Victor Roncea Blog

În interiorul muzeului, întreaga ambianţă – punctată de o muzică obsedantă, care-ţi înalţă părul pe braţe – îţi vorbeşte despre angoasa şi nefericirea autorului: fişe medicale de internare în spital, scrisori, fotografii stând să zboare, într-atât de clăpăuge sunt urechile kafkiene… Intri, dacă eşti ori snob, ori marcat de opere ca “Procesul” sau “Colonia penitenciară”; dar de ieşit, ieşi la fel de însingurat cum a fost cândva Kafka.

Pe când afară… Ah, ce distracţie e afară, în curtea muzeului, dominată de o mică fântână, înţesată de muşterii universali! Acolo, aidoma unei ilustrări a crezului artistic patapievician (mi s-a înnodat pixul!), o mică fântână arteziană stropeşte avangardist. Dar nu e o simplă fântână, ci una care ilustrează doi bărbaţi goi puşcă, fabricaţi din discuri metalice suprapuse, apa ţâşnind arcuit, din organele lor genitale, dirijate birjăreşte cu mâna.

Bărbaţii metalici urinează sictirit, iar când jetul dă semne că nu mai are suflu, discurile suprapuse le imprimă mişcări laterale, ca şi cum şi-ar scutura organele, pentru a-şi finaliza opera urinară. Apoi, ciclul este reluat de la capăt, cu egală aprindere.

Ca dovadă că prostul gust este universal, turişti din toată lumea se îmbrâncesc pentru a se poza lângă masculii de oţel, cu mâna încleştată pe sexele lor semeţe. Ce freamăt, cât vuiet! Merită să baţi drumul până la Praga! – îşi spun pacienţii turistici, râzând pe toate limbile, în special pe croncănitul imposibil care e japoneza. Alături, cum spuneam, prin clădirea muzeului, bate un vânt depresiv, vestind un nou sezon tebecist.

Când am părăsit terenul dedicat lui Kafka, m-am gândit cu multă seriozitate că Patapievici trecuse înaintea mea prin Praga, pentru a ţine o conferinţă unui grup de artişti cehi, cu tema lui preferată: “rolul organului sexual bărbătesc în arta contemporană”.

Orgoliul lui Daneliuc, minunea lui Caranfil şi avortonul lui Mungiu

de Cătălin Mihuleac
Taraful naţional al criticii noastre cinematografice s-a scărpinat sub căciuloiul brumăriu de oaie şi a tâmplărit o scară cu zece trepte, pe fiecare treaptă cocoţând un film românesc. Numai că socoteala nu s-a potrivit, două filme de-ale lui Daneliuc trebuind şterse din clasament, deşi fuseseră iniţial postate, întrucât regizorul lor s-a opus radical, cerând omiterea “din statistica ofensatoare, de fapt imbecilă, lucru pe care mi-l conferă Legea Dreptului de Autor”. Pentru Daneliuc, scara construită de taraful de critici e un act grobian de manipulare a opiniei publice: “Se alege Pintilie sau altul bun în faţă, unul pe la coadă, ca să fie împinse persoane din punct de vedere cinematografic nule”.

Daneliuc are nasul fin, dacă ne gândim, de pildă, că din scara amintită nu lipseşte pelicula lui Mungiu, un avorton artistic la a cărui împingere în faţă au asudat din răsputeri băieţii cu ochii limpezi ca albastrul de Voroneţ. Afirm cu mâna pe inimă că e ceva necurat cu zarva exagerată din jurul acestui avorton de film; ca exemplu, după ce mi-am exprimat părerea despre el în paginile “Adevărului”, am fost concediat sec de la ziar, de către jurnaliştii, la prima generaţie în pantofi, Ciocăzanu & Cartianu.

În pamfletul “Sub duş, cu geniul Mungiu”, publicat la 18 aprilie 2008, caracterizam avortonul mungist ca “borţos, anost, nesărat şi necinematografic”, recomandându-i regizorului să se ţină la fereală de un maestru ca Nikita Mihalkov, “căci de-l găbjeşte rusul, îi trage sigur câteva şuturi în partea cu care creează”. După câteva zile, a venit concedierea, semnată de bossul editorial, care îşi încheia mesajul cu urarea, de-o necuprinsă parşivenie, “o seară plăcută”. Aşa de plăcute să fie toate serile matale, cumetre, cum a fost aia pentru mine!

Previzibil, din “Best of”-ul cinematografic românesc lipseşte halucinantul, subtilul, emoţionantul, inteligent de rotundul film al lui Caranfil, “Restul e tăcere”. Trecând peste faptul că taraful de critici a considerat că prea multă frumuseţe poate dezechilibra până la răsturnare scara, e mult mai onorant pentru Caranfil să stea lângă Daneliuc, decât lângă Mungiu.