Victor Roncea Blog

Atitudini la Aiud
Prezentarea proiectului mănăstirii de la Aiud susţinut de Părintele Justin de la mănăstirea Petru Vodă
Arhitect drd. Nicolae Tulban, prof. drd. Marian Maricaru

Venind într-un pelerinaj la mănăstirea Petru Vodă am aflat că Părintele Justin, ctitorul actualului Schit Sfânta Cruce de pe Râpa Robilor de la Aiud intenţionează să organizeze un concurs de proiecte pentru ridicarea mănăstirii Sfânta Cruce de la Aiud, închinată martirilor din închisorile comuniste. Atunci am cerut binecuvântare de la Părintele pentru a propune un proiect. Aşa ne-am apucat de lucru.
De mai mulţi ani ne-am specializat în problema arhitecturii bisericeşti . Ştim că arhitectura bisericească este o mărturisire, o contemplare şi întrupare a conştiinţei eclesiale. Biserica este chipul pământesc al Împărăţiei Cereşti. Arhitectul are o misiune mare şi grea – aceea de construi icoana Împărăţiei. Pentru a construi o biserică în Râpa Robilor efortul este pe măsură. Acel loc, prin sfinţenia care-l învăluie, este aparte, întrucât acolo Împărăţia este deja prezentă.
Ne-am propus dintru început ca acest proiect să fie rodul unei împreună-lucrări cu toţi cei implicaţi, astfel încât să găsim conştiinţa eclesială prin luminarea pe care o aduce comuniunea în Hristos şi dragostea frăţească (acolo unde şi cu cine a fost deschis). Însă cel mai important a fost că Părintele Justin şi alţi supravieţuitori trăiseră între acei sfinţi. În temniţa Aiudului ei văzuseră icoana Împărăţiei întruchipată, materializată în acei minunaţi oameni care sunt sfinţii de la Aiud.
Ceea ce a urmat a fost o serie de discuţii cu Părintele. Din ele am aflat cam cum trebuie plăsmuită Biserica de acolo, pentru ca ea să poată fi numită icoană a Împărăţiei.
Dincolo de multele discuţii şi împreună-căutări, rămâne binecuvântarea şi rugăciunea Părintelui, cu care am plecat la drum şi ne-au însoţit în tot acest demers şi care, încă, ne însoţeşte. Am ajuns la o formă pe care o prezentăm aici şi pe care Părintele a binecuvântat-o şi susţinut-o ca proiect propus de Sfinţia sa. Tot Sfinţia sa ne-a cerut personal să-l însoţim şi să susţinem proiectul alături de el la dezbaterile legate de alegere.
Centrul de Studii va fi în grija monahilor cei mai îndreptăţiţi, prin sfinţenia vieţii monahale, la a locui pe acel loc sfânt. Monahismul este o prelungire spirituală de zi cu zi a martiriului. De-a lungul întregii istorii a Bisericii, mănăstirile au fost principalele focare de cultură, fiind adevărate şcoli dotate cu imense biblioteci, scriindu-se cărţi iar, în momentul descoperirii tiparului, fiind primii care l-au folosit . Monahii vor fi principalii curatori ai moaştelor şi lăcaşului cu muzeul şi Centrul aferent lui. De aceea, monahii mănăstirii Sfânta Cruce vor fi dintre cei instruiţi, cu aplecare spre studiu şi cercetare, având educaţie în domeniul teologiei, antropologiei, medicinii legale, istoriei, aghiografiei etc. Cercetătorii aflaţi în stagii vor putea locui pe perioada sejururilor legate de proiectele lor în zona special amenajată lor, încercând, pe cât posibil, să se integreze vieţuirii ortodoxe din acest lăcaş sfânt şi arătând în primul rând prin aceasta respectul pe care îl datorează sfinţilor cu care avem înainte de toate o relaţie doxologică. De aici izvorăşte şi interesul pentru studiul vieţii lor şi tot în aceasta îşi au scopul aceste studii.
Pe scurt, proiectul a avut în vedere câteva elemente-forţă izvorâte din necesităţi teologice şi practice:
– centralitatea martyrionului (rotondă) în cadrul întregului complex. Martyrionul respectă canonul arhitectonic al bisericilor muceniceşti: formă rotundă, octogonală sau hexagonală, cu absidă pentru altar care să aibă dedesubt o zonă în care se fie aşezate moaştele care să poată fi cinstite de credincioşi şi la care să existe acces din biserică prin două rânduri de scări laterale. Asumarea tradiţiei vechilor martyrioane face legătura peste timp între mucenicii perioadei primare a Bisericii şi cei ai vremurilor din urmă, arătându-i pe aceştia cu nimic mai prejos decât primii. Până la mult aşteptata proslăvire oficială a noilor mucenici, sub altar poate fi plasat un cenotaf simbolic, în care pot fi aşezate ulterior osemintele adeverite ca moaşte;
– o biserică martyrion nu poate fi ridicată decât pe un loc sfânt, mai precis pe mormintele martirilor sau pe locul muceniciei lor. Din acest motiv, conform Tradiţiei ortodoxe, această biserică nu poate avea dedesubt, adică la subsol, nimic altceva decât un loc în care, ca într-un mormânt comun (aşa cum se şi află ele înmormântate în Râpa Robilor), să fie aşezate moaştele deasupra cărora, în biserică, se slujeşte Dumnezeiasca Liturghie. Nimic nu trebuie să se interpună între acel loc sfânt şi însuşi corpul bisericii;
– stilul arhitectural, tradiţional ortodox, se impune din însăşi vechimea canonului legat de martyrioane. În consecinţă, ca în întreg demersul nostru, ne-am aplecat cu atenţie asupra înţelegerii tradiţiei patristice. După ieşirea din persecuţia primelor veacuri au început să se construiască două tipuri de biserici: cele de parohie (adică cele impuse de existenţa unei comunităţi creştine) şi cele martirice. Martyrioanele au fost construite doar între secolele IV şi VII d. Hr. Întrucât în zilele noastre situaţia este foarte asemănătoare cu cea de la începutul secolului IV – când întreaga creştinătate ieşise din mulţi ani de persecuţii -, ne-am raportat în chip firesc la modul în care Părinţii Bisericii au tratat arhitectura bisericească (tipologia arhitecturală). Şi pentru că perioada de aur a arhitecturii ortodoxe este cea a Sfântului Împărat Justinian cel Mare, ne-am aplecat asupra unor biserici cu martyrion din acea vreme (precum Sfinţii Serghie şi Vah din Constantinopol, San Vitale din Ravenna şi altele) ;
– întrucât martyrioanele sunt biserici prin excelenţă de plan central, altarul să vină cât mai aproape de zona centrală octogonală (cifra 8 are simbolism eshatologic) format din stâlpii de susţinere care, trecând de balcoane, se urcă până în cupola largă, simbolizând Cerul ca un uriaş baldachin ridicat deasupra mormântului mucenicilor pe care se va sluji Sfânta Liturghie. Toate aceste elemente sunt specifice monumentelor funerare antice ale martyrioanelor. În plus, circulaţia credincioşilor spre uşile diaconeşti ale altarului sau spre subsolul de sub altar să fie rezolvată într-un mod foarte practic, care descongestionează zona centrală, facilitând mişcările liturgice, anume prin deambulatoriile formate în zona marginală, exterioară octogonului central al martyrionului. Această rezolvare este, şi ea, inspirată tot din arta bisericească veche;
– trapeza să fie aşezată faţă în faţă cu ieşirea din biserica martyrion, pe axa Răsărit-Apus, ca o prelungire agapică a mesei euharistice. În mănăstiri trapeza este ca o a doua biserică, fiind loc de comuniune în Hristos, rugăciune, agapă, ascultare a citirilor din cuvintele Sfinţilor Părinţi. Trapeza este împodobită, ca şi biserica, cu fresce reprezentând sfinţi şi momente din vieţile lor;
– în legătură cu martyrionul şi cu trapeza să fie zona de locuire monastică avvaton, adică o zonă din mănăstire dedicată exclusiv monahilor, inaccesibilă pelerinilor sau vizitatorilor. Acesta se dezvoltă ca o latură de nord a unui atrium uriaş al martyrionului, atrium în componenţa căruia intră şi trapeza şi zona de intrare şi care cuprinde şi un aghiasmatar sau fântână cu apă. Zona avvaton asigură o anumită intimitate şi linişte atât de necesară monahilor aflaţi într-o zonă orăşenească şi va avea acces direct la martyrion printr-un pasaj. Ea va fi formată din paraclis de iarnă, două rânduri de chilii cu utilităţile necesare, apartament arhieresc, o mică bibliotecă monastică, etc;
– rezolvarea în terase a proiectului, deoarece terenul se află într-o pantă destul de accentuată. Partea superioară va fi ocupată de turnul-clopotniţă care domină vizual şi sonor blocurile şi valea. Apoi zona monastică, după care, mai jos, pe platforma de mijloc, principală, se va afla biserica (se subliniază şi pe verticală centralitatea martyrionului) iar la nivelul de jos, muzeul cu Centrul de Studii Martirologice;
– zona de nord (aflată în pantă accentuată), care dă spre primele blocuri ale oraşului, să fie amenajată ca zonă-tampon, cu vegetaţie: copaci înalţi – mai ales în zona de margine -, apoi o alee ce şerpuieşte între intrarea pietonală de sus şi rotonda martyrionului, alee amenajată cu popasuri de belvedere, băncuţe, gărduleţ de piatră şi umbrare cu viţă de vie – simbolul lui Hristos şi al muceniciei;
– accesul auto şi pietonal principal atât pentru Mănăstire cât şi pentru Centru va fi dinspre strada de jos;
– să existe accesibilitate spre martyrion dinspre zona muzeului şi a centrului de studii martirologice. Accesibilitatea se face pe la suprafaţă, dar şi printr-un culoar subteran (care poate avea iluminare naturală din tavanul deschis pe alocuri) care să aducă aminte de catacombele perioadei creştinismului primar. Acest culoar, amenajat ca osuar (oasele nu pot sta în muzeu, ci într-un spaţiu dedicat anume) în care vor fi aşezate rămăşiţele pământeşti găsite în Râpa Robilor, face legătură concretă între subsolul muzeului – amenajat ca o zarcă, deci imitând condiţiile de închisoare grea comunistă, izolator etc , şi zona de sub altar în care se află numai acele rămăşiţe care manifestă semne ale sfinţeniei: miros frumos, izvorăsc mir, aduc tămăduiri. Pelerinii sau vizitatorii vor putea începe parcursul iniţierii lor fie dinspre biserica martyrion, coborând sub altar la mormântul mucenicilor (unde se pot închina), trecând prin culoarul-osuar şi ajungând la muzeu, fie invers, parcurgând un drum iniţiatic ce începe din muzeu cu prezentarea pătimirii lor şi culminând cu proslăvirea lor ca sfinţi mucenici aşezaţi la baza martyrionului;
– o atenţie deosebită am dat şi conceperii şi proiectării Centrului de Studii Martirologice. În primul rând va exista un muzeu vizitabil de un mare număr de oameni (cu o intrare separată) şi care va organiza expoziţii permanente ce vor populariza rezultatele şi producţiile Centrului de Studii. Centrul va fi dotat cu o bibliotecă cu sală de lectură (încăpătoare, izolată fonic de zona muzeului şi luminată natural printr-un sistem special de geamuri), videotecă şi fonotecă (pentru stocarea şi accesarea mărturiilor înregistrate; acest gen de mărturii vii sunt foarte importante pentru înţelegerea epocii, a realităţilor închisorilor comuniste, a participanţilor la evenimente – martiri, mărturisitori, supravieţuitori, torţionari -, dar ajută şi la un tip de muzeificare foarte modern, prin care cercetătorul sau simplul vizitator poate relaţiona mai direct şi surprinde mai uşor, spontan realităţile invocate prin faptul că se adresează mai multor simţuri) dotate cu sală de lectură audio şi video (de asemenea, izolată fonic şi dispunând de separeuri şi penumbra necesară), sală de prelucrare audio-video (pentru cercetătorii şi experţii care vor putea realiza documentare ce vor putea fi folosite în cadrul Centrului şi al muzeului, dar vor putea fi puse şi în vânzare sau folosite alte modalităţi de difuzare, în scopul popularizării), sală de proiecţii şi conferinţe (se vor organiza prezentări, proiecţii, dar mai ales conferinţe locale şi internaţionale; utilarea sălii va fi în consecinţă). Am gândit aceste spaţii în conformitate cu cele mai noi tehnici şi metode folosite în biblioteconomie şi muzeistică, în urma vizitării şi cercetării bibliotecilor celebre din străinătate şi a muzeelor premiate internaţional;
– de asemenea, legat de Centrul de Studii, să existe un corp de locuit (dotat cu utilităţile necesare), cu câteva camere pentru cercetătorii ce vor rămâne acolo pentru o anumită perioadă. Acest corp de locuit are acces direct, printr-un culoar, la zona Centrului de Studii. Masa va putea fi luată într-o sală specială, aflată într-un corp comun cu trapeza monastică şi bucătăria;
– parcarea va fi aşezată în zona opusă celei monastice (deci în faţa muzeului), pentru a se asigura o linişte mai mare în biserică şi în avvaton-ul călugărilor.

Am întocmit acest text de prezentare întrucât am înţeles faptul că opinia publică nu a avut acces până acum la planurile mai detaliate şi la explicările necesare.

Astăzi, 2 August 2009, la prăznuirea Sfântului Împărat Justinian

1. Arhitectul Nicolae TULBAN este specializat în arhitectura bisericească, urmând un doctorat la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism «Ion Mincu» din Bucureşti şi publicând diverse articole şi studii pe această temă; nu este la primul său proiect bisericesc, lui datorându-i-se, între altele, şi reabilitarea chiliei româneşti de la Kapsala, Sfântul Munte; Marian MARICARU, teolog specializat în arhitectura bisericească (a absolvit un masterat în Spaţiul Sacru la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism «Ion Mincu» din Bucureşti, a publicat diverse articole şi studii tematice şi are în pregătire un doctorat pe această temă la Facultatea de Teologie din Tesalonic, Grecia), este urmaşul unuia dintre cei care au fost întemniţaţi la Aiud; echipa pe care o formăm are în momentul de faţă în lucru proiecte şi în ale părţi ale ţării (comandate mai ales după ce unii preoţi şi episcopi au văzut şi apreciat proiectului de la Aiud)
câteva exemple din vechime ar fi mediile monastice ale Antiohiei, Alexandriei sau ale Ţării Sfinte (Sf. Sava, Sinai), iar mai apoi cele din capitala Imperiului Bizantin (în mod special măn. Studion) şi Sfântul Munte Athos (a se vedea şi controversa isihastă în care erau implicaţi ierarhi, monahi şi laici cărturari de mare cultură, dar mai ales de autentică trăire duhovnicească) care au născut pe marii Părinţi ai Bisericii. La noi, în vremurile din urmă, este de menţionat exemplul mănăstirii Neamţ şi al mişcării paisiene.
Ca şi în cazul altor biserici din epoca noastră, alegerea stilului reprezintă o provocare. Cu atât mai mult în cazul bisericilor de importanţă majoră, în care fiecare zonă românească şi-ar dori să se regăsească prin stilul ei local. Acest lucru este, în realitate, imposibil întrucât este imposibilă împăcarea diferitelor stiluri regionale, eterogene, dezvoltate pe teritoriul actual al ţării noastre în evul mediu târziu şi sub influenţe străine. S-a găsit o soluţie ce decurge firesc din arhitectura primului mileniu, specifică vechilor martyrioane, construite şi la noi, ca peste tot, în acele vremuri, în zona Dobrogei şi nu numai (dar ruinate de vremuri). La acest stil vor fi adăugate, pe cât posibil, elemente decorative specifice mileniului al doilea (stilul brâncovenesc, moldovenesc etc.). Întrucât neamul nostru românesc şi martirii şi mărturisitorii săi ortodocşi pe care îi cinstim, nu au fost numai din zonele teritoriului actual al României, ci şi din Basarabia, Bucovina, nord-vestul cedat (spre munţii Tatra), şi de la Sud de Dunăre (nu puţini erau vlahi din Macedonia, Pind, Epir, Serbia, Cadrilater care se simţeau la fel de români, pentru că şi erau, după sânge şi tradiţii), am considerat că singurul stil cu adevărat reprezentativ tuturor şi care atestă tocmai unitatea, geniul între popoare şi vechimea noastră ca neam bimilenar este unul inspirat din cel în care au construit martyrioane şi măreţii noştri strămoşi traco-latini (Sfinţii Împăraţi şi mari ctitori Constantin cel Mare şi Justinian cel Mare) care au înfiinţat Imperiul Romeu creştin, numit atunci Romania. Istoricii îl numesc astăzi, convenţional, Bizanţ, şi arată că a fost continuat până în modernitate de „Bizanţul după Bizanţ” (după celebra expresie a lui N. Iorga) din statele vlahe, latin-ortodoxe, Ungrovlahia şi Moldovlahia. Utilizarea acestui stil în Aiudul Transilvaniei nu este decât încă o confirmare a continuităţii şi vechimii neamului nostru aici. Să nu uităm că la Alba-Iulia, locul Marii Uniri, sub ceea ce mai târziu a devenit catedrala romano-catolică, săpăturile arheologice au descoperit tot o rotondă bizantină datând din secolul IX!
Foto: Revista ATITUDINI si Cristina Nichitus