Ion Gavrilă Ogoranu, cavalerul demnităţii româneşti
În 1 mai 2006, Ion Gavrilă Ogoranu a trecut în lumea celor veşnice. La numai o săptămână mai târziu ar fi trebuit să participe la o ceremonie pe care o organizasem împreună cu câţiva prieteni, sub egida Asociaţiei „15 Noiembrie 1987”. La acest eveniment a ţinut să participe şi luptătorul anticomunist Vladimir Bukovski, care dorea să-i aducă omagiul său celui care, împreună cu camarazii săi de luptă, a constituit adevărata armată română, opunând rezistenţă ocupantului sovietic şi cozilor sale de topor. Bădia Ogoranu a luptat pentru ca urmaşilor săi să nu le fie ruşine să se numească români. Aşa cum spunea turiştilor, pe care i-a întâlnit la Cabana Bâlea, mai exista un colţ din Regatul României – Munţii Făgăraş – care nu-şi plecase capul în faţa comuniştilor, păstrându-şi libertatea.
Îl propusesem cu ceva timp în urmă, împreună cu personalităţi reprezentative ale deţinuţilor politic, pe Ion Gavrilă Ogoranu în fruntea viitoarei Comisii Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, în locul trufaşului fiu al Kominternului, Vladimir Tismăneanu. Nu am reuşit, din păcate, iar Tismăneanu şi ai lui au falsificat adevărul istoric în privinţa ocupaţiei comuniste, denaturând în mod grav adevăruri fundamentale despre rezistenţa creştină a preoţilor, ierarhilor şi mirenilor, a celor din închisori, a ţăranilor, a muncitorilor din Braşov, a jertfei luptătorilor din munţi. Adică, a capitalului de demnitate românească, cum spunea Ion Gavrilă Ogoranu.
Pentru a spulbera toate invectivele şi calomniile comuniste, trebuie reamintită declaraţia lui Ion Gavrilă Ogoranu, care spunea că „în lupta noastră nu există nicio acţiune, nicio faptă, nicio vorbă care să nu se poată încadra în legile onoarei şi în morala creştină.” Acţiunile lor au fost însufleţite de dragostea creştină, conform crezului că „exişti în măsura în care iubeşti şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire”.
Dumnezeu să-l odihnească în pace! (Florian PALAS)
Testamentul Grupului Carpatin- Făgărăşan
Pe potecile munţilor, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri şi gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri şi gânduri, izvorâte şi călite în dragoste pentru neamul nostru.
Comemorarea eroilor Rezistenţei Anticomuniste din Ţara Făgăraşului a avut loc duminică, 26 iulie 2009, la Crucea-monument de la Mănăstirea Brîncoveanu
„Cu mulţi ani în urmă, nişte adolescenţi, încă aproape copii, aflîndu-se la o răscruce de viaţă, v-au cerut să le scrieţi pe o carte de rugăciuni un cuvînt călăuzitor. Şi ne-aţi scris: „Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc“. Şi aţi desenat dedesubt o cruce … …şi un steag dac, simbolizînd pe Dumnezeu şi neamul nostru. Dumneata ai trăit, ai luptat şi ai închis ochii aşa cum ai scris. După 50 de ani, unul dintre acei copii, azi la rîndu-i bătrîn, îţi depune pe mormînt această carte, în care e cuprinsă viaţa, lupta şi moartea tinerilor de atunci şi a altora ca ei. Nu ne-am ridicat totdeauna la înălţimea devizei, dar am năzuit mereu spre aceasta“ scria Ion Gavrilă Ogoranu în prefaţa primului volum al cărţii „Brazii se frînd dar nu se îndoiesc“, în memoria lui Traian Trifan. De trei ani, luptătorul Ion Gavrilă Ogoranu s-a alăturat eroilor anticomunişti şi lui Bădia Traian, acolo sus, în ceruri. Şi privesc de la depărtare ce s-a ales din lupta lor. Comemorarea anuală se păstrează însă aşa cum le-a fost voia lor, la Crucea ridicată lîngă Mănăstirea Brâncoveanu de la Sîmbăta de Sus, în prima duminică după sărbătoarea Sfîntului Ilie. Din păcate, an de an vin tot mai puţini luptători, pentru că timpul nemilos vrea să-i adune laolaltă, acolo, în ceruri.
Execuţia Grupului Dabija
Mulţi oameni se întreabă azi, la peste şase decenii de la lupta anticomunistă, de ce se face atîta vorbire despre cei care au crezut în această rezistenţă, de ce trebuie să fie declaraţi cetăţeni de onoare, de ce trebuie să fie recompensaţi cu onoruri sau bani, de ce să aibă caziere curate că doar au fost încarceraţi. Sînt întrebări nu doar ale generaţiilor tinere care n-au deschis un volum de carte scris de cei care au trecut prin gulagul comunist, sau care au aflat despre rezistenţa anticomunistă numai din cartea de istorie actuală şi care i-a rezervat acelei perioade doar cîteva fraze. Sînt însă şi adulţi sau chiar vîrstnici care ignoră acea parte a istoriei pentru că în acei ani ei n-au simţit teroarea şi persecuţiile regimului. Pentru aceia dintre ei, redau doar una dintre numeroasele execuţii în masă ale luptătorilor, cea a grupului Dabija, descrisă chiar de comunişti. „După aceasta, condamnaţii au fost legaţi la ochi. În care moment Dabija s-a exprimat că el nu vrea să fie legat la ochi, fără a i se îndeplini această dorinţă. Au fost aşezaţi la locul execuţiei şi înainte de deschiderea focului au început pe rînd să se manifeste prin anumite exprimări. Astfel Traian Mihălţean a spus: Cu aceeaşi monedă vă vom plăti!, Bolfea Silvestru: Doamne ajută, iar Dabija a strigat: Trăiască România!“. A urmat apoi împuşcarea lor, apoi medicul legist a constatat moartea tuturor celor şapte“. Căpitanul de Securitate Gheorghe Crăciun raporta atunci cu atîta mîndrie colonelului Dulgheru (Dulbetgher) executarea grupului Dabija, „Atît Tov: Lt. Colonel care a citit degradarea celor doi condamnaţi cît şi procuroreul, au avut o atitudine demnă. Plutonul de execuţie s-a comportat conform instrucţiunilor primite de la comandantul de pluton, care după execuţie a spus ostaşilor: „Tovarăşi ne-am îndeplinit datoria faţă de clasa muncitoare“. Cadavrele celor şapte au fost transportate de la locul execuţiei şi au fost îngropate de către organele de miliţie şi Securitate sub supravegherea directă a noastră. Execuţia celor şapte a decurs în ordine, asistenţii fiind Comandanţi militari din Sibiu, avocaţii apărători şi membrii din Biroul Judeţenei PMR Sibiu. Paza a fost în tot timpul asigurată de către organele noastre, ajutate de către organele de miliţie.“ LT. Colonel de Securitate Gh. Crăciun; Lt de Securitate V. Nistor. Precum această execuţie au fost şi altele. Trupurile tinerilor luptători au fost secerate de gloanţe. Grupul făgărăşenilor executaţi în 1957, la Jilava, grupul Săplăcan, grupul Mogoş şi Mazilu, etc. Stau mărturie documentele Securităţii, căci o cruce sau un mormînt al lor, nu există.
În cazul reprimării Rezistenţei Anticomuniste un rol la fel de important, un rol criminal, l-au avut atît străinii cît şi românii. „Ce aveau comun cu România Ana Pauker, Luca, Nicolski sau Teohari Georgescu şi alţii ca ei? Dar examinînd de aproape crimele, nu aceştia le-au executat. Aceştia numai au dat ordin. Treburile murdare ale regimului au fost făcute în marea majoritate de români. Ei ameninţau populaţia, ei băteau în case, pe uliţe, la securitate. Ei ucideau din ordin sau din zel, ei condamnau. Românii erau cei care-i executau pe condamnaţii la moarte, ei îi chinuiau în închisori, ei colectivizau satele, ei strămutau satele în Bărăgan, ei au făcut reeducările la Piteşti, Gherla şi Aiud. Şi făceau acestea cu zel pentru a fi lăudaţi şi recompensaţi de stăpînii lor, străini de neamul românesc. Cum a fost posibil ca în sînul neamului nostru să fie atîţia executannţi ai crimei? pentru că nu pot crede că erau convinşi că fac acest lucru pentru România. Aici trebuie căutat un răspuns de către istorici, psihologi, etnologi şi scriitori. Cum a fost posibil ca un popor să-şi plece capul şi să nu se revolte în faţa atîtor umilinţe? Vom învăţa ceva din această lecţie vie a istoriei?“ scria Ion Gavrilă Ogoranu în volumul III al cărţii.
Veşnica pomenire s-a auzit din nou
La Crucea monument de la Mănăstirea Brîncoveanu de la Sîmbăta de Sus s-au adunat şi în acest an supravieţuitorii gulagului comunist, urmaşii şi rudele acestora. Este al 14 an cînd preoţii mănăstirii oficiază parastasul şi slujba de pomenire pentru eroii Ţării Făgăraşului. Pentru cei care au pierit în luptele directe cu securitatea comunistă, pentru cei împuşcaţi de comunişti în închisori sau în lagărele de muncă şi pentru toţi cei care şi-au dat viaţa pentru a-i sprijini pe luptătorii anticomunişti. Toţi deopotrivă au fost pomeniţi duminică, 26 iulie a.c., în prima duminică după sărbătoarea Sfîntului Ilie. O cruce din marmură, simplă, dar care a strîns toată suferinţa, moartea şi chinul îndurat de Ţara Făgăraşului în regimul comunist. Au fost înşiruite numele tinerilor făgărăşeni care au avut curajul să-i înfrunte pe comunişti. Şi care au murit pentru idealul de credinţă, dreptate şi adevăr. Nu s-a reuşit inscripţionarea numelor tuturor eroilor pentru că sînt mii. S-a auzit din nou „veşnica pomenire“ pentru eroii martiri ai Făgăraşului. Au făcut posibilă organizarea evenimentului Fundaţia „Ion şi Ana Gavrilă“, Partidul Pentru Patrie, Monitorul de Făgăraş şi AFDPR. Ca în fiecare an, organizatorii au avut sprijinul stăreţeiei Mănăstirii Brîncoveanu care a asigurat cazarea şi masa participanţilor şi SC Transbus SA care a asigurat transportul participanţilor de la Gara Făgăraş la mănăstire şi retur.
Istoria Crucii – monument
Locaţia actuală a Crucii de Mănăstirea Brâncoveanu a fost stabilită în anul 1952 de către luptătorii grupului Gavrilă aflat în acel an pe crestele Munţilor Făgăraş. Era sărbătoarea Paştelui, o zi frumoasă de primăvară, iar ei ascultau slujba Învierii oficiată la mănăstire de către părintele Arsenie Boca. „Ne gîndeam la cei căzuţi dintre noi pînă atunci: Marcel Cornea, Silviu Socol, Porîmbu, căpitan Monea, Mogoş, Mazilu, Partenie Cosma şi ceilalţi despre a căror soartă nu ştiam nimic. Eram încă sub povara amintirii ultimului căzut, Baciu, fratele lui Ghiţă Haşu. Am rămas tăcuţi cît a ţinut slujba. Nu ştiu care a avut părerea, parcă Brâncoveanu (N.R. Remus Sofonea din Drăguş), pe care a spus-o cu glas tare: Dacă vreunul dintre noi va supravieţui, să ne legăm ca acela să ne adune oasele de pe unde vor fi fost aruncate şi să le îngroape aici lîngă această mănăstire. În 1990 mi-am adus aminte de acest legămînt şi le-am amintit lui Ilioi şi celorlaţi legămîntul făcut cu 40 de ani în urmă şi am pornit la realizarea lui. Trupurile morţilor nu aveam de unde le lua, noi nu ştim unde sînt, nimeni n-a venit să ne spună, pe ucigaşi nimeni nu i-a deranjat să spună locul unde i-au aruncat. Rămînea doar să ridicăm o cruce seacă undeva ca amintire“ scria Ion Gavrilă Ogoranu. Sfinţirea crucii a avut loc în 17 octombrie 1995 după multe ezitări, aprobări şi umilinţe. „După ridicarea crucii m-am simţit eliberat ca de-o povară grea. Tocind scările de piatră ale instituţiilor de care depindea aprobarea ridicării crucii, căciulindu-mă în faţa multora, încercînd să-i convong că noi vrem să ridicăm o cruce pentru cei care n-au nici mormînt, nici cruce, şi nu un monument de care să se mire lumea, purtam teama de a nu muri înainte ca aceată datorie să fie împlinită“ scria şeful Rezistenţei Anticomuniste, Ion gavrilă Ogoranu. De atunci, an de an este îndeplinită şi dorinţa luptătorului de a se organiza la Cruce, comemorarea eroilor. În prima duminică după sărbătoarea Sfîntului Ilie, aşa cum ei au vrut.
Luptătorii anticomunişti din Făgăraş, comemoraţi după 65 de ani Şi-au părăsit familiile, au pribegit prin munţi şi au supravieţuit în condiţii greu de imaginat, unii peste douazeci de ani! Sunt luptătorii din Rezistenţa Anticomunistă care s-au refugiat în Munţii Făgăraşului pentru a lupta împotriva regimului bolsevic. După 20 de ani de la caderea comunismului, mai trăiesc puţini dintre ei, niciunul recompensat pentru lupta si jertfa lor. Cei dispăruţi au fost comemoraţi, duminică, la Sâmbăta de Sus.
Profesorul Raul Volcinschi, o legenda vie a rezistentei anticomuniste, fost comisar in Politia Regala, detinut politic, evadat din temnitele comuniste, dar prins, apoi, dupa eliberare, artizan al unui atentat, dejucat, la viata lui Ceausescu si, dupa 1990, consilier al mai multor ministri de Interne, ne vorbeste despre rolul elitei morale a Romaniei.
Domnule profesor, sfarsitul razboiului v-a prins la Drept si, apoi, comisar regal. Cum ati receptat momentul ocupatiei?
Sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial a insemnat o intindere nejustificata a Uniunii Sovietice asupra unor tari din rasaritul Europei, in care, paradoxal, partidele comuniste fusesera foarte slab reprezentate. Teoria cu privire la pedepsirea unor tari care au participat alaturi de Germania in razboiul antisovietic nu era justificata, pentru ca, de pilda, Polonia luptase impotriva Germaniei naziste si a intrat alaturi de Cehoslovacia, tarile Baltice, Ungaria, Romania, Bulgaria si, intr-o anumita masura, fosta Iugoslavie sub ocupatie fortata de catre Uniunea Sovietica. Din ’44 au trecut 65 de ani iar noi tragem si azi ponoasele acelei ocupatii. Vezi cazul Basarabiei si teritoriilor rapite dupa razboi.
Practic o jumatate din Europa a fost abandonata…
Raspunsul este categoric – da. O dovada peremtorie a acestei situatii o gasim, de pilda, in evenimentele anului 1942 care au dus, din motive geopolitice, la ocuparea Iranului. La conferinta de la Teheran s-a prevazut in mod imperativ ca la 60 de zile dupa capitularea Germaniei si Japoniei, trupele aliatilor sa fie retrase total din Iran. Odata cu capitularea Japoniei, in august 1945, aceasta clauza imperativa prin continutul ei urma sa fie aplicata. Sovieticii nu numai ca nu se pregateau sa paraseasca Iranul, dar introduceau trupe si tehnica de lupta si incepusera exploatarea masiva a petrolului. In aceste conditiuni, presedintele american Harry Truman a trimis o telegrama lui Stalin cu un continut care suna a ultimatum: “Daca nu parasiti Iranul cum s-a convenit, atunci pe pamant, in aer si pe apa va vom lovi fara crutare”. Dupa analizarea situatiei, la 20 de ore de la primirea telegramei raspunsul lui Stalin era urmatorul: “pe teritoriul Iranului nu se mai afla niciun soldat sovietic”. Daduse dispozitie ca armata de ocupatie sa se retraga peste granita, iar tehnica de lupta care nu putea fi evacuata, in rastimpul acesta atat de scurt, sa fie abandonata. Iata cum un conflict major a putut sa fie evitat printr-o pozitie ferma. Pentru petrol s-a folosit o atitudine ferma, in schimb pentru 100 milioane de locuitori ai unor tari “eliberate” chipurile de Uniunea Sovietica s-a procedat la abandonarea lor. Cinismul unor factori occidentali care propovaduiau necesitatea rezistentei impotriva comunismului nu erau decat vorbe goale, dar intretineau in sufletele noastre credinta ca nu vom fi abandonati. In aceste imprejurari unii si-au pierdut viata, iar altii eternitatea.
Lichidarea rezistentei
Pe dvs personal, ce experienta mai amara v-a marcat in inchisoare?
In anul 1957 eram in arestul Securitatii din Cluj tratat cu o cruzime de nedescris. Intr-o zi ma aflam in camera de ancheta a maiorului Beiner. Usa de la camera de ancheta se deschidea spre interior, ori in pozitia in care sedeam eu, cel care deschidea usa si nu o inchidea corect, rotindu-se avea panorama intregii camere. In caz ca o trantea, usa ma camufla. La un moment dat am simtit un miros patrunzator al acelui parfum “Caucaz” folosit de sovietici. Usa s-a deschis, cel care a patruns pe usa a trantit-o cu putere, datorita acestei manevre, nu m-a observat. Furios s-a repezit la biroul maiorului Beiner care a tasnit in pozitie de drepti in fata acestui nou-venit care i s-a adresat in limba rusa: “care este situatia cu banditii din Huedin?”. Beiner, originar, ca si mine, din Cernauti, vorbitor de limba rusa, i-a raspuns: “am luat toate masurile”. “Oamenii nostri se prezinta ca si colectori de oua, carne si alte bunuri si intreaba pe batranele din sate despre strainii care apar in aceste localitati. De altfel, banditii se misca foarte repede, in grupuri de 3-4 oameni, nu petrec mai mult de o jumatate de noapte intr-o locatie, iar populatia ii sprijina”. In momentul acela uriasul blond a rostit pentru mine o fraza memorabila: “situatia generala ne este favorabila. Cazacii nostri ar putea sa-si moaie copitele cailor lor in apele Atlanticului. Comunistii sunt foarte puternici in tarile occidentale: Spania, Italia, Franta, Germania nu mai conteaza, este zdrobita, si, totusi, de ce pregetam?! Pentru ca spatele nostru nu este acoperit. In Polonia, periodic, sunt rascoale. Ai vazut ce-a fost anul trecut acolo?! Un vant vrajmas bate in Cehoslovacia. In Ungaria ai vazut ce-a fost cu revolutia lor, iar Romania are un teren extraordinar pentru lupta de partizani. Cum ar incepe un razboi in Europa, ca puroaiele ar curge pe versantul muntilor grupuri de banditi care datorita americanilor, care ar parasuta arme in aceste zone, ne-ar provoca pagube serioase. Avem experienta razboiului de partizani. In 1942 balanta luptelor se inclina in favoarea germanilor, ori noi am reusit sa inchegam razboiul de partizani si pana la urma am ajuns la Berlin. De cate ori v-am explicat importanta lichidarii oricarui punct de rezistenta a banditilor?”. Zicand aceasta s-a intors spre iesire si m-a vazut pe mine. Beiner nu a avut curajul nici macar sa-l avertizeze. Atunci sovieticul s-a aplecat la urechea lui Beiner si a inceput sa susoteasca. S-a intors spre mine si m-a intrebat in limba rusa: “Cum te numesti?”. Eu taceam, ma faceam ca nu inteleg. A intervenit Beiner: “de ce nu raspunzi tovarasului consilier, ce te holbezi parca esti un bolovan?”. Eu i-am raspuns: “nu ma stiam transferat in Uniunea Sovietica, stiam ca sunt in tara mea si aici este normal sa mi se vorbeasca romaneste”. Iar au susotit Beiner cu consilierul sovietic. Acesta a facut un semn cu mana a lehamite si a aruncat o vorba: “caine de roman”.
Inchisoarea din care nu am iesit
Dupa eliberare si, acum, dupa 1989, v-ati simtit liber? Aveti senzatia ca ne-am eliberat complet de acest balast bolsevic?
Prinsi intre doua pietre de moara – barbaria sovietica si ipocrizia Occidentului – am fost si suntem si acum macinati cumplit. Lumea pe care o visam nu s-a instalat. E o inchisoare din care nu am iesit. Ne asumasem un anumit rol, iar suferinta noastra pana la urma nu a rodit: nu s-a instaurat lumea pe care o visam in beciurile inchisorilor comuniste, pentru ca in locul comunismului nu s-a instaurat libertatea reala, ci doar o cosmetizare a comunistilor in democrati si trecerea de la impilarea politica la instaurarea unei economii bazata pe non-valori si construirea unei lumi pur mercantile. Rezistenta anticomunista a constituit o pagina tragica in istoria popoarelor ocupate, dar in acelasi timp a permis Occidentului sa-si intemeieze o societate prospera si libera. Macar acum, dupa atatea suferinte speram sa reusim, totusi, sa depasim intarzierile cauzate de un regim inuman si sa ne inscriem pe o traiectorie ascendenta, demna de sacrificiile pe care rezistenta anticomunista le-a indurat pentru a apara demnitatea neamurilor noastre. Pentru aceasta trebuie sa ni se recunoasca meritele. De exemplu, ca sa conchid, locul gol lasat de Ticu Dumitrescu la CNSAS nu trebuie atribuit fara consultarea noastra. Este culmea! Din Colegiul Director al CNSAS nu mai face parte niciun fost detinut politic in schimb aud ca se inghesuie o serie de comunisti. Pana aici!
Ana Blandiana, Vladimir Tismaneanu si Nicolae Manolescu au stat o luna la improvizatul Muzeu al Comunismului din Bucuresti. Ca exponate.
Conceptiile revolutionar-marxist-comuniste ale falsilor anti-comunisti socio-literati de astazi au fost expuse timp de o luna la Muzeul National de Istorie a Romaniei, in cadrul expozitiei “Epoca de aur – intre realitate si propaganda”, realizata in parteneriat cu Asociatia Civic Media. (O sa va povestesc aventura mai tarziu).
La sectiunea Proletcultura, ilustrata prin mai multe extrase din presa si literatura comunista au fost prezenti la loc de cinste Ana Blandiana, cu poezia sa revolutionara “PARTID”, Vladimir Tismaneanu, cu articole din “Scanteia tineretului” – “Contradictiile mitului tehnocratic”, revista “Amfiteatru” – “Noua filosofie” si tentatia oraculara si “Viata Studenteasca” – “O conceptie practica si vizionara – Perspectiva totalitatii” si Nicolae Manolescu, cu extrase din “Literatura Romana de Azi 1944 – 1964” si articolul “Partidul – creatorul unui nou tip uman”. Redam pasaje din operele moralistilor impostori si mincinosi care ocupa in continuare, cu tupeu neokominternist, spatiul public (si oficial) al “anticomunismului”.
Ana BLANDIANA:
PARTID
Candoarea mi-a-nflorit in ochi definitiv
Cu-ntaiul plans in curtea scolii sub castani
Cand clasa mea primea cravata rosie festiv,
Si sufeream respinsa grav de colectiv
Ca nu-mplinism inca noua ani.
Candoarea mi-a crescut de-atuncea dureros,
Cu bratul ridicat deaspura fruntii mult,
Simbolizand ca viata-mi va fi socotita mai prejos
Decat tulburatorul luptelor tumult,
Ca niciodata n-am sa ma separ orgolios
De imnul colectiv si luminos.
Candoarea scrijelata de mana ta lucid In ochii mei, dramatic deschisi spre mana ta,
Oricate maluri s-ar sedimenta,
Nu-mi vor putea-o sterge.
Candoarea ca un zid
Va masura maturitatea mea, Partid.
(Almanahul “Luceafarul”, 1983)
Ploaia
In noaptea asta uda ca o ploaie
Am scris intaiul cintec comunist
De zece zile toamna se jeleste
Si totusi pe santier nu-i nimeni trist…
Oda 1918
Slava neamului acesta
Vremurilor noastre slava!
Slava erei ce se naste
Dusmanita si grozava;
Slava robului de veacuri
Care n-o sa fie rob;
Slava tarii ce inalta
O sesime de pe glob;
Slava!
Slava fericirii
Vremii viitoare slava;
Slava lumii ce se naste
In aceasta ora grava;
Slava anului acesta
Ce-a ucis in colb milenii;
Si de flacari, ca drapelul,
Slava vesnica lui Lenin!
Ana Blandiana
Vladimir TISMANEANU:
O conceptie practica si vizionara – Perspectiva totalitatii
Sinteza originala, expresie remarcabila a marxismului creator in contemporaneitate, conceptia filosofica si politica a secretarului general al partidului nostru, tovarasul Nicolae Ceausescu, reprezinta prin viziunea generala, prin complexitatea, polivalenta si bogatia de semnificatii pe care le comporta nu atat un ansamblu de idei de incontestabila valoare teoretica cat mai ales un model de raportare intelectuala la realitatile sociale de azi. Asa cum o doreste o intreaga dezvoltare a marxismului si a miscarii muncitoreseti, punctul de vedere al totalitatii concrete care sta la baza intelegerii dialecticii societatii si istoriei este indisociabil de imperativul transformarii revolutionare a lumii, de imperativul practicii social-istorice. Este, fara indoiala, privilegiul unei gandiri de exceptie, acela de a imbratisa, intr-o viziune larga, deschisa, realitatea, urmarind in acelasi timp surprinderea articulatiilor intime, determinatiilor concrete ale fenomenului si proceselor sociale, de a concepe universul in si prin particular, de a afirma particularul si de a-l integra universului, refuzand schematismul si reductionismul, speculatia si orice fel de excese teoretizante. Interiorizand profund necesitatea nedogmatizarii demersului teoretic marxist, tovarasul Nicolae Ceausescu accentueaza asupra faptului ca: ” Nu trebuie sa ne multumim cu cea ce s-a spus odata ci sa reconsideram unele teze daca viata, realitatile, faptele demonstreaza ca ele nu mai corespunde, chiar daca la vremea lor au fost juste”. (…) Depistam, deci, in filonul umanist revolutionar al conceptiei tovarasului Nicolae Ceausescu, intelegerea profunda, deplina, a faptului ca totalitatea sociala concreta isi are radacina in om. Ca nu semnifica nimic in absenta lui sau in conditiile ignorarii lui. Or, tocmai socialismul si comunismul tind sa corespunda practic, sa dea intreaga masura reala unei eterne chemari antropocentriste, pe care marxismul o ridica la cea mai inalta cota. Vladimir Tismaneanu Viata Studenteasca
Nicolae MANOLESCU:
Partidul – creatorul unui nou tip uman
23 August 1944 a avut urmarile cele mai profunde in literatura pusa in fata unor probleme umane nemaicunoscute, a unui peisaj social si moral cu totul deosebit. Arta, hranita secole intregi din negare, devine un mod de a afirna noul umanism socialist.
Factorul hotaritor al revolutionarii literaturii noastre este Partidul, chiar numai pentru faptul ca avangarda marxist-leninista a clasei noastre muncitoare e arhitectul structuralelor prefaceri sociale si politice, al unei noi realitati, al unui nou tip uman, mult mai evoluat, care pune scriitorilor probleme noi, mult mai complexe.
Facind din creatia literara o parte integranta a cauzei generala a clasei munictoare, „o literatura cu adevarat libera, legata fatis de proletariat”, Partidul i-a ajutat pe scriitori sa inteleaga ce rol le revine in viata sociala, in lupta pentru construirea si desavarsirea socialismului, aportul pe care il pot aduce la faurirea si dezvoltarea constiintei socialiste, la distrugerea vechii mentalitati.
Insusindu-si ideile marxist-leninismului, scriitorii au dobindit o imagine justa, adecvata a esentei fenomenelor pe care le reflecta, a perspectivei evenimentelor pe care le traiesc.
Inca in primii ani de dupa Eliberare, Partidul a inceput procesul complex si indelungat de inchegare a unui front scriitoricesc unit, a indrumarii literaturii noastre.
“Literatura Romana de Azi 1944 – 1964”
Dupa cum materialismul intra – potrivit observatiei lui Engels, citata de Lenin in “Materialism si empiriocriticism”” – intr-un nou stadiu cu fiecare descoperire stiintifica epocala, tot astfel arta isi innoieste infatisarea in raport cu experientele capitale ale umanitatii, cu evolutia – determinata social – a sensibiltatii umane. Fara a porni din niste “reguli” prestabilite, dintr-un program estetic limitativ, literatura insufletita de idealurile epocii socialiste nu este nici o literatura informa, la discretia reproducerii nesemnificative sau a exercitiului fara sens. Expresie a atitudinii comuniste fata de existenta, ea urmeaza dintr-o necesitate launtrica, izvor=ta din insasi natura sa, anumite principii. Principiul fundamental e acela al partinitatii comuniste, al angajarii. “Literatura – scrie Lenin – trebuie sa devina o parte integranta a cauzei generale a proletariatului”. (…) Indemnul la cunoasterea profunda, multilaterala a vietii strabate saluturile adresate de CC al PCR conferintelor si congresului scriitorilor, cuvantarile rostite de Gh.Gheorghiu- Dej cu diferite prilejuri. El se desprinde din memorabilele cuvantari tinute de tovarasul Nicolae Ceausescu la int=lnirea conducatorilor de partid si de stat cu oameni de arta si cultura, din mai 1965, si la conferinta din iunie 1965 a organizatiei de partid a orasului Bucuresti. Un amplu rasunet au gasit in constiinta creatorilor de arta cuvintele rostite de tovarasul Nicolae Ceausescu de la tribuna celui de al IX-lea Congres al PCR: “Avem o tara frumoasa si bogata, un popor harnic si cutezator, care timp de peste doua milenii, in ani grei de restriste, infratit cu codrii, raurile si vaile, si-a aparat glia, iar acum, sub conducerea partidului, isi zideste o viata noua. Poporului, adevaratul fauritor al tuturor bogatiilor patriei, trebuie sa-i inchine oamenii de arta si cultura tot ceea ce poate crea mai frumos si mai bun. Desigur, se poate si este necesar sa se creeze in diferite forme si stiluri. Putem spune creatorilor de arta: alegeti tot ceea ce credeti ca este mai frumos in culoare, mai expresiv in grai, redati realitatea cat mai variat in proza, in poezie, in pictura si muzica, cantati patria si poporul nostru minunat, pe cei ce si-au inchinat intreaga viata infloririi Romaniei”. O sustinuta contributie la popularizarea politicii partidului, la atragerea scriitorilor in lupta pentru democratie populara, pentru crearea unei literaturi animate de idealurile contemporane a dat inca din primii ani de dupa eliberare presa de partid si in general presa progresista. “Scanteia” si celelalte cotidiene care sprijineau actiunea partidului comunist, saptamanalele literare si de cultura au intreprins in anii 1944 – 1947 vaste campanii de difuzare a ideilor revolutionare, a conceptiilor consecvent stiintifice, de demascare a teoriilor inapoiate, reactionare, v=nturate de publicisti de dreapta. Nicolae Manolescu (presedintele Uniunii Scriitorilor din Romania, director Romania literara, ambasador al Romaniei la UNESCO)
Peste 400 de persoane au participat, duminica, 20 iulie, anul trecut, la traditionala comemorare a luptatorilor in Rezistenta armata anticomunista din Muntii Fagarasului si a conducatorului lor, Ion Gavrila Ogoranu, pentru care exista acum o Fundatie care-i poarta numele. Deschisa prin slujba crestina a pomenirii sufletelor eroilor anticomunisti oficiata de un sobor de preoti, ceremonia a continuat cu predica rostita de parintele duhovnic ortodox Teofil Paraianu. Au continuat preotii Ioan Bogdan de la Sibiu si Alexandru Capota de la Galati, ambii fosti detinuti politici si luptatori in rezistenta anticomunista. Doctorul Teofil Mija, de la Brasov, fost combatant in rezistenta armata anticomunista, a citat din Testamentul lui Ion Gavrila Ogoranu, evocand momente dramatice ale luptei de rezistenta. Coriolan Baciu, vicepresedinte al Partidului “Pentru Patrie”, s-a oprit asupra recent editatului roman “Iuda”, scris de Ogoranu in munti, in timpul Rezistentei, cazut in mainile Securitatii si recuperat sub forma de microfilme dupa 1990 de la CNSAS. (Rep)
Ion Gavrilă Ogoranu, cavalerul demnităţii româneşti
În 1 mai 2006, Ion Gavrilă Ogoranu a trecut în lumea celor veşnice. La numai o săptămână mai târziu ar fi trebuit să participe la o ceremonie pe care o organizasem împreună cu câţiva prieteni, sub egida Asociaţiei „15 Noiembrie 1987”. La acest eveniment a ţinut să participe şi luptătorul anticomunist Vladimir Bukovski, care dorea să-i aducă omagiul său celui care, împreună cu camarazii săi de luptă, a constituit adevărata armată română, opunând rezistenţă ocupantului sovietic şi cozilor sale de topor. Bădia Ogoranu a luptat pentru ca urmaşilor săi să nu le fie ruşine să se numească români. Aşa cum spunea turiştilor, pe care i-a întâlnit la Cabana Bâlea, mai exista un colţ din Regatul României – Munţii Făgăraş – care nu-şi plecase capul în faţa comuniştilor, păstrându-şi libertatea.
Îl propusesem cu ceva timp în urmă, împreună cu personalităţi reprezentative ale deţinuţilor politic, pe Ion Gavrilă Ogoranu în fruntea viitoarei Comisii Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, în locul trufaşului fiu al Kominternului, Vladimir Tismăneanu. Nu am reuşit, din păcate, iar Tismăneanu şi ai lui au falsificat adevărul istoric în privinţa ocupaţiei comuniste, denaturând în mod grav adevăruri fundamentale despre rezistenţa creştină a preoţilor, ierarhilor şi mirenilor, a celor din închisori, a ţăranilor, a muncitorilor din Braşov, a jertfei luptătorilor din munţi. Adică, a capitalului de demnitate românească, cum spunea Ion Gavrilă Ogoranu.
Pentru a spulbera toate invectivele şi calomniile comuniste, trebuie reamintită declaraţia lui Ion Gavrilă Ogoranu, care spunea că „în lupta noastră nu există nicio acţiune, nicio faptă, nicio vorbă care să nu se poată încadra în legile onoarei şi în morala creştină.” Acţiunile lor au fost însufleţite de dragostea creştină, conform crezului că „exişti în măsura în care iubeşti şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire”.
Dumnezeu să-l odihnească în pace! (Florian PALAS)
Suflete de eroi
Ca unul dintre supravieţuitori, prieten cu Ion Gavrilă Ogoranu şi camarad de lupte din perioada studenţiei clujene (1945-1948), am rămas şi unul dintre medicii care l-au tratat şi încurajat în boala pe care a suportat-o şi a acceptat-o în ultimele luni de viaţă ca un martir. Noi, medicii, am încercat cu mijloacele ştiinţei omeneşti să-l smulgem din ghearele morţii. Dar cu o zi înainte de deznodământ, el fiind încă internat la un spital clinic din Cluj, mi-a spus la telefon următoarele:
– Teo, să ştii că numai sufletul a mai rămas din mine, corpul nu mi-l mai simt! Şi spunându-mi acestea, mi-am amintit de un alt erou al neamului românesc, inginerul agronom Traian Golea (aceeaşi profesie ca a lui Ion Gavrilă Ogoranu), care a ajuns după 1948 în exil în America şi care şi-a închinat întreaga viaţă luptei pentru apărarea şi salvarea neamului românesc din robia comunistă. El a scris, a tipărit şi a difuzat gratuit cărţi despre România şi neamul nostru înlănţuit, tuturor bibliotecile universitare din lume, inclusiv în ţările stăpânite de comunismul rusesc. Această activitate a sa, pusă în balanţă, întrece în mod sigur suma tuturor celorlalte activităţi ale întregului exil românesc.Cei doi eroi, Traian Golea şi Ion Gavrilă Ogoranu, au dorit să moară în ţară, pe pământul strămoşesc, în “casele” lor. Traian Golea s-a întors în România în ultimele zile ale vieţii sale, ca să moară şi să fie înmormântat în ţara pentru care şi-a jerfit întreaga viaţă.
Nu voi uita niciodată cum, însoţindu-l în ultimele zile ale lunii septembrie 2004 de la aeroportul Otopeni direct la un spital din Braşov, o tânără doctoriţă l-a primit protocolar şi l-a întrebat sec:
– Ce vă doare?
El a privit-o mai insistent şi apoi i-a răspuns cu obişnuitul zâmbet care-l caracteriza:
– Nimic nu mă doare, domnişoară, numai sufletul, dar ăsta este numai al meu, iar dumneata tot nu mi-l poţi înţelege şi nici nu mi-l poţi vindeca!
Câtă asemănare între cele două momente terminale ale celor doi eroi! Căci şi Ion Gavrilă Ogoranu, în care nu mai rămăsese decât sufletul, n-a vrut să moară într-un spital din Cluj şi i-a cerut distinsei şi iubitei sale soţii să-l externeze din spital şi să-l ducă să moară “acasă”, în casa în care această soţie eroină, Ana Gavrilă, l-a ţinut ascuns 20 de ani, legându-se sufleteşte prin jurământ să împărtăşească aceeaşi soartă în cazul în care ar fi fost depistaţi de “câinii securişti”, adică executarea sentinţei condamnării la moarte pentru Ion Gavrilă Ogoranu, de care în mod sigur şi ea ar fi avut parte.
Este un exemplu de sacrificiu şi iubire fără egal, de familie cu adevărat trăitoare în duh creştin. Şi bunul Dumnezeu le-a răsplătit fidelitatea, trimiţându-le îngeri păzitori şi apărători împotriva uneltirilor meşteşugite, diavoleşti şi omeneşti. Şi sunt convins că, atunci când ţara şi neamul nostru se vor elibera şi de neocomunism şi îşi vor putea scrie adevărata istorie, această casă în care a locuit familia Ion şiAna Gavrilă va deveni un muzeu memorial, un loc de pelerinaj naţional. De-abia atunci oameni de cultură, istorici, scriitori, artişti vor imortaliza pentru generaţiile viitoare această familie care a supravieţuit numai cu ajutorul Providenţei, într-o vreme în care forţele răului au pus stăpânire pe toţi cei laşi, mişei sau defetişti, trădători de ţară şi vânzători de oameni.
Dr. Teofil MIJA
Testamentul Grupului Carpatin- Făgărăşan, condus de Ion Gavrilă Ogoranu
Pe potecile munţilor, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri şi gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri şi gânduri, izvorâte şi călite în dragoste pentru neamul nostru.
Şi aşa am înţeles noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori şi luceferi, într-o ploaie de stele, şi care izvorăşte din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeaşi dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare.
Şi-n această dâră de foc, din urma şi dinaintea noastră, noi, câţiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, ne aducem aportul nostru de foc, candela iubirii noastre de neam, jertfa noastră. Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră fiinţă pământeană: libertatea noastră, tinereţea noastră, renunţările la o viaţă tihnită. Şi de candela ce-am aprins-o va cere, pentru a lumina, însăşi viaţa noastră, nu vom ezita să o sacrificăm. Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiţii deşarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni.
Cu atât mai mult suntem departe de meschinele probleme materiale, de pofta de îmbogăţire în viitor. Niciunul din noi nu avem averi de apărat, nici interese de clasă. Niciodată, nici noi, nici părinţii noştri, nu am exploatat munca şi viaţa nimănui. Din contră, suntem din rândul acelor care în viaţă au cunoscut mai mult foamea şi lipsurile, decât tihna şi belşugul. Ceea ce ne-a mânat aici a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie. Am învăţat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei.
Exişti în măsura în care iubeşti; şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire.
Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l înţelegem şi să-l studiem în virtutea nu ştiu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Aşa cum e. Aşa cum îşi iubeşte copilul părinţii lui. Şi nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nicio mamă din lume nu şi-ar schimba copilul ei. În inima şi mintea noastră n-au încolţit niciodată visuri şi gânduri de emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite. Voim să rămânem aici părtaşi ai durerilor şi bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim şi noi să ne contopim soarta noastră. Noi nu admirăm şi nu lăudăm în cuvinte deşarte pe Ştefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălţăm statuia nimicniciei noastre, noi îl iubim cu iubirea oşteanului care s-a jertfit sub comanda domnului, pentru libertatea Moldovei, la Valea Albă. Şi ne plecăm spinarea alături de aprodul Purice, ca domnul să încalece.Auzim ca o adiere dulce cuvintele de mulţumire ale lui Ştefan. Întindem o mână de frate peste veacuri apărătorilor Sarmizegetusei, arcaşului lui Ştefan, oşteanului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor şi moţilor lui Horea şi Iancu. Comunicăm de la suflet la suflet cu orice român de totdeauna, focul sfânt şi cald al familiei româneşti. În aceşti ani am găsit în suflete de români, adesea umili şi nebăgaţi în seamă, atâta nobleţe şi atâta frumuseţe, încât nu o viaţă, dar şi o mie de vieţi de ai avea, merită să le jertfeşti. Ne-am lovit însă şi de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiţie prostească, zgârcenie şi mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune şi dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda şi, nu odată, otrăviţi cu roadele amare ale josniciei omeneşti, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri şi din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viaţă. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor şiau dat viaţa pentru acest neam. Iar voi dragi camarazi căzuţi din rânduri, neaţi legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieşim decât biruitori sau morţi. Şi mai ales am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte şi deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege, drama de pe Golgota.Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească.
Grupul carpatin-făgărăşan, muntele Buzduganu, Săptămâna Mare, 1954
Ultimul roman al Badiei
Editura Marist (https://www.marist.ro/) a lansat, la Târgul de carte Alba Transilvana, o mărturie creştină tulburătoare: „Iuda“, ultimul roman al regretatului luptător anticomunist Ion Gavrilă Ogoranu, refăcut împreună cu Anamaria Ciur din note găsite în Arhivele Securităţii. Lucrarea, care transpune martiriul Mântuitorului în România, a fost scrisă în munţi, în postul Paştelui anului 1954, dar manuscrisul a căzut în mâinile Securităţii, povesteşte Bădia Ogoranu. Pe când studia, după ‘90, dosarul grupului de rezistenţă anticomunistă din Munţii Făgăraş, a găsit o parte din filele manuscrisului fotografiate de Securitate, dar fără final, acesta fiind împărtăşit nepoatei sale, Anamaria Ciur. „Pe patul spitalului, cu o săptămână înainte de plecarea sa în veşnicie, m-a strâns la piept cum nu mă mai strânsese până atunci şi plângând mi-a spus: Draga tatii, ţie-ţi rămâne să termini Iuda. Dumnezeu să te ajute“, mărturiseşte aceasta. (V.R.)
Scrisoare deschisă adresata D-nei Monica Macovei, Ministru al Justitiei
Aceasta scrisoare, semnata de Ana si Ion Gavrila Ogoranu, a fost redactata ca urmare a refuzului autoritatilor de a recunoaste Anei Gavrila statulul de luptator in rezistenta anticomunista. Ana Gavrila si-a dedicat viata luptei impotriva comunismului: a facut parte din rezistenta din munti, a fost arestata si anchetata in numeroase randuri pentru a trada grupul de rezistenta din muntii Fagarasului, grup condus de sotul ei, Ion Gavrila Ogoranu.
Rugamintea familiei Gavrila este ca aceasta scrisoare sa ajunga in atentia cat mai multor romani.(O recomand in special ALIANTEI FAMILIILOR, care si-a permis sa o “garanteze” iresponsabil pe sinistra Macovei la alegerile europene)
Stimata Doamna Ministru,
În anul 2001, subsemnata Gavrila Ana din localitatea Galtiu judeţul Alba, soţia lui Ion Gavrila-Ogoranu, născută în 10 decembrie 1921, am înaintat Comisiei Comisiei pentru Constatarea Calităţii de Luptător în Rezistenţa Anticomunistă, care functioneaza in cadrul Ministerului Justiţiei, un Memoriu documentat, în care solicitam dreptul de a mi se acorda calitatea de Luptător în Rezistenţa anticomunistă, relatând şi documentând faptele pentru care am cerut acest lucru cu probe juridice.
Nu am primit atunci nici un răspuns.
În data de 9 martie 2006, adică dupa 5 ani! am primit următorul răspuns la cererea mea: „Comisia, cu majoritatea voturilor membrilor, a decis respingerea cererii dumneavoastră de constatare a calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, întrucât nu se încadrează în prevederile art. 1 coroborat cu art. 2 şi 3 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 214/1999”.
Doamna Ministru, eu în expunerea mea de atunci mi-am prezentat faptele aşa cum le-am trăit eu, căci nu mi-am încadrat viaţa după articole de lege, rămânând ca onorata Comisie să cerceteze şi să judece. Prin prezenta scrisoare repet motivele pe care le-am invocat atunci, pentru că ele sunt însăşi viaţa mea, şi ca şi a mea, a mii de femei şi bărbaţi vii sau morţi din ţara noastră. Deci să-mi fie cu iertare dacă voi fi silită să-mi povestesc viaţa sub regimul comunist.
M-am născut în 1921, în 10 decembrie, în localitatea Drâmbar, jud. Alba. Am urmat cursurile şcolii de gospodărie, şi am fost înfiată de o mătuşă din localitatea Galtiu, jud. Alba. Mi-am făcut educaţia sub influenţa a doi oameni de mare suflet: Preotul greco-catolic Iosif Pop, viitorul Protopop din Târgu-Mureş, şi a profesorului Vasile Hanu, care şi la vârsta de 101 ani, azi, îşi mai aminteşte de mine.
M-am căsătorit în 1944 cu studentul medicinist Petru Săbăduş de la Facultatea de Medicină din Sibiu, refugiat din Ardealul de Nord. Am fost prevenită de soţ că alături de el vom avea necazuri mari în viaţă, şi eu am fost gata să fiu alături de el şi la bine şi la greu. Necazurile au început odată cu 23 august 1944. Soţul meu făcea parte dintr-o organizaţie studenţească naţionalistă. Zeci de studenţi bucovineni şi basarabeni, care se aflau în zonă, ne-au cerut ajutorul să-i ascundem să nu fie arestaţi de poliţia română şi sovietică pentru a fi deportaţi în URSS. Îmi amintesc de un student cu numele Dan Dumitrescu. Toată iarna ne-am ocupat de acest lucru, mai ales eu, căci soţul era străin de sat. Până când şi-a obţinut acte confecţionate de un student bucovinean cu numele Havrilescu.
Din Germania a sosit un grup de paraşutişti în plină iarnă, cărora soţul le-a găsit adăpost. Pe telegrafistul Gheorgheionii l-am ocrotit în casa părinţilor mei. În memoriile scrise ale acestuia, după 1990, aminteşte acest episod. Am contribuit la toate acestea, în condiţiile în care şi eu şi soţul locuiam în casă străină, căci în casa mătuşii era instalat comandamentul Armatei Roşii.
În anul 1946 ne-am mutat cu soţul la Cluj. Aici soţul era încadrat în organizaţia anti-comunistă de la Universitate. Zeci de studenţi veneau în casă la noi şi asistam fără să vreau la toate problemele lor, acordând ajutor celor care aveau nevoie. Sunt nume înscrise la loc de cinste în Istoria Rezistenţei anticomunistă. Dau câteva nume: Ion Golea, viitorul paraşutist din 1951, Doctorul Gruiţă Victor din Teiuş, Doctorul Nosa, Doctorul Scrob, studenţii Pintea Eugen, Pop Cornel, Ion Munteanu, Pavel Mârza, şi făgărăşenii Chiujdea Ion, Maga Mihai, Haşu Laurian şi Gavrilă Ion, viitori luptători în Rezistenţa făgărăşană.
Trăiesc încă şi pot da mărturie despre ce a fost în casa noastră Dr. Teofil Mija din Săcele, Braşov, directorul Institutului Cristiana şi Dr. Gheorghe Cornea din Bucureşti, veteran al Rezistenţei din Târgu Mureş.
În timpul grevelor studenţeşti din 1946, în casa noastră s-au pus la cale multe planuri, la care eram, fără să vreau, martoră. Aici s-au făcut şi planuri de retragere în munţi în grupuri de rezistenţă. În 1947 s-a ţinut în munţii Apuseni un congres al centrelor studenţeşti de pe ţară. Mulţi au plecat într-acolo cu raniţa din casa noastră din Galtiu, aprovizionaţi de mine.
Când în 1947 şi 1948 începuse teama arestărilor şi cei urmăriţi nu mai dormeau pe-acasă, eu puneam un covor pe sfoară spre a se şti dacă au fost căutaţi de Siguranţă sau nu în noaptea aceea, căci arestările se făceau de obicei noaptea.
În 15 mai 1948 nu am mai pus covor dimineaţa, căci noaptea un grup de poliţişti şi soldaţi au spart uşa casei căutându-mi soţul peste tot, înjurându-mă şi ameninţându-mă. Nu s-au sinchisit că în pătucuri dormeau cei doi copii ai noştri de 4 şi de 2 ani. Şi am rămas în casă ostatică timp de o săptămână, fără să pot ieşi să cumpăr hrană pentru copii. Apoi am fost evacuată cu copiii şi hainele de pe noi. M-am reîntâlnit cu soţul la un loc convenit dinainte. Ei, ce scăpaseră de arestările din mai, s-au hotărât să se retragă la munte, lucru ce l-au şi făcut. Eu am rămas să dau răspuns Securităţii unde ar putea să fie bărbatul pe care-l căutau peste tot. Într-o vreme când mă aşteptam să fiu şi eu arestată m-am mutat în ascuns cu copiii în munţii Apuseni, la nişte oameni în apropierea luptătorilor. Atunci am cunoscut o parte dintre ei: Popa Ştefan, Nicu Moldovan, şi mai ales pe studenta Alexandrina Teglaru cu care am şi locuit o bucată de vreme. De altfel în cartea amintirilor ei, intitulată „Lacrima prigoanei”, la pagina 102, această luptătoare mă aminteşte şi pe mine.
Spre toamnă, bărbaţii au hotărât ca un grup dintre ei să treacă graniţa iugoslavă, pe o cale pe unde s-a mai trecut. Între ei era şi soţul meu. Au fost prinşi pe graniţă, duşi la Timişoara şi apoi la Cluj, în lotul sutelor de studenţi arestaţi. O întreagă iarnă am fost aproape în fiecare zi, împreună cu sute de mame, soţii, surori, logodnice, am îngheţat în faţa porţilor de fier ale închisorii din Cluj pentru a le introduce, când era permis, alimente şi haine.
Am asistat la procesul studenţilor din săptămâna Paştilor din 1949, zile în şir, şi i-am cunoscut astfel pe mulţi, băieţi şi fete. I-am însoţit cu alte soţii până i-au urcat în dubă în gara Cluj. Ne-a îngrozit zgomotul de lanţuri şi zbieretele, când i-au dat jos în gara Aiud. Apoi nu am mai auzit nimic de ei, parcă i-ar fi înghiţit pământul. Se zvonea că ar fi fost duşi la Piteşti.
Prin 1951, s-a ajuns un zvon la Gherla, că soţul meu ar fi în această închisoare. Am reuşit să iau legătura cu sora Dr. Bărbosu, medicul închisorii. Eram mulţumită să ştiu că e viu, şi din când în când, sora Doctorului îmi confirma acest lucru.
Aşa a durat până în toamna anului 1952, când întâlnind-o, aceasta a început să plângă. Am înţeles: soţul meu era mort. Nu mi-a dat nici un amănunt decât că ar fi fost operat la spitalul din Dej.
Am colindat prin cunoscuţi Dejul, şi am aflat indirect că soţul meu a fost dus la acest spital. Doi foşti colegi de facultate, medici, au încercat zadarnic să-l salveze, dar toate organele interne erau zdrobite în bătaie. Adevărul îl voi afla de-abia peste ani, când deţinutul plutonier al carui nume nu mi-l amintesc, de pe strada Doinii din Alba Iulia mi-a povestit că soţul meu a fost bătut de directorul închisorii, Goiciu, pentru că l-a ridicat pe acest plutonier din curtea închisorii, şi l-a dus la infirmerie.
Am rămas de mână cu doi copii mici, fără casă, fără slujbă, că nimeni nu vroia să mă angajeze. Dintr-un loc practic alungată, în altul neprimită. Rudeniile mele au fost ameninţate că dacă mă mai ţin, vor fi duse în Bărăgan. În sfârşit mătuşa mi-a dat un petec de pământ în Galtiu, pe care am apucat să-l cultiv. Dar s-au găsit oameni de-ai partidului care au venit şi şi-au împărţit acest teren, rămânând şi fără el. Au construit pe el case pe care le folosesc ca proprietate legală până în ziua de azi. Între timp eram luată de securitate cu duba, şi interogată când despre unul, când despre alţii dintre colegii soţului meu, mai ales despre Alexandrina Teglaru. N-am recunoscut, oricâtă presiune a fost făcută asupra mea, iar despre altele, n-aveam ce spune, căci într-adevăr nu ştiam nimic.
În 1954 s-a întâmplat un caz care mă putea costa mare nenorocire. Soţul meu ascunsese aparatul de radio a lui Gheorghionii, care de altfel era şi defect, într-un fund al podului casei, fără ca eu să ştiu. Copiii jucându-se l-au găsit, l-au dat jos şi cu copiii din vecini, se jucau pe stradă cu el. A aflat securitatea, copiii au fost luaţi de scurt unde l-au găsit, şi toată vina a căzut pe mine. Am fost dusă la Securitatea din Orăştie şi Deva, anchetată dur, şi lovită să spun. A durat mult până s-au convins că într-adevăr eu nu ştiam nimic despre acel aparat. Am fost anchetată să spun după cine port doliu, şi de unde ştiu că soţul meu e mort. În acelaşi timp eram privită în sat cu ură şi desconsiderare. Îmi cumpărasem un cal, şi făceam cărăuşie, dar mi-a fost confiscat calul, lăsându-mă cu căruţul în mijlocul satului, sub motiv că particularii nu mai aveau voie să aibă cai.
În 1955, a sosit la mine din munţii Făgăraşului, fostul camarad şi coleg de liceu al soţului meu, Ion Gavrilă. L-am primit cu drag, ştiind cât ţinea soţul meu la el. El m-a rugat să mă deplasez la Cluj, să găsesc pe un alt coleg, Maga Mihai, student, lucru ce l-am şi făcut. Acesta mi-a spus că luptătorii făgărăşeni trecuseră în Grecia. Urma ca în primăvara următoare, să pornească şi Gavrilă pe acest drum, când Mihai Maga a venit cu vestea că luptătorii se aflau în realitate arestati la Securitate.
Ion Gavrilă a rămas în familia mea ascuns timp de 21 de ani. Mi-a povestit istoria grupului făgărăşean. Ştiam că e condamnat la moarte în contumacie, ştiam că legea prevedea că cine ajută un duşman al poporului, e pasibil de aceeaşi pedeapsă. Deci cunoşteam pericolul la care mă expuneam…
Am muncit cu braţele să câştig pâinea pentru familie, cu veşnica ameninţare că o nenorocire se putea întâmpla oricând. Am încredinţat casa şi familia Maicii Domnului, şi cu această credinţă am păşit într-o nouă încercare a vieţii. Şi-au fost destule situaţii când am ajuns la capătul puterilor.
Astfel, în 1959, de Sfântul Nicolae, 6 decembrie, am fost alungată din casă de miliţie, primărie şi securitate, pentru ca locuinţa să fie dată secretarului Sfatului popular. M-am mutat în prag de iarnă într-o moară părăsită, fără podele, ferestre şi uşi. În dosarul înaintat în 2001 se află acest lucru, confirmat în faţa notarului public printr-o declaraţie a soţiei fostului secretar, care a beneficiat de casă, şi care mai trăieşte şi azi. Am fost astfel deportată timp de 14 ani. Mi s-au făcut perchiziţii de către securitate, şi numai printr-o minune soţul meu nu a fost descoperit. Moara a suferit trei inundaţii, fiind aproape distrusă.
În 1970 m-am îmbolnăvit de meningită, şi am stat patru luni la spitalul din Cluj, îngrijită de profesorul Ioan Gavrilă. Întâmplările celor 21 de ani au fost povestite de soţul meu în cartea „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, şi-au fost relatate în Memorialul Durerii al Dnei Lucia Hossu Longin. De asemenea, faptul că am fost urmărită se află confirmat şi în documentele Securităţii, ca de exemplu: Când în 1969, în suita preşedintelui Nixon, a sosit din America preotul Mircea Toderici, eu i-am dus o scrisoare a soţului meu, în care îi cerea ajutorul, scrisoare care a ajuns pe masa preşedintelui Nixon, şi care a reprezentat salvarea soţului meu când a fost prins în 1976, la Cluj, de Securitate. Soţul meu stând ascuns, a păstrat în continuare şi în această situaţie, legătura cu unii fraţi de suferinţă: Dr. Mârza Pavel, Dr. Gruiţă, Dr. Nosa, Prof. Nicolae Mârza, Prof. Ion Grecu. De multe ori, legătura a fost făcută prin mine. Din casa mea a plecat în 29 iulie 1976 soţul meu la Cluj, şi s-a întors de la securitate peste 6 luni. Eu i-am pregătit raniţa când la 23 decembrie 1989 a plecat la Bucureşti cu intenţia de a contribui la formarea unei armate care să apere Revoluţia. Eu l-am îngrijit şi îndemnat să scrie întâmplările prin care am trecut.
Am renunţat la orice confort şi linişte de dragul idealurilor soţilor mei, şi a prietenilor lor, de dragul adevărului şi al dreptăţii. Am trăit toată viaţa din munca braţelor mele, fără a apela la mila nimănui.
Nu pentru bunuri materiale am cerut să fiu trecută printre luptătorii Rezistenţei anticomuniste, nici măcar pentru o mândrie deşartă. Voiam să se facă drepate şi celor din Rezistenţa anticomunistă.
Aceasta mi-a fost viaţa, la 85 de ani am conştiinţa împăcată că mi-am făcut datoria alături de cei doi soţi ai mei, şi ai fraţilor lor de idealuri. Nu aş fi deranjat nici de data asta pe nimeni, dar mă doare nedreptatea şi nepăsarea. Nu mă gândesc la cei ce coroborează art. 1 cu art. 2 şi cu art. 3, care, lucru sigur, n-au nimic în comun cu Rezistenţa anticomunistă din România. Mă gândesc însă cu groază şi cu adâncă tristeţe că între cei care au decis, cu majoritate de voturi, să fiu exclusă, au fost desigur şi foşti deţinuţi politici, care în piticimea lor, n-au învăţat nimic din istoria României. Căci dacă din expunerea vieţii mele sub comunism atât au priceput că art. 1 nu coroborează cu art. 2 din altă lege postdecembristă, insemnează că nici nu merită să ştie mai mult. E posibil ca între deţinuţii politici consultanţi să fie şi dintre cei cu suflete seci, care nu au fost în stare să trăiască istoria României, şi au fost aleşi anume. Noi am fost luptători, şi nu căutători de titluri.
Declar că îmi retrag cererea trimisa Comisiei cu 5 ani în urmă, şi refuz să fac „plângere” la instanţa de contencios. M-aş simţi încă o dată insultată şi umilită. Dacă ţara are nevoie de noi, cei care am luptat în Rezistenţa anticomunistă, să ne caute în arhivele Securităţii pe cei morţi, şi să ne contacteze pe cei care mai trăim.
Cu stimă,
Gavrilă Ana.
Aceasta a fost declaraţia soţiei mele. În situaţia ei, eu Ion Gavrilă Ogoranu eu cunosc zeci de cazuri asemănătoare, dacă nu chiar mai grave, de pe întreg cuprinsul ţării. Astfel, soţiile luptătorilor Ioan Pop şi Gheorghe Haşu, executaţi în Rezistenţa făgărăşană, nu au reusit să aibă calitatea de soţii de Luptător. Văduva Mariana Macavei n-a putut să obţină în justiţie calitatea de Luptător în Rezistenţă în lotul Dabija din Munţii Apuseni, pentru soţul ei Macavei Traian, şi nici pentru ea ca soţie de Luptător. Aceste femei trăiesc încă, şi pot da mărturie despre acest lucru, despre nedreptatea care li s-a făcut, prin justiţie. Fiica Luptătorului Lupşa din Vrancea, una din cele mai impunătoare grupuri de Rezistenţă, n-a reuşit să obţină pentru tatăl ei calitatea de Luptător în Rezistenţă, nefiind luată de nimeni în seamă. Şi aş putea să mai dau exemple destule. Dacă într-adevăr ţara doreşte să-şi reconsidere trecutul, şi să cinstească Rezistenţa, să ne caute ea pe noi, şi nu să ne oblige să ne umilim în faţa unor Instanţe nepotrivite şi nebinevoitoare.
Cu stimă,
Ion Gavrilă Ogoranu.
Nota mea: Badia a murit la scurt timp, pe 1 mai 2006, urmat, peste doua luni, la 7 iulie 2006, de iubita lui sotie, Ana.
Gasiti toate volumele epopeii lui Ion Gavrila Ogoranu “Brazii se frang dar nu se indoiesc” la Editura Marist, Baia Mare
DOCUMENT CNSAS-PLESITA 1 DOCUMENT CNSAS-PLESITA 2 Are 85 de ani si e verde ca bradul. De altfel, a pribegit printre brazi un sfert din viata sa: 21 de ani in rezistenta anticomunista din munti, cautat pas cu pas de insusi Nicolae Plesita. Cazul lui Gavrila Rusu este la fel de uimitor ca si cel al lui badia Ogoranu, tot Gavrila. Luptatori veterani care certifica ca Romania a avut cea mai indelungata rezistenta armata anticomunista din Europa Centrala si de Est. Scapat de urgia Securitatii timp de 21 de ani, Gavrila Rusu (foto), un roman de legenda care ar trebui tinut pe palme, este lovit acum de… Casa de Pensii. Directia de Munca si Protectie Sociala, Casa de Pensii din Sectorul 5, i-a taiat, fara nici un preaviz, indemnizatia de persecutat politic de catre regimul comunist si, mai mult, i-a dispus sa plateasca din urma “un debit” de 3500 de lei noi. Decizia l-a imbolnavit de inima pe batranul anticomunist. Se intampla in Romania. In primavara lui 1947 a fost condamnat la moarte pentru ca a participat la organizarea grevei generale a studentilor din Cluj din 10 mai 1946 si a condus revolta a 18 sate somesene, ca protest pentru alegerile falsificate de comisarii rusi. Dupa o amnisitiere data de Regele Mihai, grupul sau de luptatori, din “Lotul Zarnesti”, este condamnat din nou, in 1948, la 25 de ani de munca silnica si zece ani de degradare civica. Silviu Brucan cere in organul comunist “Scanteia” sa fie executati prin impuscare. Este cautat de trupele securitatii din perioada ocupatiei bolsevice, in frunte cu locotenentul de atunci Nicolae Plesita. I-a prins bine pentru a scapa de urmarire si faptul ca a facut armata in 1943 la Vanatorii de munte. A luptat mai ales din Piatra Craiului, care, spune partizanul, “e raiul pe pamant, o stiu ca pe propria palma”. “Taranii nu ne tradau sub niciun chip”, mai subliniaza veteranul: “dovada ca am reusit sa scap atatia ani”. Cand a coborat din munti, in 1967, securistii nu l-au crezut ca este el, Gavrila Rusu, zis Visu. Intr-o nota strict secreta, din 1966 – gasita azi la dosarul sau de circa doi metri cubi, aflat la CNSAS – lt colonelul Nicolae Plesita raporta: “Organele noastre urmaresc in actiune pe fugarul PNT-ist RUSU GAVRILA, fugit din tara in 1947 dupa o activitate contrarevolutionara intensa. Din anul 1950 nu se cunoaste nimic despre existenta fugarului, din care cauza suntem ingreunati in urmarirea lui si a legaturilor”- vezi documentul la ZIUA. Intr-o alta adresa strict secreta, purtand semnatura lui Plesita, se afirma ca, “dupa disparitia sa de la domiciliu ar fi intrat intr-o banda inarmata care actiona in muntii Tiblesului; depistat de regiunea MAI Maramures si cu ocazia depistarii ar fi fost impuscat”. Asa ca va inchiputi surpriza organelor de securitate cand, in 1967, s-au trezit in brate cu “dusmanul poporului”. Protejat de americaniDupa ce a aflat ca rusii au fost eliminati, treptat, din sistem si toti detinutii politici au fost eliberati, in anii ’64-’65, Gavrila Rusu a mai stat putin ascuns, ca sa se convinga ca nu e o stratagema a comunistilor. Apoi, in aprile ’67 s-a suit in tren si s-a dus la Bucuresti unde a incercat sa se refugieze la Ambasada Frantei. Acestia l-au refuzat insa si, atunci, s-a dus la Ambasada Americii. Un ofiter american care stia romaneste si era avizat asupra rezistentei din munti l-a preluat si l-a sfatuit ce si cum sa faca. Au stabilit o forma de legatura dupa care s-a deplasat direct la Securitate. Aici, un colonel, Toader, a ramas traznit si l-a pus sa-i povesteasca aventurile sale, spunandu-i “ca oricum nu te mai pot aresta acum”. “Pentru noi esti o adevarata scoala de supravietuire”, i-a mai spus un comandant.
“Brazii se frang, dar nu se indoiesc” Dupa 21 de ani de rezistenta in munti, anticomunistul urmarit pentru “razvratire si insurectie armata” este pe cale sa fie rapus de o decizie aberanta, care, desi a contestat-o printr-o petitie, se aplica. In anul 2005 badia Ion Gavrila Ogoranu a incercat sa-si ia un credit la o banca. Acesta i-a fost respins, pe motiv ca… avea cazier: de “dusman al poporului”. Ulterior, in martie 2006, atat lui Ion Gavrila cat si sotiei sale, Ana, chinuita 21 de ani de Securitate, Ministerul Justitiei le-a refuzat recunoasterea calitatii de “luptator in rezistenta anticomunista”. Cei doi i-au scris atunci ministrului Monica Macovei: “Daca intr-adevar tara doreste sa-si reconsidere trecutul, si sa cinsteasca Rezistenta, sa ne caute ea pe noi, si nu sa ne oblige sa ne umilim in fata unor Instante nepotrivite si nebinevoitoare”. Dupa doua luni s-a stins badia, de inima rea, urmat, apoi, in alte doua luni, de sotia sa, care ii lasase, degeaba, ministrului Justitiei, ultimul sau cuvant: “Daca tara are nevoie de noi, cei care am luptat in Rezistenta anticomunista, sa ne caute in arhivele Securitatii pe cei morti, si sa ne contacteze pe cei care mai traim”. Cei doi eroi au murit lasandu-ne exemplul lor de daruire totala pentru tara, neam si Dumnezeu. “Toata viata mea am fost ocrotit de Dumnezeu, astazi cine domneste in Romania?”, se intreaba camaradul lor, Gavrila Rusu. Nu vrem sa credem ca actualul regim este mai rau decat cel bolsevic si doreste oficial rapunerea tuturor luptatorilor anticomunisti. Asteptam raspunsul de urgenta al autoritatilor.
May 1st, 2010 
VR 
Ion Gavrilă Ogoranu, cavalerul demnităţii româneşti 
Posted in 
Tags: 
