Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

Nicolae Manolescu nu va ajunge membru titular al Academiei Române din cauza lui Poulidor

În toamna asta, Nicolae Manolescu şi Eugen Simion şi-au scris câte două scrisori în care se certau pe Academia Română. Citind atent cele patru epistole, am căpătat certitudinea că este nevoie de o Nouă Academie Română.

NICOLAE MANOLESCU CREDE CĂ LITERATURA ROMÂNĂ S-A ÎNFIINŢAT CA SĂ FIE EL DE TREI ORI AMBASADOR UNESCO (şi să nu scoată o vorbă despre aniversarea Cantemir), ca să fie el de trei ori preşedinte al Uniunii Scriitorilor (ca antrenor de poeţi la Ateneul Român), ca să fie el veşnic şi ferice director al revistei România Literară (urmat de directorul general Chifu), ca să fie el “demolatorul” lui Eminescu, în revista plagiatorului Andrei Pleşu (cel cu “etc.” din Corbin), ca să fie el susţinătorul minorului Cărtărescu, el însuşi plagiator şi detractor suficient al lui Eminescu.

MANOLESCU ESTE, ÎNTRE ALTELE, CEL MAI MARE FALSIFICATOR DE IERARHII din toată istoria literaturii române (unele falsificări s-ar putea să provină din nepriceperea la literatura grea).

DE CE NU INTRĂ MANOLESCU ÎN ACADEMIE TITULAR DIN CAUZA LUI POULIDOR? În Istoria lui critică, Manolescu scrie la sfârşitul paragrafului despre Eugen Simion: “Eugen Simion e un fel de Raymond Poulidor (ciclistul francez al anilor 60) al criticii noastre de după război. Lipsa aceasta relativă de curaj se observă şi în tratarea oarecum nediferenţiată a scriitorilor. Dincolo de M. Preda şi de încă unul sau doi senatori de drept ai istoriei literaturii contemporane, toţi ceilalţi sosesc, în reprezentarea lui E. Simion, în pluton compact (în virtutea inerţiei, recurg tot la o metaforă din ciclism). Aceasta se explică prin faptul că E. Simion n-are suficientă vigoare nici în entuziasm, nici în dispreţ. Polemica a practicat-o rarissim şi nerelevant. Aşa cum n-a propus un autor, nici n-a demolat vreunul. Cronicile lui conţin judecăţi cuminţi. Aerul lor este călduţ. Te poţi aştepta din partea lui mai curând la o banalitate decât la ceva şocant. Lipsa preferinţelor e vădită: criticul scrie la fel despre oricine. E un avantaj aici: egalitatea de umoare. Dar şi un dezavantaj: slabul accent emoţional. Un critic care nu-şi dă niciodată în petic, probabil din cauza unui self control perfect, e tot aşa de puţin simpatic ca o femeie splendidă, dar frigidă.”

AŞADAR MANOLESCU ÎL IRONIZEAZĂ PE SIMION DIN TOATE POZIŢIILE. Ba este Poulidor, ba n-are vigoare, ba conduce plutoane, ba e banal, ba nu-şi dă în petic, ba e frigid. Numai că Manolescu va avea surpriza ca Eugen Simion să demoleze, în fine, un scriitor român. Pariez că atât timp cât va trăi Eugen Simion în Academia Română, Nicolae Manolescu va rămâne membru corespondent. Iar Manolescu va deveni, încet încet din ce în ce mai mult membru şi din ce în ce mai puţin corespondent.

DE CE VA DEVENI MANOLESCU MAI MULT MEMBRU? Răspunsul nu poate fi decât simplu. În toată Istoria lui, se dovedeşte a fi un teoretician impotent (chiar absent), un necititor absolut de filosofie (nu dă absolut nici un citat direct din cei doisprezece mari filosofi ai lumii), un frigid în materie de poezie. În materie de Eminescu este necalificat. Din Blaga, Ion Barbu sau Doinas nu poate înţelege nimic. Este incult. Singurul poetastru cu care are comerţ este minorul său preferat, Cărtărescu.

DE CE NU VA DEVENI MANOLESCU MEMBRU PLIN? Fiindcă a plagiat. Nu numai din insuficientul Mihai Zamfir, aşa cum i s-a demonstrat în Jurnalul literar (Manolescu a  plagiat în cartea sa Despre poezie din broşura lui Mihai Zamfir despre literatura portugheză). Ca să dau un singur exemplu, chiar din teza de doctorat a lui Manolescu, numită Contradicţia lui Maiorescu, nivelul mental al omului se exprimă prin următoarea frază demnă de orice Gâgă literar: “Demiurgul îi oferă lui Hyperion marea cu sarea” (citez din memorie). Atât poate să înţeleagă Manolescu din Luceafărul lui Eminescu.

PERSONAL, NU POT SĂ ÎNTELEG DE CE S-A APUCAT NICOLAE MANOLESCU DE CRITICĂ LITERARĂ. Are chiar tupeul să creadă că el stabileşte a patra ierarhie canonică în literatura română, după Maiorescu, Lovinescu şi Călinescu. N-a înţeles nimic nici măcar din versurile ţiganiadei:

“Era de viaţă dătătoare

Cruci acolo şi-evanghelii sfinte,

Moaşte, metanii cu sărindare,

Pósturi cu rugăciuni fierbinte,

Miruri, paraclise, liturghii,

Canoane, aghiasme şi tămâi.”

NEFERICITUL CRITIC AL CENACLULUI DE LUNI NU ÎŞI DĂ SEAMA CĂ NU MAI SUNTEM ÎN DICTATURA CU UN SINGUR CANON. Literatură înseamnă libertate şi este nevoie nu numai de mai multe canoane. Ci chiar de nici un canon. Demonstraţia stupidă a lui Manolescu ar fi că în deceniul opt ar fi dominat el şi Cenaclul de luni şi nu, cum este cumplit de adevărat, Noica şi Şcoala de la Păltiniş. Aşa se scânceşte să afirme şi nefericitul Cărtărescu în improvizaţia cacofonică Postmodernismul românesc, un doctorat trecut cu stalinistul Paul Cornea. Vă dati seama ce putea să iasă când stalinistul Paul Cornea trecea de la Ana Pauker la Nietzsche şi Heidegger. Ce pretenii să am eu la Paul Cornea, când Poulidorul generaţiei ’80, Cărtărescu ca să nu-l numesc, zicea despre Heidegger că umbla cu basca prin cârciumi, exersându-şi hermeneutica. Analfabetul n-avea de unde să ştie că, simbolic, postmodernismul (în cazul că există) ar începe după ce Nietzsche ar fi vestit că: “Dumnezeu a murit.” (interpretat fundamental de Heidegger).

VAI, CUM ÎMI AMINTESC DE O VORBĂ A LUI EMINESCU: “ITALIA L-A DAT PE DANTE, NOI PE PRODĂNESCU…” Etc., Manolescu, Cărtărescu…

Constantin Barbu

va urma

Sursa: Expresul de Sud

• Share
• Tweet
• Pin
• Email