Jean Parvulesco, poet, prozator, eseist, doctrinar politic, considerat drept un geniu de cei care l-au cunoscut, s-a stins, la Paris, in varsta de 81 de ani, in urma unei operatii chirurgicale la care inima nu a rezistat. A fost inmormantat ieri.
Prieten pana in ultima clipa a vietii cu istoricul si criticul de arta Radu Varia, autorul acestui document fotografic in care il vedem mai sus, in 2005, alaturi de marele pictor Horia Damian, el a fost un apropiat al scriitorului Dominique de Roux, creatorul revistei Les cahiers de L’Herne, si a lui Constantin Tacou, succesorul acestuia. Legat de avangarda cinematografiei franceze prin Jean-Pierre Rassam si Erich Rohmer, Jean Parvulesco a aparut chiar intr-o secventa a filmului acestuia, Le genou de Claire.
Tendintele actuale ale conspiratiei mondialiste comanda efectelor circumstantiale ale istoriei vizibile. Ai nostri, cei care suntem dincolo de “Europa ca mister”, noi comandam cauzelor, pentru ca sunt cauzele cele care ne comanda, in mod direct. Cauzele invizibile, abisale, escatologice si providentiale, “cauzele primare”. Terorii ratiunii democratice totalitare, noi opunem linia de front a irationalitatii dogmatice a istoriei insasi.
Prophétique et activiste, l’oeuvre romanesque de Jean Parvulesco est le vecteur d’un engagement personnel total contre le ” mystère d’iniquité ” et pour l’avènement de l’être sur les décombres apocalyptiques de l’Histoire.
Jusqu’à présent, tous ses romans auront été comme autant de modalités de ce combat final, comme autant de dévoilements de son enjeu mystique. Mais avec Un retour en Colchide, Jean Parvulesco procède à un fantastique retournement de perspective : ce n’est plus dans le monde réel, ou prétendument tel, que tout se joue, mais dans celui des essences pures et de leurs épiphanies, cette Colchide idéale dont l’auteur, troquant la plume du romancier ” noir ” pour le calame du chroniqueur ” blanc “, invente et inventorie ici les voies d’accès, les passes (et aussi les impasses).
Iubite frate muritor,
De vei vedea un calator
Cu hainele cernite , singurel
Descult, flamand
Si insetat
Te rog sa ai mila de el
Ca poate-I un calugar!
De intanlesti la vre-o rascruce
Un om strain, ce-ar vrea s-apuce…
Departe, undeva in lume…
De-l vezi mereu
Oftand din greu
Sa nu-l intrebi atunci de nume,
Ca poate-I un calugar!
De vei vedea trecand prin sat
Un om cu capul aplecat
C-o traista goala in mana lui
Te rog acum
Sa-I iesi in drum
Si un cuvant mai bun sa-I spui
Ca poate-I un calugar!
Sau cand e frig si ploua afara
De vei vedea ca asteapta-n gara
Un calator infrigurat
Nu-l judeca
Cu gura ta
De ce e trist si-ngandurat
Ca poate-I un calugar!
De vei vedea in multe randuri
Un om la munca stand pe ganduri
Privind cu ochi-n departare,
Mereu tacut
Si abatut
Nu-l intreba ce cata-n zare,
Ca poate-I un calugar!
Iubitul meu, nu te-ndoi,
Ci, daca tu vei intanli
Un om in lume fara rost
Ce plange-ades
Neinteles .
Sa stii iubitul meu c-a fost
In viata lui calugar
C-acela care a trait
Si-n manastire-a-mbatranit,
Orice I-ai spune si I-ai da
Sa nu socoti
Ca o sa poti
Sa-I schimbi cumva inima sa,
Ca el e tot calugar!
De-I vei canta de bucurie
De asta el nu vrea sa stie
De jale de ii vei canta,
El tot mereu
Oftand din greu
Plangand incet va suspina
Cu lacrimi de calugar!
Deci nu cata sa-I mangai plansul,
Ci roagate si tu cu dansul,
Caci el de-atata pribegie,
De toti uitat
Si-ndepartat
Va suspina dupa pustie
Caci este tot calugar!
Iar daca lumea-l va-nsela,
Tu frate nu te bucura,
Nici sa vorbesti de el oricui,
Caci el oricand
Mustrat de gand,
Se va scula din calea lui
Caci incai tot calugar!
Iar daca va imbratatnii
Si-n lume frate , va muri,
Sa-l pui atunci intr-un mormant,
Si nimanui
Sa nu mai spui
Ca sub acest strain pamant
Se afla un calugar!
Exemplar biologic rarisim prin vigoare si neodihna. Energic, dar nu energumen. Frenetic, dar nu agitat. Greu de inchipuit cand putea sa faca atatea. Un angrenaj care producea tot timpul ceva, si nu orice, pentru ca totul era de luat in seama, nu neaparat si de acceptat.
Poet fabulous. Gandea poetic si pragmatic, mereu metaforic, dar mereu lucid. Tot ce vorbea, tot ce scria, era altceva decat exprimare comuna. Mereu inspirat, original, scanteietor, logodnic statornic al genialitatii. Cata vreme se va citi poezie, Adrian Paunescu va fi mereu citit.
Patriot adevarat. Teatralismul sau era autenticitate, patosul – sinceritate. Putina lumea a putut sa cucereasca multimile, mai ales tineretul, asemenea lui, prin indemn la dragoste de tara.
Prezenta publica devastatoare. De aici, perceptia atat de controversata a contemporanilor si, in primul rand, a celor din apropierea lui. M-am tinut, de aceea, tot timpul la distanta de fiinta pamanteana Adrian Paunescu, in afara de o singura data, cand am facut un reportaj despre Cenaclul Flacara pentru agentia France Presse. Am discutat atunci, timp de cateva ore. Nu ne-am gasit afinitati, ne-am purtat si comportat ca doi roboti corecti. Se respecta prea mult pe el insusi pentru a nu fi, atunci cand se cuvenea, corect.
De fapt, a fost mereu un om corect. Corect, in primul rand, fata de el insusi.
Post scriptum: Asemenea domnului Vlad nici eu nu am putut sa inteleg afinitatile lui Paunescu, de exemplu, pentru doi kaghebistizati notorii ca Mircea Dinescu si Ion Iliescu (de care se legase de prin ’68 si in fata caruia chiar m-a aparat public, intr-o emisiune unde Iliescu ma catalogase – bine, de altfel – drept “un taliban visceral anticomunist” 🙂 ). Unii spun ca, fiind cunoscut caracterul de hiena al lui Dinescu (vezi cazul Marino), Paunescu incerca sa-si cumpere linistea posteritatii. Dumnezeu stie! Dar, in mod sigur, acolo unde ne-am regasit a fost in dragostea lui sincera fata de Basarabia, locul sau de obarsie si, unde, dupa 1989, si-a descoperit si mormantul mamei sale, nu fara a avea un soc identitar. Ceea ce nu l-a impiedicat sa fie un mare poet roman, in-cantat si de un mare suflet romanesc, ca cel al lui Grigore Lese.
Dumnezeu sa-l ierte!
UPDATE: Marturia lui Octavian Mihaescu:
Stimate dle Roncea;
am cugetat indelung daca trebuie sa deschid si io gura cu aceasta ocazie, dat fiind ca dvs promovati si valorile crestine cred ca merita spune pe blogul dvs “patania”
Se vorbeste mult in aceste zile despre A.P, in aceasta hemoragie de vorbe nu cred ca un fenomen important va fi fost înteles cum se cuvine, cât despre mentionat… nici vorba sa fie. De acesta vreau o cupa, pentru ca l-am trait.
Am sa incep cu Adrian Paunescu, partea pozitiva.
In prima faza am redescoperit datorita lui A.P nu doar forta si necesitatea poeziei pentru suflet ci mai ales puterea cuvântului, a frumosului, care in aceei ani ajunsese complect compromisa. Nu mai vorbesc de atasamentul fata de România si el aflat intr-o faza critica , respectiv patriotismul, ca de el este vorba. Am fost, ajuns, un cencalist inrait, ulterior am si lucrat in domeniul (UTC), Stelian Tanase imi fusese regizor in prima faza, in ce-a de-a doua (angajat al UTC-ului), imi era un fel de sef, pe scara ierarhica. In comparatie cu dvs si multi alti, eu am o parere foarte buna fata de Tanase (Stelica),, dar nu despre el este vorba ci despre Paunescu. Pe linie a CC UTC nu odata am participat la organizarea Cenaclului Flacara in Bucuresti, ultimul la care am luat parte a fost pe fostul Stadion Republici (dupa care a fost demolat). Nu mai vorbesc de faptul ca am fost si ramas un intim apropiat la Formatiei IRIS, Cristi Minculescu, inca din perioada de nastere a lor, cu care am fff multe amintiri de suflet. Asadar; din aceasta perspectiva am ceva “istorie” la activ pentru a fi oarecum in drept spune si eu pasul cu aceasta ocazie.
Spuneam ca ma fascinase Paunescu, ma ajutase redescoperi cuvântul, poezia, patriotismul in acea mare de distrugere sistematica a foretei cuvântului, a patriotismului, a tot ce este frumos, al valorilor perene. Am cunoscut multi cenaclisti (fantizati), chiar de curând am revazut la TV, o imagine cu niste fete (acea vreme), din Orasul Roman, ce declara ca Cenaclu Flacara este totul, ca nu concepe disparitia, , deci, un IDOL in toata regula! Aspect pe care doresc retine pentru ceea ce vreau spune mai departe.
In 1985, cu ocazia interziceri Cenaclului Flacara, treceri sub obroc a lui Paunescu, am avut un sentiment contradictoriu, regretam dar si aveam in sufeltul meu convingerea ca ce avea sa vie va fi mai important, si, asa a fost;
Se stie ca A.P a fost coleg cu Poetul Ioan Alexandru, au avut si camera comuna in caminul studentesc (daca nu am insel), si, dupa câte stiu; prin 83-84, A.P il presa pe Ioan Alexandru sa traga teste patriotic-ceausiste, iar I.A luând-o cu sfinti (celebrele sale imnuri), nu a dat curs insitentei lui A.P, care cauta abate pe Ioan Alexandru de la misiunea ce avea implini.
Azi, când analizez acele zile, când le revad si datorita multor imagini ce sunt date pe TV, mai ales ca cu A.P am avut “obligatia alimenta spiritual” si datorita vârstei ce nu-a prins manifestând alte somitati , mai corect ar fi sa spunem, datorita furioasei cenzuri, al sistemului care ni-l “dadea” pâna si pe Paunescu, care ajunsese o supoapa de forta, atât pentru noi cât si regim. Nu, nu ma mira ca si azi sunt fff multi care-l apreciaza atât de mult strict doar din perspectiva cenaclului Flacara, nu si-al scriitorului, jurnalistului, omului de cultura, care este o alta fateta in care fie ca vrem ori nu, straluceste si va straluci in Istoria Literaturi Române. Dar, azi imi dau seama (i-am spus-o personal), ca caderea lui din 1985 era stringent necesara, el isi facuse treaba pâna-n in acel an, ce urma nu mai tinea de Paunescu. Dealtfel daca vom fi atenti in istoria sa de dupa 1985 si pâna azi, A.P nu va mai fi niciodata aceiasi forta, nici ca jurnalist, nici ca cenaclist si as zice nici ca poet, desi a ramas inca o forta poetica pâna in ultima clipa, nu va mai fi acelasi ca inainte de 85.
Incepând cu 1984-85, exact când incepe caderea lui Paunescu , locul îl ia Poetul Ioan Alexandru, cel putin in viata mea, asa cum cred ca se stie eu fiind si membru al grupului Ioan Alexandru inca din acea vreme. Numai ca Ioan Alexandru avea sa atraga si el multime la conferintele sale, la seminarile din mansarda Univ-Buc, de unde si numele care ni-sa dat ulterior (grupului I.A). Ioan Alexandru s-a ridicat (plan spiritual), vertiginos, I.A ne va duce pe multi la Hristos, dar terenul pare-se ca a fost pregatit de A.P… din pacate, mai putini sunt ceei care l-au redescoperit pe Hristos decât cei departati de Hristos ramasi in textele si muzica lui Paunescu. Sunt multi cenaclisti (flacara) care l-au regasit pe Hristos asemeni mie, datorita redescoperiri cuvântului pe care A.P la reânvitat in acea perioada sinistra pentru cuvânt, pentru poezie, dar, mai exista numerosi fosti cenaclisti ramasi doar la varianta Paunescu, sabie cu douo taisuri, otravitoare, una vindecatoare, cealata datatoare de santate.
Mai mult nu vreau spune despre Adrian Paunescu, nu voi critica-analiza partea negativa pe care dusmani o excerbeaza, ma refer la lingusire, la consolidarea ceausimului, la partea malefica destul de vizibila pe care a jucat-o. Am dezaprobat scuiparea lui din Dec 89, nu am înteles cine a facut acesta ordinarie, cum nici nu am aprobat diabolizarea lui excesvia dupa 89, dar, NU am uitat.omis partea demonica din el care a jucat si-un rol devastator si inca va mai juca daca nu se despart apele.
Sper sa va fie de folos marturia mea atât dvs cât si cititorilor.
A.P, mai putea trai… cred ca dupa garnitura Ioan Alex, Vieru, garnitura A.P. ceea mai docila sistemelor (a fost si ramas pâna la moarte), trebuia sa dispara, NU, nu masoni ci diavoli, duhurile nevazute impotriva carora trebuie lupta au decis… A.P a slujit aceste duhuri, si-a luat patlamaua de la ele (sunt câteva simboluri pe care nu le dezvolt), dar asta-i alta daravea…
Multumesc lui Dumnezeu ca am scapat din cursa duhurilor care l-au bântuit pe A.P. si am ajuns in cel al Sfântului Duh care-l calauzea pe Ioan Alexandru.
Octavian Mihaescu
Grigore Lese la ziua lui Adrian Paunescu. Video: Victor Roncea
Grigore Lese la ziua lui Adrian Paunescu: “Sus, Romane, Sus!”
Adrian Paunescu a murit. Nu ar trebui sa se mai spuna nimic, poate, nici despre uriasa sa personalitate nici despre slabiciunile sale omenesti. Dincolo de bune si rele, Paunescu va trai si va ramane in istoria literaturii romane ca Poet. Ceea ce nimeni nu-i poate lua este imensa sa valoare creatoare. Este de prevazut totusi ca, asa cum gasca – atat de nociva pentru poporul roman -, a lui Tismaneanu, s-a bucurat la moartea marelui patriot roman Mihai Ungheanu, asa vor reactiona unii pigmei si acum, porcaindu-l prin presa, cu aere de intelectuali care n-au supt nimic de la stat niciodata si nici gura nu le-ar mirosi. Ambii scriitori romani fusesera deja condamnati la moarte in ticalosul “Raport Final” al “kominternistului pentru eternitate” Tismaneanu, pe care, din pacate, Basescu nu a avut cand sa-l citeasca din scoarta in scoarta, inainte de a-l gira. Sunt curios acum ce o sa mai indrazneasca gasca anti-romaneasca, cand insusi presedintele Romaniei, care chiar il aprecia pe poet, a transmis condoleante in care afirma ca “prin întreaga sa activitate literară, poetul Adrian Păunescu rămâne în amintirea celor care l-au apreciat pentru măiestria creaţiei sale, pentru pledoaria sa constantă pentru valorile naţionale şi pentru generozitatea cu care a promovat generaţii de tineri poeţi şi artişti”? Oricum, public mai jos, preventiv, un Drept la replica pe care l-am adresat Deutsche Welle (dubioasei Sectii “Romane”) dupa o atare porcaire, “deontologica” desigur, cand Paunescu “indraznise”, ca senator si membru al Comisiei de Cultura, sa ceara cercetarea ICR-ului in care Patapievici isi promova, pe banii nostri, prietenii informatori ai Securitatii (si nu numai), ca Hoisie si Antohi. Ramane valabil si acum. Totodata, reproduc aici un text scris ieri, inainte de moartea poetului, de Razvan Ioan Boanchis, si publicat in ziarul National de azi, pentru ca se exprima atat de plastic si clar privind rezervele noastre, ca generatie, fata de ceausisme dar si scarba fata de sindromul patapievicilor si tismanenilor care au invadat spatiul public odinioara romanesc. Totodata, emotionantul editorial al celui mai talentat pamfletar al presei romane, la aceasta ora, reflecta o situatie cu care m-am confruntat la randul meu, cand ma trezeam, chiar si in miez de noapte, cu un telefon de la poet: “Ce-mi dai pentru revista? Ai vazut cu ungurii? Dar cu Basarabia? Ai o pagina! Ba nu, doua, color!”. Si astfel a aparut, de exemplu, intr-o singura publicatie din intreaga Romanie, un omagiu adus fostilor prizonieri politici romani din Transnistria – pe al carei front a fost si Paunescu -, detinuti 12 si 15 ani in puscaria ruseasca de la Tiraspol. Si asa am putut sa le ofer lor si famiilor lor – care plangeau la vederea paginilor din Flacara lui Adrian Paunescu – un ziar care sa arate ca Romania nu i-a uitat, ca jertfa lor nu a fost zadarnica. Era singurul.
Dumnezeu sa-l ierte!
Razvan Boanchis: În relaţia cu Adrian Păunescu, eu am fost porc!
În ultimii 40 de ani şi în următorii 100, talentele subnutrite, dieteticii hârtiei au avut şi vor avea mârlănia să-l facă porc pe Adrian Păunescu. Scaieţii şi estropiaţii pixului n-au putut şi nu vor putea să accepte că Păunescu e o herghelie de cuvinte. Carnea versurilor lui e înmiresmată de tropotul şi de ispitele imposibil de tradus în limba mohorâţilor de profesie. În relaţia cu Păunescu, eu am fost porc! Prima dată, l-am întâlnit prin 2000, la o emisiune a lui Ionel Stoica, la care participau, printre alţii, Marius Georgescu (Dumnezeu să-l odihnească!) şi Ovidiu Ioaniţoaia. Cu vreun an înainte, ne zgâriaserăm în presă — „Naţional” contra „Sportul românesc” — pe o temă minoră, iar eu amestecasem în polemică anticomunismul, comunismul şi alte izmeneli de scăpărici mucos. Păunescu m-a luat, întâi, la frăgezit. „R.I.B., acest… (aici renunţ, că a zis ceva laudativ, n.m.) şi-a făcut o meserie din a-l înjura pe Adrian Păunescu!”. Dar totul era pe bază de crescendo. Greul abia urma. Mi-ar fi dat rău la temelie, dacă nu mă scoteam cu o replică pregătită de-acasă. Azi recunosc că aşa a fost, deşi, după tocşou, le-am povestit prietenilor că am fost spontan. „Maestre, eu v-am înjurat, dar nu mi-a trecut vreodată prin cap să dau jos din bibliotecă volumele dumneavoastră îmbrăcate în coperţi negre!”. Ioaniţoaia a zâmbit. Şi m-a salvat. Păunescu a preluat şi a înmulţit reacţia prietenului său. Râdea. Se îmblânzise. După aia, m-am mai lecuit de febra anticomunistă, cel puţin în raport cu autorul „Repetabilei poveri”. Există două diferenţe între odele lui Păunescu pentru Ceauşescu şi omagiile aduse lui Băsescu de nevolnicii din banda lui Patapievici. Păunescu scria despre şeful statului cu talent şi sub dictatură. Şi-acum să vă spun de ce am fost locatar al cocinei în relaţia cu Păunescu. În urmă cu vreo două toamne, mă certasem cu un personaj de neevitat al scrâşnetului contemporan, iar maestrul m-a descris mai frumos decât meritam în trei ziare („Fanatik”, „Ring” şi „Flacăra lui Adrian Păunescu” — le-am înşirat ca să nu credeţi că mai şi mint, după ce că mă dau mare!). La ceva timp după apariţia articolelor, ţâr-ţâr telefonul. Am văzut numărul. Celularul nu mai ţârâia. Reverbera. „Trebuie să ai o rubrică în «Flacăra lui Adrian Păunescu»! Eu n-am bani să-mi plătesc colaboratorii, dar am un nume şi puţină glorie!”. Neavând-o pe-asta cu gratisul, căutam o formulă să mă eschivez. Păunescu, tumultuos cum îl ştiţi, nu-şi propusese să mă şi asculte, nu-şi închipuia că poate fi refuzat. „Mâine, la 12, aştept 50 de rânduri pe ce temă vrei tu. Ba nu, 80 de rânduri!”. Mie îmi ies două cărţi din 80 de rânduri, aşa că a doua zi nu i-am mai răspuns la telefon. După câteva luni, m-a iertat. În preajma lui 20 iulie, din nou ţâr-ţâr. De fapt, bang-bang! „Ce noroc ai tu că te apreciez! Poimâine e ziua mea. Te aştept!”. Când s-a făcut „poimâine”, eram la mare şi iarăşi i-am dat ţeapă. L-am rugat pe Horia Ivanovici să inventeze o scuză. Astăzi, mi-aş dori ca acest articol să apară în „Flacăra lui Adrian Păunescu” şi să aibă 80 de rânduri.
PS VR: M-as fi bucurat sa ma intalnesc cu Razvan Ioan Boanchis la acea aniversare, cand Adrian Paunescu a implinit 65 de ani. Filmarea de mai sus, in care, la sfarsit, poetul isi sterge lacrimile, este de atunci.
Mesaj de condoleanţe din partea preşedintelui României, Traian Băsescu
Preşedintele României, Traian Băsescu, a transmis vineri, 05 noiembrie a.c., un mesaj de condoleanţe la încetarea din viaţa a poetului Adrian Păunescu. Vă prezentăm acest mesaj:
„Am primit cu tristeţe vestea plecării dintre noi a poetului Adrian Păunescu. Prin întreaga sa activitate literară, poetul Adrian Păunescu rămâne în amintirea celor care l-au apreciat pentru măiestria creaţiei sale, pentru pledoaria sa constantă pentru valorile naţionale şi pentru generozitatea cu care a promovat generaţii de tineri poeţi şi artişti în cadrul cenaclului „Flacăra”.
În aceste momente de tristeţe doresc să transmit familiei, colegilor şi tuturor celor apropiaţi sincere condoleanţe.
Dumnezeu să-l odihnească!”
REMEMBER. Internationalistii kominternisti ataca in haita
Cei doi senatori, Paunescu si Ungheanu (si prin ei intreaga Comisie) sunt contestati de “Vocea Germaniei”. De ce? Unul l-a cantat pe Ceausescu, altul a lucrat la Luceafarul. Da. Dar diferenta este ca Paunescu nu a ocolit niciodata acest fapt, spre deosebire de cei doi “intelectuali publici” informatori promovati de Patapievici si Mihaies, Antohi si Hoisie, care au ascuns timp de 18 ani mizeria lor si raul facut “prietenilor” pe care i-au turnat. Mai mult: Paunescu nu va putea fi scos niciodata din Literatura romana la fel ca si – dupa cum invoca un alt aparator al informatorilor – Celine, sa spunem si noi, din literatura franceza si a lumii. Are valoarea lui, incontesabila. Adica e Poet. Ungheanu? Este una dintre cele mai stralucite minti romanesti care va dainui in istoria Romaniei ca atare. Cine isi permite sa-l claseze in vreun fel, fara sa-l citeasca sau sa-i audieze cursurile, este ori ignorant ori rauvoitor. In cazul lui Pepine, este doar o reactie comandata, nu de comentator obiectiv al unui post respectabil. Pentru ca Pepine-informatorul se revolta ca Ungheanu a scris la Luceafarul iar Pepine-dezinformatorul prin omisiune nu este deranjat ca Tismaneanu, colegul lui de la “Idei in dialog”, a mers pe inaltele culmi ale socialismului stiintific propagat de la tribunele Partidului “Scanteia tineretului”, “Viata studenteasca”, “Convingeri comuniste” sau “Tanarul leninist”.
Dupa decesul sectiilor in limba romana ale BBC si RFE se pare ca nici cea de la DW nu se simte prea bine…
Erik Bettermann, Director-General DW: “Deutsche Welle is Germany’s media calling card for the world.”
Dar ce se intampla cand apar puricii pe fir?
Se pare ca DW isi face politica editoriala dupa blogul meu. Dupa doua relatari “calde” privind scandalurile ICR, evidentiate aici, “s-a simtit” nevoia si de vreo doua-trei reci ca gheata. Pornind de la aceasta decadere a profesionalismului DW, am deschis ieri un dialog binevenit, cred eu, cu seful sectiei romane a postului public de Radio german, Robert Schwartz. Din pacate, desi asteptam si un raspuns scris la solicitarea mea – respectiv analizarea si judecarea cazului prezentat – acesta n-a venit. Asa ca sunt obligat sa explic eu, in special pentru cei responsabili de etica si deontologia postului public de Radio al Germaniei Federale, unde se incalca principiile si standardele Deutsche Welle si, implict, ale Consiliului de Presa German, in speranta ca va veni o indreptare cuvenita a situatiei. Asadar, sa incep cu inceputul. Acesta este mesajul meu catre DW in urma articolului de informatie/comentariului/opiniei (?) – nu este specificat nicaieri – “Vechii comunişti iau cu asalt ICR-ul” semnat de Horatiu Pepine:
Mariuca Vulcanescu despre tatal ei, martirul si marele intelectual Mircea Vulcanescu – Numai cu gandul la el am putut trai
MOARTEA LUI MIRCEA VULCANESCU
de John HALMAGHI
Pe MIRCEA VULCANESCU l-am avut profesor de Etică, la Universitatea din Bucureşti, pe timpul studentiei mele. Lectiile sale, Sâmbata după amiezi, erau pline de dinamism şi originalitate. Venea la cursuri cu fişe, organizate pe probleme şi structurate pe esential, dar prezentarea şi desfăşurarea cursului devenea plin şi fermecător prin nota personală a vorbitorului, care fascina prin volubilitate, originalitate şi perspectiva largă in care încadra orice problemă, ideie sau sistem filozofic. Astfel, fişele sale erau un simplu auxiliar de lucru, căci, in timpul prelegerii, Vulcănescu era un adevărat creiator. Vedeai parcă cum i se grămădesc ideile in minte, şi nu se mai putea stăpâni din iureşul lor. Profesorul avea o impresionantă putere de a surprinde filiatia ideilor, de a scoate la suprafată esentialul şi de a urmări implicaţiile cele mai subtile in diverse domenii de activitate şi gândire. Definiţiile lui erau clare şi cruciale in procesul de înţelegere a unei şcoli filozofice, a unei poziţii etice sau a ideii pe care o dezbătea.
Vulcănescu urmărea cu stringenta logică şi pedagogică semnificatia conceptelor in toate planurile colaterale, dela economie politică, până la metafizică şi teologie. Preocupările lui erau multilaterale, de natură enciclopedică, toate fiind încadrate într’o ierarhie de valori, in care puteau fi sezizate atât contradictiile cât şi armoniile viziunii sale, pe care încerca s’o facă înţeleasă şi cuprinsă într’o filozofie românească pură. Interesul lui imediat era legat de fenomenul românesc. Vorbea şi scria despre Freud, dar căuta să se apropie, să descifreze şi să înteleaga valorile specifice româneşti, din viata şi opera lui Ion Creangă.
Era director al vămilor in Ministerul de Finante, dar scria despre conceptul de spiritualitate, desfăşurat in diferite structuri idiologice. Participa la şedintele Consiliului de Miniştri, însă, in acelaş timp, urmărea cu pasiune războiul din Rusia Sovietică şi scria despre filozofia poporului român şi pozitia creştinului in lumea modernă.
Mircea Vulcănescu este unul dintre geniile enciclopedice ale culturii româneşti; un geniu prodigios şi un practicant al vieţii creştine. După capitularea din 1945, a fost arestat şi el odată cu toti membrii guvernului de atunci şi a fost condamnat pentru vinovatia de a fi sustinut războiul impus de însuşi cei care ne anexaseră din trupul ţării. In terminologica comunistă se făcea şi el vinovat de «dezastrul României».
In închisoare, mai vizibil decât oriunde, a avut ocazia să pună in pratică morala creştină, pe care o propăvăduise dela catedră şi in scrisul său, din cauza condiţiilor speciale de viată creiate de guvernul comunist, cu intenţia de a lichida pe toti prizonierii politici.
Două au fost împrejurarile din viaţa de detinut, despre care pot depune mărturie exactă de situaţia in care s’a găsit: una, in perioada detenţiei dela Jilava, şi, alta, cu privire la moartea lui dramatică in închisoarea dela Aiud.
Maricica Hahaianu, infirmiera romanca de 32 de ani batuta in metroul din Roma a murit vineri seara, anunta conducerea spitalului unde era internata in coma. Primarul Romei, Gianni Alemanno, a anuntat ca municipalitatea va suporta costul repatrierii corpului neinsufletit. Reamintim ca romanca a fost victima agresiunii unui tinar care i-ar fi cerut “sa se intoarca la ea acasa”.
Este de observat din filmarea sinistrului act cum Maricica, dupa ce este apostrofata si injurata de agresor, se duce dupa el sa-si apere demnitatea. Demnitatea de femeie si romanca.
Poate oficialitatile noastre se vor trezi din letargie si nesmtirie, ca sa o primeasca “la intoarcerea acasa” cu onoruri, ca pe orice soldat al Romaniei mort nevinovat pe fronturile strainatatii.
Ca urmare a decesului asistentei, agresorul – Alessio Burtone (20 de ani) – va fi acuzat de omor prin imprudenta. Deocamdata, el se afla in arest la domiciliu, transmite de la Roma Miruna Cajvaneanu pentru HotNews si Romeni in Italia..
Maricica Hahaianu, originara din Focsani, locuia in Roma impreuna cu sotul sau. Copilul lor, in virsta de trei ani, este in Romania. Sa vedem daca “statul roman” se va ingriji de el. Statul care i-a trimis mama la moarte.
Elena Băsescu, mama şefului statului, a fost inmormantata azi la Cimitirul Central din Constanţa, fiind condusa pe ultimul drum de sute de oameni simpli care au dorit sa fie alaturi de presedinte. Noptile precedente a fost priveghiata de Mircea, Doina, Traian, Maria, Ioana si Elena Basescu, la Biserica “Sfântul Ierarh Nicolae”, cunoscută drept “Catedrala Marinarilor”.
Accesul în catedrală a fost liber, astfel că la slujba de pomenire au participat aproximativ 70 de persoane – rude, cunoştinţe ale familiei Băsescu, dar şi oameni simpli, toţi fiind cu ochii în lacrimi.După ce s-a aflat din presă unde a fost depus sicriul cu trupul neînsufleţit al mamei preşedintelui, oamenii au venit în grupuri de câte două – trei persoane şi au depus câte o floare. Dupa slujba toţi oamenii aflaţi în biserică, atât tineri, dar mai ales persoane în vârstă, au trecut prin faţa sicriului cu trupul Elenei Băsescu, s-au închinat şi au prezentat apoi condoleanţe familiei îndoliate.
Totul a fost discret, la fel ca si plecarea doamnei Elena Basescu, nascuta in satul Basarabi, si despre care nu multa lume stie ca se spovedea la Manastirea Techirghiol, la marele duhovnic al Ortodoxiei romane, Parintele Arsenie Papacioc, sau ca mergea pana in padurile Ceahlaului, la Petru Voda, pentru a se sfatui cu Duhovnicul Neamului, Parintele Justin Parvu, “biet monah, ascuns intr-un varf de munte”.
Moartea mamei preşedintelui Băsescu – plecarea unei femei discrete, titra Mediafax. Si credincioase, adaug eu.
November 25th, 2010 
VR 
Jean Parvulesco, poet, prozator, eseist, doctrinar politic, considerat drept un geniu de cei care l-au cunoscut, s-a stins, la Paris, in varsta de 81 de ani, in urma unei operatii chirurgicale la care inima nu a rezistat. A fost inmormantat ieri.
Posted in 
Tags: 
