Prefata domnului doctor Teofil Mija la ultima editiei a lucrarii lui Ion Gavrila Ogoranu – “Brazii se frang dar nu se indoiesc”
“Pe zi ce trece, rămânem tot mai puţini dintre aceia care, ca şi el şi ceilalţi luptători din Munţii Făgăraşului, am cunoscut şi am participat în centre de rezistenţă armată, la adăpostul munţilor şi codrilor ţării noastre.”
Cuvântul de faţă l-am rostit la Întrunirea Rezistenţei Anticomuniste, ţinută la Braşov, în 8 mai 2006, cu participare internaţională, în frunte cu binecunoscutul luptător anticomunist rus Vladimir Bukovski, invitat special. La această Întrunire s-a păstrat un moment de reculegere şi s-a exprimat regretul participanţilor pentru trecerea în “lumea celor drepţi ai păcii eterne” a lui Ion Gavrilă Ogoranu.
Cu ocazia acestei şedinţe pregătite şi planificată organizatoric cu o lună în urmă, Ion Gavrilă Ogoranu trebuia să fie decorat pentru întreaga sa activitate anticomunistă. Decoraţia şi premiile care i se cuveneau au fost predate prietenului său bun, Nae Purcărea, ambii începând lupta anticomunistă şi detenţia politică încă din timpul dictaturii Antonescu, pe atunci fiind doar elevi de liceu.
Asociaţia “15 Noiembrie 1987” va promova ideea organizării la Braşov a unui Memorial Ion Gavrilă Ogoranu, iar Centrul Rezistenţei Anticomuniste va purta numele lui.
În 4 mai 2006 a avut loc înmormântarea luptătorului anticomunist, eroul nepereche Ion Gavrilă Ogoranu, în cimitirul comunei Sântimbru, satul Galţiu, judeţul Alba. Au asistat sute de credincioşi localnici şi din comunele învecinate, precum şi colegi, prieteni, camarazi de luptă anticomunistă, supravieţuitori, veniţi din aproape toată ţara, din Bucureşti, Constanţa, Galaţi, Iaşi, Suceava, Maramureş, Oradea, Alba-Iulia, Arad, Sibiu, Făgăraş, Timişoara, Craiova, Târgovişte, Ploieşti etc.
Regretabil a fost faptul că şi de această dată au lipsit reprezentanţii autorităţilor statului, la fel ca la înmormântarea, cu doi ani în urmă, a luptătoarei anticomuniste Elisabeta Rizea, din comuna Nucşoara-Muscel, de asemenea o eroină legendară a neamului românesc.
Presa din câteva oraşe transilvănene, şi mai puţin cea centrală, a anunţat totuşi acest trist eveniment naţional.
Biserica satului, hărăzită să adăpostească această dureroasă despărţire, s-a dovedit prea mică pentru toţi cei care veniseră să-l însoţească pe ultimul drum pe eroul Ion Gavrilă Ogoranu.
Mulţimea de credincioşi a aşteptat pe uliţa din faţa bisericii terminarea slujbei de înmormântare, iar organizatorii au hotărât să fie rostite la cimitir cuvintele de adio ale acelor foarte mulţi doritori să-şi îndeplinească o astfel de îndatorire. Dar şi micul cimitir sătesc s-a dovedit a fi neîncăpător pentru întregul cortegiu funerar.
Şi astfel s-a pogorât în mormânt Ion Gavrilă Ogoranu, în sunetele triste ale unui marş funebru cântat de fanfara comunală şi ale Imnului Eroilor căzuţi, cântat de toţi camarazii săi de luptă. Acum şi aici şi-a găsit cu adevărat liniştea falnicul şi rezistentul trup al camaradului nostru Ion Gavrilă Ogoranu, trup istovit şi doborât în sfârşit de o boală neîndurătoare, dar niciodată învins de diabolicii securişti ateo-comunişti, în timp de aproape de 30 de ani de urmărire fără a-i da de urmă, iar după ce s-au întâlnit faţă-n faţă, arestat pentru scurt timp, a fost salvat din ghearele securiştilor la intervenţia însăşi a preşedintelui Nixon al Americii, primul pământean la acea oră. Securiştii n-au mai îndrăznit să-l execute – el fiind condamnat la moarte în contumacie – dar în următorii mai bine de 20 de ani până la evenimentele din 1989 l-au supravegheat pas cu pas, zi şi noapte, aceeaşi diavoli cu chip de om.
E atât de greu să scrii despre cel ce a fost şi rămâne Ion Gavrilă Ogoranu. E atât de greu să cuprinzi în cuvinte, oricât de meşteşugite ar fi ele, destinul, crezul şi lupta acestui ultim voievod al munţilor noştri, acestui luptător neînfricat pe care Dumnezeu, în imensa sa generozitate, l-a dăruit neamului nostru încercat să ne fie model şi călăuză nu numai atunci, în vremurile în acre hidra roşie cuprindea în tentaculele sale pământul sfânt al României, distrugând vieţi şi destine, pervertind conştiinţe şi valori, anihilând prin răsuflarea-i ucigaşă spiritul neamului nostru pentru multe decenii, ci şi după zdrobirea lanţurilor prin jertfa tinerilor din decembrie 1989, atunci când debusolaţi, ne căutam o cale pentru a ne făuri destinul.
Ion Gavrilă Ogoranu a fost prezent, în luptă, atât în anii rezistenţei anticomuniste, cât şi în Revoluţia din 1989, acolo unde ţara avea nevoie de el. Şi a rămas în continuare. Dumnezeu ni l-a lăsat încă ani buni, în care, ca o legendă vie, o mărturie nepieritoare, ne-a putut vorbi în libertate despre lupta sa şi a camarazilor săi, luptă fără preget şi fără speranţă, doar pentru a arăta tuturor că „România nu şi-aplecat capul de bunăvoie în faţa comunismului”.
Prezenţa, prestanţa sa, fiecare cuvânt rostit şi fiecare slovă scrisă sunt tot atâtea mărturii istorice ale evenimentelor din acei ani de crudă teroare instaurată de cei veniţi călare pe tancurile Armatei Roşii, hotărâţi să distrugă odată pentru totdeauna conştiinţa naţională şi demnitatea unui neam bimilenar.
Ca şi alţi invadatori ai timpurilor trecute, n-au reuşit. Fiindcă românii au rezistat. Cum au putut, dar au rezistat. Iar forma extremă a rezistenţei a constituit-o rezistenţa armată anticomunistă. Iar Ion Gavrilă Ogoranu a fost liderul unuia dintre aceste grupuri (peste o mie, conform Arhivelor Securităţii referitoare la anul 1949) de luptători ce s-au opus cu arma în mână opresorilor. Noi, românii, nu am avut un moment 1956 sau 1968, ca şi în Ungaria şi Cehoslovacia, dar am avut un fenomen unic în ţările căzute sub tirania roşie după 1945, o rezistenţă armată anticomunistă îndelungată, până în anul 1962.
Iar Domnul ni l-a lăsat pe Ion Gavrilă Ogoranu să ne povestească despre lupta acestor neînfricaţi fii ai României, despre drama lor, o poveste reală pe care comuniştii şi corifeii lor ar fi preferat-o uitată. Dar n-a fost să fie aşa. Ion Gavrilă Ogoranu, în fiecare clipă lăsată lui pe Pământ ne-a spus adevărul. Adevărul despre acele vremuri, adevărul despre acei minunaţi tineri luptători cu credinţă în Dumnezeu şi neamul românesc ce şi-au jertfit totul, inclusiv viaţa, doar pentru a ne da nouă speranţa unui viitor mai bun pentru generaţiile de mâine.
Studiul acestei perioade este abia la început. Rămâne în sarcina istoricilor serioşi şi nepărtinitori să continue ceea ce a început Ion Gavrilă Ogoranu prin scrierile sale. Oricum, mărturia cuprinsă în cărţile sale constituie un reper, o piatră de hotar pentru toţi cei ce se vor apleca asupra acestei perioade şi acestui fenomen, deoarece este relatarea directă, necenzurată, a celui care a trăit şi a participat intens la dramatismul luptelor ce cuprinseseră atunci toţi munţii României. Dar povestea lui Ion Gavrilă Ogoranu are în plus şi dramatismul unei vieţi petrecute în cea mai mare parte ascuns, sub permanenta ameninţare cu execuţia.
În 1974, o ştire făcea înconjurul lumii. Ultimul luptător din Al Doilea Război Mondial, japonezul Hiroo Onoda, s-a predat în jungla filipineză, unde stătea ascuns din 1944. Doi ani mai târziu, în 1976, la Cluj, a fost arestat Ion Gavrilă Ogoranu, căutat de autorităţile comuniste încă din 1948. Din fericire, după şase luni de anchetă la Securitate, este eliberat, nu în ultimul rând în urma presiunilor preşedintelui american Richard Nixon, cu care Ceauşescu încerca să aibă relaţii bune. A fost eliberat şi a trăit să-şi spună povestea în libertate, după 1989, despre el şi luptătorii din rezistenţa armată anticomunistă românească.
Ion Gavrilă Ogoranu, cavalerul demnităţii româneşti
În 1 mai 2006, Ion Gavrilă Ogoranu a trecut în lumea celor veşnice. La numai o săptămână mai târziu ar fi trebuit să participe la o ceremonie pe care o organizasem împreună cu câţiva prieteni, sub egida Asociaţiei „15 Noiembrie 1987”. La acest eveniment a ţinut să participe şi luptătorul anticomunist Vladimir Bukovski, care dorea să-i aducă omagiul său celui care, împreună cu camarazii săi de luptă, a constituit adevărata armată română, opunând rezistenţă ocupantului sovietic şi cozilor sale de topor. Bădia Ogoranu a luptat pentru ca urmaşilor săi să nu le fie ruşine să se numească români. Aşa cum spunea turiştilor, pe care i-a întâlnit la Cabana Bâlea, mai exista un colţ din Regatul României – Munţii Făgăraş – care nu-şi plecase capul în faţa comuniştilor, păstrându-şi libertatea.
Îl propusesem cu ceva timp în urmă, împreună cu personalităţi reprezentative ale deţinuţilor politic, pe Ion Gavrilă Ogoranu în fruntea viitoarei Comisii Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, în locul trufaşului fiu al Kominternului, Vladimir Tismăneanu. Nu am reuşit, din păcate, iar Tismăneanu şi ai lui au falsificat adevărul istoric în privinţa ocupaţiei comuniste, denaturând în mod grav adevăruri fundamentale despre rezistenţa creştină a preoţilor, ierarhilor şi mirenilor, a celor din închisori, a ţăranilor, a muncitorilor din Braşov, a jertfei luptătorilor din munţi. Adică, a capitalului de demnitate românească, cum spunea Ion Gavrilă Ogoranu.
Pentru a spulbera toate invectivele şi calomniile comuniste, trebuie reamintită declaraţia lui Ion Gavrilă Ogoranu, care spunea că „în lupta noastră nu există nicio acţiune, nicio faptă, nicio vorbă care să nu se poată încadra în legile onoarei şi în morala creştină.” Acţiunile lor au fost însufleţite de dragostea creştină, conform crezului că „exişti în măsura în care iubeşti şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire”.
Dumnezeu să-l odihnească în pace! (Florian PALAS)
Testamentul Grupului Carpatin- Făgărăşan
Pe potecile munţilor, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri şi gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri şi gânduri, izvorâte şi călite în dragoste pentru neamul nostru.
Peste 400 de persoane au participat, duminica, 20 iulie, anul trecut, la traditionala comemorare a luptatorilor in Rezistenta armata anticomunista din Muntii Fagarasului si a conducatorului lor, Ion Gavrila Ogoranu, pentru care exista acum o Fundatie care-i poarta numele. Deschisa prin slujba crestina a pomenirii sufletelor eroilor anticomunisti oficiata de un sobor de preoti, ceremonia a continuat cu predica rostita de parintele duhovnic ortodox Teofil Paraianu. Au continuat preotii Ioan Bogdan de la Sibiu si Alexandru Capota de la Galati, ambii fosti detinuti politici si luptatori in rezistenta anticomunista. Doctorul Teofil Mija, de la Brasov, fost combatant in rezistenta armata anticomunista, a citat din Testamentul lui Ion Gavrila Ogoranu, evocand momente dramatice ale luptei de rezistenta. Coriolan Baciu, vicepresedinte al Partidului “Pentru Patrie”, s-a oprit asupra recent editatului roman “Iuda”, scris de Ogoranu in munti, in timpul Rezistentei, cazut in mainile Securitatii si recuperat sub forma de microfilme dupa 1990 de la CNSAS. (Rep)
Ion Gavrilă Ogoranu, cavalerul demnităţii româneşti
În 1 mai 2006, Ion Gavrilă Ogoranu a trecut în lumea celor veşnice. La numai o săptămână mai târziu ar fi trebuit să participe la o ceremonie pe care o organizasem împreună cu câţiva prieteni, sub egida Asociaţiei „15 Noiembrie 1987”. La acest eveniment a ţinut să participe şi luptătorul anticomunist Vladimir Bukovski, care dorea să-i aducă omagiul său celui care, împreună cu camarazii săi de luptă, a constituit adevărata armată română, opunând rezistenţă ocupantului sovietic şi cozilor sale de topor. Bădia Ogoranu a luptat pentru ca urmaşilor săi să nu le fie ruşine să se numească români. Aşa cum spunea turiştilor, pe care i-a întâlnit la Cabana Bâlea, mai exista un colţ din Regatul României – Munţii Făgăraş – care nu-şi plecase capul în faţa comuniştilor, păstrându-şi libertatea.
Îl propusesem cu ceva timp în urmă, împreună cu personalităţi reprezentative ale deţinuţilor politic, pe Ion Gavrilă Ogoranu în fruntea viitoarei Comisii Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, în locul trufaşului fiu al Kominternului, Vladimir Tismăneanu. Nu am reuşit, din păcate, iar Tismăneanu şi ai lui au falsificat adevărul istoric în privinţa ocupaţiei comuniste, denaturând în mod grav adevăruri fundamentale despre rezistenţa creştină a preoţilor, ierarhilor şi mirenilor, a celor din închisori, a ţăranilor, a muncitorilor din Braşov, a jertfei luptătorilor din munţi. Adică, a capitalului de demnitate românească, cum spunea Ion Gavrilă Ogoranu.
Pentru a spulbera toate invectivele şi calomniile comuniste, trebuie reamintită declaraţia lui Ion Gavrilă Ogoranu, care spunea că „în lupta noastră nu există nicio acţiune, nicio faptă, nicio vorbă care să nu se poată încadra în legile onoarei şi în morala creştină.” Acţiunile lor au fost însufleţite de dragostea creştină, conform crezului că „exişti în măsura în care iubeşti şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire”.
Dumnezeu să-l odihnească în pace! (Florian PALAS)
Suflete de eroi
Ca unul dintre supravieţuitori, prieten cu Ion Gavrilă Ogoranu şi camarad de lupte din perioada studenţiei clujene (1945-1948), am rămas şi unul dintre medicii care l-au tratat şi încurajat în boala pe care a suportat-o şi a acceptat-o în ultimele luni de viaţă ca un martir. Noi, medicii, am încercat cu mijloacele ştiinţei omeneşti să-l smulgem din ghearele morţii. Dar cu o zi înainte de deznodământ, el fiind încă internat la un spital clinic din Cluj, mi-a spus la telefon următoarele:
– Teo, să ştii că numai sufletul a mai rămas din mine, corpul nu mi-l mai simt! Şi spunându-mi acestea, mi-am amintit de un alt erou al neamului românesc, inginerul agronom Traian Golea (aceeaşi profesie ca a lui Ion Gavrilă Ogoranu), care a ajuns după 1948 în exil în America şi care şi-a închinat întreaga viaţă luptei pentru apărarea şi salvarea neamului românesc din robia comunistă. El a scris, a tipărit şi a difuzat gratuit cărţi despre România şi neamul nostru înlănţuit, tuturor bibliotecile universitare din lume, inclusiv în ţările stăpânite de comunismul rusesc. Această activitate a sa, pusă în balanţă, întrece în mod sigur suma tuturor celorlalte activităţi ale întregului exil românesc.Cei doi eroi, Traian Golea şi Ion Gavrilă Ogoranu, au dorit să moară în ţară, pe pământul strămoşesc, în “casele” lor. Traian Golea s-a întors în România în ultimele zile ale vieţii sale, ca să moară şi să fie înmormântat în ţara pentru care şi-a jerfit întreaga viaţă.
Nu voi uita niciodată cum, însoţindu-l în ultimele zile ale lunii septembrie 2004 de la aeroportul Otopeni direct la un spital din Braşov, o tânără doctoriţă l-a primit protocolar şi l-a întrebat sec:
– Ce vă doare?
El a privit-o mai insistent şi apoi i-a răspuns cu obişnuitul zâmbet care-l caracteriza:
– Nimic nu mă doare, domnişoară, numai sufletul, dar ăsta este numai al meu, iar dumneata tot nu mi-l poţi înţelege şi nici nu mi-l poţi vindeca!
Câtă asemănare între cele două momente terminale ale celor doi eroi! Căci şi Ion Gavrilă Ogoranu, în care nu mai rămăsese decât sufletul, n-a vrut să moară într-un spital din Cluj şi i-a cerut distinsei şi iubitei sale soţii să-l externeze din spital şi să-l ducă să moară “acasă”, în casa în care această soţie eroină, Ana Gavrilă, l-a ţinut ascuns 20 de ani, legându-se sufleteşte prin jurământ să împărtăşească aceeaşi soartă în cazul în care ar fi fost depistaţi de “câinii securişti”, adică executarea sentinţei condamnării la moarte pentru Ion Gavrilă Ogoranu, de care în mod sigur şi ea ar fi avut parte.
Este un exemplu de sacrificiu şi iubire fără egal, de familie cu adevărat trăitoare în duh creştin. Şi bunul Dumnezeu le-a răsplătit fidelitatea, trimiţându-le îngeri păzitori şi apărători împotriva uneltirilor meşteşugite, diavoleşti şi omeneşti. Şi sunt convins că, atunci când ţara şi neamul nostru se vor elibera şi de neocomunism şi îşi vor putea scrie adevărata istorie, această casă în care a locuit familia Ion şiAna Gavrilă va deveni un muzeu memorial, un loc de pelerinaj naţional. De-abia atunci oameni de cultură, istorici, scriitori, artişti vor imortaliza pentru generaţiile viitoare această familie care a supravieţuit numai cu ajutorul Providenţei, într-o vreme în care forţele răului au pus stăpânire pe toţi cei laşi, mişei sau defetişti, trădători de ţară şi vânzători de oameni.
Dr. Teofil MIJA
Testamentul Grupului Carpatin- Făgărăşan, condus de Ion Gavrilă Ogoranu
Pe potecile munţilor, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri şi gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri şi gânduri, izvorâte şi călite în dragoste pentru neamul nostru.
Şi aşa am înţeles noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori şi luceferi, într-o ploaie de stele, şi care izvorăşte din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeaşi dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare.
Şi-n această dâră de foc, din urma şi dinaintea noastră, noi, câţiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, ne aducem aportul nostru de foc, candela iubirii noastre de neam, jertfa noastră. Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră fiinţă pământeană: libertatea noastră, tinereţea noastră, renunţările la o viaţă tihnită. Şi de candela ce-am aprins-o va cere, pentru a lumina, însăşi viaţa noastră, nu vom ezita să o sacrificăm. Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiţii deşarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni.
Cu atât mai mult suntem departe de meschinele probleme materiale, de pofta de îmbogăţire în viitor. Niciunul din noi nu avem averi de apărat, nici interese de clasă. Niciodată, nici noi, nici părinţii noştri, nu am exploatat munca şi viaţa nimănui. Din contră, suntem din rândul acelor care în viaţă au cunoscut mai mult foamea şi lipsurile, decât tihna şi belşugul. Ceea ce ne-a mânat aici a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie. Am învăţat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei.
Exişti în măsura în care iubeşti; şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire.
Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l înţelegem şi să-l studiem în virtutea nu ştiu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Aşa cum e. Aşa cum îşi iubeşte copilul părinţii lui. Şi nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nicio mamă din lume nu şi-ar schimba copilul ei. În inima şi mintea noastră n-au încolţit niciodată visuri şi gânduri de emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite. Voim să rămânem aici părtaşi ai durerilor şi bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim şi noi să ne contopim soarta noastră. Noi nu admirăm şi nu lăudăm în cuvinte deşarte pe Ştefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălţăm statuia nimicniciei noastre, noi îl iubim cu iubirea oşteanului care s-a jertfit sub comanda domnului, pentru libertatea Moldovei, la Valea Albă. Şi ne plecăm spinarea alături de aprodul Purice, ca domnul să încalece.Auzim ca o adiere dulce cuvintele de mulţumire ale lui Ştefan. Întindem o mână de frate peste veacuri apărătorilor Sarmizegetusei, arcaşului lui Ştefan, oşteanului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor şi moţilor lui Horea şi Iancu. Comunicăm de la suflet la suflet cu orice român de totdeauna, focul sfânt şi cald al familiei româneşti. În aceşti ani am găsit în suflete de români, adesea umili şi nebăgaţi în seamă, atâta nobleţe şi atâta frumuseţe, încât nu o viaţă, dar şi o mie de vieţi de ai avea, merită să le jertfeşti. Ne-am lovit însă şi de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiţie prostească, zgârcenie şi mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune şi dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda şi, nu odată, otrăviţi cu roadele amare ale josniciei omeneşti, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri şi din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viaţă. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor şiau dat viaţa pentru acest neam. Iar voi dragi camarazi căzuţi din rânduri, neaţi legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieşim decât biruitori sau morţi. Şi mai ales am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte şi deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege, drama de pe Golgota.Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească.
Grupul carpatin-făgărăşan, muntele Buzduganu, Săptămâna Mare, 1954
Ultimul roman al Badiei
Editura Marist (https://www.marist.ro/) a lansat, la Târgul de carte Alba Transilvana, o mărturie creştină tulburătoare: „Iuda“, ultimul roman al regretatului luptător anticomunist Ion Gavrilă Ogoranu, refăcut împreună cu Anamaria Ciur din note găsite în Arhivele Securităţii. Lucrarea, care transpune martiriul Mântuitorului în România, a fost scrisă în munţi, în postul Paştelui anului 1954, dar manuscrisul a căzut în mâinile Securităţii, povesteşte Bădia Ogoranu. Pe când studia, după ‘90, dosarul grupului de rezistenţă anticomunistă din Munţii Făgăraş, a găsit o parte din filele manuscrisului fotografiate de Securitate, dar fără final, acesta fiind împărtăşit nepoatei sale, Anamaria Ciur. „Pe patul spitalului, cu o săptămână înainte de plecarea sa în veşnicie, m-a strâns la piept cum nu mă mai strânsese până atunci şi plângând mi-a spus: Draga tatii, ţie-ţi rămâne să termini Iuda. Dumnezeu să te ajute“, mărturiseşte aceasta. (V.R.)
Scrisoare deschisă adresata D-nei Monica Macovei, Ministru al Justitiei
Aceasta scrisoare, semnata de Ana si Ion Gavrila Ogoranu, a fost redactata ca urmare a refuzului autoritatilor de a recunoaste Anei Gavrila statulul de luptator in rezistenta anticomunista. Ana Gavrila si-a dedicat viata luptei impotriva comunismului: a facut parte din rezistenta din munti, a fost arestata si anchetata in numeroase randuri pentru a trada grupul de rezistenta din muntii Fagarasului, grup condus de sotul ei, Ion Gavrila Ogoranu.
Rugamintea familiei Gavrila este ca aceasta scrisoare sa ajunga in atentia cat mai multor romani.(O recomand in special ALIANTEI FAMILIILOR, care si-a permis sa o “garanteze” iresponsabil pe sinistra Macovei la alegerile europene)
Stimata Doamna Ministru,
În anul 2001, subsemnata Gavrila Ana din localitatea Galtiu judeţul Alba, soţia lui Ion Gavrila-Ogoranu, născută în 10 decembrie 1921, am înaintat Comisiei Comisiei pentru Constatarea Calităţii de Luptător în Rezistenţa Anticomunistă, care functioneaza in cadrul Ministerului Justiţiei, un Memoriu documentat, în care solicitam dreptul de a mi se acorda calitatea de Luptător în Rezistenţa anticomunistă, relatând şi documentând faptele pentru care am cerut acest lucru cu probe juridice.
Nu am primit atunci nici un răspuns.
În data de 9 martie 2006, adică dupa 5 ani! am primit următorul răspuns la cererea mea: „Comisia, cu majoritatea voturilor membrilor, a decis respingerea cererii dumneavoastră de constatare a calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, întrucât nu se încadrează în prevederile art. 1 coroborat cu art. 2 şi 3 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 214/1999”.
Doamna Ministru, eu în expunerea mea de atunci mi-am prezentat faptele aşa cum le-am trăit eu, căci nu mi-am încadrat viaţa după articole de lege, rămânând ca onorata Comisie să cerceteze şi să judece. Prin prezenta scrisoare repet motivele pe care le-am invocat atunci, pentru că ele sunt însăşi viaţa mea, şi ca şi a mea, a mii de femei şi bărbaţi vii sau morţi din ţara noastră. Deci să-mi fie cu iertare dacă voi fi silită să-mi povestesc viaţa sub regimul comunist.
M-am născut în 1921, în 10 decembrie, în localitatea Drâmbar, jud. Alba. Am urmat cursurile şcolii de gospodărie, şi am fost înfiată de o mătuşă din localitatea Galtiu, jud. Alba. Mi-am făcut educaţia sub influenţa a doi oameni de mare suflet: Preotul greco-catolic Iosif Pop, viitorul Protopop din Târgu-Mureş, şi a profesorului Vasile Hanu, care şi la vârsta de 101 ani, azi, îşi mai aminteşte de mine.
M-am căsătorit în 1944 cu studentul medicinist Petru Săbăduş de la Facultatea de Medicină din Sibiu, refugiat din Ardealul de Nord. Am fost prevenită de soţ că alături de el vom avea necazuri mari în viaţă, şi eu am fost gata să fiu alături de el şi la bine şi la greu. Necazurile au început odată cu 23 august 1944. Soţul meu făcea parte dintr-o organizaţie studenţească naţionalistă. Zeci de studenţi bucovineni şi basarabeni, care se aflau în zonă, ne-au cerut ajutorul să-i ascundem să nu fie arestaţi de poliţia română şi sovietică pentru a fi deportaţi în URSS. Îmi amintesc de un student cu numele Dan Dumitrescu. Toată iarna ne-am ocupat de acest lucru, mai ales eu, căci soţul era străin de sat. Până când şi-a obţinut acte confecţionate de un student bucovinean cu numele Havrilescu.
Din Germania a sosit un grup de paraşutişti în plină iarnă, cărora soţul le-a găsit adăpost. Pe telegrafistul Gheorgheionii l-am ocrotit în casa părinţilor mei. În memoriile scrise ale acestuia, după 1990, aminteşte acest episod. Am contribuit la toate acestea, în condiţiile în care şi eu şi soţul locuiam în casă străină, căci în casa mătuşii era instalat comandamentul Armatei Roşii.
În anul 1946 ne-am mutat cu soţul la Cluj. Aici soţul era încadrat în organizaţia anti-comunistă de la Universitate. Zeci de studenţi veneau în casă la noi şi asistam fără să vreau la toate problemele lor, acordând ajutor celor care aveau nevoie. Sunt nume înscrise la loc de cinste în Istoria Rezistenţei anticomunistă. Dau câteva nume: Ion Golea, viitorul paraşutist din 1951, Doctorul Gruiţă Victor din Teiuş, Doctorul Nosa, Doctorul Scrob, studenţii Pintea Eugen, Pop Cornel, Ion Munteanu, Pavel Mârza, şi făgărăşenii Chiujdea Ion, Maga Mihai, Haşu Laurian şi Gavrilă Ion, viitori luptători în Rezistenţa făgărăşană.
Trăiesc încă şi pot da mărturie despre ce a fost în casa noastră Dr. Teofil Mija din Săcele, Braşov, directorul Institutului Cristiana şi Dr. Gheorghe Cornea din Bucureşti, veteran al Rezistenţei din Târgu Mureş.
În timpul grevelor studenţeşti din 1946, în casa noastră s-au pus la cale multe planuri, la care eram, fără să vreau, martoră. Aici s-au făcut şi planuri de retragere în munţi în grupuri de rezistenţă. În 1947 s-a ţinut în munţii Apuseni un congres al centrelor studenţeşti de pe ţară. Mulţi au plecat într-acolo cu raniţa din casa noastră din Galtiu, aprovizionaţi de mine.
Când în 1947 şi 1948 începuse teama arestărilor şi cei urmăriţi nu mai dormeau pe-acasă, eu puneam un covor pe sfoară spre a se şti dacă au fost căutaţi de Siguranţă sau nu în noaptea aceea, căci arestările se făceau de obicei noaptea.
În 15 mai 1948 nu am mai pus covor dimineaţa, căci noaptea un grup de poliţişti şi soldaţi au spart uşa casei căutându-mi soţul peste tot, înjurându-mă şi ameninţându-mă. Nu s-au sinchisit că în pătucuri dormeau cei doi copii ai noştri de 4 şi de 2 ani. Şi am rămas în casă ostatică timp de o săptămână, fără să pot ieşi să cumpăr hrană pentru copii. Apoi am fost evacuată cu copiii şi hainele de pe noi. M-am reîntâlnit cu soţul la un loc convenit dinainte. Ei, ce scăpaseră de arestările din mai, s-au hotărât să se retragă la munte, lucru ce l-au şi făcut. Eu am rămas să dau răspuns Securităţii unde ar putea să fie bărbatul pe care-l căutau peste tot. Într-o vreme când mă aşteptam să fiu şi eu arestată m-am mutat în ascuns cu copiii în munţii Apuseni, la nişte oameni în apropierea luptătorilor. Atunci am cunoscut o parte dintre ei: Popa Ştefan, Nicu Moldovan, şi mai ales pe studenta Alexandrina Teglaru cu care am şi locuit o bucată de vreme. De altfel în cartea amintirilor ei, intitulată „Lacrima prigoanei”, la pagina 102, această luptătoare mă aminteşte şi pe mine.
Spre toamnă, bărbaţii au hotărât ca un grup dintre ei să treacă graniţa iugoslavă, pe o cale pe unde s-a mai trecut. Între ei era şi soţul meu. Au fost prinşi pe graniţă, duşi la Timişoara şi apoi la Cluj, în lotul sutelor de studenţi arestaţi. O întreagă iarnă am fost aproape în fiecare zi, împreună cu sute de mame, soţii, surori, logodnice, am îngheţat în faţa porţilor de fier ale închisorii din Cluj pentru a le introduce, când era permis, alimente şi haine.
Am asistat la procesul studenţilor din săptămâna Paştilor din 1949, zile în şir, şi i-am cunoscut astfel pe mulţi, băieţi şi fete. I-am însoţit cu alte soţii până i-au urcat în dubă în gara Cluj. Ne-a îngrozit zgomotul de lanţuri şi zbieretele, când i-au dat jos în gara Aiud. Apoi nu am mai auzit nimic de ei, parcă i-ar fi înghiţit pământul. Se zvonea că ar fi fost duşi la Piteşti.
Prin 1951, s-a ajuns un zvon la Gherla, că soţul meu ar fi în această închisoare. Am reuşit să iau legătura cu sora Dr. Bărbosu, medicul închisorii. Eram mulţumită să ştiu că e viu, şi din când în când, sora Doctorului îmi confirma acest lucru.
Aşa a durat până în toamna anului 1952, când întâlnind-o, aceasta a început să plângă. Am înţeles: soţul meu era mort. Nu mi-a dat nici un amănunt decât că ar fi fost operat la spitalul din Dej.
Am colindat prin cunoscuţi Dejul, şi am aflat indirect că soţul meu a fost dus la acest spital. Doi foşti colegi de facultate, medici, au încercat zadarnic să-l salveze, dar toate organele interne erau zdrobite în bătaie. Adevărul îl voi afla de-abia peste ani, când deţinutul plutonier al carui nume nu mi-l amintesc, de pe strada Doinii din Alba Iulia mi-a povestit că soţul meu a fost bătut de directorul închisorii, Goiciu, pentru că l-a ridicat pe acest plutonier din curtea închisorii, şi l-a dus la infirmerie.
Am rămas de mână cu doi copii mici, fără casă, fără slujbă, că nimeni nu vroia să mă angajeze. Dintr-un loc practic alungată, în altul neprimită. Rudeniile mele au fost ameninţate că dacă mă mai ţin, vor fi duse în Bărăgan. În sfârşit mătuşa mi-a dat un petec de pământ în Galtiu, pe care am apucat să-l cultiv. Dar s-au găsit oameni de-ai partidului care au venit şi şi-au împărţit acest teren, rămânând şi fără el. Au construit pe el case pe care le folosesc ca proprietate legală până în ziua de azi. Între timp eram luată de securitate cu duba, şi interogată când despre unul, când despre alţii dintre colegii soţului meu, mai ales despre Alexandrina Teglaru. N-am recunoscut, oricâtă presiune a fost făcută asupra mea, iar despre altele, n-aveam ce spune, căci într-adevăr nu ştiam nimic.
În 1954 s-a întâmplat un caz care mă putea costa mare nenorocire. Soţul meu ascunsese aparatul de radio a lui Gheorghionii, care de altfel era şi defect, într-un fund al podului casei, fără ca eu să ştiu. Copiii jucându-se l-au găsit, l-au dat jos şi cu copiii din vecini, se jucau pe stradă cu el. A aflat securitatea, copiii au fost luaţi de scurt unde l-au găsit, şi toată vina a căzut pe mine. Am fost dusă la Securitatea din Orăştie şi Deva, anchetată dur, şi lovită să spun. A durat mult până s-au convins că într-adevăr eu nu ştiam nimic despre acel aparat. Am fost anchetată să spun după cine port doliu, şi de unde ştiu că soţul meu e mort. În acelaşi timp eram privită în sat cu ură şi desconsiderare. Îmi cumpărasem un cal, şi făceam cărăuşie, dar mi-a fost confiscat calul, lăsându-mă cu căruţul în mijlocul satului, sub motiv că particularii nu mai aveau voie să aibă cai.
În 1955, a sosit la mine din munţii Făgăraşului, fostul camarad şi coleg de liceu al soţului meu, Ion Gavrilă. L-am primit cu drag, ştiind cât ţinea soţul meu la el. El m-a rugat să mă deplasez la Cluj, să găsesc pe un alt coleg, Maga Mihai, student, lucru ce l-am şi făcut. Acesta mi-a spus că luptătorii făgărăşeni trecuseră în Grecia. Urma ca în primăvara următoare, să pornească şi Gavrilă pe acest drum, când Mihai Maga a venit cu vestea că luptătorii se aflau în realitate arestati la Securitate.
Ion Gavrilă a rămas în familia mea ascuns timp de 21 de ani. Mi-a povestit istoria grupului făgărăşean. Ştiam că e condamnat la moarte în contumacie, ştiam că legea prevedea că cine ajută un duşman al poporului, e pasibil de aceeaşi pedeapsă. Deci cunoşteam pericolul la care mă expuneam…
Am muncit cu braţele să câştig pâinea pentru familie, cu veşnica ameninţare că o nenorocire se putea întâmpla oricând. Am încredinţat casa şi familia Maicii Domnului, şi cu această credinţă am păşit într-o nouă încercare a vieţii. Şi-au fost destule situaţii când am ajuns la capătul puterilor.
Astfel, în 1959, de Sfântul Nicolae, 6 decembrie, am fost alungată din casă de miliţie, primărie şi securitate, pentru ca locuinţa să fie dată secretarului Sfatului popular. M-am mutat în prag de iarnă într-o moară părăsită, fără podele, ferestre şi uşi. În dosarul înaintat în 2001 se află acest lucru, confirmat în faţa notarului public printr-o declaraţie a soţiei fostului secretar, care a beneficiat de casă, şi care mai trăieşte şi azi. Am fost astfel deportată timp de 14 ani. Mi s-au făcut perchiziţii de către securitate, şi numai printr-o minune soţul meu nu a fost descoperit. Moara a suferit trei inundaţii, fiind aproape distrusă.
În 1970 m-am îmbolnăvit de meningită, şi am stat patru luni la spitalul din Cluj, îngrijită de profesorul Ioan Gavrilă. Întâmplările celor 21 de ani au fost povestite de soţul meu în cartea „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, şi-au fost relatate în Memorialul Durerii al Dnei Lucia Hossu Longin. De asemenea, faptul că am fost urmărită se află confirmat şi în documentele Securităţii, ca de exemplu: Când în 1969, în suita preşedintelui Nixon, a sosit din America preotul Mircea Toderici, eu i-am dus o scrisoare a soţului meu, în care îi cerea ajutorul, scrisoare care a ajuns pe masa preşedintelui Nixon, şi care a reprezentat salvarea soţului meu când a fost prins în 1976, la Cluj, de Securitate. Soţul meu stând ascuns, a păstrat în continuare şi în această situaţie, legătura cu unii fraţi de suferinţă: Dr. Mârza Pavel, Dr. Gruiţă, Dr. Nosa, Prof. Nicolae Mârza, Prof. Ion Grecu. De multe ori, legătura a fost făcută prin mine. Din casa mea a plecat în 29 iulie 1976 soţul meu la Cluj, şi s-a întors de la securitate peste 6 luni. Eu i-am pregătit raniţa când la 23 decembrie 1989 a plecat la Bucureşti cu intenţia de a contribui la formarea unei armate care să apere Revoluţia. Eu l-am îngrijit şi îndemnat să scrie întâmplările prin care am trecut.
Am renunţat la orice confort şi linişte de dragul idealurilor soţilor mei, şi a prietenilor lor, de dragul adevărului şi al dreptăţii. Am trăit toată viaţa din munca braţelor mele, fără a apela la mila nimănui.
Nu pentru bunuri materiale am cerut să fiu trecută printre luptătorii Rezistenţei anticomuniste, nici măcar pentru o mândrie deşartă. Voiam să se facă drepate şi celor din Rezistenţa anticomunistă.
Aceasta mi-a fost viaţa, la 85 de ani am conştiinţa împăcată că mi-am făcut datoria alături de cei doi soţi ai mei, şi ai fraţilor lor de idealuri. Nu aş fi deranjat nici de data asta pe nimeni, dar mă doare nedreptatea şi nepăsarea. Nu mă gândesc la cei ce coroborează art. 1 cu art. 2 şi cu art. 3, care, lucru sigur, n-au nimic în comun cu Rezistenţa anticomunistă din România. Mă gândesc însă cu groază şi cu adâncă tristeţe că între cei care au decis, cu majoritate de voturi, să fiu exclusă, au fost desigur şi foşti deţinuţi politici, care în piticimea lor, n-au învăţat nimic din istoria României. Căci dacă din expunerea vieţii mele sub comunism atât au priceput că art. 1 nu coroborează cu art. 2 din altă lege postdecembristă, insemnează că nici nu merită să ştie mai mult. E posibil ca între deţinuţii politici consultanţi să fie şi dintre cei cu suflete seci, care nu au fost în stare să trăiască istoria României, şi au fost aleşi anume. Noi am fost luptători, şi nu căutători de titluri.
Declar că îmi retrag cererea trimisa Comisiei cu 5 ani în urmă, şi refuz să fac „plângere” la instanţa de contencios. M-aş simţi încă o dată insultată şi umilită. Dacă ţara are nevoie de noi, cei care am luptat în Rezistenţa anticomunistă, să ne caute în arhivele Securităţii pe cei morţi, şi să ne contacteze pe cei care mai trăim.
Cu stimă,
Gavrilă Ana.
Aceasta a fost declaraţia soţiei mele. În situaţia ei, eu Ion Gavrilă Ogoranu eu cunosc zeci de cazuri asemănătoare, dacă nu chiar mai grave, de pe întreg cuprinsul ţării. Astfel, soţiile luptătorilor Ioan Pop şi Gheorghe Haşu, executaţi în Rezistenţa făgărăşană, nu au reusit să aibă calitatea de soţii de Luptător. Văduva Mariana Macavei n-a putut să obţină în justiţie calitatea de Luptător în Rezistenţă în lotul Dabija din Munţii Apuseni, pentru soţul ei Macavei Traian, şi nici pentru ea ca soţie de Luptător. Aceste femei trăiesc încă, şi pot da mărturie despre acest lucru, despre nedreptatea care li s-a făcut, prin justiţie. Fiica Luptătorului Lupşa din Vrancea, una din cele mai impunătoare grupuri de Rezistenţă, n-a reuşit să obţină pentru tatăl ei calitatea de Luptător în Rezistenţă, nefiind luată de nimeni în seamă. Şi aş putea să mai dau exemple destule. Dacă într-adevăr ţara doreşte să-şi reconsidere trecutul, şi să cinstească Rezistenţa, să ne caute ea pe noi, şi nu să ne oblige să ne umilim în faţa unor Instanţe nepotrivite şi nebinevoitoare.
Cu stimă,
Ion Gavrilă Ogoranu.
Nota mea: Badia a murit la scurt timp, pe 1 mai 2006, urmat, peste doua luni, la 7 iulie 2006, de iubita lui sotie, Ana.
Gasiti toate volumele epopeii lui Ion Gavrila Ogoranu “Brazii se frang dar nu se indoiesc” la Editura Marist, Baia Mare
Dumnezeu a vrut să ne parvină acest text inedit despre rostul artei din perspectivă creştină, aşa cum era văzut de legendarul conducător al luptătorilor anticomunişti din Munţii Făgăraşului. Acest text scris în singurătatea munţilor considerăm că este de mare actualitate, în contextul în care Institutul Cultural Român organizează expoziţii în care este grav lezată sensibilitatea creştină a românilor. Care este scopul acestor expoziţii blasfemiatoare? Ne lămureşte Bădia în textul pe care vi-l oferim.
Tot ce înalţă, tot ce zideşte sufletul omenesc şi-l mână spre înviere e artă. Tot ce-l împiedică e balast nefolositor. Deci nu artă pentru artă, nici pentru frumos, căci nici arta, nici frumosul nu pot fi scopuri în sine. În afara drumului spre Rai nimic nu foloseşte sau mai degrabă dăunează. Arta nu poate fi tot ce reuşeşti să transpui din ceea ce ai în minte, în inimă (vezi P. Andrei definiţie), căci faci artă numai în măsura în care ai ridicat cu un pas un suflet spre Dumnezeu. Păi şi frumosul are legătură cu Dumnezeu? Răspundem categoric: da! Frumosul, mai mult ca altele, este prin excelenţă de esenţă divină. Şi în afară de Dumnezeu nu poate exista frumos. Cum a fost folosit altarul artei pentru neamul nostru să zicem în cei 20 de ani de la unire încoace? Nechemaţi şi profanatori, măscărici ai Satanei au luat locul aleşilor. Ne-am întrebat în singurătatea munţilor de ce atât de puţini tineri au reacţionat sănătos atunci când Diavolul roşu ne-a potopit. De ce atât de puţini au pus mâna pe armă? De ce atât de puţini s-au împotrivit? De ce avem o intelectualitate atât de dezorientată şi laşă? De ce o ţărănime supusă? Şi-am găsit că una din cauze e că de atâta vreme a fost otrăvită cu fel de fel de bucate putrede, credem noi, servite neamului nostru cu un scop preconceput: de a ne ameţi pentru a nu mai putea reacţiona şi azi slugile Satanei să ne învârtă cum vor. De unde era tineretul să înveţe să iubească pe Dumnezeu? Din noianul de cărţi-atac profanatoare de cele sfinte? De unde sentimentul onoarei, al mândriei, al dragostei de ţară? De unde bunul simţ, sentimentul camaraderiei, prieteniei până la mormânt, de unde stăpânirea de sine? Dispreţul de bani? Numai din arta celor douăzeci de ani nu. Unde să-şi găsească visurile tinereşti pe care să le urmeze? În romanele şi cinematografele româneşti? Unde cadenţa şi ritmul saltului spre ideal? În confuzele şi languroasele melodii mălăieţe ale compozitorilor la modă? Unde ţinuta şi atitudinea dreaptă? În pictura şi sculptura aţăţătoare de simţuri? Calitatea produsului uman e chipul şi asemănarea concepţiei despre artă din această perioadă. Există o părere: prezentăm tineretului viaţa cu binele şi răul amestecat. Tineretul să-şi aleagă. (Deşi în intimitatea gândului lor erau convinşi că numai binele nu-l prezintă sau îi dădeau rolul Cenuşăresei). Că apoi acela-i tânăr ce şi într-un mediu rău devine bun. Atunci pe acest gând putem merge mai departe. Ce folos atâţia profesori şi educatori pentru băieţi şi fete? Să dăm mai bine grijă educaţiei băieţilor pe mâna pungaşilor de buzunare din închisoarea Văcăreşti, iar pe cea a fetelor în grija prostituatelor. Că apoi aceea vor fi tineri şi tinere ce vor ieşi curaţi cu astfel de educatori. Nimeni nu poate concepe acest lucru? Şi totuşi grija educaţiei prin artă e lăsată în grija unor mai maeştri în „arta distrugerii” decât prostituatele şi pungaşii. Căci dacă unui tânăr îi vei pune în faţă un şmecher pungaş de buzunare şi i-l vei arăta ca ideal de urmat, desigur îl va respinge. Iar dacă unei tinere îi vei aduce o epavă de femeie distrusă trupeşte şi sufleteşte de păcat şi-i vei cere să o urmeze, sufletul curat nu ar da un pas pe urma unei astfel de călăuze. Or tocmai minunea aceasta de neconceput reuşesc să o facă „aceşti maeştri” de artă. Îmbracă aceste putreziciuni morale şi trupeşti în haine scumpe, dau lumină putregaiului şi-l prezintă tineretului astfel fasonat. După cum farmacistul nu-ţi dă chinină decât ascunsă într-o bulină de zahăr. VEGHEA – Revista ortodoxa a Generatiei Neasteptate
August 3rd, 2010 
VR 
Prefata domnului doctor Teofil Mija la ultima editiei a lucrarii lui Ion Gavrila Ogoranu – “Brazii se frang dar nu se indoiesc”
Posted in 
Tags: 
