Victor Roncea Blog

Deunăzi m-a întrebat cineva din vechiul exil anticomunist ce mai cred despre Horia-Roman Patapievici – eu, care am polemizat dur cu acesta – la 10 ani [textul datează din 2006] de la scandalul declanşat de apariţia Politicelor, unde definea în termeni atît de cruzi poporul român (“o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării” etc.). N-am găsit alt răspuns mai potrivit decît că în tot acest răstimp, poporul român n-a făcut altceva, din păcate, decît să-l confirme pe d-l Patapievici…
Nu mă sfiesc să mărturisesc că mă simt tot mai solidar cu autorul Politicelor cînd este vorba de poporul român de azi (dacă nu în totalitate, în orice caz într-o gravă şi decisivă majoritate…), continuînd să mă distanţez de domnia-sa numai în privinţa judecăţii prea radicale a întregului trecut românesc.
Şi nu pot să nu mă desolidarizez de cei care, rămaşi încremeniţi în antipatia pe care tînărul autor le-a stîrnit-o atunci, se pretează să colporteze la adresa sa mistificări indigne, cum este cea privitoare la afirmaţia că Eminescu ar reprezenta astăzi “cadavrul din debara” al culturii noastre, de care trebuie să ne debarasăm urgent dacă vrem “să intrăm în Europa”. Receptor superior al lui Eminescu, avînd asupra acestuia un punct de vedere mai degrabă diametral opus unei astfel de aserţiuni stupide, d-l Patapievici a fost pus în situaţia delicată de a trebui să se apere aproape cu exasperare în presa culturală (Iudei în Dialog, Adevărul literar şi artistic) de insinuările repetate cu privire la presupusul său delict de lez-majestate faţă de geniul eminescian. (…)
Adevărul tragic şi paradoxal este pînă la urmă acela că adevăratul nostru “cadavru din debara”, de care nu se pune problema să ne debarasăm, ci cu care vrem cu orice preţ să accedem în Uniunea Europeană, nu este nefericitul Eminescu, ci însuşi acest popor român de azi, decerebrat, nevertebrat, pervertit, leneş şi sterp, care, vorba poetului, numai “din mila Sfîntului” mai face “umbră pămîntului”. Un asemenea popor decăzut şi care se complace imperturbabil în decădere, asemenea viermelui în murdărie, nu-l mai merită pe Eminescu, cum nu-şi mai merită nici una dintre valorile tradiţionale (…).

Răzvan CODRESCU
(ultimul text din cuprinsul volumului tiparit de Editura “Christiana” a nationalistului crestin dr Pavel Chirila)

Motto: “Domnule Profesor (*), ce parere aveti de Razvan Codrescu? Razvan Codrescu, care Razvan Codrescu?… Ala de la Puncte Cardinale… Aaa, ala… Un bou!”

“Nu foloseşte la nimic să încerci a face din Eminescu un model creştin (şi cu atît mai puţin ortodox), pe deasupra operei şi chiar împotriva voinţei lui. Ne place sau nu, Eminescu n-a fost un credincios creştin.”
Razvan Codrescu Adolf Vasile Crivat

Ma gandesc ca daca un profesor universitar cu un IQ de Cartea Recordurilor il catalogheaza astfel pe Razvan Codrescu Adolf Vasile Crivat, atunci chiar asa e: un bou. Eu de ce i-as spune altfel? Poate, ca sa fiu, totusi, politicos, o sa-i spun asa: “domnul Bou”.
Domnul Bou se repede, normal, cu oistea-n gard, inchipuindu-si, in grandomania sa de balta, ca ultimul numar al revistei VEGHEA ar fi “oarecum încropit împotriva mea, ca să contracareze, în închipuirea grupării respective, studiul meu „Eminescu şi creştinismul””. Nu, domnule Bou, inainte de a exista persoana ta pe lume anul acesta se implinesc 120 de ani de la uciderea romanului absolut si de aceea aparatorii credintei lui Eminescu i-au dedicat un numar intreg, pentru ca mai exista inca unii care isi propun sa-l omoare, de cate ori pot, si astazi. Si, pentru ca uciderea sa fie cat mai ritualica, asasinii platiti de azi s-au plasat, de ani buni, pe cuprinsul intregului spectru politic si cultural: unii sunt “de stanga”, altii sunt “de dreapta”. In fapt, simple “conserve” si “cartite” de doi bani; carpe kaghebiste, ca sa citez un clasic. Mai zice domnul Bou: “Am mai observat şi altădată (“Oboseala de Eminescu”) că există două fundături simetrice ale receptării sale actuale: contestarea radicală şi vehementă, pe de o parte, adorarea sterilă şi lozincardă, pe de altă parte. Amîndouă vădesc o patologie a receptării, la graniţa dintre stupid şi ridicol. Este vorba de o criză a spiritului receptor, generată la rîndul ei de o lungă disoluţie cultural-estetică şi moral-spirituală, la care se adaugă nu o dată şi un exces de ideologizare a valorilor (la fel de neavenit atît dinspre stînga, cît şi dinspre dreapta). “
Iata ca dupa ce si-a permis sa o jigneasca pe Maica Ecaterina cu apelativele “isterica” si “penibila”, Boul, pretinzand ca polemizeaza cu redactorul sef al revistei VEGHEA, Florian Palas, o face, de fapt, pe doamna Aspazia Otel Petrescu “stupida” si “ridicola”. Si, daca e sa amintim si titlul comentariului sau imund, si exemplul de curaj al temnitelor de femei, doamna Aspazia, este, de asemenea, de un “analfabetism isterizat”. Pentru ca, inainte ca Florian Palas sa observe, pe drept cuvant, faptul ca Razvan Codrescu, folosindu-se de podiumul sau de “ziarist crestin” de “dreapta”, scuipa pe memoria crestina a lui Eminescu, chiar doamna Aspazia il pune la punct, exemplar. In afara de a-i rosti numele – normal, cine i-l stie, de fapt? – articolul doamnei Aspazia este edificator asupra adevaratei sale blane, nu de lup si de catel jigarit, o zdreanta maidaneza pripasita la ros un os in curtea Fundatiei Noua Europa.
Da, stiu, sunt violent si fara maniere. Dar, oare, cand cei doi frati Petreus ai “dreptei” de cartier, epigonii marunti ai lui Plesu, il lustruiesc pe scatofagul de Patapievici, scos direct din haznaua lui Lenin, oare cum sunt “crestinii” nostri “rezonabili”?! Si da, cand e vorba de Eminescu e vorba de neamul romanesc si atunci devin cel mai “rau crestin” posibil si-mi pare rau ca nu suntem pe vremea lui Stefan ca sa le mai scurtez putin din nesimtire, eventual cu o sabie nu prea ascutita…
Eu unul, nu mai comentez. Dar sa o faca, din revista VEGHEA, doamna Aspazia Otel Petrescu, Maica Benedicta, Parintele Dosoftei de la Putna si Parintele Galeriu, Profesorul Univ Dr Nae Georgescu. In conceptia Boului, cu totii, niste “analfabeti isterizati” ca Eminescu e crestin-ortodox.

DIN VALUL CE NE BÂNTUIE

De lungă vreme îmi tot cad sub ochi tot felul de studii care de care mai pertinente, care îmi ridică întrebări tulburătoare şi pline de amărăciune. Nu pot să nu mă jelesc când observ cum se demolează valorile ce le consider imuabile şi cât de concentrat se încearcă restructurarea persoanei pe noi criterii, folosindu-se cu abilitate vechi concepte pentru noi reciclări. Oare cât de creştin şi cât de ortodox este faptul că se scotoceşte cu impietate în personalitatea eminesciană pentru a scoate la iveală lipsuri pe diferite teme? Din ceata de tot felul de detractori ai săi mai lipseau şi “sfinţii”, frustraţi că nu au aflat în viaţa şi în opera eminesciană un Eminescu teolog ortodox, păcat ce evident îl scoate din poziţia de creştin român, poziţie pe care în mod cert Eminescu o are în multe suflete de români adevăraţi. Nu mă pot opri să nu mă întreb: cui foloseşte? Un posibil răspuns ce mi l-am dat mă înfioară.
(…)
Iată ce ne spunea Părintele Constantin Voicescu, el însuşi fost deţinut politic, deci ştia ce a însemnat ”Rugăciunea” Eminului pentru cei închişi: ”ne amintim de versurile închinate Maicii Domnului de poetul nostru cel de toate zilele, Mihai Eminescu, care precum ştiţi considera Biserica Ortodoxă drept maica spirituală a neamului românesc”. Versurile evocate au fost considerate de Părintele Voicescu „adevărate file de acatist”. Şi cum nimic nu este întâmplător, ne-a mai spus atunci Părintele că singurul cuvânt de îndrumare ieşit din gura Maicii Domnului a fost: ”să faceţi tot ce vă spune El”, cuvânt rostit la nunta din Cana Galileii. Şi sublinia Părintele că „în aceasta se cuprinde toată Evanghelia, altă cale de mântuire, altă cale de îndumnezeire nu există”. Şi dacă aşa este, să ne amintim ce ne spune El, blândul Iisus: ”Cine este curat să ridice piatra”. Şi atunci mă întreb şi eu nepriceputa, ce fel de mână are acel ce cutează să ridice piatra ca să lovească în sufletul lui Mihai Eminescu, mai bine zis în calitatea lui de martir şi de român creştin? Căci nu pentru calitatea sa de ateu comunist i-au fost scurtate zilele. Cine are urechi de auzit, să audă!
Aspazia OŢEL PETRESCU

EMINESCU, ÎNTRE CREDINŢĂ ŞI CUNOAŞTERE

(…)
Răsai asupra mea, lumină lină,
Ca-n visul meu ceresc de-odinioară;
O, Maică Sfântă, pururea fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină.
Speranţa mea tu n-o lăsa să moară
Deşi al meu e un noian de vină.
Privirea ta de milă caldă, plină,
Îndurătoare – asupra mea coboară.
Străin de toţi, pierdut în suferinţa
Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.
Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa
Şi reapari din cerul tău de stele,
Ca să te ador de-acum pe veci, Marie!
Cu câtă dragoste, cu câtă evlavie se îndreaptă cel ajuns la capătul cunoaşterii şi al deznădejdii spre Maica Sfântă, spovedindu-se şi cerându-i înapoi tinereţea şi credinţa, cu o smerenie într-adevăr mântuitoare. Rugăciunea regăsită îl poate singură reda lui însuşi, unificându-şi fiinţa până atunci tragic divizată, reintroducând-o în aura luminei line, cu a cărei cântare monahii şi monahiile încheie slujba la apusul soarelui.
De altfel, o mărturie mult mai târzie, de prin 1886, din perioada ultimă a bolii, vine să confirme întoarcerea definitivă la credinţa izbăvitoare. Încurajat de Creangă să încerce şi un tratament la bolniţa Mănăstirii Neamţ, Eminescu acceptă sugestia. Tratamentul nu s-a dovedit eficace, dar aura locului sacru l-a înconjurat pe bolnav cu clipe de linişte binefăcătoare pentru sufletul său. Căci, aşa cum a consemnat un duhovnic al mănăstirii pe un Ceaslov, poetul a cerut să fie spovedit şi împărtăşit (era ziua de 8 noiembrie 1886, ziua Sfinţilor Voievozi Mihail şi Gavriil, ziua lui Mihai). Şi, după ce a primit Sfânta Împărtăşanie, a sărutat mâna preotului şi i-a spus: „Părinte, să mă îngropaţi la ţărmul mării, lângă o mănăstire de maici şi să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă Lumină lină”.
Avem adânca încredinţare că Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, în mila ei nesfârşită faţă de durerea şi umilinţa lui, i-a mijlocit mântuirea. Astfel, „gândurile ce au cuprins tot universul” revin la matca Ortodoxiei româneşti pe care, dincolo de toate pendulările căutătorului de absolut, Eminescu a iubit-o şi a apărat-o ca pe prima valoare a spiritualităţii neamului, întrupată în Biserica naţională.
Şi ca încheiere, vreau să citez fraza de început a unui articol intitulat Paştele: „Să mânecăm dis-dedimineaţă şi în loc de mir, cântare să aducem Stăpânului şi să vedem pe Hristos, Soarele dreptăţii, viaţa tuturor, răsărind”.
Maica Benedicta – Zoe Dumitrescu-Buşulenga

CREDINTA UNUI OM TINE DE VERTICALA

Doamne-ajuta!
Imi cer iertare ca revin la un subiect atins tangential, aflat in afara interesului principal al acestui grup de discutii. Dar a lasa un neadevar sa treaca drept adevar este o forma de minciuna. Iar departarea de la adevar este cauza profunda a multor pacate (inclusiv a avortului).Intr-un mesaj de acum cateva zile a fost comparata ortodoxia lui Hahnemann, cel care a pus bazele stiintifice ale homeopatiei, cu cea a lui Eminescu, ca argument facandu-se trimitere la articolul domnului Razvan Codrescu aflat la adresahttps://www.rostonline.org/blog/razvan/2008/02/eminescu-i-cretinismul.html. In afara intelegerii ca soarta in vesnicie a lui Eminescu apartine judecatii lui Dumnezeu, concluzia autorului articolului este ca”Eminescu n-a fost un credincios creştin”. Fara a nega meritele studiului domnului Codrescu, cred ca acesta sufera de un viciu de fond: abordarea de tip scoalastic/secularizat a unui subiect duhovnicesc. Astfel, studiul are valoare pe orizontală, dar este neputincios in a spune ceva despre verticala. Ori credinta unui om tine de verticala.
Parintele Dosoftei, Sf Manastire Putna

LUMINĂ LINĂ

Lumină lină a sfintei slave, a Tatălui Ceresc, Celui fără de moarte, Celui Sfânt, Celui fericit: Iisuse Hristoase, venind la apusul soarelui, văzând lumina cea de seară, lăudăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu. Vrednic eşti, în toată vremea, a fi lăudat de glasuri cuvioase, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce dai viaţă, pentru aceasta, lumea Te măreşte.
La anul 1870, marele nostru poet şi român Mihai Eminescu aduna tot sufletul neamului românesc la Putna, pentru a prăznui Mânăstirea şi locul de odihnă în lumină a lui Ştefan cel Mare. Şi noi astăzi suntem aici în inimă şi-n suflet, uniţi în pomenirea acestui simbol deopotrivă, al înţelepciuni neamului şi al unităţii neamului românesc. De asemenea, martorul atât de fidel al credinţei noastre strămoşeşti! Vor fi evocate atâtea dimensiuni ale activităţii sale creatoare.
Îngăduiţi-mi, ca poet, ca gânditor, ca patriot, îngăduiţi-mi în puţinul meu cuvânt să spun şi să evoc credinţa lui, mărturia Lui Hristos, Iisus domnul nostru. Ceea ce a spus Eminescu despre Iisus este unic în literatura noastră şi în literatura lumii. Jertfa Lui, suferinţa Lui, a înţeles-o Eminescu ca nimeni altul dintre poeţii şi literaţii lumii. Spune el: şi Buddha a vorbit de suferinţă, dar a gândit că trebuie să te eliberezi de ea. Şi Socrate a suferit, dar cu o conştiinţă civică; şi stoicii au suferit cu orgoliul lor. Dar Iisus singur a suferit pentru alţii, s-a jertfit pentru semenii lui ca om, ca Dumnezeu şi om, a suferit pentru lume şi sângele lui s-a vărsat pentru purificarea, pentru mântuirea lumii. Acesta este chipul cel mai înalt al suferinţei, şi astfel Iisus a transfigurat suferinţa prin cruce în înviere. De aceea Iisus este modelul nostru suprem, o spune Eminescu; modelul suprem al umanităţii, modelul care poate salva umanitatea. Să suferi pentru semenul tău, să ieşi din carceră, din închisoarea egoismului, egocentrismului tău, care duce la sfâşieri şi lupte. De aceea Eminescu este pentru noi martorul şi simbolul înţelepciunii neamului românesc din lumea literelor, artei, care astăzi luminează precum vedeţi pretutindeni, căci oamenii de cultură, elitele spirituale ale unui neam se întrunesc de o parte şi de alta a graniţelor pentru a descoperi calea concilierii pentru a transfigura patimile noastre, pentru a ne descoperi în această unitate sfântă, în credinţă, în adevăr şi-n dragoste. Eminescu ne-a învăţat aceasta. Eminescu ne-a învăţat să putem trăi laolaltă, diverse neamuri în dragostea Lui Hristos Iisus. În crucea lui Eminescu aşa cum se înfăţişează care prin cele două braţe, cel vertical, uneşte cerul cu pământul, ne uneşte cu Dumnezeu şi din unirea cu Dumnezeu, prin unirea divină, prin braţul orizontal îmbrăţişăm lumea. De aceea a zis un Părinte al Bisericii, Atanasie cel Mare: Iisus Hristos a ales acest fel de moarte pe cruce pentru că este singurul fel prin care mori cu braţele întinse, deci îmbrăţişând lumea.
Gândirea lui Eminescu îmbrăţişează tot sufletul românesc. Cuvintele lui inspirate, luminate de Dumnezeu, sunt ale învăţătorului neamului nostru românesc.
Până în ultima clipă a vieţii lui a avut inima înălţată spre Dumnezeu, şi din lumina divină să răspândească lumina peste noi.
Alexandru Vlahuţă care l-a cercetat cu puţină vreme înainte de săvârşirea lui din viaţă ne-a lăsat acest catren, patru versuri ale lui Eminescu, mai puţin consemnate în istoria literaturii. Aşa invoca pe Dumnezeu, ca o confesiune ultimă.
Atâta foc, atâta aur,
Atâtea doruri sfinte
Peste întunericu-mi vieţii,
Ai revărsat, Părinte!
Acest foc, acest aur, aceste daruri sfinte le răspândeşte, le revarsă, de la părintele ceresc prin Hristos Iisus, Domnul nostru, în Duhul Sfânt care l-a inspirat, le revarsă mereu asupra noastră, a tuturor. Facă Domnul ca lumina şi dragostea lui neîncetat să ne înalţe sufletele noastre în unitate, unitatea neamului, în credinţă, în adevăr şi în iubire. Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Acesta să fie cuvântul nostru de omagiu adus marelui poet al neamului, Mihai Eminescu, pentru care rugăm pe bunul Dumnezeu ca să-i înalţe de-a pururi sufletul lui nemuritor în el însuşi şi prin opera lui în lumina şi iubirea divină. Amin.
(Discurs rostit cu ocazia sfinţirii statuii lui Eminescu de la Ateneul Român, 24 martie 1990)
Pr. Prof. Constantin GALERIU

Combinare măiestrită unor lucruri n’esistente…

(…)Cu atât mai ciudat mi se pare că dl. Răzvan Codreanu nu vede, n-aude: dânsul citeşte şi citează chiar din postume.
Ca să vă daţi, însă, seama ce efecte pot avea afirmaţiile dânsului, citez câteva ecouri la textul pe care şi l-a postat pe INTERNET: „Era necesara o astfel de pozitie. M-am saturat si eu de abordari amatoriste si/sau exaltate fara temei. Ce confortabil este cind vezi ca mai sint si nationalisti crestini rezonabili, care au stiinta de carte, spirit critic si profunzime” !
Ce l-o fi impresionat pe acest internaut care semnează “Claudiu Târziu” dar scrie cu “î” ? – Desigur, tonul curajos al discursului împănat cu note care în subsol răspund la anii 1930 ori confundă Bucovina cu Moldova. Sintagma “naţionalist creştin rezonabil” pluteşte ca o floare de nufăr peste aceste subsoluri… insalubre. O tânără care semnează “Vera” este de-a dreptul entusiasmată: “Dle Codrescu, va multumesc mult pentru acest articol, mi-am limpezit anumite nedumeriri, mai ales ca imi iau licenta anul acesta. Si am o tema foarte dificila “Sentimentul religios in poezia lui Eminescu”. Poate imi sugerati ceva…” – iar autorul îi răspunde tuşat: ” Tema e generoasă şi, dacă nu ţii s-o circumscrii procustian creştinismului şi ortodoxiei, religiozitatea lui Eminescu se vădeşte reală şi fascinantă, la punctele de întîlnire dintre spiritul romantic şi spiritul folcloric, dintre dacism şi creştinism, dintre meditaţia filosofică şi meditaţia religioasă, dintre lirismul sacru şi lirismul profan. S-a scris mult pe această temă, dar nu ştiu nici o carte care să sintetizeze mulţumitor lucrurile. Poate o veti scrie dvs., licenţa fiind un prim pas (pe care vi-l doresc unul “cu dreptul”)”.
N-am ce zice, chestia cu “circumscrisul procustian” e haioasă, cum ar zice un tânăr – dar unde va fi fiind, oare, punctul de întâlnire dintre lirismul sacru şi lirismul profan ?! Nu cumva, în goana după noutate, inventând atâtea concepte care de fapt nu există, dl. Răzvan Codrescu are definiţia dânsului şi pentru “creştinism”, un fel de pat care, rotund fiind, îl evită prin aceasta pe proprietarul Procust? Mai departe de aici, totul este combinare măiestrită unor lucruri n’esistente.
Prof Univ Dr Nae Georgescu

EPIGONII

(…)
Ce e cugetarea sacra? Combinare maiestrita
Unor lucruri n’esistente; carte trista si-ncâlcita,
Ce mai mult o încifreaza cel ce vrea a descifra.
Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu icoane si cu glasuri tremurate,
Strai de purpura si aur peste tarâna cea grea.
Ramâneti dara cu bine, sfinte firi vizionare,
Ce faceati valul sa cânte, ce puneati steaua sa zboare,
Ce creati o alta lume pe-asta lume de noroi;
Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâni în ruina,
Prosti si genii, mic si mare, sunet, sufletul, lumina –
Toate-s praf… Lumea-i cum este… si ca dânsa suntem noi.
Mihai Eminescu