea desemna printr-o noţiune înrudită cu cea a lui Goleman, şi anume prin conceptul de sentimente inteligente. Numai aşa putem înţelege de ce acelasi individ poate fi emoţional inteligent şi tot el poate fi şi emoţional neinteligent. Fiindcă, într-un caz, el s-a lăsat călăuzit de sentimente inteligente, în altul, de impulsuri viclene.
Geopolitica si religie. Insurectii religioase in secolul XXI. Insurectia euxiniana
Dr Ilie BADESCU
1. Cele trei constrangeri in care a trait omenirea in ultimele sase sute de ani
Omenirea, spune Rosenau, a intrat intr-o perioada politica postinternationala, care este marcata de turbulenta la scara mondiala. Sistemul mondial nu mai are ax si directie (fluxurile sale sunt contradictorii, cu directii care se rastoarna axial de la un moment la cel urmator, sporind incertitudinea si declansand anomalii in cascada).
Daca este adevarata ipoteza „turbulentei lumii”, si deci criza orientarilor la scara mondiala, inseamna ca omenirea toata se afla in tranzitie, nu doar Europa ex-comunista, astfel incat ne putem astepta ca solutia sa apara deopotriva in Rasarit, nu doar in Apus, ori, eventual, in mai multe centre deodata. in consecinta, ideologiile sincronizarii se afla in faza cea mai critica.
Teoria turbulentei ne spune ca „structurile mondiale au fost zguduite, parametrii sistemului au sufent variatii critice, granitele sistemului s-au prabusit si sistemul mondial a suferit o bifurcatie” .
Teoria lui Rosenau vorbeste foarte mult (si prea tehnic) despre sistemul lumii si foarte putin, ba chiar deloc, despre lumea sistemului (din sistem). Ce fel de lume este aceasta despre care Rosenau afirma ca are un sistem clatinat la scara planetei?
Noi credem ca starea lumii de pana acum s-a bazat pe „trei constrangeri limita” sau, cu termenii lui Manoilescu, pe trei „imperative seculare”.
a) imperativul sau constrangerea care, in ultimele doua sute de ani, mai ales, a obligat lumea sa traiasca in „conglomeratul noologic al pozitivismului”, din care si-a extras orientarile si competentele;
b) constrangerea structurala, care a obligat lumea sa traiasca in sistemul mondial capitalist;
c) constrangerea relationala, care a obligat lumea sa creada in legitimitatea unor autoritati seculariste, legalitare, denumite birocratii si democratii modeme, si care s-au bazat pe o bijurcatie initiala: intre un sistem centrat pe stat si un sistem cu centre multiple: francmasonerii, retele mercantile, industrii, ideologii supranationale, organizatii transnationale si internationale, economii mondiale si imperii mondiale, corporatii etc. intr-un cuvant, bifurcatia nu este un „fenomen postinternational” cum enunta Rosenau, ci o caracteristica permanenta a lumii moderne (si, inclinam sa credem, a tuturor lumilor istorice).
Putem vorbi, asadar, nu pur si simplu despre „sisteme” istorice diferite, ci despre „lumi istorice” diferite, cu tot intregul lor. Ceea ce confera omenirii caracter de „lume istorica” este formatiunea spirituala care ajunge s-o domine, modeland-o, manifestandu-se ca ansamblu de imperative si constrangeri-limita (pe care, altminteri spus, nimeni nu le poate depasi decat iesind din lumea respectiva). Cand acele imperative sunt parasite de imense populatii, „constrangerile-limita” se prabusesc, astfel ca lumea intra in perioade variabile de anarhie sau interregn, caracterizate de faptul ca un tip de ordine veche s-a prabusit, in vreme ce alta noua inca n-a aparut. Putem asimila aceste perioade, impreuna cu Rosenau, unor stari de turbulenta la scara „lumii istorice”. Teoreticienii civilizatiilor le-au denumit „perioade de interregn.”
Lumea istorica cladita de europeni in ultimele sase-sapte sute de ani (de la Renastere incoace) se afla, astazi, intr-un asemenea proces de zguduire si de schimbare axiala, adica o schimbare care modifica axul lumii, dar sensul acestei schimbari nu poate fi „citit” nici la nivelul economiilor nici al statelor, ci la nivelul religiilor.
In consecinta: problema lumii actuale nu este reductibila la alternativa „capitalism versus comunism”, ci se refera la prabusirea acelor „constrangeri limita” (parametrice) descrise a) de sistemul capitalist (ca sistem de ordine mondiala); b) de conglomeratul noologic (nous < gr. a „spirit”, logos < gr. a „cuvant orientator”) pozitivist (ca parte constitutiva a marii culturi occidentale, parte care capata o pozitie din ce in ce mai importanta spre a triumfa asupra intregului, mai ales din secolul al XVIII-lea incoace, preluand conducerea spirituala a lumii); c) de sistemele seculariste de legitimare a autoritatii. La acestea trei ne vom referi in continuare, pentru a incheia cu examinarea para-religiilor pe care le-a produs conglomeratul pozitivist in ultimele 250 de ani.
Ca sa intelegem mai adanc lucrurile, sa ne referim la dimensiunile esentiale ale procesului de propagare europeana a marelui complex pozitivist in ultimele sapte sute de ani.
Prima lui trasatura consta in tranzitia de la sistemul teocentric (care-l pune in centrul lumii pe Dumnezeu) la un sistem antropocentric (care pune omul in centrul lumii). Chiar daca, procedand astfel, religia n-a putut fi alungata din lume, lumea, ea insasi, a suferit totusi un proces de ex-centrare religioasa din care norma si credinta crestina au iesit relativ slabite. Incepea ceea ce a fost denumit lungul proces de secularizare a lumii.
Norma crestina odata slabita, omenirea a intrat sub efectul altor imperative si constrangeri limita, pe care le descrie conglomeratul pozitivist. Prin urmare, inainte de a fi ceea ce este astazi, Europa a suferit o mutatie de uriase proportii, mutatie care a scufundat norma crestina in adancimi sufletesti greu sondabile si a inaugurat o alta modelare a lumii incepand cu Renasterea. Aceasta noua modelare este, totodata, o structura mentala. Astazi, omenirea trece prin destramarea ei. Iata de ce este necesar ca, inainte de a o parasi, s-o cunoastem; pentru ca, altfel, despartirea de ea se va prelungi indefinit, prelungind totodata si suferintele procesului de trecere.
2. Conglomeratul pozitivismului ca formatiune noologica si ca principala constrangere mentala (limita) a omenirii (more…)
Aleksandr Bovdunov: – Domnule Bădescu, sunteţi cel mai cunoscut geopolitician român. Ştim că în acest an trebuie să fie editată la Bucureşti cartea geopoliticianului rus Aleksandr Dughin “Bazele geopoliticii” cu prefaţa dumneavoastră. De ce acest gânditor v-a atras atenţia? Ce înseamnă publicarea acestei cărţi pentru România?
ILIE BADESCU: – Domnul Aleksandr Dughin ilustrează, în viziunea mea, un stil geopolitic reprezentativ pentru noua identitate strategică a Rusiei de după căderea Cortinei de fier, cand Europa şi lumea se aflau în primejdia de a intra într-o perioadă de recrudescenţă a războaielor reci, ca răspuns la presiunea globalizării, pe de o parte, şi la impasul gestionării diferenţelor, pe de altă parte. Domnul Dughin abordează noua conjunctură a lumii de după căderea Cortinei de fier, printr-un stil de gândire geopolitică pe care eu îl asimilez geopoliticii sinergiilor. Este drept că Domnia Sa îmbrăţişează ideea conform căreia destinul lumii depinde în mare măsură de marele dualism geopolitic – talasocrație versus telurocraţie – dar evidenţiază şi sinergiile, adică acele tipuri de experienţe şi de subspaţii geopolitice în care şi prin care se poate afirma unitatea sub forma sinergiilor geopolitice (de la grecescul syn-ergos, care înseamnă „împreună-lucrare”). A gândi asupra lumii astfel înseamnă a gândi împreună cu lumea şi nu alături de lume ori şi mai rău: la marginea lumii.
Modul în care domnul Dughin gândeşte asupra Europei şi asupra lumii arată nu doar străduinţa domniei sale de a situa Rusia acolo unde este de fapt, în Heartland, în miezul lumii, ci şi de a regândi întregul dimpreună cu cele două tipuri de diferenţieri lăuntrice ale lui: diferenţele care poartă cu ele ameninţarea rupturilor şi cele care au vocaţia unităţii, contribuie la reunificările lumii. Putem fi sau nu de acord cu înclinaţia domniei sale de a asimila sinergiile geopolitice ale Eurasiei la axele geopolitice ale Rusiei în calitatea ei de pol continentalist al geopoliticii sistemului mondial, dar ideea însăşi că sinergiile geopolitice se aliniază celor două puteri majore: continentaliste şi maritime sau talasocratice, merită o examinare serioasă. Domnia sa relansează analiza axială şi deopotrivă analiza scalară a lumii, metode care permit evidenţierea vectorilor geopolitici mici şi a celor mari, astfel că poate fi pusă în lumina fiecare parte din întreg nu doar întregul: şi Rusia, şi America sau Japonia ori China, dar şi România, Albania, Moldova, ori Transnistria etc.
Domnul Dughin nu se sfieşte, cum spuneam, să lege procesele geopolitice ale lumii de imperativul revenirii Rusiei în centrul scenei geopolitice a lumii şi chiar dacă părerile şi concluziile mele ar aduce nuanţări şi uneori diferenţieri notabile nu putem să nu salutăm efortul unui savant rus de a regândi lumea împreună cu lumea, nu împotriva lumii, de a compune oglinda lumii aşa cum este ea, cu bune şi rele, cu mari primejdii şi cu semne încurajatoare. Traducerea cărţii dlui Dughin face parte din ceea ce cred eu că este vocaţia culturii româneşti (ca şi a Rusiei, la alta scară, evident, cum şi subliniază domnul Dughin): aceea de punte între Orient şi Occident, dar mai ales de vocaţia României pentru promovarea sinergiilor geopolitice, adică pentru căutarea modurilor de a gândi împreună, a lucra împreună etc.
Cine-ar putea să-şi imagineze, de pildă, că Răsăritul Europei ar putea fi regândit fără Rusia? Dacă cineva crede lucrul acesta este ori idiot ori vreun prost oarecare. Românii cunosc bine Rusia spiritului, adică Rusia universală, au cunoscut bine şi Rusia care a expiat acel teribil imperiu păgân din istoria răsăriteană, este vorba despre bolşevism, şi care-a adus imense suferinţe deopotrivă poporului rus şi român (deodată cu a tuturor popoarelor din lagărul acelui imperiu păgân).
A traduce cartea celui mai reprezentativ geopolitician rus – şi deopotrivă între cei mai reprezentativi pentru Răsăritul Europei – este, cred eu, o reacţie, oricât de întârziată, de a sincroniza chiar şi numai la scara spaţiului răsăritean circulaţia creaţiei ştiinţifice a popoarelor acestui spaţiu. Persistă între culturile răsăritene un decalaj, cu efecte negative, între circulaţia cărții teoretice şi circulaţia cărţii beletristice. Se poate crea impresia, cu totul eronată, că Răsăritul nu gândeşte profund, că nu creează teorii ştiinţifice comparabile cu cele occidentale ceea ce, pe cale de consecinţă, va aduce confirmări tezei colonialismului mental autoindus. A ceda unei tentaţii de indiferentism intercultural între culturile Estului nu foloseşte acestor culturi, ci eventual politicilor cinismului care-şi au şi ele centrele lor de putere. Traducerea cărţii domnului Dughin este deopotrivă un fapt de recunoaştere a unei cărţi de valoare şi deopotrivă un exerciţiu de dialog intercultural într-un mediu prea adeseori înecat de indiferenţă, necunoaştere, necomunicare şi expus primejdiei reînvierii războaielor reci multiplicate (la scara regională de data aceasta, însa nu mai puţin ameninţătoare).
Aleksandr Bovdunov: – Ce rol geopolitic joacă România acum? Există geopolitica României, ca subiect independent în politica europeană? Care este cea mai profitabilă strategie geopolitică pentru România?
O ipoteza tragica – triumful mondial al Statului magic
“Vizionarea TV, prin caracteristicile sale, ii determina pe oameni sa se raporteze la televiziune ca la o instanta de ordin religios. Nu numai metaforic vorbind, televiziunea instituie in societatea mediatica o realitate asimilabila templului din religiile idolatre. Fantasme fabricate si refabricate de masinaria infernala a imagologiei televizualului razbat direct in subconstiinta omului, lipsindu-l de controlul elementar asupra propriilor sale dorinte si reprezentari, blocandu-i accesul la exercitarea liberului arbitru. Plonjand cu voluptate in mediul de imagini si de fantasme generate continuu de ecranul televizorului, omul intra fara sa stie in cea mai umilitoare robie, in robia mintii.
Efectul mediei audio-video este unul de tip magic dat fiind faptul ca dupa numai doua minute de la instalarea in fata televizorului creste fantastic emisia undelor alfa, ale pasivitatii, starii semi-hipnotice, reveriei si teledependentei etc. Activitatile de tip beta ale cortexului se diminuiaza spre pragul zero, facultatea selectiva inceteaza sa se mai manifeste, functiile axiologice sunt brusc suspendate, insul este deposedat de orice initiativa psiho-morala, se comporta ca si cum ar fi dirijat de “altcineva”, ca in starile de somnambulism.
De aceea, expunerea la televizor induce stari psihice pe care le putem incadra in familia starilor alterate de constiinta (starile de natura hipnotica, visele, decuplarea spatio-temporala si senzoriala, halucinatiile etc).
Un ins care petrece circa 3-6 ore in fata televizualului si crede nu in realitatea lucrului ci in imaginea lui, pe care i-o furnizeaza prelucrarea (deconstructia) televizuala, este vrajit, confiscat mental si simtual de fantasmele televizuale, astfel ca aproape nu-si mai apartine.
Potrivit cercetarilor in domeniu, imagologia televizuala se substituie religiei instituind un tip special de idolatrie prin care triumfa in lume cultura nihilista si domnia “statului magic”, cele doua mari fatete ale erei globalizarii.
Voi reveni cu discursul profesorului Badescu despre Razboiul impotriva romanilor
Vezi si:
Alarma pentru sufletul si mintea copiilor
O zi pe an fara publicitate, ca un semnal de alarma la adresa manipularii mintii copilului, este o propunere survenita in urma conferintei dedicate lansarii volumului STIINTA SI RAZBOIUL SFARSITULUI LUMII – FATA NEVAZUTA A TELE-VIZIUNII de Virgiliu Gheorghe, la Facultatea de Sociologie a Universitatii Bucuresti.
Pericolele subjugarii mintii umane prin intermediul agresiunii publicitatii audio-tv, virusii informationali si mijloacele de contracarare a factorilor de inducere a stresului cotidian, au fost dezbatute ieri de prof. univ. dr. Ilie Badescu, care conduce si Centrul de Geopolitica al Universitatii Bucuresti si cercetatorul Virgiliu Gheorghe, aflat deja la al treilea volum al unei serii dedicate igienei mintii si sufletului copilului, dupa “Efectele televiziunii asupra mintii umane” si “Revrajirea lumii, sau de ce nu mai vrem sa ne desprindem de televizor”. In cadrul dezbaterii cu publicul, reprezentantii Asociatiei pentru Protectia Familiei si Copilului si ai Civic Media au propus sa atentioneze Consiliul National al Audiovizualului, decidentii politici si forurile academice in vederea declararii unei zi pe an libera de publicitate, prima sambata din luna iunie, luna copiilor, tocmai pentru a sensibiliza parintii si a trage un semnal de alarma la adresa amenintarilor influentarii subliminale si a transformarii copilului intr-un produs intermediar.
Dupa ce a scris deja doua lucrari de specialitate privind controlul umanitatii prin intermediul televiziunii si subjugarea mintii copiilor, Virgiliu Gheorghe revine, de la Muntele Athos si Salonic, cu o noua carte, complexa, pe aceasta tema, care ofera in final si solutii: o igiena a mintii contra virusilor mediatici si strategii de aparare in fata solicitatorilor stresului. “Stiinta si razboiul sfarsitului lumii – Fata nevazuta a tele-viziunii”, tiparita de Editura Prodromos, a fost lansata luni, la orele 14.00, la Facultatea de Sociologie a Universitatii Bucuresti printr-o conferinta publica. Daca in primele volume erau tratate efectele comunicarii audio-video asupra dezvoltarii si functionarii creierului, dependenta de televizor si cum vizionarea TV activeaza in mod prioritar paleocortexul scazand nivelul de inteligenta si performantele intelctuale, noua lucrare explica rolul publicitatii in configurarea comportamentelor, mai ales ale copiilor, cum poate deveni televizorul un instrument al terorii si despre razboiul informational fata in fata cu intarirea familiei si scolii.
Prezentam mai jos extrase din capitolele care fac legatura dintre viziunile lui George Orwell si Aldous Huxley. Nu putem sa nu notam aici faptul ca liderii religiosi evrei interzic copiilor accesul la televizor in favoarea cartii.
Lupta contra robiei mintii, impotriva factorilor de stres mediatici si a cultivarii agresivitatii in sufletul copiilor sunt doar trei dintre temele abordate in volumul “Stiinta si razboiul sfarsitului lumii – Fata nevazuta a tele-viziunii”.
Clasa ţărănească este singura aristocraţie de tipar universal din istoria omenirii. Felul ţărănesc de a fi întruneşte toate cele cinci trăsături ale unei aristocraţii prototipice. Mai întâi conservatorismul. Ţărănimea este clasa conservatoare prin excelenţă. Nici una dintre aristocraţiile istorice n-au cunoscut atât de complet ştiinţa conservării învăţăturilor primordiale din care se compune memoria de substrat a omenirii precum clasa ţărănească. Strâns legat de atitudinea conservatoare este impulsul de a transforma lumea prin perfecţionare, nu prin revoluţii. Ţăranul este reacţionar, nu revoluţionar. El a îmbunătăţit starea lumii prin perfecţionări repetate, mereu şi mereu reluate, ca în ştiinţa şi tenacitatea şlefuirii, nu prin inovaţii incontinente. Constantin Brâncuşi, mărturiseşte Petre Pandrea, a primit într-o zi vizita lui Erik Satie, care venise să-i împărtăşească bucuria încredinţării unei comenzi din partea Operei Mari din Paris, ceea ce era semnul suprem al faimei. Brâncuşi l-a întâmpinat îngândurat şi atât de concentrat că părea cu totul extras din lume, încât prietenul său l-a întrebat pe marele sculptor asupra motivului acelei stări. La aşteptarea încordată a lui Satie, în cele din urmă, Brâncuşi i-a făcut această confesiune cu privire la motivul concentrării sale: „De câteva zile mă străduiesc să scot o umbră de pe Măiastra (e vorba de celebra sculptură brâncuşiană, Pasărea Măiastră, n.n., I.B) şi nu reuşesc”. La nedumerirea lui Satie, Brâncuşi a adăugat: „Printr-un punct trec un miliard de linii. Eu trebuie să scot una anume…”. După momentul acela, Erik Satie a renunţat la comanda primită, care i-ar fi adus gloria zilei, devenind în schimb marele compozitor cunoscut. Înţelesese că marea performanţă este rodul tenacităţii marilor şlefuitori, atestată din neolitic şi până la genialul sculptor. Această artă a şlefuirii caută în miliardul de linii exact pe aceea care poate să scoată o umbră. Operaţiunea aceasta poate să treacă de la o generaţie la alta, şi continuitatea ei atinge uneori durata seculară a marelui ciclu istoric. (more…)
Când cineva pleacă într-o călătorie îşi împachetează mai întâi lucrurile pentru plecare. El poate să arunce în fugă, printre alte lucruri, şi o fotografie, eventual o carte etc. Cel ce pleacă definitiv, însă, nu împachetează lucruri, căci e greu să ia cu el trei lucruri foarte speciale: locul, casa şi neamul. Pe acestea, cel plecat le împachetase, chiar fără să ştie, în sufletul său şi, după ce va fi ajuns la destinaţie, el va despacheta mereu şi mereu lucrurile acestea, pe care, treptat, treptat nu mai are pe unde să le aşeze. Cine are nevoie de ele în lumea cea nouă în care a intrat!? Acesta este migrantul. Teoria migraţiei este o teorie indiferentă la fenomenul numit „ţară”. Mai toate teoriile migraţiei au drept unitate de analiză migrantul însuşi şi aria sa de mişcare, numită zonă de migraţiune sau de circulaţie migratorie. În această prezentare, ţările apar sub denumirea de zone de origine (plecare) şi zone de destinaţie. Pentru sociologul sensibil la cele două capete ale migraţiei numite ţări, adică la ţara de origine şi ţara de destinaţie, fenomenul migraţiei are un alt înţeles. Ţara de origine sau de plecare a migrantului este deopotrivă o ţară de suferinţe, de eşecuri repetate, de frustrări, de iubiri neîmpărtăşite, de nostalgii în cele de pe urmă. Raportul dintre cel ce pleacă şi ţara lui se numeşte, în acest caz, des-ţărare, adică despărţire de ţară cu ţară cu tot, plecare în lume cu ţara în suflet. Plecarea aceasta implică împachetarea şi despachetarea unor stări sufleteşti de o mare profunzime şi bogăţie. Aceasta este o faţă a dramei desţăratului. Pentru ţara de origine, desţăratul nu este doar o inestimabilă pierdere demografică, socială şi economică, ci, mai presus de toate acestea, este un gol metafizic. Ţara a pierdut pe cineva, un dar de care nu s-a putut îngriji, pe care nu l-a putut valorifica. Ţara este faţă de desţărat aidoma celui ce-a primit talantul şi n-a reuşit să-l înmulţească, n-a dobândit nimic cu talantul acela şi, nu numai că nu l-a înmulţit, dar nici măcar nu l-a îngropat ca să-l înapoieze stăpânului la întoarcere, adică la judecata obştească. Desţărarea este un păcat de moarte pentru cei ce guvernează ţara de 20 de ani. Ei vor trebui să dea socoteală în faţa stăpânului pentru tot talantul risipit, care nu e de la ei, pe care l-au primit ca să-l înmulţească, dar nu s-au dovedit vrednici şi, mai mult, au risipit ce nu-i al lor. Ei sunt furi de suflete, ei au cheltuit suflete de la Dumnezeu cu o nevrednicie pentru care vor da socoteală. Ei n-au pierdut un fiu, căci părinţi n-au fost niciodată, ei au pierdut un talant pe care l-au primit spre înmulţire, adică spre gestiune, cum ar spune interpretul de azi, economistul.
România postdecembristă a risipit nu doar o avere economică, ci a mutilat un corp demografic şi a risipit o ţară, chiar şi numai la măsura acestui fenomen al desţărării. Proporţia desţărării a atins în România dimensiuni înspăimântătoare.
January 15th, 2011 
VR 
Posted in 
Tags: 
