Victor Roncea Blog

„Eram în Dumnezeu şi Dumnezeu în noi“.
(Athanasie Berzescu)

NaştereaSfântului Prunc înfăşat în dantelăria colindelor, aduse şi scrobite deÎngeri, a fost şi este slăvită şi vestită de toate vârstele, în toatelocurile: de la zarva uliţei la entuziasmul sălilor de concert, de lacoliba săracului la conacul bogatului, de la chilia umilă a călugăruluila somptuoasa catedrală a ierarhului, de la schimnicul pustiei laatenee sau alte edificii culturale, de la reşedinţele regale laîncremenitele deportări, de la sânul familiei la sinistrele celule alefioroaselor temniţe atee. Deţinuţii politici ascundeau în ei sufletulcopilăriei aninat de stele când la răspântiile albe se întâlnau cetelede juni şi prichindei chiuind cu urături şi strigături.
Îngerul încremenit al penitenciarelor, scânteile sufletelor celor închişise aprindeau în miezul lor tainic de lumină, lăcrimând mireasma decolind a Crăciunului.

A venit şi-aici Crăciunul,
 Să ne mângâie surghiunul;
 cade albă nea
 peste viaţa mea,
 peste suflet ninge.
 Cade albă nea
 peste viaţa mea
 care-aici se stinge.
 Tremură albastre stele
 peste dorurile mele;
 Dumnezeu de sus
 în inimi ne-a pus
 pâlpâiri de stele.
 Dumnezeu de sus
 în inimi ne-a pus
 numai lacrimi grele.
 Maica Domnului curată
 Adă veste minunată!
 Zâmbetul tău drag,
 înflorească-n prag
 ca o zi cu soare!
 Zâmbetul tău drag
 îl aşteaptă-n prag
 cei din închisoare.
 Peste fericiri apuse,
 tinde-ţi mila Ta, Iisuse.
 Cei din închisori
 Te aşteaptă-n zori,
 pieptul lor suspină,
 de sfânta-Ţi Lumină.
 Cei din închisori
 Te aşteaptă-n zori.


(Radu Gyr – A venit şi-aici Crăciunul)

Deţinuţiipolitici, îngheţaţi, flămânzi, zdrenţăroşi şi bătuţi, păreau niştestafii îngrozite ce bântuiau lumea închisorilor. Complet izolaţi delume tremurau în celulele mici, care striveau puterile lor sufleteştişi trupeşti. Cu atât mai gravă era povara când în temniţă sălăşluia unsuflet de crin, de copil. Avem o astfel de mărturie a Dr. FlorStrejnicu din Cisnădie-Sibiu. „Crăciunul anului 1941, când abiaîmplinisem 15 ani, l-am petrecut în închisoarea Sibiu, pe atunci loc dedetenţie pentru minori. Ocupam noi, minorii, două celule mari, cupaturi suprapuse, în care eram înghesuiţi aproximativ 40 de Fraţi deCruce. «Vorbitorul» era o dată pe săptămână, Duminica. Aveam voie săscriem o dată  pe lună acasă. Îmi aduc aminte şi acum de una dintrescrisorile trimise mamei mele în preajma Crăciunului.
Mamă dragă,
Dintre gratii, printre lacrimi şi suspine,
Sărutând nebun, zăbrele, cred că te sărut pe tine;
Dar de-odată fierul rece-l simt pe buze: vai! ce grea
Este soarta ce desparte pe copil de mama sa.

AcelCrăciun la 15 ani mi-a marcat toate aducerile aminte“. (Flor Strejnicu,Creşinismul Mişcării Legionare. Ed. Imago, Sibiu, 2001, p. 133).

Sedeschidea fereastra dimineaţa pentru a pătrunde printre gratiileîngheţate toată asprimea gerului. Când se închidea, deţinuţii îşipuneau doar cămaşa, permisă, iar peste ea zeghea, ce era atât de rarăcă semăna cu gratiile de la fereastră. Totuşi în ajunul Crăciunului,creştinii simţeau căldura Naşterii Domnului, ca şi cum ar fi fostîncălziţi de cele nouă cojoace ale Dochiei.

„Iisus a fosttotuşi prezent în celule: în colindele murmurate, în strânsul mâinilor,în glasurile tremurânde care rosteau urarea: «La mulţi ani!». Pe laceasul vecerniei din ziua întâi de Crăciun, când paznicii au întârziatceva mai mult pe la căminele lor, a început să răsune, ca într-ocatedrală pravoslavnică, întâi mai încet, apoi tot mai plin, IrmosulNaşterii:

«Îngerii cu păstorii măresc,/ iar magii cu steaua călătoresc».
   Şi la întrebarea: «Cine-i? Cine-I»?
  A venit răspunsul şoptit: «Părintele Imbrescu, de la Biserica Boteanudin Bucureşti»“. (Părintele Zosim Oancea – Închisorile unui preotortodox. Ed. Christiana, Bucureşti, 2004, p. 95).
După momentelesublime de tăcere şi de încărcătură emoţională pe care s-a urcat ca peo scară de mătase, gândul de mulţumire la ceruri, sclipirile Braduluitemerar se aud cântate de aceeaşi voce serafică:

 O, brad frumos, ce sfânt erai
 În altă sărbătoare,
 Mă văd copil cu păr bălai
 Şi ochii de cicoare.
 Revăd un alb şi sfânt cămin
 Şi chipul mamei sfinte,
 Imagini de Crăciun senin
 Mi-apar şi azi-nainte.

 Un brad cu daruri şi lumini
 În amintiri s-arată.
 Prin vis zâmbeşte ca un crin
 Copilul de-altădată

 Azi nu mai vine Moş Crăciun
 Ca-n noaptea de cenuşă,
 Ci doar durerile-mi s-adun’
 Să-mi plângă după uşă.

 Trosneşte lacătul de fier,
 Se stige câte-o viaţă,
 S-aude glas de temnicer
 Pe lespedea de gheaţă.

 Omătul spulberat de vânt
 Se cerne prin zăbrele
 Şi-mi pare temniţa mormânt
 Al tinereţii mele.
 (Radu Gyr – O, brad frumos, cit. de Părintele Zosim Oancea. Op. cit. p. 97).

NaştereaDomnului la penitenciarul Suceava în anul 1948 însemna foamete,mizerie, boala, chinurile, injuriile, loviturile, suferinţa ce seadunau toate într-o durere ce străbătea până-n temelii firavele,plăpândele dar frumoasele fiinţe închise, ce-şi mototoleau nădejdea învoia lui Dumnezeu, în temniţa Securităţii din Suceava. Nici una dintreele nu putea sărbători Naşterea Pruncului, decât înecate de lacrimiledorului de acasă. Colindul fredonat pe rând, la zăbrelele celulei, eraîngânat de un cântec de leagăn.

 Dormi copilul mamii, nani, nani,
 A plecat şi ultimul lăstun.
 Ruginiră plopii şi tufanii
 Şi din temniţa ce-i surpă anii,
 Nu s-a mai întors tăticul bun.

Toate se împleteau în Sărbătoare,  Colindul, suferinţa, lacrimile şi dorul de cei dragi:
„Nuvoi uita niciodată, mărturiseşte Dumitru Bordeianu, clipele de duioşieşi înălţare sufletească, când, din fiecare celulă de fete, începând cuapusul soarelui şi până la stingere, ocupantele ieşeau pe rând lageamul celulei şi cântau. Nu mi s-a părut vreodată un cântec mai dulce,mai suav, mai înălţător spre cer, decât vocea acestor privighetoriînchise după gratii. Ceea ce a impresionat până la lacrimi pe toţiarestaţii erau cântecele de leagăn pe care le cântau mamele ai cărorcopii nu mai ştiau de ele“.

(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaştina disperării. Ed. Scara, Bucureşti, 2001, p. 61).

Naşterea Sfântului Prunc în lagărul de prizonieri de la Mănăstârca din anul 1948.

 Înlagărele de muncă răspândite pe tot cuprinsul Rusiei sovietice erau înafara prizonierilor de război şi legionari, fie  dintre cei paraşutaţidin Vestul Europei, fie condamnaţi ca duşmani ai comunismului. Astfelsunt cunoscute numele lui Nicu Popescu-Vorkuta, care şi-a scriscutremurătoarele mărturii în cartea  „Un legionar dincolo de cerculpolar“, mărturiile părintelui Dimitrie Bejan,  „Oranki-Amintiri dincaptivitate“, sau cele ale profesorului Eugen Raţiu.
„În lagăr laMănăstârca, în toate bordeiele ardeau feştile, între ramurile pinilor,pe care atârnau jucării confecţionate din placaj şi carton. Pentru cineerau toate aceste nimicuri? Inimile celor ce împodobiseră bradul leînchinaseră copiilor care, în colşul de sub icoană, alături de mămicalor, îl implorau pe Moş Crăciun să-l aducă pe tăticul înapoi.
Înbordeiul 15 ne adunam şi, lângă bradul din colţ, la lumina opaiţului,cântam colindele Pruncului născut în Betleemul Iudeii. Uşor, liniştit,ca într-o poveste spusă de bunic, se depăna firul sfintelor amintiri.Ultimul colind aducea rouă în ochii tuturor robiţilor:

      Sub fereastra amintirii ne-adunăm,
      Sufletul de altădată-l colindăm.
      Cad nămeţii şi pierim
      Fără cruce, fără ţară, velerim!
      Trec în caravană magii dorului,
      Peste fruntea rece-a luptătorului.
      Brazii ard în vatra vechiului cătun,
      Noi pornim colindul unui nou Crăciun.
      Gândul nostru-n gândul ţării să-mpletim
      Flor de gheaţă-ntr-o cunună, velerim!“
          (Dimirie Bejan – Oranki-Amintiri din captivitate. Ed. Tehnică, Bucureşti, 1995, p. )
    
Dupăsfârşiul pedepsei, legionarii care au supravieţuit au fost repatriaţi.Numai că la gară nu-i aştepta nimeni alţii decât securiştii spre a-iaresta sub învinuiri închipuite şi tocmite de ei. Nicu Popescu-Vorkuta,Eugen Raţiu şi mulţi alţii, şi-au început detenţia pe vremea lui Carolal II-lea, au continuat-o în lagărele naziste, apoi în guberniileruseşti şi din nou acasă (în temniţă), în patria pe care au slujit-o cudrag şi jertfă.

Crăciunul anului 1949 în închisoarea Piteşti

Cufulgii de zăpadă înfăşuraţi în gândurile reci, cu discuţiile denemulţumire atârnând ca nişte ţurţuri pe duşumeaua glaciară aidomalespedei de afară mulţi deţinuţi îşi trăiau ultimele zvârcoliri. Înpiepturile mai tinere însă, sufletele evadau din temniţe.
„ÎnAjunul Crăciunului, povesteşte Ioan Ianolide, mă mărturisisem, lasemnalul dat în ţeava caloriferului dintr-o celulă unde era un preot.Bucurii mă inundau în cele din adâncuri, înţelesuri noi se desluşeau şicerurile se deschideau uimitor:
            O, brad frumos,
            Copil bălai, Crăciun şi brad
       S-au stins în alte zile,
       Azi numai lacrimile cad
       Pe-ngălbenite file.
       În bezna temniţei mă frâng
       Sub grele lespezi mute,
       Şi-mpovărat de doruri plâng
       Pe amintiri pierdute.
       Omătul spulberat de vânt
       Se cerne prin zăbrele
       Şi-mi pare lespedea momânt
       Al tinereţii mele.“.
      (Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, p. 262). 

Naşterea Domnului la temniţa Copiilor din Târgşor în iarna lui 1949

Deşiferestrele celulelor erau astupate cu scândură, în sufletele mocnite dedurere ale condamnaţilor fără vină, mai licărea într-un ungher câte unbob de jar. „Într-una din cele două camere ale «izolării», seînfiripase un cor dirijat de viitorul preot Ion Fulea din Sibiu,povesteşte Luca Călvărăsan (arestat ca elev al Frăţiilor de Cruce).Colindele acestuia străbăteau pereţii despărţitori ai camerelor de«închisoare în închisoare» – izolarea -, asfel încât puteau fi auzitede cei de «afară». Răspunsul celor din urmă n-a întârziat. GrigoreIstrate compusese «Pluguşorul de la Târgşor», unicat al producţiilorlirice carcerale, care a început să răsune peste toată temniţa.
Deosebitde impresionant a fost şi faptul că oamenii din sat au venit cu daruripentru elevii din închisoare“. (Luca Călvărăsan, Istoria în lacrimi.Episodul Târgşor şi altele. 2 vol. Editura Bucura Sibiu, 1998, p. 210).

Sărbătoarea prin reeducare, a Naşterii Sfântului Prunc   în Decembrie 1950, la temuta închisoare Piteşti.

Dacăpână atunci torturile administrate cu destulă uşurinţă de venerabiliistăpâni erau „acceptate“ , în Ajunul sărbătorii, degradarea absolută aintrat în sfera patologicului, atingând paroxismul satanizării. Înfiecare celulă persista permanent o putoare dezgustătoare, de continuăvomă. În Noaptea Albă a Crăciunului, temnicerii aşterneau  cruzimeabeznei lor mârşave  peste tot, cu vacarm şi loviri. Fiecare deţinut s-aretras în intimitatea lui imaginându-se în preajma celor dragi deacasă. Visul sau reveria, n-a durat însă mult.
„În dimineaţaCrăciunului (mărturiseşte Dumitru Bordeianu), îndată ce a sunatdeşteptarea la ora şase, Zaharia, unul din torţionarii-pedagogi aireeducării, a dat ordin ca de acum încolo în fiecare dimineaţă să luămpoziţie fixă pe prici, iar cei care aveau nevoie să iasă la urină şiscaun, nu o vor mai face la tinetă, ci în propria lor gamelă pentrumâncare.
Doamne! Ce scabrozitate, ce înjosire, ce degradare!“
   (Dumitru Bordeianu, op. cit., p.198)

Crăciunul la cea mai fioroasă temniţă-Aiud, în anul 1952
  
  Deşi aveau toate pârghiile puterii, ba mai mult erau sprijiniţi debolşevicii stăpâni pe ţară, deşi întreaga Elită creştină se afla înînchisorile din ţară, totuşi ateii comunişti tremurau şi ei, că flacăracreştină nu numai că nu se stinsese, dar devenise un ditamai vulcanul,care arunca lava sa fierbinte de jertfă peste tot în juru-i. Temniceriidin ordinul mai marilor lor, în preajma sărbăorilor, deveneau mai„atenţi“: confiscau obiectele cu simboluri creştine, înjurau mai des,loveau mai aprig, izolau continuu, năpusteau întunericul peste tot,tocmeau şi premiau delatorii, interziceau închinarea şi chiarrugăciunea, dar spiritul de sacrificiu al multora nu-l putea opri.
AthanasieBerzescu în amintirile legate de Crăciunul anului 1952, nemărturiseşte: „În sfârşit semnalul de colinde s-a dat. Noi toţi cei dincelulă, patru la număr, cu expresia feţei din copilărie, cu inimasvâcnind în piept, cu mâinile înfipte în zăbrele, cu ochii aprinşiscânteind în noapte, începem colindul «O, ce Veste minunată!»,continuând pe aceeaşi melodie cu «A venit şi-aici Crăciunul», colindullui Radu Gyr. Gardienii băteau disperaţi cu pumnii şi cu picioarele înuşi, ameninţându-ne şi ordonându-ne să încetăm. Populaţia  Aiudului s-aadunat în jurul închisorii. Ascultau uimiţi colindul, ca la urmă săcânte şi ei cu noi «Am trăit şi am simţit adânc aceste momente sublime.În acele clipe puteau să se deschidă uşile toate, gardienii să neucidă, că nouă nu ne mai era frică de nimic.
Eram în Dumnezeu şi Dumnezeu în noi“.

      Numai temniţa posacă
      a-mpietrit sub promoroacă.
      Stăm în bezna grea,
      pentru noi nu-i stea,
      cerul nu se-aprinde.
      Pentru osândiţi
      Îngerii grăbiţi
      Nu aduc colinde.
(Flor Strejnicu – op. cit. p.143).

Naşterea lui Iisus Hristos în mina Cavnic a anului 1952

 Febra pregătirilor de sărbătoare era în toi. Nu, nu-i vorba decreştini-deţinuţi, ci de gardienii şi stăpânii lor: o stare de alarmăprelungită, percheziţie generală mult timp şi afară pe ger dezbrăcaţila piele, izolarea în celule separate a celor mai neînfricaţi culanţuri la picioare, hrana mai proastă şi mai rară, carceră şi bătaiela discreţie, noaptea exerciţii de alarma. Ordinile severe veneau multmai de sus, ca măsuri de „prevnire“ a manifestărilor religioase.
 „Când am intrat în mină (spune Ion Ioanid), în galeriile întunecatecare ne deveniseră prietene, toată mina a început să răsune decolindele pe care le cântam. Mai ales vocile preoţilor, printre care alui Popa Scai sau basul extraordinar al unui legionar ardelean, pe numeCiumău, cutremurau galeriile. Când am ieşit din corfe la orizontul 200unde lucram noi, din cerime atârna o creangă de brad, împodobită cupanglici colorate. O puseseră acolo artificierii civili. Pe măsură cedeţinuţii descărcau corfele, creştea numărul vocilor din corul condusde Popa Scai. Mai bine de o jumătate de oră nimeni n-a plecat la locullui de muncă şi s-au cântat colindele cunoscute de tot românul, dar şicele cunoscute numai de lumea închisorilor.“. (Ion Ioanid, Inchisoareanoastră cea de toate zilele, vol. I. Ed. Albatros, Bucureşti, 1991, p.118).

Crăciunul exilului

 La iniţiativadiplomatului Traian Popescu, legionarii auto-exilaţi în Spania au găsitmijlocul de a atrage atenţia celorlalte ţări asupra atrocităţilorcomise de regimul comunist în România. Astfel, au fost editate laMadrid 54 serii de vignete filatelice cu caracter istoric, religios,comemorativ, toate având aceeaşi tematică-obiectivă: luptaanticomunistă. Aceste vignete circulau pe corespondenţă alături detimbrele oficiale ale ţării de unde se făcea expediţia, din 10 Mai 1954până-n 25 Decembrie 1969. Desenul,  aparţinând pictoriţei românce OlgaVasilovschi, reprezintă o celulă de închisoare şi silueta unui deţinutcu lanţuri şi greutăţi la picioare, pe care apar simbolurile comuniste,secerea şi ciocanul. Ansamblul înruchipează neamul românesc încătuşatde comunism. Printre gratiile ferestrei se strecoară lumina stelei dela Betleem, iar sub blânda ei mângâiere deţinutul rememoreazătradiţiile româneşti ale Crăciunului de altădată. Pe fiecare vignetăstăscris în română, engleză, franceză şi spaniolă, „Crăciunul 1963 înEuropa de Est“. (Traian Popescu/Flor Strejnicu, Din lupta exiluluiromânesc din Spania împotriva comunismului.  Ed. Imago, Sibiu, 1994).

Noaptea de Crăciun pentru cea mai vitează partizană, Lenuţa Faina

ElenaLenuţa Faina a fost Liderul de necontestat al Mişcării Feminine deRezistenţă. Curajul, devotamentul, iscusinţa, bărbăţia aş putea spunecu care făcea faţă oricărei situaţii, groaza răspândită în rândulSecurităţii, de a-i scăpa mereu printre degete, a făcut-o celebră şi detemut. Onoarea cu care a suportat închisoarea a făcut-o demnă deadmirat şi vrednică de cinstire.
„Era în anul 1952. În AjunulCrăciunului (mărturiseşte Eroina noastră), la ora 12 noaptea a venitSecuritatea să mă aresteze. Dormeam în acelaş pat cu fata bădieiOancea. Aceasta era mai tânără decât mine, dar şi ea brunetă cu părulîmpletit în două codiţe, semăna mult cu mine. Când uşa s-a deschis cuzgomot mare, a apărut în prag Dordea, un prieten al familiei noastre,care locuia în Sibiu şi ştia unde mă ascundeam. Mic de statură şi camslăbuţ avea în spatele lui trei căpitani voinici. Le era frică să nutrag în ei cu vreo armă automată. S-au pomenit în faţă cu două feteasemănătoare. Mi-am dat seama că nu ştiau pe care s-a someze şi le-amspus: « Eu sunt Elena Faina»“. (Lacrima Prigoanei vol. 2. Ed. Gama,1997, p.167)


Naşterea Pruncului Sfânt la penitenciarul din Târgu-Ocna.

 „Erao iarnă liniştită,- îşi va aminti mai târziu Ioan Ianolide – cu zăpadă,fără ger. Dealurile dimprejur încărunţiseră. Clopotele de la Schit nevesteau rugăciunile călugărilor şi ne uneam cu ei şi cu toată suflareacreştină într-o rugăciune mută. Este cu neputinţă ca rugile tăcuterevărsate în văzduh de oamenii aceia încolţiţi între moarte şi torturăsă nu fi fost primite. Ele au fost auzite în ceruri, ele au aduscerurile pe pământ şi cred că Dumnezeu se va milostivi de lumea asta şipentru sufletele acelea mari şi credincioase din Târgu-Ocna.
 Încamera 4 erau atunci aşezaţi, printre alţii, arhimandritul GherasimIscu, lângă el un evreu şi fost politruc sovietic, acum sionist, înfine, Ion, prietenul meu din Piteşti, care era foarte bolnav. Pe parteadreaptă a camerei, într-un pat era Valeriu, fratele meu cel mai drag.
Ionşi părintele Gherasim se găseau în stare gravă. Valeriu se refăcuse unpic şi, după pravila de rugăciune obişnuită, se concentra acum săcompună câteva poezii testamentare. De asemenea dorea ca în searaaceasta să alcătuiască un colind special pentru Târgu-Ocna.
Cu sfială m-am apropiat de părintele Gherasim ca să văd cum îi este. M-a simţit şi a deschis ochii mari, negri, adânci:
-Aivenit?…Mă bucur. Eram departe, în locuri de verdeaţă, de cântec demireasmă, făurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu sepoate exprima ce e acolo. E atâta fericire, încât chiar bucuria de a tevedea e o suferinţă prin contrastul dintre cele două lumi. Voi pleca încurând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Şi acesta e un dar alDomnului. Nu ştiu cum să-I mulţumesc. Nu ştiu cum să-i fac pe oamenisă-L trăiască pe Dumnezeu, deplina bucurie.
S-a oprit puţin, a respirat adânc, apoi a reluat:
–      Aici va fi într-o zi pelerinaj. „

 Dinacea camera 4 a Penitenciarului Târgu-Ocna a pornit către noi Colindulcelui ce avea să dea mărturie Neamului sau cel nemuritor întru NaştereaSfântului Prunc :
 Pe malul Trotuşului
 Cântă robii Domnului,
 Înjugaţi la jugul Lui.
 Dar cântarea lor e mută,
 Că-i din suferinţă multă
 Şi-i cu lacrimi împletită.

 În inima robului,
 Domnu-şi face ieslea Lui,
 În noaptea Crăciunului.

 Flori de crin din ceruri plouă
 Peste ieslea Lui cea nouă
 Şi din flori picură rouă.

          Stă un copilaş în zare
          Şi priveşte cu mirare
          La fereastra de-nchisoare.
          Lângă micul copilaş
          S-a oprit un îngeraă,
          Ce-i şopteşte drăgălaş:
          „Azi Crăciunul s-a mutat
           Din palat la închisoare,
           Unde-i Domnu-ntemniţat“.
           Şi copilul cel din zare
           A venit la închisoare
          Să trăiască praznic mare.

        Valeriu Gafencu – Colind.

de Gheorghe Constantin Nistoroiu
Decembrie 2009, Târgu Neamţ

Sa nu il uitam pe fratele Daniel Corogeanu!Craciun Fericit!


DoamnaAspazia Oţel Petrescu ne trimite o poezie scrisă de Radu GYR la ieşireadin închisoare: Pom de Crăciun. “Am pus prin cetini oseminte”.

Cu îngerii ce se-ndurau să vină,
Veneau smochine din Ierusalim
Iar noi pândeam, prosteşte şi sublim,
Pe moş-Crăciun la geamuri de hermină.

Şi când plângea în cer un heruvim,
Cădeau în brad mari lacrimi de lumină,
Creştea din fiecare-o mandarină
Şi ne dădea azur să mirosim.

Ce gravi stau astăzi numai pe morminte
Serafi de piatră, orbi şi fără grai,
În sănii nu mai vin ca mai-nainte.

Nici moş-Crăciun, nici sfântul Neculai,
Iar noi am pus prin cetini oseminte
Şi-am oblonit fereastra către rai.
Cu îngerii ce se-ndurau să vină,
Veneau smochine din Ierusalim
Iar noi pândeam, prosteşte şi sublim,
Pe moş-Crăciun la geamuri de hermină.

Şi când plângea în cer un heruvim,
Cădeau în brad mari lacrimi de lumină,
Creştea din fiecare-o mandarină
Şi ne dădea azur să mirosim.

Ce gravi stau astăzi numai pe morminte
Serafi de piatră, orbi şi fără grai,
În sănii nu mai vin ca mai-nainte.

Nici moş-Crăciun, nici sfântul Neculai,
Iar noi am pus prin cetini oseminte
Şi-am oblonit fereastra către rai.