Victor Roncea Blog

Bucureştiul pune în practică teoria moldovenismului, dându-i legitimare juridică. Luând vârtos şi prosteşte securea sovietică în mâini, Statul român îşi taie craca de sub picioare şi creşte în cuprinsul său o minoritate „naţională moldoveană”.

Să mă explic. Toţi etnicii români din Basarabia care îşi redobândesc cetăţenia română, de care au fost privaţi abuziv, sunt trecuţi în Registrele de Evidenţă a Populaţiei României ca fiind de… „naţionalitate moldoveană”! Da, da, de „naţionalitate moldoveană”, oricât de amară ar fi constatarea!

Dacă cineva, oficial român, jurnalist sau simplu cetăţean, se îndoieşte de acest fapt, poate consulta Registrele de Evidenţă a Populaţiei ţinute de primăria Sectorului 1 Bucureşti. Orice român din Basarabia care îşi redobândeşte cetăţenia este luat în evidenţă, în documentaţia Statului român, fără a fi întrebat, ca fiind de cetăţenie română şi de “naţionalitate moldoveană”.

Nu aş fi descoperit această absurditate dacă, în calitate de persoană repusă în drepturile de cetăţean român, nu aş fi mers la Direcţia de Evidenţă a Populaţiei din Bucureşti pentru transcrierea Certificatului de naştere. Oricât am protestat în faţa funcţionarilor acestei instituţii de stat, mi s-a explicat, cu un calm imperturbabil, că, sub aspect juridic, administraţia României îi consideră pe etnicii români de la răsărit de Prut ca fiind de etnia/naţionalitatea trecută în actele sovietice de stare civilă. Chiar dacă nu mi-a venit a crede ochilor, m-am convins pe viu, că într-un vis urât, că pentru funcţionărimea şi birocraţia bucureşteană nu contează că aceşti etnici români nu au fost niciodată întrebaţi de-a lungul perioadei de ocupaţie sovietică asupra apartenenţei lor etnice şi că, în condiţiile politicii sovietice de ştergere a identităţii etnice româneşti, nici nu şi-au putut-o exprima liber, fără atragerea unor consecinţe negative. Abuzurile administraţiei sovietice sunt literă perpetuă de Evanghelie pentru administraţia României de astăzi!

Cu asemenea abordări formalist-birocratice şi neeuropene ale Statului român ne vom putea trezi într-o bună zi cu o ditamai „minoritate naţională moldoveană” în România, a treia după unguri şi ţigani. Degeaba am protestat acum câţiva ani împotriva primirii în Parlamentul de la Chişinău a reprezentanţilor aşa-zisei „Comunităţi a Moldovenilor din România” şi salutării lor oficiale de către fostul spicher Marian Lupu. Degeaba am denunţat la Consiliul Europei iniţiativele antiromâneşti ale comunistului Grigore Petrenco care ţinteau recunoaşterea unei „minorităţi naţionale moldoveneşti” în România. Degeaba am cerut la Bucureşti o Lege euroconformă privind românii de peste hotare şi recunoaşterea juridică a identităţii etnice româneşti pentru toţi românii extrafrontalieri, indiferent de infranimele lor sau de pseudoetnonimele atribuite lor de autorităţile statelor străine. Degeaba am cerut dreptul de a obţine legitimaţii de român, fără efecte extrateritoriale, dar valabile în faţa autorităţilor Statului român. Degeaba.

Subiectul este vechi şi, cu excepţiile de rigoare, nu a prea fost abordat în presa de pe ambele maluri ale Prutului. Am publicat în FLUX, acum patru ani, nişte Marginalii la proiectul Legii privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni. Era o dezbatere publică iniţiată de Ministerul Afacerilor Externe de la Bucureşti, în timpul mandatului ministrului Mihai-Răzvan Ungureanu. Scriam cu acea ocazie că „România, ca şi orice alt Stat naţional, are obligaţii faţă de compatrioţii săi de pretutindeni. În această situaţie este cu neputinţă să trecem cu vederea obligaţiile istorice pe care România, ca modúl politic de bază al Lumii Româneşti, le are faţă de cel de-al doilea modúl – adesea derutat identitar – Republica Moldova. Prima obligaţie este cea a recunoaşterii oficiale, prin lege, a Românilor ca Români, indiferent de locul de reşedinţă al acestora, de cetăţenie, de stare socială, de dialect sau grai, de sub-nume istoric, ştiinţific, regional sau local [1], de confesiune, dacă sunt autohtoni [2] sau alohtoni în spaţiul lor de vieţuire comunitară etc.  Nu mai există astăzi în Europa nici o altă naţiune a cărei identitate să fie subminată, contestată sau falsificată atât de virulent de cercuri politice şi parapolitice de esenţă, aspiraţie sau obedienţă imperială. După cum nu există nici o altă naţiune europeană care ar tolera un asemenea tratament, ceea ce face nefericita dovadă a lipsei de voinţă pentru apărarea şi afirmarea plenară a propriei noastre identităţi. Simţim cu toţii imperioasa nevoie să ni se recunoască filiaţia etnică, lingvistică, culturală şi de multe ori confesională cu patria istorică. Ca ţară-mamă, ţară de rudenie şi patrie etnică [3], România trebuie să-şi dezvolte şi să aplice un cadru legislativ coerent, compatibil cu norma europeană şi practicile notorii în materie.”

Ca reacţie la aceste Marginalii, ministrul Mihai-Răzvan Ungureanu mi-a trimis o scrisoare în care opina că Statul român nu agreează ideea eliberării Certificatelor de origine etnică românească pentru românii de peste hotare, pe motivul că acestea ar putea genera efecte juridice extrateritoriale.

Într-o scrisoare oficială din 11 iulie 2006, adresată ministrului Mihai-Răzvan Ungureanu, aduceam la cunoştinţa oficialului român, următoarele: „Este greu să fiu pe deplin de acord cu Dumneavoastră în subiectul actelor doveditoare a identităţii româneşti liber asumate. Experienţa comunităţilor româneşti băştinaşe din jurul României ne arată, în mod tragic, că românitatea nu este întotdeauna suficient de puternică pentru a nu avea nevoie de acte doveditoare. Şi asta nu atât pentru ea sau membrii ei, cât pentru autorităţile care nu îi permit de fiecare dată să se manifeste plenar! Singurul aspect cu care sunt de acord este cel al necesităţii evitării efectelor extrateritoriale. Proiectul MAE exclude în mod straniu posibilitatea confirmării acestei identităţi cu acte administrative valabile eliberate de organele de stat ale ţărilor străine în care există asemenea proceduri, precum exclude şi posibilitatea confirmării acestei identităţi în procedură judiciară comună în instanţele din afara României sau în procedură notarială”.

Întreaga procedură de dezbatere, aprobare, iar ulterior de modificare a Legii privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni s-a înscris, spre amarul nostru, în aceeaşi logică defectuoasă a neacceptării subordonării juridice a oricăror infranime ale românilor etnonimului generic (şi singurul valabil!) de Român.

Unde mai pui că în cadrul acestor dezbateri unii reprezentanţi ai Partidului Democart-Liberal (PD-L) al domnilor Traian Băsescu şi Emil Boc au scos din joben ideea unei alte minorităţi naţionale în România, cea aromână! Este vorba de deputatul Costică Canacheu, promovat de PD-L într-o funcţie de mare importanţă în Legislativul României, anume în cea de preşedinte al Comisiei de Apărare, Ordine publică şi Siguranţă naţională din Camera Deputaţilor. O altă fruntaşă PD-L, Maria Stavrositu, deputat de Constanţa, atacă România pe acest subiect cu orice ocazie, în ţară şi peste hotare, reclamând Statul român şi cerând recunoaşterea „minorităţii naţionale aromâne” în România. Trebuie să amintim aici că o altă fruntaşă PD-L, Cornelia Cazacu, a dat la APCE votul hotărâtor împotriva românilor din Timoc, inventându-se astfel aşa-zisa minoritate naţională “vlahă”. Logica prăpăstioasă a reprezentanţilor unuia din cele două partide de guvernământ din România (PD-L şi UDMR) a fost că, odată recunoscută „naţionalitatea moldoveană” şi cea „vlahă”, mai rămâne doar un singur pas de făcut până la recunoaşterea „minorităţii naţionale aromâne”. Orice observator atent al dezbaterii va ajunge în mod firesc şi logic la părerea că, din moment ce aceste şi alte persoane au fost şi sunt promovate de PD-L, anume aceasta este politica PD-L (dar şi a UDMR) în raport cu aromânii din România şi cu toţi românii de peste hotare. Neluând niciodată atitudine publică faţă de faptele celor trei înalţi reprezentanţi ai săi (Canacheu, Cazacu, Stavrositu), PD-L face dovada practică a unei politici îndreptate, să-i spunem curat, împotriva identităţii şi unităţii noastre etnice româneşti. O politică de subminare, păguboasă, absurdă care trebuie denunţată şi combătută cu orice ocazie şi oriunde de către orice român.

După ce am fost abandonaţi fără luptă în 1940 (eufemismul „cedare” pentru noţiunea de „laşitate” făcuse chiar carieră în epocă), după ce am fost lăsaţi la cheremul administraţiei sovietice de ocupaţie, după politicile virulente antiromâneşti implementate la răsărit de Prut, după toate frământările noastre identitare canalizate în făgaşul european al dreptului oricărei persoane de a-şi asuma liber identitatea etnică, lingvistică şi religioasă, mai-marii zilei de la Bucureşti ne tratează ca „etnici moldoveni” (persoane de „naţionalitate moldoveană”) şi ne refuză astfel dreptul de a fi români deplini, cum ne-a lăsat Dumnezeu pe faţa pământului. Aceasta este realitatea tristă, din păcate.

În zadar suntem acoperiţi cu discursuri demagogice şi politicianiste, fără finalitate practică, despre „o mare de patru milioane de români” între Nistru şi Prut şi dincolo de Nistru de vreme ce nici unul din autorii unor astfel de discursuri patriotarde, mari şi mici, nu urnesc un deget pentru absolvirea noastră de umilinţa la care suntem supuşi prin perpetuarea în actele Statului român a „naţionalităţii moldovene” inventate şi băgate pe gât de defuncta Uniune Sovietică.

Partidul Comunist Român al Anei Pauker şi al lui Pavel Tkacenko, acea gaşcă interbelică kominternistă care combătea „imperialismul românesc”, poate fi mândru de toate administraţiile post-decembriste de la Bucureşti. Ca etnic român de la răsărit de Prut, restabilit în drepturile mele de cetăţean român constat cu disperată luciditate o continuitate perfectă între politica actuală a Statului român şi cea a PCR-ului kominternist, care susţinea prin cel de-al IV-lea congres al său de la Harkov din 1928 că „România contemporană nu reprezintă prin sine o unire “a tuturor românilor”, ci un stat tipic cu multe naţiuni, creat pe baza sistemului prădalnic de la Versailles, pe baza ocupării unor teritorii străine. Burghezia şi moşierimea din România, înfăptuind propriile lor planuri imperialiste şi îndeplinind totodată însărcinarea puterilor imperialiste conducătoare din Europa de a crea la Nistru un avanpost împotriva URSS, au cucerit Basarabia, Transilvania, Bucovina, Dobrogea şi Banatul (…). În Basarabia, imperialismul român se sileşte să-şi întărească poziţia sa prin românizarea intensivă a moldovenilor care au fost declaraţi drept „români”.”

Acestea sunt gândurile care m-au cotropit săptămâna trecută, când, pentru a-mi ridica Certificatul de naştere românesc, am fost umilit de Statul Român, a-i cărui funcţionari, blindaţi cu nişte absurde reglementări neeuropene, mi-au forţat mâna să semnez, în Registrul de Evidenţă a Populaţiei, că aş fi cetăţean român de „naţionalitate moldoveană”. Acestea sunt gândurile care-i vin în minte oricărui român din Basarabia ajuns într-o asemenea situaţie absurdă. Dacă majoritatea parlamentară de la Bucureşti şi Guvernul instalat de aceasta vor să mă/ne contrazică, să o facă prin ajustarea cadrului legislativ românesc la normele europene în materie de naţionalitate, pentru a ne lăsa libertatea de a ne asuma propria identitate etnică şi de a ne declara ceea ce suntem în realitate, adică Români.

Vlad CUBREACOV, FLUX

[1] Armâni, Aromâni, Basarabeni, Bogdani, Bolohoveni, Bucovineni, Carabogdani, Ceangăi, Ciribiri, Daco-români, Fârşeroţi, Iflaci, Istro-români, Macedo-români, Makedoni, Megleniţi, Megleno-români, Moldoveni, Moldovlahi, Morlaci, Moroşeni, Moţi, Munteni, Olahi, Oşeni,  Rrmâni, Rumeri, Rumâni, Timoceni, Transnistreni, Ţinţari (şi Sinţari = fiii Cezarului /roman/), Valahi, Vlahi, Vlaşi, Volohi, Uflaci, Ulahi şi altele care fac parte din patrimoniul istoric şi cultural românesc şi trebuie recunoscute ca atare. A se vedea precedentele grecesc (cretani, elini, epiroţi, greci, macedoneni, traci etc.), georgian (adjari, georgieni, gruzini, gurieni, imeriţi, iviri, kartvelani, kartlieni, kaheţi, meshetini, mingreli, racea, svani etc.) şi cel evreesc (aşkenazi, evrei, hazari, iudei, israeliţi, karaimi, mozaici, sefarzi, semiţi, taţi, ţafari etc). Dihotomia terminologică în cazul românilor trebuie depăşită prin asumarea, echivalarea semantică  şi subordonarea juridică termenului generic de Român a oricărui alt nume istoric, ştiinţific, regional, local sau echivalent al acestora în alte limbi.

[2] Cum sunt românii din Albania, Bulgaria, Croaţia, Grecia, Macedonia, Republica Moldova, Ucraina, Ungaria şi Serbia.

[3] Termenii utilizaţi, bunăoară, de Consiliul Europei sunt  «kin-State» pentru engleză şi «état-parent» pentru franceză.

Foto: Bogdan Stamatin/Mediafax