Posts Tagged ‘Paul Goma’

SIMPATICUL PAUL GOMA despre Basarabia si ZIUA, Roncea si Basescu (Traian si Elena), Tapalaga si Macovei, in Jurnalul sau pe 2009

Miercuri 4 martie 2009

Surpriza: Victor Roncea publica in Ziua (de maine) un text:
Cum ar putea Goma si Basescu sa schimbe fata Basarabiei
Un prim scandal public de spionaj – o premiera post-decembrista “made in SRI-SIE” – este un subiect gras. De cele mai multe ori, insa, miza reala a unui astfel de eveniment ramane ascunsa. La fel stam si cu “problema Paul Goma” legata de cetatenia sa, furata de comunisti si pe care Guvernul nostru, pretins roman, nu vrea sa i-o dea nici astazi, la aproape 20 de ani de la caderea regimului totalitar. Va propun sa aflati astazi de ce Paul Goma nu-si va obtine, probabil niciodata, inapoi, propria sa cetatenie, romana, un drept natural pe care-l primesti de la Dumnezeu, la nastere.
Cazul scriitorului Paul Goma, este edificator si mai actual ca niciodata, scria zilele trecute colegul meu de la Gardianul, Emil Neacsu. Pentru cei care nu stiu, lui Paul Goma i s-a retras cetatenia romana in 1977, cand era inca in tara, iar dupa 1990 nu i s-a redat acest drept pentru ca… nu a depus cerere. Paul Goma a refuzat sa faca o cerere pentru redobandirea unui drept, cel de cetatean roman, capatat prin nastere, mai ales ca decizia a fost luata abuziv de catre securistii lui Ceausescu. Paul Goma a renuntat sa mai solicite cetatenia romana intr-o scrisoare adresata in 2006 presedintelui portocaliu Traian Basescu. “Nu voi cere niciodata sa primesc cetatenia pe care doar Dumnezeu mi-o poate lua (iertare, a mai fost unul: Ceausescu – veti fi auzit ce-a patit…), eu, ca si membrii familiei mele, fiind romani prin nastere. Tot eu sa fac cerere? Atunci cand guvernantii comunisti mi-au luat cetatenia a fost cumva… la cererea mea? O cerere tapana, «conform legii», corect timbrata? Nu am cersit un favor (pentru care sa fac cerere), ci am anuntat ca este timpul – 17 ani! – sa mi se restituie drepturile civile, morale, materiale pe care statul roman mi le-a furat in 1977-78.”, reda Gardianul din scrisoarea lui Paul Goma.
“Prioritatea numarul 1 a Romaniei o va constitui recunoasterea cetateniilor romanilor deposedati abuziv de acest drept natural de catre regimul sovietic bolsevic” – a fost un slogan la moda si la Bucuresti si la Chisinau, in perioada alegerilor. Acestea au trecut si romanii basarabeni si bucovineni au ramas la fel ca si inainte. Senatori si deputati, unii mai grasi ca altii, s-au indesat bine mersi in fotoliile de plus de la Parlament, pe spezele bietilor romani din jurul granitelor, multi asupriti salbatic si azi, cum sunt cei din Ucraina. Deconturile au inceput sa curga, afacerile la fel. Numai subiectul cetateniilor romane a disparut cu desavarsire. Ca de obicei, organele au hotarat: “acum nu e momentul”. Iar tutarii de serviciu s-au conformat cu un scurt “sa traiti!”. Daca mafiotilor de stat nu le e rusine, ce zice Presedintele Romaniei si ce explicatii vor da fripturistii care si-au obtinut locurile caldute din Senat si Camera Deputatilor pe lacrimile si suferinta de zeci de ani a romanilor abandonati in fosta URSS?!
Este foarte clar: de la parlamentarii ajunsi prin “redistribuirea” sau “rearanjarea” a voturilor sa reprezinte drepturile romanilor din afara tarii – estimati la circa 10 milioane – nu ne putem astepta la nimic. Un atu este la Ministerul de Externe, momentan, reprezentat de Departamentul pentru Relatiile cu Romanii de Pretutindeni, care ar trebui sa treaca la elaborarea unei strategii clare pentru congenerii nostri, din jurul granitelor, conform strategiei nationale de securitate a Romaniei, prin care acestia sa fie protejati si, totodata, sa fie eliminata din fasa orice tentativa de profit pe seama acestora. La Ambasada Romaniei de la Chisinau ca si la Ministerul de Justitie trebuie de urgenta sa se treaca la schimbari majore, prin care sa dispara spagarii din sistem, definitiv. Pentru ca pe listele de cetatenii se gasesc mai multi de Mustafa sau Chun-Hsin decat Lesco sau Popa, romani care stau si cinci si zece ani pe liste interminabile aruncate in saci aproape putreziti.
Si, nu in ultimul rand – desi, este adevarat, “problema Goma” tine de Ministerul Justitiei – presedintele Romaniei, Traian Basescu, ar putea, printr-o manevra de-a sa clasica, sa-si impuna opinia si sa determine Justitia sa-i ofere scriitorului anticomunist cetatenia inapoi. Astfel s-ar declansa “precedentul Goma” si toti romanii deposedati abuziv de propria lor cetatenie vor putea beneficia automat de aceasta prin simpla dovada a nasterii din parinti romani. Sau nu.
Victor RONCEA”
Ce-l va fi manat pe Roncea la lupta? Cumva il roade constiinta din pricina comportamentul fata de mine din urma cu doi-trei ani? ïn termeni neaosi, mioritici: tacerea?; ne-raspunsul la texte de-ale mele, trimise, neraspunsuri la cererile mele de exercitare a dreptului de raspuns?
Joi 5 martie 2009
…Bine, trecem cu buretele, vorbim de textul de azi si zicem:
-Daca este o incercare, din partea lui Roncea, de a masura nivelul marii din lighean – Dumnezeu cu el: a incercat sa-si aranjeze ploile folosindu-ma si pe mine ca berbece de spart zidul… nerecunoasterii lui ca gazetar de elita (si mai ales: fidel Basescului) : va ramane ce va ramane, pe mine nu ma priveste;
-Daca insa, rescurmindu-se cenusa “cazului” meu, o suma de basarabeni si bucovineni vor primi cetatenia romana, atunci voi fi cu adevarat fericit, desi mare scofala nu facusem: pentru a multa oara, “stind-capra”, i-am ajutat pe consangeni sa sara hopul, gardul, santul acesta. Nu-mi facusem decat… meseria eu fiind de profesie “statator-capra”, iar in cazul acesta – deie domnul sa iasa asa cum vrea si Roncea – nu mai provoc doar obtinerea unui favor: un pasaport, ca in 1977, ci recapatarea unui drept de care ai mei, toate milioanele de oameni abandonati Rusului (si Ucrainenului, sa nu fie uitata victima devenita manadreapta a stapanului) fusesera furati, fie direct, fie prin parinti, bunici…
Si-atunci… De ce-as fi trist?, vorba poetului…
Miercuri 3 iunie 2009
Sunt obligat sa citez din V. Roncea – promit ca va fi ultima oara, chiar de nu am alta sursa de informatii – citez numai pasajele citate de el, in Ziua:
“«Eu sunt nationalista. Sunt foarte nationalista: imi iubesc tara!»”, a afirmat Elena Basescu fata in fata cu Ion Cristoiu, un critic cunoscut al tatalui sau, acum intr-o postura candida, aproape paterna”
Ce cuplu fatal: Aia-Mica a lui Basescu – Ala-Micu, cel cu o rata sau oaie violata in mod bestial de un tovaras flacau din Gagesti.
Ma opresc numai la citatele date de Roncea:
«Dar, daca politicienii sunt ce sunt (porci, explicatia aflindu-se in pasajul precedent – P.G.), eurocandidatele sunt iepe. Cel putin asa ne spune despre Elena Basescu un fel de ziarist, Tapalaga, fost purtator de cuvant la Ministerul Justitiei si consilier special al Monicai Macovei: ca EBA este “o martoaga chioara, surda, obosita, tampa si cazuta”. Bine-bine, ne intrebam, daca Elena Basescu, la cei 29 de ani ai sai, este o “martoaga cazuta”, cum e, ca intre colege de tarc european, fosta si viitoarea sa colega PDL, destul de trecuta, ca sa zic asa, Monica Macovei? Sau pe unde s-ar fi incadrat, la capitolul euro-patrupede, posibila sa inlocuitoare, membra in “Grupul celor Trei Gratii” civile, Macovei, Weber si Alina Tatiana Mungiu?»
In sfarsit, am inteles… “paradoxul romanesc”, vorba lui Sorin Paradoxescu, nepotul monumentului lui Eliade:
ïn aceasta Romanie, nu Becali, nu V.C. Tudor, nici chiar Evanghelie – cel Adriean – carevasazica “policitienii”, vorba lui Boc cel Mare – nu bat recordurile de trivialitate, incultura crasa, mahalagisme nesimpatice; in cazul fetei lui Basescu analfabetismul exprimat in repetate randuri paleste pe langa “prestatiile” unor (prea multi) jurnalisti. Este vorba, nu doar de “lipsuri” (de bun-simt, de educatie, de cultura) ci de “plusuri” – ca la Gaura Ungureanu (e-he, daca n-ar fi existat etalonul-aur Adrian Paunescu la specialitatea lingere-cur-prezidential, ai zice ca e primul), iar acum acest Tapalaga, cu numele sau predestinat a tapalagì niste podele inca neimbalegate de opincile consilierului special al procurorului Monica Macovei… Asadar, juna Basescu este: “martoaga, chioara, surda, obosita, tampa si cazuta”. Sa-mi fie cu iertaciune: toate cele sase (doar atatea) cuvinte tapalagice sunt, nu ale unui manuitor de cuvinte, ci ale unui unui prostalau de tractorist imbetivat la chenzina si care, proaspat respins de o gagica (pai daca puteà a bere borhotita), i-o zice – pre limba lui:
«’Ai sictir d-acilea – “martoaga, chioara, surda, obosita, tampa si cazuta”, ca d-alde tine pot regula o suta…»
Daca as avea rabdare, as putea masculiniza femininele folosite de Tapalaga, ca sa i le lipesc lui, pe tapalaga fruntii sale:
Martog, chior, surd, obosit, tamp si cazut”.
Uf! M-am racorit.
Of! Iata-ma aparator al lu‘ Nuti-a-Basescului! Am si motive: din cate am dedus (din Roncea), fata asta nu a raspuns tapalagismelor azvarlite in capul ei, galeata de zoi. Sa semnifice ca, asa cum este ea, nitel necitita (!), oarecum toanta, are vana de tribun? (trebuia sa corectez, introducind femininul: de…tribuna?)

Extrase din

CUI FOLOSESTE RAPORTUL TISMANEANU? Falsificarea numarului detinutilor politic. Din Jurnalul lui Paul Goma. O analiza de Magda Ursache

Miercuri 14 ianuarie 2009
Am primit mai demult acest text al Magdei Ursache, dar din pricina bolii abia acum l-am citit. Si am constatat ca e foarte bun:
Magda Ursache Replay la Echilibrul constiintei civice
Am mai scris despre ingrijorarea, spaima expulzatului din URSS, Vladimir Bucovski, despre semnalul sau de alarma din Noua Europa, privind tehnica de incorporare a monstrului, absorbtia tel quel a structurilor care prelungesc trecutul, cei care au controlat controlind in continuare, fara a se lasa controlati. Memoria pare a fi programata, dirijata, planificata sa fie selectiva in favoarea unora; uitam, presati sa o facem, intretinind bolile mentalului colectiv.
Un val de pseudo-jurnale, care ar trebui avizate pe coperta cu Atentie, se deformeaza!, reflecta strimb obsedantele decenii, dezorientind cititorii. in topul falsurilor, cele 3 volume ale Ninei Cassian, frumos intitulate Memoria ca zestre, unde RPR apare ca republica ideala a literelor, iar viata artistului e „buna, dulce, gustoasa, incapatoare” (vezi nota din 1962), plina de sejururi la Peles, de sindrofii, de chefuri „pe rupte”. Pentru Nina Cassian, Cancerul lumii (poem scris sub diriguirea lui „Mony” Crohmalniceanu) era Imperialismul. Pe Constanta Craciun, tesatoarea-ministresa a Culturii, o vedea ca „arhanghelul” justitiar „taind cangrenele” numite Brancusi, Blaga etc.
Si astfel de mistificari invadeaza rafturile librariilor.
S-a ajuns pina acolo incit nu comunizarea este blamata, ci decomunizarea, conform articolului lui Gheorghe Grigurcu, Echilibrul constiintei civice, „Acolada”, decembrie 2008 caruia ma simt datoare sa-i dau un replay. Atuul meu, la care nu renunt, este acesta: nu numai ca sint martor-supravietuitor cu greu al totalitarismului, dar l-am trait pe propria piele. Spun limpede: cine provoca ostilitatea „aparatului” n-avea vreo sansa de reusita sociala.
Semne rele s-au aratat de la inceput. Mai intii, in ianuarie ’90, anticomunismul a fost considerat destabilizator. Ca acum sa fie taxat drept iluzie a unor maniheisti, carora li se recomanda sa lase resentimentele de-o parte (cel mai indirjit „resentimentar” fiind considerat Paul Goma), sa ierte si sa uite. A devenit clar ca Dumitru Mazilu, cu istoria lui de tancheta din ianuarie ’90, a avut de interpretat un rol: oamenii de bun simt au dezaprobat furia strazii. „Ce vreti? li se striga. Sa-i anihilam pe comunisti, sa-i arestam si sa-i condamnam la moartea” Pusa in acesti termeni, decomunizarea parea de o violentainumana: aproape 4 milioane de membri PCR arestati. in fapt, in 12 ianuarie ’90 se ceruse (manifestatia din fata Palatului Victoria) interzicerea prin lege a PCR si eliminarea liderilor lui din viata cetatii.
Repejor, fostii aristocrati ai Puterii din perioada stalinista au iesit la suprafata. Ca Brucan, tobosarul vremurilor noi din epoca de teroare paukerista a fost recuperat ca profetolog al vremurilor tot noi, capitalist, reintroducind insa discursul vituperant al anilor ’50. Hohotul lui de ris cinic-nonsalant il mai aud in urechi.
Au fost, ni s-a spus, oameni de bine in CC/PCR, ca Gogu Radulescu, alintat Mosu in varii jurnale. Ca Jebeleanu. Autorul sintagmei „cultura luptatoare” a fost zugravit ca „disidentul” PCR, care rezolva problemele scriitorilor „in defect” la masa lui din restaurantul „Casei”, ca si cum acolo trebuiau rezolvate. Un fruntas al „edificarii socialiste”, ilegalistul Pavel Campeanu, a devenit membru fondator GDS.
Am fost de fata, in 2002, cind se varuiau zidurile din Piata Universitatii, pentru ca un primar de sector daduse ordin.
„Istoria nu sa scrie pa pareti”.
Trebuiau sterse nu numai lozincile anticeausiste, dar si cele anticomuniste. Vocile care cer sa uitam dictatura cu tot cu crime, cu tot cu ilegalitati se inmultesc. Desi reflexele totalitare persista, iar Raportul facut de un fost profesor de inalta scoala de Partid este „un act de o izbitoare conventionalitate”, apud Gh. Grigurcu.
imi amintesc ca Memorialul durerii (TVR 1) era subintitulat O istorie care nu se invata la scoala. Dar ce se invata la scoala? Politica memoriei corecte (v. Paul Ricoeur, Memoria, istoria, uitarea) ar trebui sa fie o prima tema civica, iar istoria s-ar cuveni administrata nu cu „picatura”, ci tom cu tom, ca medicament impotriva propagandei de tip nou care si-a trecut in exerga sintagma Iluzia anticomunismului (Ed. Cartier, 2008, 800 de exemplare), unde Daniel Barbu ne spune negru pe alb, la p. 82-83:
„Aceasta incredere in capacitatea studiului stiintific de a pune la contributie arhivele si de a restitui intocmai fapte, de a descrie fidel realitati, de a descifra cu precizie relatii ce ar fi avut loc (sau ar fi ocupat un loc) in trecut poarta insa marca unei clare orientari marxiste. Dimpotriva, istoriografia nemarxista este inclinata sa creada ca trecutul este epistemologic «ireal», ceea ce nu este tot una cu «fictiv» si ca nu ni se mai poate prezenta sub specia «faptelor» in sine, ci doar a «urmelor». Documentele de arhiva sint urme, obtinute mai degraba dupa principii nonfigurative decit dupa canoanele realismului socialist, menite sa ne formeze convingerea rezonabila ca anumite evenimente s-au petrecut cindva” (O istorie naturala a comunismului romanesc).
intr-adevar, ai senzatia ca nu intelegi bine cind citesti o astfel de teorie, generatoare de confuzie, confuzie, confuzie. A fost, n-a fost? Cosi e se vi pare, vorba lui Pirandello. „Ca cam asa” a functionat sistemul, cum ar zice Alina Mungiu la Turcescu (13 decembrie 2008). Si noi, care ne saturasem de rastalmacirea trecutului intreprinsa de istoricii „epocii de aur”, de fabulatiile lor!
Geaba incercam decomunizarea fara o rememorare exacta a crimelor comunismului. Ce altceva ar fi fost mai important decit stabilirea cifrelor privindu-i pe arestati, deportati, morti in puscarii si lagarede munca silnica. in „Raportul Tismaneanu”– dupa calculele Asociatiei Fostilor Detinuti Politici din Romania (ii scriu numele intreg, pentru ca asociatia a intrat intr-un con de umbra) au trecut prin inchisori, lagare, DO, deportari (v. p. 160) doua milioane de oameni. Pentru ca, la p. 214, sa gasim alta aproximare: 600.000 de detinuti politici. Neimportanta (de ce oare?) e rezistenta in munti, ca si „experimentul Pitesti”, virful terorii, fenomen unic in lagarul estic. Tortionarul Al. Draghici lipseste din lista celor 64 de biografii ale nomenklaturii, unde apar Paul Niculescu-Mizil si Stefan Andrei. Oricit mi-ar fi de antipatic fostul ministru de Externe ceausist, care nu pridideste sa „aprecieze” personalitatea dictatorului, oricit de sila mi-ar fi de pledoaria sa stingoasa pentru „patriotul” Ceausescu, el nu poate fi pus linga Dej, nici Patrascanu linga asasinul Nicolschi. Pe lista neagra a lui Vova Tismaneanu, in rind cu Paler stau Sorin Toma, Silviu Brucan si Valter Roman. Aud ca, la examene, elevilor li se vor pune intrebari din acest Raport. Care vor fi intrebarile? Ca Ana Toma, nevasta lui Pantiusa, alias agentul NKVD Pintilie Bodnarenko, dupa ce-a fost nevasta lui Sorin Toma, ii calca rochiile Anei Pauker? Ca acel cuplu malefic a adoptat doi copii? Ca Pantiusa, octogenar alcoolizat, asculta Europa libera cu sticla la indemina? Ce-or fi cautind amanuntele astea intr-un raport care isi propune sa demonstreze ca sistemul politic comunist a fost „ilegitim si criminal”, formulare preluata de seful statului in Parlament? Pe cine intereseaza ca Miron Constantinescu, ministru al invatamintului din noiembrie ’56 in iunie ’57 si debarcat de Dej ca stalinist feroce (sub domnia lui a avut loc o aberanta indoctrinare ideologica a scolii, pe care a sufocat-o), a avut doi fii, numiti tot Horia. Ca unul a murit de apendicita; celalalt, inghetat in Bucegi? Sau vrem sa-i umanizam pe monstri, prin „le petit fait vrai”, sa le plingem de mila?
Atunci sa adaugam si drama lui Mihai Roller, al carui fiu s-a aruncat de la inaltime intr-un bazin de inot gol, fara apa. Doar Roller a fost un fel de protocron al fictionarilor istoriei, in fapta, nu-n teorie.
Evitam cuvintul masacru, intimplat in regimul Grozea, cum ii era folclorizat numele.
intr-un consiliu de ministri prezidat de „doctorul” Groza, Ana Pauker si Laszlo Luca au cerut moartea a 30.000 de „reactionaribanditi”, printre care si un tovaras de drum, social-democratul Titel Petrescu. Pentru ca, post-socialist sa asistam nauciti la multiple incercari de reconsiderare a Anei Pauker, un Torquemada cu fusta rosie. Si nu numai in tara, dar si peste hotare: Robert Lévy, Gloria si decaderea Anei Pauker. Ca Laszlo Luca sa fie deplins pentru chinurile indurate in puscarie, unde a si murit, din cauza lui Ceausescu.
Intrati in al 20-lea an de la acel Decembrie, la intrebarea cine-a tras in noi in 21-22 nu s-a raspuns. A mai fost alt stat in care, la schimbarea de sistem, sa curga atita singe? Dar a fost scos responsabil „aparatul” pentru crimele trecutului?
I s-a acordat „prezumtia de competenta” lui Vladimir Tismaneanu, propagandist activ pina la plecarea in State; dupa 89, interviul luat lui Ion Iliescu (a preferat sa condamne Holocaustul, nu regimul comunist, caruia voia sa-i dea fata umana) a fost utilizat ca propaganda pro presedinte in Occident, in profitul sau, dar si al baiatului din Cartierul Primaverii, fost Jdanov. De-asta l-o fi numit Mircea Cartarescu „un Proust al comunismului”?
De ce n-a acceptat Paul Goma sa gireze Raportul aflam chiar din Raport, p. 311; cap. Universul concentrationar reflectat in memorialistica romaneasca (p. 306-316).
„Dificil, cusurgiu, muscator, Paul Goma este un razboinic malitios: ii ataca pe „rai” cu voluptate, iar pe cei „buni” sau „destul de buni” isi propune sa-i faca „foarte buni”; este patimas, face alergie la amorali, imorali; dreapta sa credinta este propria experienta, iarta daca iarta, dar nu uita. Sfatos, delicat, N. Steinhardt marturiseste despre patimile sale in detentie ca despre o scoala a crestinismului. El are o gratie anume, o suferinta, fiind un senior candid, gata sa ierte si sa uite, generos, paflnic si milostiv”.
Afladar, balanta Tismaneanu inclina spre uitare si iertare, chiar daca e vorba de tortionari criminali. Iertarea si uitarea par a fi polliticaly correct, clean, in cazul Gulagului carpatin.
De ce am mai lustra? Pentru ca, fara legea lustratiei, se instaleaza in Parlament ideologul socialismului stiintific, securistul sub acoperire, procurorul tribunalului ceausist… in ograda noastra, a Uniunii Scriitorilor, s-a trecut prea lesne peste compromiterea unor autori, infocati adepti ai indicatiilor PCR acordindu-li-se indemnizatii de merit. Proclamatia de la Timisoara, din 11 martie 90, formulata de scriitorul George Serban, a fost depusa in Parlament in 27 mai 99 sinedezbatuta a ramas. in 1 februarie 2001, deputatii PSD, aliatii liberalilor democrati de azi, au clasat-o.
Gestul disidentului Vasile Paraschiv, care a refuzat sa fie decorat cu Steaua Romaniei in grad de cavaler de presedintele Basescu, pe care l-a numit comunist in plenul manifestarii din intii decembrie 2008, a ramas singular. S-a produs rumoare, microfonul i-a fost taiat, dupa ce-a apucat sa spuna: „M-ati mintit si m-ati indus in eroare si pe mine si pe intregul nostru popor cu promisiuni pe care nu le-ati respectat niciodata”.
Un anticomunist retardat, da-l incolo!
Asa ca, in umbra Monumentului Eroilor pentru Socialism, Ana Pauker isi doarme somn de veci linga Dej, Dej linga Patrascanu pe care l-a ucis, zbirul Teohari Georgescu linga Iosif Roitman Chisinevschi, „reformatorul” culturii romane care nu stia romaneste, responsabil de sovietizarea ei. Pantiusa, decorat de Ceausescu in 71 cu Ordinul „Tudor Vladimirescu”, odihneste in Ghencea Militar, inhumat cu fanfara Armatei Romane.
B1 TV difuzeaza filme cu play-boy-ul Iurie Darie, in rol de militian cu epoleti. Din ignoranta sau naivitate, cresc si infloresc emisiuni cu titluri antipatice: Big Brother, Tribunalul poporului, Citeste si da mai departe. Nina Cassian e invitata la Nasul, sa suspine inca o data dupa „viata plina, bogata, cu de toate”, sub Dej.
La emisiunea lui Ion Cristoiu, alt exilat, romancierul Petru Popescu (Dulce ca mierea e glontul patriei), ofera alta lectie din arta compromisului. Cind, in avionul lui Ceausescu, si-a dat seama ca dictatorul ii va pune botnita, a ales libertatea. Ce cauta in avionul presedintelui, linga fiica lui, Zoe Ceausescu, nu ne-a spus.
Alt autoexilat, pictorul Stefan Arteni, inclus recent de o editura din Alabama in cartea O suta de Maestri ai Caligrafiei, imi trimitea un e-mail, in intii ianuarie, 2009.
„Ce este exilul? in ’71, m-am predat politiei italiene cerind azil politic. Dupa luni de zile un prieten ne-a ajutat sa iesim din lagarele de refugiati. De-atunci am trait cu frica-n sin – din pacate, nu am stofa de erou: frica de a fi rapit cum au fost unii exilati; frica de a fi omorit (era vremea umbrelei bulgaresti) cind m-am aflat la Radio Vatican; stiind mereu ca sintem urmariti, stiind de multe ori cine este baiatul in tura, ca si azi, da, azi!!! Iar acum, cind fruntasii patriei mume l-au numit pe don Pedro „comisar” cu grija diaspornicilor, simt ca am fost exilat definitiv, destarat prin decret prezidential. Cu cine sa fiu solidar? Cu Ninocica Cassian, considerata de Institutul Cultural Roman ca simbol al Exilului? Cu rasadurile pepinierei de cadre, ca Antohi, inventatorul complexului de inferioritate al romanului (complex de care nici Perlea, nici Celibidache, nici subsemnatul nu am suferit niciodat?)? Sint solidar cu cei citiva, putini, care nu au uitat, care inca spun NU, citiva pe aici prin vest si citiva pe acolo prin patria din care am fost din nou alungat”.
Don Pedro, care-i infierase pe cei care n-au mincat salam cu soia si urla cu indirjire in celebrul pulover rosu uni: „I-am demascat, i-am demascat!” (pe taranisti si liberali), cu verbul tatinelui sau, Valter Roman.
Intre solidar si solitar – Camus a stabilit-o – e diferenta de un sunet.
Cum sa inchei decit cerind, ca si Gheorghe Grigurcu, echilibrarea constiintei civice grav avariate?”
Paul Goma Sit Webistic : Luna asta – august 2009

ANTICOMUNISTUL PAUL GOMA il face pulbere pe rasfatatul Troicii Tismaneanu-Liiceanu-Longin: „Pacepa – acest monstru, această javră securistă“

„Curva“ Pacepa – afacerea trădării (XXVII)
În finalul acestei treceri în revistă a tuturor elementelor „Dosarului Pacepa“, „Curentul“ publică un fragment din ultima parte a Jurnalului lui Paul Goma, cel mai cunoscut şi probabil singurul autentic dizident român, exilat de 30 de ani în Franţa. Într-un stil acid şi cu pătrundere analitică, scriitorul Paul Goma creionează un portret remarcabil al fostului general comunist Ion Mihai Pacepa. Redăm întocmai, în continuare, notaţiile recente ale Jurnalului lui Paul Goma. (George Roncea)

„Pacepa – acest monstru, această javră securistă“

În urmă cu vreun an, Liviu Tofan m-a contactat telefonic, propunåndu-mi un „dialog despre Pacepa“. Am declinat cu putere: subiectul Pacepa mi-a fost totdeauna „antipatic“, apoi eu nu mai „dialoghez“ decât cu mine însumi. Îi voi fi dat câteva indicaţii bibliografice – pe care le avea. „…prima vizită documentată a lui Pacepa la Paris, după defectarea sa, a avut loc în 1996“, scrie Liviu Tofan.
Eu am în memorie o altă dată: „Ieri, 1 februarie 1985, în faţa celei de-a 17-a camere corecţionale, Gustav Pordea, deputat european pe lista Frontului Naţional, în procesul de defăimare. În numărul de ieri am publicat un interviu cu Mihai Pacepa, fost general, fost Nr. 2 al Serviciilor secrete de la Bucureşti. Ceea ce exprimasem noi, în iulie 1984 – anume bănuiala – a devenit acum certitudine: Pordea a fost şi este, în continuare, un agent de influenţă în solda regimului lui Ceauşescu“.

Deci: 1985, nu 1996. Cronologia îmi poate juca feste, însă eu povestesc, nu fac afirmaţii categorice: În perioada procesului (ianuarie-februarie 1985) am avut o sumă de discuţii, atât cu Agathe Logeart (jurnalista care a semnat interviul luat lui Pacepa), cât şi cu Monica Lovinescu. Monica primise – prin cine? prin Agathe? sau „direct“, prin telefon? propunerea lui Pacepa de a o vizita… acasă. Monica era orifiată şi furioasă: cum îndrăznea acest securist să-i facă o asemenea propunere? A refuzat, categoric, iar noi, românii din jurul ei: Ana şi cu mine, Cristovici, cred că era şi Mihai Pupăzan, am aprobat-o din toată inima.

Numai că nu-mi mai aduc aminte: de unde anume îi telefonase Pacepa (înclin tot mai mult să cred că prin telefon fusese formulată îndelicata propunere securească)? Din America? Sau din Paris? Şi în asta înclin să cred că, atunci ianuarie-februarie 1985, Pacepa se afla la Paris – pe banii… DSTului.
Fiindcă în prima fază a proiectului de proces (al lui Pordea, să nu uităm), umbla vorba că însuşi Pacepa va apărea în instanţă. Dacă aşa a fost, atunci se explică bădărănia generalului Pacepa de a-i cere Monicăi Lovinescu o „mică întrevedere“ (contribuţia mea răutăcioasă la imaginara „mică“, în cadrul unui scenariu pe măsura personajului – cam aşa: „Săru’ mâna doamnă Monica“ ajungeam şi la „doamna Monicuţa“, spre exasperarea condamnatei la supliciul pacepist…); se explică şi de ce în faza a doua am fost anunţati că Pacepa va depune mărturie scrisă, fiindcă americanii se temeau să-l expună în aer liber…

Susţinătorii lui Pacepa şi fascinaţia haznalei

La urma urmei nu merită această javră securistă atâta atenţie. Am mai spus, de la început (de când am aflat de el prin… poezeaua lui Păunescu!) mi-a fost greaţă de el. A, nu pentru „trădare“, cum îl acuzau colegii de şaibă, n-aveau decât să se trădeze unul pe altul până la dispariţia speciei; ci dintr-un motiv, altul: fascinaţia (suliniez) exercitată de acest monstru (că n-o fi ajuns el general de Secu sădind floricele şi ajutånd babele patriei să traverseze bulevardele noastre socialiste), nu doar asupra tinerilor din ziua de azi, ahtiat după aventură, indiferent în ce „domeniu“, ci şi interesul-simpatia unor… jurnalişti (vorbesc de români, nu de ne-români), mai grav: de prieteni ai mei, Cornel Dumitrescu de pildă – aceştia consideråndu-l, nu doar un erou, ci… unul de-ai noştri, anticomuniştii, antisecuriştii.

Fascinaţia urâtului, a mocirlei, a haznalei – nu doar la copiii din familii civilizate, curat îmbrăcaţi, bine îmbăiaţi, de a umbla prin lăzile de gunoi şi a se bălăcări în şanţuri, ci a adulţilor lipsiţi de elementara cumpănă între bine şi rău, între urât şi ne-urât.
(va urma)

MINCIUNA RAPORTULUI PACEPA. PAUL GOMA ii face praf pe generalul securist comunist IM Pacepa si pe tiitoarea acestuia Lucia Hossu Longin

„Curva“ Pacepa – afacerea trădării (XXVI)

Ziarul „Curentul“ a prezentat vreme de mai bine de o lună opiniile foştilor colegi ai adjunctului şefului Departamentului de Informaţii Externe, Ion Mihai Pacepa, cu privire la „defectarea“ fostului consilier al familiei Ceauşescu. În această perioadă, când s-au împlinit 30 de ani de la momentul „rebrănduirii“ lui Pacepa, publicaţia noastră a trecut în revistă elemente şi date inedite ale „dosarului Pacepa“. Menţionez că titlul extinsului material dedicat celui supranumit „Curva Pacepa“ este inspirat de o sintagmă care nu îmi aparţine, deşi subscriu calificativului, termenii descrierii lui Pacepa aparţinând unuia dintre cei mai influenţi şi mai importanţi jurnalişti americani, David Binder, veteran al jurnalismului american de elită, specialist în intelligence, apropiat al familiei Bush. În exclusivitate, membrii Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Serviciul de Informaţii Externe şi redactorii revistei de specialitate editate de organizaţia „Periscop“ ne-au oferit, cu privire la cazul Pacepa, perspectiva unor foşti ofiţeri, dar şi analizele unor specialişti şi cercetători reputaţi asupra „curvei Pacepa“.
Mulţi dintre apologeţii lui Pacepa s-au referit la cazul polonezului Ryszard Kuklinski, pentru a-l „revopsi“ şi pe Pacepa – din trădător – drept erou. Analiza comparativă a adus argumente ce scot în evidenţă distincţia netă între aceste două cazuri, iar deosebirea dintre cele două situaţii (şi personaje) nu este în niciun caz în favoarea lui Pacepa.
În finalul acestei treceri în revistă a tuturor elementelor „Dosarului Pacepa“, „Curentul“ publică un fragment din ultima parte a Jurnalului lui Paul Goma (foto), cel mai cunoscut şi probabil singurul autentic dizident romån, exilat de 30 de ani în Franţa. Pornind de la recenta carte a Luciei Hossu Longin aparuta la Humanitas, intr-un stil acid şi cu pătrundere analitică, scriitorul Paul Goma creionează un portret remarcabil al fostului general comunist, Ion Mihai Pacepa. Redăm întocmai, în continuare, notaţiile recente ale Jurnalului lui Paul Goma.
George Roncea

„Pacepa face un mare deserviciu prelucrării corecte a trecutului ceauşisto-comunist“

De-a dreptul ciudat este faptul că lui Pacepa îi scapă tocmai aspectul public, notoriu, care a făcut celebru acest caz sub numele de „Afacerea Tănase“: tentativa de lichidare a scriitorului Virgil Tănase, principala misiune a lui Haiducu. Şi cum se face că Pacepa nu ne dă nici cea mai mică explicaţie pentru diversiunea organizată de DST prin „otrăvirea“ lui Goma? DST-ul a făcut-o, doar aşa, ca să se afle în treabă sau ca să joace un pic de teatru de amatori? Nu, ea a fost doar un episod dintr-o fabuloasă afacere de spionaj, una dintre cele mai fascinante ale Războiului Rece, cu un substrat uluitor. Contribuţia generalului Pacepa la elucidarea acestei afaceri cu adevărat senzaţionale se rezumă, din păcate, la răspåndirea de noi neadevăruri pe care le girează cu aura sa de insider atoateştiutor. El face astfel un mare deserviciu relativ la prelucrarea fondată, profesională şi corectă a trecutului ceauşisto-comunist şi a celor comise – în Romånia şi în afara ei – de Securitatea din care a făcut parte.

„Răspândirea de noi neadevăruri“

Voi încheia cu un alt exemplu flagrant despre cum tratează Pacepa fapte şi date istorice elementare. Exemplul se referă la un interviu acordat ziarului „Ziua“, acum 3 ani. Referindu-se la afacerea „Hernu“ (Franţa 1996), afirmă că „în 1997, preşedintele Mitterrand a declarat public că acţiunea lui Caraman a fost o provocare şi a reabilitat oficial memoria lui Hernu“. Am citat. O mică precizare: Mihai Caraman, primul şef al SIE, după 1989, este cel care a dat francezilor dosarul Hernu din arhivele Securităţii (o copie fiind şi în posesia noastră). Dar, în 1997, Mitterrand nu putea face toate acestea pentru că murise în ianuarie 1996. Mitterrand nu a vorbit niciodată public despre cazul Hernu, pentru simplul motiv că tot el l-a făcut „secret de stat“ şi l-a „îngropat“ din clipa în care a văzut dosarul Hernu, în toamna lui 1992. Dacă Pacepa este în stare să pună în gura unei personalităţi afirmaţii pe care aceasta nu le-a făcut pentru simplul motiv că nu mai era în viaţă la momentul invocat, ce poate să mai urmeze?

Comentariu 1 Carol: Iata ce spune în anul 2007 un istoric german despre Pacepa în revista „Altitudini“: Georg Herbstritt: Ceea ce scrie Pacepa despre Stasi este, deseori, inexact. De exemplu, în primul volum al „Cărţii negre a Securităţii“, publicată în anul 1999, el descrie proporţiile infiltrării. Potrivit lui Pacepa, Stasi a întocmit dosare pentru 6 milioane de cetăţeni din RDG. Adică pentru o treime a întregii populaţii, precum a calculat Pacepa însuşi. Asta e o inepţie. Adevărat este că în cartoteca centrală întocmită de Stasi sunt cuprinse numele a 6 milioane de cetăţeni, ceea ce nu însemană că toţi aceştia au fost victime, precum dă de înţeles Pacepa. Printre aceştia se află atåt persoane urmărite, cåt şi colaboratorii neoficiali, adică infomatorii, dar şi alte categorii de persoane. În acest caz Pacepa face o confuzie. Numărul dosarelor de urmărire informativă, adică cel al dosarelor reale ale victimelor, este cu mult mai mic.

Pacepa zugrăveşte o imagine total falsă

În anii ’80 Stasi a întocmit anual circa 2000 de dosare de urmărire informativă. La acestea se adaugă aproximativ 8000 de dosare privind „controlul operativ de persoane“. Sigur, din ultima categorie făceau parte şi victime, dar şi alte grupuri de persoane. Dacă facem un calcul sumar şi înmulţim 10.000 cu 40 de ani de existenţă a RDG, ajungem la 400.000 de dosare de urmărire informativă. Este o cifră mare, dar în niciun caz nu poate fi vorba de 6 milioane. Aceeaşi situaţie se desprinde şi din cifrele legate de numărul informatorilor.

Pacepa susţine că într-un oraş ca Erfurt, din 200.000 de locuitori 50.000 ar fi fost informatori. Asta înseamnă un sfert din totalul locuitorilor. În realitate, în anul 1989 în întreaga Republică Democrată Germană numai un procent (1%) al populaţiei ţării a colaborat cu Stasi. În toată regiunea Erfurt, unde la vremea respectivă trăia peste un milion de oameni, Stasi avea circa 10.000 de colaboratori neoficiali. Chiar şi această cifră este extrem de ridicată. Pacepa zugrăveşte o imagine total falsă. Mai mult, el o transpune şi asupra celorlalte ţări comuniste.

Comentariu 2 Carol: Tot despre Pacepa un pasaj din cartea lui W. Totok „Episcopul, Hitler şi Securitatea“ (Polirom, 2008): „Pacepa susţine într-un articol publicat în 2007, în revista americană neoconservatoare „National Review, citat apoi de presa occidentală şi cea din România, că episcopul Pacha ar fi fost schimbat în 1959 cu doi agenţi români, arestaţi în Republica Federală Germania. În acel an, Pacha era deja mort şi nu avea cum să fie schimbat. Aserţiunile lui Pacepa au fost lansate în legătură cu istoria piesei lui Rolf Hochhuth, „Vicarul“. Pacepa afirmă că spioni români infiltraţi în Vatican ar fi furnizat KGB-lui documente din arhiva secretă a Sfântului Scaun pe care le-ar fi transmis ulterior lui Hochhuth cu scopul discreditării Papei Pius al XII-lea, prin intermediul unei piese de teatru. Documentele din arhiva Vaticanului urmau să fie folosite de autor ca dovezi pentru simpatiile naziste şi hitleriste ale lui Pius“. Hochhuth a respins aserţiunile lui Pacepa.
(va urma)

„Curva“ Pacepa – afacerea trădării (XXVI)
Curentul – miercuri, 19 august 2009

MINCIUNA RAPORTULUI PACEPA. PAUL GOMA despre cartea Luciei Hossu Longin: "Fabulatii aiuritoare"

„Curva“ Pacepa – afacerea trădării (XXV)

Ziarul „Curentul“ a prezentat vreme de mai bine de o lună opiniile foştilor colegi ai adjunctului şefului Departamentului de Informaţii Externe, Ion Mihai Pacepa, cu privire la „defectarea“ fostului consilier al familiei Ceauşescu. În această perioadă, cånd s-au împlinit 30 de ani de la momentul „rebrănduirii“ lui Pacepa, publicaţia noastră a trecut în revistă elemente şi date inedite ale „dosarului Pacepa“. Menţionez că titlul extinsului material dedicat celui supranumit „Curva Pacepa“ este inspirat de o sintagmă care nu îmi aparţine, deşi subscriu calificativului, termenii descrierii lui Pacepa aparţinånd unuia dintre cei mai influenţi şi mai importanţi jurnalişti americani, David Binder, veteran al jurnalismului american de elită, specialist în intelligence, apropiat al familiei Bush. În exclusivitate, membrii Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Serviciul de Informaţii Externe şi redactorii revistei de specialitate editate de organizaţia „Periscop“ ne-au oferit, cu privire la cazul Pacepa, perspectiva unor foşti ofiţeri, dar şi analizele unor specialişti şi cercetători reputaţi asupra „cazului Pacepa“.
Mulţi dintre apologeţii lui Pacepa s-au referit la cazul polonezului Ryszard Kuklinski, pentru a-l zugrăvi şi pe Pacepa drept erou. Analiza comparativă a adus argumente ce scot în evidenţă distincţia netă între aceste două cazuri, iar deosebirea dintre cele două situaţii (şi personaje) nu este în niciun caz în favoarea lui Pacepa.
În finalul acestei treceri în revistă a tuturor elementelor „Dosarului Pacepa“, „Curentul“ publică un fragment din ultima parte a Jurnalului lui Paul Goma (foto), cel mai cunoscut şi probabil singurul autentic dizident român, exilat de 30 de ani în Franţa. Într-un stil acid şi cu pătrundere analitică, scriitorul Paul Goma creionează un portret remarcabil al fostului general comunist Ion Mihai Pacepa. Redăm întocmai, în continuare, notaţiile recente ale jurnalului lui Paul Goma.
George Roncea

Generalul I.M. Pacepa – flagrant de fals în declaraţii

Miercuri, 29 iulie 2009. Primesc de la Valerian Stan:
Am cumpărat cartea „Faţă în faţă cu generalul Ion Mihai Pacepa“ (Editura Humanitas). Am găsit în ea afirmaţii care m-au uimit prin precaritatea veridicităţii lor. În exemplele pe care le voi da în continuare, este vorba despre fapte a căror verificare este la îndemâna aproape oricui; iar în cazul de faţă, improvizaţiile „după ureche“ vin din partea unui om din domeniul „intelligence“, cunoscător de la sursă, ca nimeni altul.
Mi-a sărit în ochi numele „Haiducu“ (pag. 79), un caz pe care îl cercetez de un an (şi jumătate şi despre care cred că ştiu mai mult decât oricare alt muritor de rând, excluzând pe cei din serviciile speciale româneşti sau străine. Citesc şi mă minunez. Un neadevăr după altul, o confuzie mai gravă ca cealaltă. Textul seamănă foarte mult cu materialul unui superficial şi neşcolit începător român în ale gazetăriei, care a copiat şi a luat de bune, fără nici cea mai sumară verificare, aiurelile scrise de un ziarist „bazat“, dar de fapt la fel de superifical şi neşcolit ca şi începătorul.
Pacepa menţionează anul 1982, „când DIE, rebotezată CIE, a încercat să-l asasineze pe Paul Goma la Paris“. Mai departe: „Am colaborat cu DST-ul francez (ăsta e Serviciul de Contrainformaţii) şi-am văzut stiloul pe care generalul Pleşiţă i l-a dat lui Haiducu, ofiţerul DIA însărcinat să-l asasineze pe Goma. Stiloul conţinea otravă, nu cerneală, adică avea un compartiment pentru cerneală şi un al doilea pentru otravă“. Nu ştim ce a văzut generalul Pacepa, dar un asemenea stilou n-a existat niciodată. Este adevărat că legenda acestui stilou cu otravă a circulat prin presa vremii, iar generalul s-a inspirat probabil din aceste articole nedocumentate.
De fapt, „stiloul“ era, în realitate, un banal pix Parker. Fotografia a fost realizată de DST, ca document intern, şi a fost reprodusă chiar de Matei Haiducu în cartea sa în limba franceză „J’ai refusé de tuer“ (Edition Plon, 1984), carte niciodată tradusă în limba română. Rolul pixului a fost de a servi ca un fel de mijloc de transport şi de ascunzătoare pentru minuscula pilulă de otravă ascunsă sub buşonul de plastic al minei, cum indică săgeata din fotografie. Fapt este că Pacepa nu putea să „vadă“ şi să descrie un stilou care nu a existat niciodată. De ce o face, totuşi?

Aiureli şi inadvertenţe

Încă o inadvertenţă: „Haiducu, ofiţerul DIA“. DIA înseamnă Direcţia de Informaţii a Armatei, de care Haiducu nu a aparţinut niciodată. Confuzia este însă caracteristică pentru întreg pasajul referitor la cazul Haiducu. Dacă Pacepa ar fi ştiut efectiv ceva despre Matei Haiducu, ar fi fost mult mai interesant – şi mai aproape de adevăr – dacă ne-ar fi spus care era misiunea reală a acestui ofiţer – şi în niciun caz „însărcinat cu asasinate“ – sau dacă ar fi precizat că Haiducu aparţinea de UM0103 a DIE, unitate de „ilegali“, specializată pe emigraţie, minorităţi, culte, contraspionaj, penetrare tehnico-ştiinţifică etc. Pentru o mai bună înţelegere a confuziei totale din acest pasaj, iată continuarea: „Urma ca această otravă să-i fie pusă în paharul lui Goma, cu ocazia unei recepţii. Pleşiţă, personal, i-a dat stiloul, i-a dat sarcinile, Haiducu le-a acceptat. Apoi eu am defectat“.
Având în vedere că tentativa de otrăvire a lui Goma făcea parte dintr-o misiune desfăşurată în anul 1982, iar Pacepa a defectat în anul 1978, cronologia e complet anapoda. Pacepa a fugit cu 4 ani înainte de evenimentele despre care vorbeşte: „Şi-am informat despre toată istoria cu asasinarea lui Goma DST-ul francez (m-am dus la Paris)“. Deci, după defectare, Pacepa a informat DST-ul despre un plan de asasinare care avea să existe abia câţiva ani mai târziu. Încă o precizare: prima vizită documentată a lui Pacepa la Paris, după defectarea sa, a avut loc în 1996. (Haiducu venise acolo sub o identitate franceză, era ofiţer ilegal, avea o cu totul altă identitate, alt nume).
Să citim mai departe: „DST-ul francez l-a chemat pe Haiducu la o întâlnire: «Domnule Haiducu» – «ce faceţi? Cum o mai duceţi?»…“ Nimic mai fals. Haiducu nu avea nici alt nume, nici altă identitate. Matei Haiducu venise în Franţa, în 1975, doar cu „legenda“, destul de subţire, de persoană persecutată politic, motiv pentru care a şi cerut – şi obţinut foarte repede – azil politic. Altfel, biografia lui era absolut autentică, omiţând, evident, doar faptul că era ofiţer de Securitate. Haiducu nu venise în Franţa cu alt nume sau altă identitate. Iar cetăţenia franceză o dobândise în noiembrie 1978, în urma căsătoriei cu o franţuzoaică, devenită Madame Haiducu. O altă identitate avea să capete Haiducu abia în septembrie 1982, când a devenit Mathieu Forestier şi a trecut sub protecţia totală a serviciilor franceze. Dialogul reprodus de generalul Pacepa continuă astfel: „«O, by the way, aţi auzit de numele Pacepa?» A înlemnit. «Ştiţi c-a defectat, ştiţi că acuma este aici, la noi în sediu?» Peste trei zile, Haiducu a telefonat şi a spus tot ce-i ordonase Pleşiţă. Asta nu se ştie… El a venit, el a spus şi el a dat tot planul, pe care noi nu-l ştiam.
Eu ştiam doar de Haiducu, nu ştiam că a primit ordin să-l execute pe Goma“. Cum nu ştia, când cu o pagină înainte Pacepa spunea: „Şi-am informat despre toată istoria cu asasinarea lui Goma DST-ul francez“? Trecem peste. Interpelarea lui Haiducu de către DST s-a produs, într-adevăr, în septembrie 1979, iar Haiducu nu avea cum să spună „peste trei zile“ ceva ce nu avea să afle decât în februarie 1982. Revelaţiile lui Pacepa continuă pe aceeaşi notă fantezistă: „După ce s-a aflat toată istoria, DST-ul, care este o organizaţie fantastică, a înscenat asasinarea lui Goma. Nu ştiu dacă cunoaşteţi detaliile. Haiducu a venit, i-a pus otrava în pahar, otrava nu mai era otravă, stiloul era alt stilou, Goma a băut şi a căzut. Salvarea a venit, l-a luat, scandal, Goma a murit, Goma este dus la spital. Preşedintele Mitterrand a dat o declaraţie – era invitat să vină în România: «Suspend vizita în România pentru că serviciul de spionaj român a devenit o bandă de criminali». În timpul ăsta, Goma era la o casă conspirativă şi sărbătorea evenimentul, succesul“.

„Fabulaţii aiuritoare“

Această înşiruire de fabulaţii este aiuritoare. Scena a fost descrisă atât de Haiducu în cartea sa menţionată mai sus, cât şi de către Paul Goma în „Soldatul câinelui“ (Editura Humanitas, 1991), apărută în Franţa, în 1983, la Editura Hachette, sub titlul „Chassé-croisé“. Cele două descrieri se completează perfect şi ne dau imaginea reală a celor întâmplate în ziua de 18 mai 1982.
Într-adevăr, DST-ul a înscenat „otrăvirea“ lui Paul Goma, astfel: stiloul, care era un pix, nu a jucat niciun rol; Goma nu a băut şi nici nu a căzut. În momentul în care a luat paharul în mână, Goma a fost lovit peste mână, ca din greşeală, de „ziaristul“ francez de lângă el (un agent al DST), iar paharul s-a răsturnat pe masă, otrăvirea fiind astfel „ratată“.
N-a venit nicio salvare, care evident că nici nu a dus pe nimeni la spital. Nu s-a spus că Goma ar fi murit şi nu a existat niciun fel de scandal. Despre această scenă nici nu s-a ştiut nimic luni de zile, până în septembrie 1982, când a relatat-o presei chiar Goma. El nu a fost dus la nicio casă conspirativă şi nu a sărbătorit nimic. A luat un taxi, însoţit de „ziaristul“ menţionat, şi s-a dus acasă, escortat discret de o maşină a DST-ului (care l-a pierdut pe drum) şi de către Haiducu în maşina acestuia. Iar declaraţia lui Mitterrand, citată de Pacepa, nu a existat niciodată. Vizita oficială pe care Mitterrand urma să o facă în România în septembrie 1982 a fost amânată printr-un simplu comunicat de presă, în care se invoca agenda prea încărcată a preşedintelui francez – atât şi nimic mai mult. Iar acest anunţ a fost făcut pe 28 iulie, la peste două luni de la scena de mai sus şi despre care, repet, nu a ştiut nimeni, darămite să fi provocat vreun „scandal“. (va urma)

„Curva“ Pacepa – afacerea trădării (XXV)
Curentul – luni, 17 august 2009

TESU SOLOMOVICI in apararea lui PAUL GOMA: scriitorul anticomunist vrea…"o tara mica, mititica de doi metri pe unu"

Asa se exprima Goma in memoriile care acopera perioada 1 ianuarie – 31 mai 2009

Paul Goma – Jurnal 2009 ianuarie-mai (PDF, 743 kB) Descarca »

Sanatatea cunoscutului scriitor roman Paul Goma este afectata. Din Paris, unde traieste in exil de foarte multa vreme, isi deplange starea de roman uitat de tara natala.
Inca putin si va implini 75 de ani. S-ar intoarce acasa dar nu poate, Romania nu-i confera nici o siguranta ca i se va face dreptate. Si acum, spre “sfarsitul spectacolului”, cum scrie, marturiseste ca tare ar vrea si el “o tara mica, mititica… de doi metri pe unu, la suprafata, de doi in adancime. Dar uite ca nu poate: vegheaza Capcaunul Universal: Rusul”.
Asa se exprima Goma in memoriile care acopera perioada 1 ianuarie – 31 mai 2009 (https://paulgoma.free.fr/).
Razboiul lui Paul Goma cu “Rusul” a inceput de demult, inca din copilaria sa basarabeana. Dar metafora istorica in cazul in speta e inexacta. Nu “Rusul” il impiedica sa-si asigure mormantul romanesc atunci cand fi-va sa fie, ci ex-concetatenii sai romani. Anumiti cetateni romani! Infipti in tortul puterii, de orice culoare ar fi ea. Care nu-i suporta aroganta luptatorului, “megalomania” scriitoriceasca, spiritul justitiar. Si care nu-i recunosc lupta pentru Romania si nu ii ofera, asa cum cere Victor Roncea, cetatenia sa, furata de comunisti. Presedintele Basescu ar trebui sa se aplece asupra acestei probleme si sa-i faca dreptate scriitorului anticomunist basarabean, fara sa-l mai plimbe cu cereri. “La cerere” a fost deposedat de un drept natural? Nu! Pai atunci de ce sa face cerere sa i se dea ce i s-a luat. Nu de-asta avem presedinte, ca sa apere cetatenii romani? Asa ca, dupa cum a scris si ZIUA, ar fi un gest bienemeritat pentru Paul Goma, pentru Romania.
Scrie Goma: “Daca insa, rescurmandu-se cenusa “cazului” meu, o suma de basarabeni si bucovineni vor primi cetatenia romana, atunci voi fi cu adevarat fericit, desi mare scofala nu facusem: pentru a multa oara, “stand-capra”, i-am ajutat pe consangeni sa sara hopul. gardul, santul acesta. Nu-mi facusem decat… meseria eu fiind de profesie “statator-capra”, iar in cazul acesta – deia Domnul sa iasa asa cum vrea si Roncea – nu mai provoc doar obtinerea unui favor: un pasaport, ca in 1977, ci recapatarea unui drept de care ai mei, toate milioanele de oameni abandonati Rusului (si Ucraineanului, s anu fie uitata victima devenita mana-dreapta a stapanului) fusesera furati, fie direct, fie prin parinti, bunici… Si-atunci… De ce-as fi trist?, vorba poetului…”
Mai vorbeste Goma ceva, care intristeaza si zguduie: “sentimentul ca azi este ultima zi a vietii mele”. Nu stie daca va mai apuca sa vada aparute cele doua carti aflate pe drum: “Roman intim” si “Scrisuri”. Si, bineinteles, aceasta ultima carte de memorii. A fost la doctor, plangandu-se ba de una, ba de alta si a capatat ce astepta: “asigurarea ca mor eu chiar maine, poate incolo, pe poimaine, daca vrea Domnul…”
Pana atunci face ce a facut toata viata: scrie si continua sa se certe. Cu toata lumea! Asa i-au proorocit ursitoarle la nastere: sa fie pribeag si sa se certe cu toti!
Si cu autorul acestor randuri s-a razboit indelung. Scrie Goma: “zicand multe lucruri rele despre el si nu toate false, dar continuind a conversa, prin intermediul presei, care intr-o perioada ma tolera, am inteles din ce fel de aluat a fost facut Tesu Solomovici: din unul asemanator aluatului din care si eu am fost facut: al pagubosului…Singura deosebire intre noi: el are doua tari, Israel si Romania, eu – niciuna!”
Incrancenarea cu care se ia in piept cu confratii intru ale scrisului si politicienii care l-au “tradat”, “mintit”, “vandut”, “discreditat”, ieri ca si astazi. Si mereu durerea ca “fostii aristocrati ai Puterii din perioada stalinista au iesit la suprafata dupa 1989”. “Geaba se incearca decomunizarea fara o rememorare exacta a crimelor comunismului” avertizeaza Goma.
Impresioneaza cat de ardenta este curiozitatea scriitorului pentru tot ce se intampla in Romania, lectura presei romanesti e profunda, as spune chiar patetica. Citeaza mult, reproduce uneori articole intregi publicate in ziarele romanesti (ca de pilda articolele lui Victor Roncea, Ioan Grosan, Tesu Solomovici, Luciana Pop, George Damian, Madalin Necsutu, Ioan Tudor, toate din cotidianul ZIUA sau din ZIUA Online).
De departe, permiteti-ne domnule Paul Goma sa va uram “Sanatate”, zicala o stiti: “Sanatate, sanatate, ca-i mai buna decat toate!”.
Tesu SOLOMOVICI

ZIUA ONLINE

Ieri a fost ziua lui Paul Goma. La multi ani!

PAUL GOMA
de Liviu Cangeopol
– fragmente de portret aniversar –

Ca român care trăieşte în afara graniţelor geografice ale patriei, am suferit în toţi aceşti ani fără să pot face nimic decât să iau notă cu amărăciune de procesul dizolvării vechii Românii.
Cu fiecare generaţie care se stinge, tărâmul mioritic îşi mai pierde un strat din aura de mit patriarhal de odinioară şi se afundă tot mai mult în îngălarea agresivă a ciocoismului de mahala cvasi-democrată de blocuri comuniste în ruină. Dar adevărata nenorocire derivă din ecuaţia că degradarea fizică duce la degradarea umană.
Chipul chinuit al ţării de azi este străbătut de două vicii esenţiale: amnezia colectivă şi înşelătoria generalizată, ambele decurgând dintr-un prejudiciu major – absenţa simbolurilor naţionale.
În timp ce trăsăturile patriei au fost pervertite sub fardul ipocriziei infracţionale ori încuiate în morga spaimei de a ieşi din noapte, trecutul ei se tulbură inexorabil. Mai poate fi ea readusă la starea de graţie ancestrală? E cu putinţă reconstrucţia, când au fost pierdute schiţele proiectului?
Continuarea la

Manolescu vrea sa privatizeze Uniunea Scriitorilor. Singura problema: a uitat sa anunte si Consiliul de Conducere al USR

Liviu Ioan STOICIU: Pe mîna cui a încăput Uniunea Scriitorilor?

Reiau (rescriu) un contra punct.

Zilele trecute îmi scria un tînăr poet că i s-a rătăcit dosarul de primire în Uniunea Scriitorilor din România (USR), a întrebat la filială (la Bucureşti) cum de e posibil, i s-a răspuns că „trebuie să se obişnuiască şi cu chestii din astea, că aşa e la USR”. Tînărul poet mi-a spus că nu mai ştie ce să creadă — merita sau nu să insiste să intre în USR, de drept? Cîştigă în definitiv ceva că se înregimentează? Îl ajută cu ceva „acest statut de membru al unei uniuni de creaţie?” Şi a continuat cu (îl citez iar): „Un prieten de la revista Tomis mi-a zis că a auzit o chestie ciudată: în 2008 se pare că USR se va privatiza şi va urma o cuponiadă pentru proprietăţile sau patrimoniul ei”! Mărturisesc, m-a lăsat cu gura căscată. La orice mă aşteptam, dar să aud că se privatizează USR, nu! O fi bine, o fi rău că se privatizează USR? Ca fiecare scriitor devine cuponar-acţionar pe averea USR? Pe ce lume trăiesc eu, membru al Consiliului de conducere al USR, dacă habar nu am de o asemenea posibilitate, a privatizării USR, „de care se discuta” (că nu iese fum fără foc) la nivelul conducerii operative a USR?
Iată cum se fac şi se desfac peste capul tuturor, complet netransparent, afacerile la USR! O mînă de oameni se crede providenţială, în frunte cu preşedintele N. Manolescu… Ştiam că se rescrie în secret, în Comitetul Director („al celor 11”, complici ai preşedintelui USR), Statutul USR, dar că s-ar ajunge prin noul statut la privatizarea USR… Noua conducere a USR (aleasă în 2005 prin delegaţi ai scriitorilor, la o reprezentare de 1 la 40 de membri ai USR, că adunarea generală nu mai poate fi convocată, din lipsă de bani) depăşeşte orice imaginaţie, e clar. Şi nu numai atît: contrariat, am întrebat un scriitor aflat în preajma conducerii operative a USR ce e cu comedia asta a privatizării USR? Pînă într-atît se schimba Statutul USR? Răspunsul lui: el ştia numai că se regionalizează USR (nu auzise de „cuponiada”)… Altă bazaconie: acum s-a găsit USR să-şi piardă capul de la Bucureşti, să se regionalizeze (să aibă atîtea capete cîte filiale are USR, 15, eventual), cînd Ministerul Muncii (care dă o jumătate de pensie în plus fiecărui pensionar al USR, conform unei legi care funcţionează din 2007) ţine cont de USR „ca instituţie reprezentativă naţională, centralizată”? Numai un USR centralizat fiind cel ce poate confirma anual ca membrii USR îşi plătesc la zi cotizaţia, că n-au murit şi pot primi jumătatea în plus de pensie…
Tocmai lăudam abilitatea USR de a se perpetua în structurile democratice ale Uniunii Europene centralizate (în UE nu există decît uniuni regionale, pe landuri sau provincii, ale scriitorilor, dupa afinităţi şi interese) prin legea jumătăţii de pensie în plus pentru membrii USR. În condiţiile în care USR a devenit extrem de atrăgătoare pentru pensionari din cauza acestei legi: cererile de intrare în USR s-au înmulţit aberant, iar comisiile de validare sînt bănuite de corupţie (circulă deja legenda că primirea se face azi pe mii de euro, nu doar pe o sticlă de whisky). Ce o fi adevărat: se va privatiza USR, se va regionaliza? Cum va arăta viitorul Statut al USR, pe care N. Manolescu (căruia i se pare că nu are destule puteri de dominare, deşi face ce doreşte la USR, arogant cum e în funcţie, neîndrăznind nimeni să-l tragă de mînecă) a anunţat din 2005 că vrea să-l schimbe radical, fără să dea amănunte?
Personal, nu uit că N. Manolescu a fost acuzat de dictatură cît a condus Partidului Alianţei Civice, chiar de către membrii lui scriitori, făcîndu-se caz în mass-media de o revoltă oficială, în acest sens. Ar trebui să se ia aminte. Cu atît mai mult cu cît N. Manolescu nu mai e cel din 1990, modest şi înţelegător cu soarta scriitorului român – azi domnia sa coboară din BMW-ul privat de zeci de mii de euro, are cu totul altă condiţie de trai (de lux, face parte acum din „lumea bună”, cu venituri ameţitoare), e ambasador la UNESCO, la Paris şi se uită de sus la scriitorimea română (nu se mai simte compatibil, am observat, decît cu îmbogăţiţii şi descurcăreţii postcomunişti, inclusiv scriitori; nu pot să uit că a participat la lansarea unui singur poet, fost poet mai exact, la o carte politicianistă, a Elenei Stefoi, fostă propagandistă PCR, altfel, ambasadoare azi în Canada).
N. Manolescu nu mai pierde vremea cu scriitorii muritori de rînd. De altfel, pe aceşti scriitori (deci, şi pe mine) îi va învăţa minte cu Istoria sa critică…
Apoi, N. Manolescu l-a pus la index pe marele scriitor disident Paul Goma, dupa ce l-a executat ca antisemit, în mod iresponsabil (Paul Goma trăind de azi pe mîine, din mila statului francez): nici o clipă nu s-a gîndit preşedintele USR să-l umple de onoruri, fiind între puţinii scriitori necompromişi de comunism (în schimb îi ţine la inimă pe foştii colaboraţionişti cu PCR-Securitate).
Vreau să cred că pînă la viitoarele alegeri din USR Paul Goma va fi repus în drepturi cetăţeneşti şi literare în România cu ajutorul USR. Şi mizez pe bunul simţ: pînă atunci trebuie operată deconspirarea scriitorilor colaboraţionişti cu PCR-Securitate!
Că e nevoie şi de curăţenie morală la vîrful USR şi al revistelor ce apar sub egida ei. Altfel, USR a găsit soluţii de supravieţuire onorabile – ultima dintre ele, aceea a susţinerii financiare a revistelor ce apar sub egida USR, m-a luat prin surprindere: la votarea bugetului USR pe acest an s-a anunţat că se vor face cheltuieli din banii timbrului de carte! Salvatoare idee (să nu se uite că, în 1994, USR, condusă de Mircea Dinescu, a dat faliment din cauza cheltuielilor cu multele reviste editate de USR). Varujan Vosganian va face tot posibilul să fie modificată legea timbrului de carte, prin ordonanţă de urgenţă, şi banii veniţi din timbrul literar vor fi cheltuiţi şi pe susţinerea revistelor literare, nu numai pe ajutorul social.
În paranteză fie zis, N. Manolescu are o slăbiciune pentru Noua Literatură (neintrată în conştiinţa scriitoricească, dar motivată că e reprezentantă a „tinerilor scriitori”), această revistă îşi acoperea toate cheltuielile de la USR, faţă de restul revistelor, care primesc bani selectiv, ori pentru plata colaborarilor, ori pentru tipografie, ori pentru salarii şi chirii. Interesant, şi noua serie a revistei Luceafărul a apărut numai din banii USR, rămîne de văzut cît timp, neavînd acordul Consiliului de conducere al USR, care răspunde de fiecare leu al USR cheltuit. (Consiliu ignorat cinic; de altfel, nici un redactor-şef numit la revistele ce apar sub egida USR, după ce a fost ales noul preşedinte al USR, nu a fost votat în Consiliu; N. Manolescu îşi pune „oamenii” în funcţii după propriul plac.)
Peste un an vor avea loc noi alegeri la USR. Eu fac parte dintre sceptici, n-aş micşora rolul de sindicat al USR (cum aud că se va întîmpla prin noul Statut la care se lucrează), scriitorul trebuie protejat – fiindcă numai ajutoarele sociale şi medicale, plus cele de înmormîntare îl obligă moral pe scriitor cu adevărat.
În rest, a fi membru al USR înseamnă doar să plăteşti o cotizaţie şi, dacă eşti pensionat, o jumătate de pensie în plus. E adevărat, scriitorii în activitate mai apelează la „Sala Oglinzilor” pentru o lansare, sau mai primesc 200 de euro pentru o lectură publică (dacă e în graţiile preşedintelui de filială). În rest, „clubul” dominant, cel ce conduce operativ nu numai USR, ci şi literatura română (acest grup e cel care profită de traduceri şi plimbări în străinătate pe gratis, la nivel de reciprocitate, inclusiv în China şi Vietnam, de exemplu) îşi vede mai departe de interesele lui, abuziv…
PS. Apropo de ajutorul de înmormântare şi de „gaşca Manolescu”. Am citit în presă că „şefia” USR a refuzat să depună, la sediul ei din Calea Victoriei 115, pe catafalc, sicriul cu trupul lui Cezar Ivănescu – Dumnezeu să-l ierte! – , să poată să se reculeagă, prietenii şi duşmanii poetului, la căpătîi. Mai mult, nici Muzeul Naţional al Literaturii Române (condus din 2008 de „un om al lui Manolescu”, R adu Călin Cristea) nu l-a primit pe catafalc – deşi majoritatea scriitorilor dispăruţi au plecat spre cimitir de aici! Şi am mai citit în presă că USR s-a spălat pe mîini, n-a cheltuit nici un leu cu înmormîntarea lui Cezar Ivănescu, o personalitate extraordinară a literaturii române (care a murit chiar în ziua în care „elita” USR serba cu fast Centenarul USR, pe 24 aprilie 2008), toate cheltuielile fiind suportate de autorităţile ieşene – la înmormîntarea sa neparticipînd nici un membru bucureştean din conducerea USR…
Aşa că trebuie să întreb iar: pe mîna cui a încăput USR? Numai „oamenii lui Manolescu” sunt „serviţi”, dezonorant, chiar şi cînd mor scriitorii de prim rang, dovediţi incomozi cît au fost în viaţă?

Goma ii demasca din nou pe unii tovarasi "holocaustologi" si "negationisti" deranjati de "Saptamana Rosie"

Paul Goma: Cine sunt negationistii?
Abia acum, privind o rememorare televizuala a masacrului de la Oradour-sur-Glane (10 iunie 1944, victime ale germanilor ocupanti: peste 600 de civili, printre care femei, copii, refugiati din Mosela si din Alsacia), am reusit sa pun un cuvânt pe golul care ma chinuie de peste un deceniu, de când am început a scrie despre Basarabia si Evreii. Un cuvânt care plutea în aer, însa nu putusem sa-l rostesc/ scriu dintr-un motiv… la îndemâna: acel cuvânt era folosit de calai împotriva noastra, victime, iar victima de mine nu gasise cu cale sa li-l întoarca, fiindca prea ar fi semanat cu vulgara, dar cât de adevarata: «Ba a ma-tii!»: Când, în Saptamâna Rosie reproduceam documente care dovedeau ca evreii din Basarabia si din Bucovina de Nord comisesera violente, umiliri publice, sechestrari, asasinate împotriva militarilor si a civililor care se refugiau din Teritoriile Cedate Rusiei, începînd din 28 iunie 1940, ma rezumam la cuvinte ce denumeau actiuni: huiduieli, insulte, ciomageli, bataie cu pietre, “botezare” cu continutul oalelor de noapte pastrate în vederea “întâmpinarii”, linsaj, împuscare, luare de prizonieri (dintre militari, într-un razboi care nu exista) – Holocaustologii îmi… replicau, indignati, ultragiati : “Negationistule!”- desi, pentru orice normal-alfabetizat, era limpede: eu nu negasem nimic, ci afirmasem ceva.
“Negationism” face parte din arsenalul – nu de aparare, ci de atacare folosit de evreul dobitoc, lipsit de cuvinte si care astfel previne replica celui din fata, acuzatul pe nedrept; lui, dobito- cului, îi convine aceasta calitate-cusur a termenului: îl scuteste de argumentare a acuzatiilor lui, în 63 de ani de la sfârsitul razbo- iului devenite sentinte-condamnari fara drept de recurs (iar cine le contesta este… un antisemit si un negationist!).
Ceea ce facusem, la urma urmelor reportericeste, descriptiv, staruind la anume momente-evenimente. Tot descriptiv, reportericeste citasem din documente (fireste, ale Serviciului Secret al Armatei Române, nu “pentru a pastra dreapta masura” între acestea si acelea ras-stiutele (de 63 ani) ale Serviciului Secret al Armatei Rosii, cum îmi recomandasera R. Ioanid, Shafir, Laszlo, Al. Florian, Pecican…); tot rezemîndu-ma pe documente vorbisem despre fazele urmatoare petrecute în Basarabia si în Bucovina de Nord – pâna la 22 iunie 1941: un întreg an de teroare crâncena, nemaicunoscuta pe aceste pamânturi aflate în calea tuturor navalirilor si a navalitorilor: arestari, confiscari de cereale si animale, deportari în masa, “procese” expeditive – ca al elevilor de la £coala Pedagogica din Orhei, dintre care multi au fost executati (ancheta fiind condusa de Goldenberg, seful NKVD-ului Orhei).
Dupa logica evreilor vinovati de crime grele, noi, victimele lor, supravietuitori, martori ai barbariilor lor, chiar daca ne rezemasem pe documente (ale Armatei Române, nu ale Dimpotrivei Rosii), comisesem… Ce comisesem?
Raspunsul-explicatie al holocaustologilor reiese din cuvântul cretin aruncat-scuipat, acuzator-executor: «Negationistule!» Obisnuiti a accepta, din partea noastra, cu capul plecat, în tacere, orice acuzatie, oricât de nedreapta, de exagerata, de aiuritoare nu le-a dat prin minte ca… ei însisi, la un moment dat victime, vorbind-scriind despre calvarul lor, ar fi fost contrazisi de martirizatorii lor, ba chiar tratati de… de negationisti. Tactica lor ticaloasa de preveni orice contestatie a marturiilor contrarii intereselor lor (doar ei sunt inventatorii “razboiului nuclear preventiv”) a facut ca doar la eructarea celor doua cuvinte magice – în fapt blesteme traditionale: “Antisemit!” si “Negationist!”, noi, victime ale lor (ei, da, evreii nu au fost totdeauna victime, ci adesea calai) sa fim paralizati, neutralizati, muti, pentru a nu se auzi în jur, rostit tare, limpede adevarul-adevarat, adevarul istoric al unui întreg secol, al douazecilea.
In tentativele repetate de a angaja un necesar dialog cu evreii, dupa ce ca veneam cu argumente usor de contestat – usor din partea lor, care cu un simplu: «Nu-i adevarat!» ma trimiteau la colt – nici nu-mi trecea prin minte sa raspund la rastelile lor komisaro- imperialiste (rusesti…) tot cu: «Nu-i adevarat!» – parîndu-mi-se o “replica” imbecila, mecanica, de troglodit, de betiv; sa nu ramân doar la atâta, ci, riscînd sa intru în troaca logicii lor, sa le azvârl în obraz (presupunînd ca aveau asa ceva) acuzatia cu care ei ma coplesisera, îmi închisesera gura, ma condamnasera si chiar ma executasera, ca pe un criminal dovedit a fi mâncat evrei cruzi, de preferinta copilasi: “Negationistilor!» Fiindca negationistii sunt ei, nu eu (dealtfel Oisteanu, chiar spusese : desi Goma nu neaga Holocaustul, el este antisemit!, iar fiul Marelui Tudor Vianu, auzind prin somn aceasta sentinta, o repeta, o repeta – ca o placa stricata, vorba Monicai Lovinescu despre mine).
Sa se puna de acord holocaustologii; unii ma absolva de pacatul “antisemitismului”, însa au gasit altceva (cum sa scap de “justitia” lor strâmba?) : cica as fi vinovat de… negationism! In ce consta negationismul cu care atac în mod mârsav totalitatea comunitatii evreiesti? Nu conteaza, negationismul se asorteaza cu antisemitismul [si ce daca a critica politica rasista, apartheidista a Israelului nu are legatura cu antisemitismul – are cu postul de ambasador UNESCO daruit de Taubman… antisemitului Manolescu!]! Sunt piese din uniforma holocaustologului militanto- recuperationist. Si fac-bine pungii fara fund a recuperationismului planetar – nu s-a înteles?, cum asa: sub termenul recuperare, evreii, zapcìi în suflet si-n simtiri, îi trimit în fata pe holocaustologi, ei sa se mânjeasca în campania de re-jefuire re-demarata – nu întâmplator dupa caderea Zidului Berlinului – pentru a lua si pielea de pe noi, nu doar zdrentele odinioara numite: îmbracaminte. Ei, evreii neaga adevaruri orbitoare, nu eu, care… îi tot invit, naiv, prosteste la dialog.
Dintre ei inventivul Shafir (care a recunoscut, în scris: nu citise cartea condamnata: Saptamâna Rosie) m-a acuzat, primul de “negationism”… deflectiv?, deflectant?… Or goi-ul care sunt nu avusese prezenta de spirit sa i-o întoarca: «Ba tu esti negationist, magarule, care ma acuzi pe mine de… negationism!» In eternul si imposibilul dialog (sic), evreii folosesc drept calusuri de bagat în gura celui din fata, presupus contestatar al termenilor falsi, neadevarati, cuvinte rau, incorect folosite, dar cât de folositoare lor în campaniile de acuzare, culpabilizare si… recuperationare (vorbesc de bani, desigur, de ce altceva sa vorbesc?): – antisemit(ism) – termen trebuind sa comunice ca eu, desemnatul cu degetul si cu stropii elocintei (!) am o atitudine batjocoritoare, insultanta fata de un semit. Care semit?, vorba rusului. Dar niciunul dintre holocaustologii care ma antisemitizasera: R. Ioanid, Oisteanu, Shafir, Katz, Reichman, Paruit, M.D. Gheorghiu, Ancel – sa nu fie uitat Wiesel – nu este semit : toti acestia provin din aria înglobata de Rusia (care ocupa atunci si Tarile Baltice si Polonia), unde evreii au fost/sunt/vor fi de origine kazara, deci türka, stramosii lor trecusera la mozaism, nu au nici un strop de sânge semit – spre deosebire de… palestinieni, unicii semiti din ¢ara Sfânta…
In care caz cum ramâne “antisemitismul” folosit pâna la urzeala de holocaustologi, împroscîndu-i pe contradictori? Ei, ne-semiti, doar “trecuti”, nu nascuti (de aici zicerea: sa te fereasca Dumnezeu de “trecuti”, acestia sunt mai ca- decât -tolicii, crezîndu-se datori sa dea dovada de credinciosie noii religii). Ramâne… în stare de levitatie, dupa legile fizicei si ale bunului-simt. – negationism – termen destinat sa comunice: eu, ne-evreu neg afirmatiile (sau… negatiile) obraznice ale holocaustologilor – ca de pilda: “Românii au masacrat 400 000 de evrei in timpul razboiului”. Sunt etichetat: “negationist” fiindca… neg minciunile, nu adevarurile.
Dar, atentie: devin negationist chiar si atunci când îndraznesc sa corectez cifrele astronomice cu care holocaustologii ne dau la cap: fie ca afirm: «Cifra de 400 000 de evrei victime ale românilor este mult umflata”, dar si atunci când – nu eu, primul, ci un alt goi: l’Abbé Pierre – o corecteza, avansînd alta, adevarata, oricum, mai aproape de adevar… Un astfel de “negationist” ar putea fi aratat cu degetul ca, sa zicem: “corec[ta]tionist (!)”. [Anul trecut, dupa moartea Abatelui Pierre, un jurnalist de la NouvelObs, Caviglioli comitea imprudenta de a cita un fragment din scrisoarea produsa în procesul lui Garaudy : “A fost normal ca, dupa razboi sa cedem exagerarilor”…(apoi introduce – vorbesc tot de Caviglioli – fraza urmatoare astfel: “Si adauga [Abatele Pierre], într-o lugubra lapalissada”): “La Auschwitz a fost scris pe o placa: patru milioane de morti. Fiindca astazi a fost corijata la un milion, înseamna ca cifra de patru milioane a fost exagerata” (subl mea).
De unde concluzia, strâmba: în ochii holocaustologilor, chiar persoana care citeaza… inscriptia de pe o placa, de la Auschwitz, nefiind el autorul corectarii, comite o crima grava: “negationism corector al neadevarului”. Fiindca asa cum exista un adevar-de-clasa în bolsevism, exista un adevar-de-rasa în holocaustism. In legatura cu “derogarile”, nu doar de la adevar, ci si de la cronologie practicate de evrei, în scop de supravietuire (Hanna Arendt o spune, întru justificarea, amnistierea tuturor faptelor rele ale Poporului Ales), i-am mai aratat cu degetul pe Ilia Ehrenburg si pe Vassili Grossman numindu-i descronologizatori. Acestia, într-o carte de pura propaganda aparînd nu doar cauza minoritarilor evrei, ci mai ales cauza majoritarilor rusi (ah, dorinta arzatoare de a apartine altei comunitati: ruseasca, ungureasca!), intervertisera cauza si efectul, afirmînd, de pilda, ca… “severi-tatea cu care autoritatile sovietice” (sic) îi tratasera, în 1940 pe românii basarabeni si bucovineni proaspat ocupati, se explica prin razbunare (razbunare justificata când este practicata de evrei, prin traditie, însa negata, interzisa celor din fata, goi-ilor) pentru masacrele la care se dedasera românii în… hat, departe în timp, în iulie 1941, dupa retragerea sovieticilor din teritoriile Ocupate! Aceasta nerusinare în minciuna se explica: evreii nu dialogheaza, ci monologheaza – si dicteaza (obisnuinta capatata în Rusia, apoi de la 1917 în URSS, unde au fost preponderent politruci, sinistrii komisari (dealtfel unii si-au luat acest nume: exista o sportiva americana: Komisarz, de unde se întelege ca tatal sau bunicul exercita aceasta nobila ocupatiune în Polonia ocupata de bolsevici), mai ales în sectoarele represiune si propaganda). Ei declara, din 1948: «Israelul nu va ceda niciodata santajului terorist». Prin “santaj” ei înteleg tocmai dialogul, iar prin “teroristi” doar ne- evreii de dupa 1948 (de 60 ani!), fiindca înainte ei erau numiti teroristi de catre mandatarii Palestinei, sub denumirea de patriotism evreiesc practicau ei (Begin, Shamir) fara scrupule terorismul pur si dur împotriva britanicilor, a arabilor, a crestinilor, iar dupa acea data au instituit: terorismul-de-stat-si- de-partid israelian, prezentat ca “drept la autoaparare”.
Strategii Ehrenburg, Grossman, straluciti precautionisti ai autoapararii au intervertit evenimentele, pentru ca la o adica sa nu fie trasi la raspundere adevaratii agresori în Teritoriile Cedate: evreii, fiindca, minteau ei…, era razboi! Nu era nici un razboi, atunci, între iunie 1940 si 22 iunie 1941! Abia dupa un an de zile de la Ocuparea si Terorizarea Basarabiei si a Bucovinei de Nord a fost declarat razboiul. Deci pe timp de ne-razboi ocupantii teroristi bolsevici, în fruntea lor: evreii, care credeau în conti- nu-are ca acel pamânt va fi, dupa promisiunea lui Stalin, viitoarea patrie a lor, trecusera urgent la amenajarea terenului, operatiune numita curatenie etnica… Adevarul fiind ca toate actiunile lor dintre 28 iunie 1940 si 22 iunie 1941, avînd loc pe timp de pace sunt, nu crime de razboi – care multe porcarii sterg ele – ci crime împotriva omenirii: imprescriptibile.
Asadar cine sunt negationistii? Ei, holocaustologii, cei care acuza pe ne-evrei de “antisemitism” si de “negationism”!
20 iunie 2008

Scrisoarea lui Traian Basescu catre Paul Goma

O altfel de Monica Lovinescu

Paul Goma: “Am mai spus-scris – si bine am facut:
– Pentru a-mi inchide gura-de-hartie, neprietenul meu, analfabetul Ceausescu, a dat ordin, in 1970, ca volumul Camera dealaturi sa fie retras din librarii si din biblioteci, depozitat undeva – dar nu distrus; – Pentru a-mi inchide gura-de-hartie, prietenul meu Liiceanu, directorul Editurii Humanitas, in luna iunie 1990 a retras din librarii volumul de marturii de el (abia) editat, Culoarea Curcubeului, Cutremurul Oamenilor, ‘ 77, iar in 1992 a trimis la topit intregul tiraj. Opera in care a fost sustinut pana in panzele albe de culturalizatorii Monica Lovinescu, Virgul Ierunca, de proaspat-culturalizata Gabriela Adamesteanu si de subordonatii sai de la revista “22”; – Pentru a-mi inchide gura-de-hartie, Marin Sorescu, director al Editurii Scrisul Romanesc din Craiova, in schimbul portofoliului Culturii, in 1993-1994, a distrus plumburile unor carti, printre care si ale romanului meu Garda inversa; – Pentru a-mi inchide gura-de-hartie, sora lui Mihai Botez, Viorica Oancea, directoare a Editurii Litera, in colaborare cu Ioana Parvulescu, a masacrat volumul de texte publiciste, selectand fantezist si scotand, in 1993 si 1995, doua brosurele, ambele intitulate cu infinita fantezie: Amnezia la romani – de altfel nedifuzate…; – Pentru a-mi inchide gura-de-hartie, carturarul Marin Papahagi, director al Editurii Echinox, a solicitat si a obtinut bani de la Soros, apoi… nu a publicat volumul Patru dialoguri, dar l-a anuntat (in revista “22”) ca… editat; Patru editori-prieteni – toti patru, nu doar alfabetizati, ci reprezentand piscuri ale culturii romane cotidiene – care, cu totii, imi solicitasera volumele in chestiune… Si pe acestea le-am mai spus-scris – le scriu-spun a “n”-a oara: – Pentru a-mi inchide gura-de-hartie, in 1997 Monica Lovinescu a dat semnalul campaniei de presa impotriva Jurnal-ului prin: “Imi pare rau ca l-am cunoscut pe Paul Goma”; la ea a participat, cu nesfarsit curaj, scriitoricimea cu ale sale parti sedentare: Geta Dimisianu – Bianca Balota; – Pentru a-mi – totusi – inchide gura-de-hartie, Monica Lovinescu a emis, in 1998, ukazul: “Goma e contestat” – si… n-am mai fost editat!; – Pentru a-mi inchide – o data – gura-de-hartie, Nicolae Manolescu a anuntat in 1999 ca nu-l va mai publica in veac pe Paul Goma in “Romania literara” – si asa a fost. Pe cestelalte nu le-am mai spus-scris – le scriu-spun azi: Intors la stadiul de scriitor samizdatizat – prin grija colegiala a scriitorilor romani cotidieni, am incercat sa-mi fac auzit glasul-de-hartie multiplicand textele publicistice in cate 15-20 exemplare si trimitandu-le prin posta. Iata ca in aceasta iarna-primavara cineva a tinut sa impiedice “difuzarea prin posta a materialelor dusmanoase-calomnioase”: in ultimele saptamani am primit de la corespondentii mei vestea ca, oriunde ar fi fost domiciliati (Piatra-Neamt, Constanta, Cluj, Falticeni, Bucuresti), plicurile continand textul eseului Basarabia si “Problema” au ajuns la destinatie dupa… doua luni – insa mai exista zece destinatari care inca nu mi-au confirmat pana azi, 11 iunie 2002, primirea a ceea ce fusese trimis de la Paris in 21 februarie – adevarat, tot 2002. Nu voi pierde timpul intreband: “Oare cine mi-a oprit textele? Securitatea ca institutie? Un racan cu oarecare putere de a face rau? Si – oare – se va fi stiind acolo-sus ce se petrece aici-jos? “. Nu inainte de 1989 si nici inainte de noiembrie 1977, cand am plecat in exil, nu judecam. “Daca-ar sti Tovarasul ce fac astia mici, in numele lui, le-ar rupe urechile!”. La sfarsitul lunii aprilie, mi-a telefonat de la Bucuresti Ana Blandiana, anuntand ca in 29 mai va avea loc un colocviu in care se va vorbi si despre “Miscarea Goma”.
A doua zi am primit o scrisoare de doua pagini in care expeditorul imi zugravea in termeni elogiosi “Miscarea Goma” si imi explica semnificatia ei pentru istoria Romaniei… – incheind:
“Stiu ca, dupa Revolutie, lupta dumneavoastra si, in general, atitudinea ferma pe care ati avut-o nu au fost pretuite la justa lor valoare, nici in mediile politice, nici in cele scriitoricesti, nici chiar in cele ale societatii civile. Ele nu si-au primit cuvenita recunoastere (subl. in text). In virtutea a ceea ce reprezentati, ati asteptat, cum era si firesc, sa fiti invitat in Romania si nu ati fost. Este, poate, si vina mea. A sosit, cred, timpul sa trecem peste toate divergentele si incomprehensiunile trecutului, sa vedem ceea ce ne uneste. Invitandu-va acum, oficial, as dori sa indrept aceasta greseala, in numele unei tari care, de fapt, nu v-a uitat.
Va astept in Romania. Presedintele Romaniei Ion Iliescu”
Am raspuns pe data: “Confirm primirea scrisorii din 24 aprilie 2002, semnata: «Presedintele Romaniei (,) Ion Iliescu». Paul Goma” Nu ma mir ca faptele mele de scris, gura-mare a mea deranjeaza pre multi; nu plang de mila acelor scriitori romani care ii reproseaza lui Vasile Gheorghe ca nu ma ucisese in 1956, lui Plesita ca nu ma lichidase in 1997 – fie si in 1981, in exil, pentru ca acum breslimea de expresie romana sa se mai simta ca-n sanul lui Avram! Nu m-am considerat, in 25 decembrie 1989 (teledifuziunea executiei Ceausestilor), peste masura de inteligent ca sa inteleg – si sa accept: “revolutia” era curat-Caragiale: cu voie de la politiune; nu m-am crezut futurolog (ca Tismaneanu, cel care prevede trecutul, doar prezentandu-ni-l pe Mizil), pentru a-i raspunde, in 1992 (ia te uita: a trecut un deceniu!) lui Mircea Snegur care ma poftea “acasa la noi, in Basarabia”. “Nu am ce cauta in tari comuniste, controlate in continuare de KGB – la Chisinau -, de fiica ei, Securitatea, la Bucuresti”. Din pacate, Raul Absolut nu a disparut de pe nici un mal al Prutului, ba as zice: prezenta lui s-a inrait. Securistii care apara si acum ca si pe timpul Ceausescului onoarea Damei Romania spun – si cine indrazneste sa miste-n front si sa-i contrazica declara: “Am tremurat de spaima mortii zece zile – pana cand tovarasu’ Buzura a scris in “Romania literara” editorialul: “Fara violenta” – dupa care ne-am reluat locurile si activitatile. In 12 ani s-au perindat doi presedinti si jumatate, noi: mereu la datorie! Asa cum am repopulat ministerele (la Externe nu mai gasesti picior de ne-securist!) – asa o sa mergem mai departe, in Comunitatea Europeana, in NATO – cu Securitatea intacta. Ce conteaza micile-restrictii puse presei?, ce conteaza micile-restrictii postale, ca… intarzierea unor scrisori? Conteaza ca noi, Securitatea, suntem Romania, ca noi garantam stabilitatea… – asta cer Occidentalii”. Eu cunosteam, in linii mari, discursul Securitatii, de pe cand tragea ea sa moara (cum spune, cum se spune: “Pe cine nu lasi sa crape nu te lasa sa traiesti”?), adica din 25 decembrie 1989. Si nu ma credeam deosebit de perspicace, doar un om normal, rationand normal. Cunosc in amanunt ce se va intampla in curand: Romania nu va intra nici in Europa, nici in NATO – cu taraful securistilor intact. De ce? Ei, de ce: de-aia!
Paul Goma
P.S. Securitatea Romaniei nu ma poate interzice si pe Internet:https://www.biblioteca.paulgoma.net/

In curand, aici: Portretele Monicai Lovinescu
Powered by WordPress

toateBlogurile.ro

customizable counter
Blog din Moldova