Marea Doamnă a României Lucia Soreanu Şiugariu s-a stins din această viaţă neîmpăcată, după ce, anul acesta, statul “român” i-a terfelit memoria bărbatului ei de-o viaţă, poetul-martir Ion Şiugariu, răpindu-i o ultimă bucurie – onorarea de către Slovacia a eroului Armatei Române care a fost soţui ei -, şi grăbindu-i astfel sfârşitul. Ministrul şi ministerul Afacerilor Externe – instituţie care nu şi-a cerut scuze şi nici măcar nu i-a mai răspuns vreodată Doamnei Lucia Soreanu Şiugariu la Scrisoarea trimisă oficial la MAE -, Parlamentul bolnav al României şi autorii Legii “Elie Wiesel” sunt direct responsabili de scurtarea vieţii unei românce model, care, spre deosebire de cei enumeraţi mai sus, va rămâne în istoria de aur a Doamnelor României şi va merge sus, în România Cerească, la “Soarele” ei, cum era numit de către camarazii de pe frontul anti-hitlerist Ion Soreanu Şiugariu. Lucia Soreanu Şiugariu s-a stins din viaţă Duminică, 06.12.2015, de Sfântul Nicolae, la ora 07:00. Pe 1 Decembrie – Ziua Naţională a României – împlinise 95 de ani. S-a născut la Tighina, la doi ani după Marea Unire. Ceremonia de înhumare va avea loc joi 10.12.2015, la ora 09:30, La cimitirul Friedhof Hand, Str. Karl Friedrich, Aachen. Redăm mai jos câteva rânduri ale nepoatei familiei Şiugariu, Mihaela Stroescu Wallbraun, şi o biografie a regretatei Doamne a României scrisă de Ştefan Bellu, materiale însoţite de fotografii de arhivă de la Ziaristi Online.
Dumnezeu să o odihnească în pace!
Nepoata soţilor Şiugariu: “Sunt tulburată de tristeţe dar şi de furie!”
Doamna noastră, Lucia Soreanu Șiugariu, o făclie de credință și cultură românească în Occident, printre străini, își va găsi locul de veci într’un cimitir din Germania.
Aceasta pare să fie părerea directorului Institutului guvernamental “Elie Wiesel”, maghiaro-evreul Alexandru Florian, care, într-o dezbatere televizată de Antena 3, a dat un răspuns stupefiant la întrebarea lui Adrian Ursu despre “simpozionul” de omagiere a lui Horthy de la Cluj: “Legea românească se referă doar la realităţile româneşti”.
Dar atacarea memoriei lui Petre Ţuţea, Radu Gyr şi Mircea Vulcănescu sau a lui Ion Şiugariu, da, este o “realitate românească”! Dar câţi evrei a omorât Petre Ţuţea, cel considerat de Petre Pandrea cam “bolnav” de filosemitism şi reabilitat de Justiţia Română de două ori!? Câţi evrei a omorât Radu Gyr, fondatorul primului Teatru evreiesc din lume, la rândul său reabilitat de Justiţia Română după 1990? Câţi evrei a omorât Mircea Vulcănescu, cel căruia evreii ar trebui să-i poarte veşnică recunoştinţă, potrivit fiicei sale Măriuca Vulcănescu, care povesteşte adeseori cum a ajutat tatăl său evreii din mahalaua în care şi-a ridicat casa, cu propriile sale mâini, imobil nici azi retrocedat de statul “român”? Ce “antisemit” s-ar fi mutat cu întreaga familie în mijlocul evreilor, pe care i-a şi găzduit până la arestarea sa de către bolşevici? Desigur, tot Justiţia Română ar fi trebuit să-l reabilieze până acum pe Mircea Vulcănescu. Dar familia sa a aşteptat ca autorităţile succesoare celor care i-au luat casa cu forţa să i-o şi dea înapoi şi apoi ca regimul de după 1989, continuator legal al statului care i-a organizat mascarada de proces, să-l şi reabiliteze pe marele filosof român. În numele Justiţiei Române. Doar acelaşi stat a declarat regimul comunist drept “ilegitim şi criminal”.
Referitor la solicitarea dumneavoastră, vă precizăm următoarele:
Conform legii nr. 217/2015, art 2, lit c), „prin persoană vinovată de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război se înţelege orice persoană condamnată definitiv de către o instanţă judecătorească română ori străină sau prin orice hotărâre recunoscută în România, potrivit legii, pentru una sau mai multe infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război, precum şi persoana din conducerea unei organizaţii al cărei caracter criminal a fost constatat prin hotărârea unei instanţe penale internaţionale”.
Casa în care a trăit slt. (r) Ion Şiugariu-Soreanu a fost transformată în muzeu în anul 1983. Existenţa unei sentinţe judecătoreşti în baza căreia acesta ar fi fost considerat criminal de război nu ar fi făcut posibil un asemenea act.
În baza de date a Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor a fost identificat slt. (r) Ioan I. Soreanu, din Regimentul 27 Infanterie, decedat în data de 01.02.1945, înhumat iniţial în localitatea Pohronska Polhora (situată la aprox. 74 km de Zvolen) şi strămutat ulterior în Cimitirul de onoare al eroilor români din Zvolen, Republica Slovacă.
Locul de înhumare a militarului este considerat mormânt de război, având în vedere că acesta a murit în timpul şi din cauza unui conflict armat, ca urmare a executării unui serviciu comandat în interesul statului român, potrivit art. 2, alin (1) din Legea nr. 379/2003privind regimul mormintelor şi operelor comemorative de război.
Totodată, trebuie avut în vedere aspectul că slt (r) Ion Şiugariu este un militar român căzut în luptă pe teritoriul Republicii Slovace, în această categorie intrând numai cetăţenii români care au făcut parte din forţele armate române, potrivit art. 1, lit a) din Legea nr. 201/2007 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Slovace privind mormintele de război.
O delegaţie a Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor va efectua o misune de documentare şi inspecţie la Cimitirul de onoare al eroilor români din Zvolen, Republica Slovacă.
“Atrăgea atenţia David că „atunci când ajung sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni” şi se face că „păcătosul se laudă cu poftele lui” iar „cel care face nedreptate, pe sine se binecuvântează”. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult, dar dacă răul pare mai mare este, spunea un gânditor contemporan, pentru că s-au înmulţit posibilităţile de a-l înfăptui.” – Integral la Ziaristi Online
Vreau în primul rând să vă mulţumesc pentru că, deşi eu sunt departe si Dvs aveţi atâtea probleme, v-aţi solidarizat atât de mulţi întru apărarea memoriei soţului meu, poetul erou-martir Ion Soreanu Şiugariu, căzut pe câmpul de luptă anti-hitlerist, în Munţii Tatra, în urmă cu 70 de ani şi considerat acum “fascist” chiar de către cei care ar fi trebuit să-i omagieze jertfa: autorităţile statului român “post-revoluţionar”.
Mulţumesc în primul rând gazetarilor, ca cei de la Cotidianul, care v-au împărtăşit din durerile şi umilinţa pe care sunt silită să le îndur, acum, la cei 96 de ani ai mei, când văd că ţara pentru care soţul meu s-a jertfit este îndoită de a-i mai conferi numele podului din Brezno după ce ţara pentru care a jurat credinţă până la moarte îi batjocoreşte memoria prin reprezentanţii săi nevolnici.
Înţeleg astăzi că soţul meu – al cărui nume, după cum vedeţi, îl port cu mândrie şi după 70 de ani de la sacrificiul său suprem – a fost condamnat la moarte post-mortem, de data asta civilă, de un oarecare postator de pe aşa-zisa enciclopedie-online Wikipedia şi de un oarecare institut mai mult privat decât public. Institut care se răfuieşte cu mari români ca Mircea Vulcănescu şi Nichifor Crainic, Petre Ţuţea şi Ion Gavrilă Ogoranu, şi care este solicitat acum chiar de către cei care l-au dezonorat deja, recte Ministerul Afacerilor Externe, să-şi dea cu părerea despre soţul meu: a fost sau nu a fost legionar?
Soţul meu a fost înainte de toate român. Da, a fost naţionalist, din moment ce a condus Asociaţia Studenţilor Refugiaţi din Ardealul ocupat. Transilvanie română în care el trebuia să intre cu paşaportul pentru a-si vizita părinţii, pentru ca în cele din urmă “aliaţii” hothyişti, criminali de evrei şi români deopotrivă, să-i interzică şi acest drept.
Constat cu tulburare că după ce a fost vânat de horthyişti, după şapte decenii soţul meu este vânat de urmaşii lor. Căci un român nu o să vâneze niciodată un român, iar dacă se va găsi vreunul să facă aşa ceva acela nu se va mai numi român. În schimb, din câte aud şi citesc, criminali unguri de evrei şi de români sunt omagiaţi şi cu străzi şi cu statui în România de azi.
Unui român, luptător pe frontul anti-hitlerist, îi este interzisă, în schimb, cuvenita omagiere. Cine poate să aibă interes să-i ştirbească memoria soţului meu şi să o maculeze mincinos şi chiar ticălos, inclusiv în afara ţării, oferind lumii imaginea unui stat bolnav, cu grave dereglări, de ordin patologic-instituţional, dacă a ajuns să-şi conteste la nivel internaţional până şi eroii? Ce va mai urma? Să fie dezgropaţi eroii Armatei Române căzuţi la Stalingrad pentru a fi împuşcaţi a doua oară în curtea Institutului Elie Wiesel, cum spunea un ziarist, pentru că au luptat pentru dezrobirea Basarabiei sub “criminalul” Antonescu? Dar cine l-a făcut “criminal de război”? Nu cumva URSS? Dar mai există URSS? Cine ştie? Pentru unii, probabil că da. Eu cred că trebuie să ne aşteptăm la orice, dacă un erou ca soţul meu, decorat de Regele Mihai cu Coroana României cu spade în gradul de Cavaler şi cu panglică de Virtute Militară a ajuns să fie scos din raclă şi profanat în piaţa publică de devoratorii de cadavre ai “post-comunismului”, corbii noilor regimuri. Corbii… Dacă memoria nu mă înşeală, aşa se numeau şi nişte dosare de prin ’89 – ’90. Mă mir că Regele Mihai nu e el însuşi arestat în baza Legii lui Elie Wiesel. Nu a stat la masa cu “criminalul”? Chiar dacă l-a trădat, nu a stat înainte la masă şi cu legionarii iar apoi şi cu comuniştii? Nu sub el s-au dat legi antisemite şi nu sub el au fost arestate, apoi, elitele ţării, şi judecate ca la abator de “Tribunalele Poporului”? Să fie arestat! Domnul Ponta, şeful direct al domnului Florian de la Institutul cu pricina, ce părere are: să fie sau să nu fie arestat Regele Mihai? Este, desigur, o ironie. Istoria trebuie să judece, nu noi să judecăm Istoria.
Soţul meu nu a fost legionar. Dar dacă ar fi fost, ca milioane de alţi tineri români – dintre care mulţi au murit pe front, iar alţii prin munţi şi închisori -, atâta timp cât nu ar fi fost condamnat pentru nici o faptă reprobabilă cum ar fi putut fi condamnat peste 70 de ani, fără putinţa de a se mai apăra, sub acuza de “duşman al poporului – bandit legionar”? Condamnare în masă au mai făcut-o doar naziştii cu evreii şi bolşevicii cu naţiunile pe care le-au subjugat. S-au reînfiinţat lagărele naziste şi “Tribunalele Poporului”? “Eram obsedaţi de ideea unei afirmări europene a culturii româneşti“ scria Vintilă Horia despre soţul meu şi generaţia sa de la “Gandirea” lui Nichifor Crainic. Acesta să fie “extremismul” lui, “afirmarea europeană a culturii româneşti”? În urmă cu 46 de ani, Zaharia Stancu îi scria soacrei mele, blânda ţărancă româncă Floarea Şugar, care-şi donase casa pentru a o transforma în Muzeu al comunităţii, pentru fiul său. În calitate de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, Zaharia Stancu îşi exprima „înalta preţuire” faţă de “jertfa poetului Ion Şiugariu, căzut eroic pe frontul antifascist” afirmând că „mama care a dat naştere şi a crescut un asemenea fiu, dăruit ţării până în ultima sa clipă de viaţă, împarte cu fiul-erou gloria şi recunoştinţa ce li se cuvine deopotrivă”.
Iată că “gloria şi recunoştinţa” ce i se cuvin poetului erou-martir Ion Şiugariu sunt întinate azi în mod voit provocator şi profanator. Văzută de departe, această situaţie defăimătoare pentru întreaga României pare să fie cusută cu mână straină. Ministerul Afacerilor Externe, din partea căruia nu am primit nici o scuză până acum, dar în schimb mi s-a comunicat că la Protestul meu către ministrul Aurescu mi se vă răspunde “în termenul prevăzut de lege”, are datoria să repare, prin toate mijloacele, această “gafă diplomatică”.
Pentru onorarea memoriei soţului meu la Brezno, înainte ca autorităţile să ia această decizie, s-au zbătut timp destul de lung oameni inimoşi ca Angela Miclea de la Casa de Cultură Tăuții-Măgherăuș sau poliţistul slovac Luboš Nepšinský. Familia noastră a tresăltat de bucurie la auzul veştii omagierii. Eu însămi, la cei 96 de ani ai mei, trecuţi mai mult prin vifor decât prin alizeu, am aşteptat cu înfrigurare acest moment culminant pentru vârsta mea. Cum va spăla statul român această “gafă” pentru a nu se înscrie ca un sacrilegiu în istoria României? Nu în ultimul rând, mă întreb unde este Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor, a cărui existenţă este strict legată de eroi ca soţul meu? Unde este Ministerul Apărării Naţionale, al cărui ostaş a fost soţul meu, până la moarte. Dacă nu sunt în stare să-i apere pe eroii… morţi, pe cine vor reuşi să apere?
Mai sunt doar câteva zile până pe 28 august, ziua când ar trebui să fiu la Brezno, alături de fraţii mei români şi slovaci, pentru a-mi sărbători soţul de care am fost despărţită în plină dragoste imensă, la 26 de ani, dragoste purtată până azi, nestinsă, timp de şapte decenii. “Pe cât de mult Paradisul căutat se pierdea în ceţurile nesfârşitelor întinderi, pe atât creştea în mine râvna de a ajunge acolo”, scria soţul meu în 1942. Încă mai sper! Bărbatul meu a murit în picioare, dând ordine, după ce refuzase să fie dus în spatele frontului, în ciuda unei boli care-l măcina. Cum am putea noi să părăsim frontul? Români, vă mulţumesc tuturor şi iertaţi o bătrână româncă pentru că încă mai crede în ţara sa, fie ea cea de aici de pe pământ sau cea din Ceruri.
Am fost, sunt şi ramân Lucia Soreanu-Şiugariu, soţia poetului Erou Ion Şiugariu, pentru Iubire şi Adevăr.
Cu simplu român dar şi ca nepot al unui erou-martir din regimentele din Ceruri ale Armatei Române, locotenentul Nicolae Vasilescu, căzut în războiul anti-hitlerist şi înmormântat în Cimitirul Eroilor Români din Zvolen, Slovacia, alături de poetul şi eroul-martir locotenent Ion Soreanu Şiugariu, ader în totalitate la Apelul făcut de activistul pentru drepturile românilor Dan Tanasă şi solicit Ministerului Apărării Naţionale să-şi apere eroul defăimat ACUM!
December 10th, 2015 
VR 
Ziaristi Online:
Posted in 
Tags: 
