UPDATE: Pomenirea Preacuviosului Părinte Justin Pîrvu, Mănăstirea Petru Vodă, 11 iunie 2016:
In Memoriam Părintele:
“Viaţa Cuviosului Părinte Justin – Volumul I: 1919-1964. Naşterea unui Sfânt”, apărută astăzi sub egida editurii Mănăstirii Petru Vodă, este o ediţie cu totul inedită: include materiale pentru prima dată sub lumina tiparului, atît autobiografice ale Părintelui Justin, cît şi cele selectate din arhiva CNSAS, transmite Mănăstirea Petru Vodă. Astăzi, 11 iunie 2016, Mănăstirea Petru Vodă săvârşeşte pomenirea Părintelui Justin la trei ani de la trecerea sa la cele veşnice, pe 16 iunie 2013.
Viaţa Părintelui Justin. Vol.1: 1919-1964. Naşterea unui Sfânt
Săvîrşind pomenirea Prea-cuviosului Părintele nostru Justin Pârvu, stareţul, ctitorul, mărturisitorul, mucenicul, păstorul turmei lui Hristos şi voievodul românilor, pe care i-a iubit precum a poruncit Mîntuitorul (Ioan 13:34), Mănăstirea noastră este alături, întîi de toate, de toţi ucenicii Părintelui, din întreaga lume ortodoxă, din ţară şi de peste hotare, în viaţă sau mutaţi la Domnul, toţi cei care se nevoiesc ori s-au nevoit cu bună înţelepciune întru iubirea de Dumnezeu. Gîndul inimii noastre, cîntînd “Bucură-te!” Părintelui Justin, se îndreaptă, aşa cum Părintele şi-a dorit, către toţi fraţii lui de suferinţă şi de proslăvire, toţi cei ştiuţi şi neştiuţi care au mărturisit pe Hristos în temniţele ateiste de la Gherla, Piteşti, Aiud, Baia Sprie, Canal, Periprava, Vaslui, Suceava, şi pretutindeni unde s-a rostit, cu preţul chinurilor şi chiar al vieţii, rugăciunea Tatăl nostru…, Doamne Iisuse…, sau Prea-sfîntă Născătoare de Dumnezeu…, de către mucenicii acestui neam binecuvîntat şi prigonit. Sufletele noastre sînt alături de toţi fiii duhovniceşti ai celor ce, prin mila şi spre slava lui Hristos supravieţuitori ai acelor temniţe, au zidit neamul întreg prin rugăciunile lor fierbinţi, viaţa lor exemplară, bisericile şi mănăstirile lor, cărţile şi cuvîntările lor.
La 3 ani de la mutarea la Domnul a Părintelui, la aproape un centenar de la Unirea românilor de la 1918 şi la un pas de un important Sinod inter-ortodox, rugăciunile noastre, urmînd porunca testamentară a Părintelui Justin, se îndreaptă către cel mai important subiect al momentului de răscruce la care se află Biserica şi Ţara: unitatea. Unitatea de credinţă dintre Biserica Triumfătoare (toţi Sfinţii din toate timpurile) şi Biserica Luptătoare (toţi ortodocşii din toate colţurile lumii de azi) e braţul vertical, iar unitatea de trăire, simţire şi cugetare a tuturor românilor din istorie şi de azi e braţul orizontal al Crucii purtate, propovăduite, ridicate şi proslăvite prin şi de către Părintele Justin al românilor.
Mai mult decît orice, Părintele Justin a reuşit ca nimeni altul să unească inimile tuturor celor ce cred întru dreapta-slăvire şi dreapta-vieţuire a poruncilor Domnului Hristos. Îi auzim glasul păstoresc mai limpede ca niciodată, la ceasul în care întreaga lume ortodoxă se pregăteşte de mărturisirea dreptei-credinţe (sau de cea-de-pe-urmă prigoană), îndemnînd la permanenta rugăciune a inimii, singura care poate da, în vîltoarea ispitelor de azi, discernămîntul de a şti şi a face Voia Domnului. Îl auzim amintindu-ne de cît de mult ne iubeşte Domnul şi Maica Sa, mereu îndemnîndu-ne la dragostea cerească şi desăvîrşită, pe care a gustat-o “suind din slavă în slavă”.
Îl auzim chemîndu-ne să nu ne temem decît de Dumnezeu şi să fim în Biserica Sa – căci nu există unitate decît în Duhul Sfînt, iar cel ce nu ascultă de Biserică “să vă fie vouă ca un păgîn şi ca un vameş”. Dimpreună cu cei 318 Sfinţi Părinţi de la Primul Sinod Ecumenic, de praznicul cărora s-a săvîrşit, îl auzim pe Părintele despărţind Adevărul de minciună, Ortodoxia de eres, şi pe oameni socotindu-i “după faptele lor”: înşelaţii prigonitori – de fericiţii prigoniţi, exaltaţii materialismului dialectic – de următorii Sfinţilor; necruţător cu primii şi tainic desfătător pentru cei de-ai doilea. Îl vedem pe Părintele Justin lucrînd, azi mai mult decît pe cînd era în trup: iconomisind mîntuire, sporind întru popor nădejdea, credinţa şi dragostea, săvîrşind minuni peste minuni, adumbrind, vestind, vindecînd, luminînd, mustrînd, bucurînd, înviind, pe toate primindu-le în dar de la Dumnezeu, precum este scris.
Viaţa Părintelui Justin – Volumul I: 1919-1964, astăzi apărută sub egida editurii Mănăstirii Petru Vodă, este o ediţie cu totul inedită (prin faptul că include materiale pentru prima dată sub lumina tiparului, atît autobiografice ale Părintelui Justin, cît şi cele selectate din arhiva CNSAS). Importanţa acestui volum va stîrni interesul aghiografilor Noilor Mucenici şi Mărturisitori ai secolului XX, pleromei credincioşilor de toate limbile (în curînd disponibilă şi în limbile de circulaţie), ucenicilor ortodocşi români sau din alte ţări, dar şi generaţiilor viitoare ale acestui neam român şi ortodox care vor dori să vadă prin cîte chinuri a mărturisit plăcutul lui Dumnezeu Justin Pârvu credinţa sa în Evanghelia, Revelaţia şi Predania Domnului Iisus Hristos, şi prin cîte minunate întîmplări a trecut Domnul pe robul Său în aproape un veac de vieţuire. Punînd în paralel faptele şi cuvintele cuviosului cu cele ale prigonitorilor săi în cursul a aproape două decenii de temniţă şi muncă silnică primite pe nedrept de la oameni posedaţi şi răbdate cu bărbăţie de mucenic, cartea se adresează oricărui iubitor de adevăr care vrea să vadă cum “lumina străluceşte în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”.
Cartea poate fi cumpărată de la pangarul Mănăstirii Petru Vodă ori prin comandă online (în curînd şi la librăria Sophia).
Pomenirea a 3 ani de la mutarea la viaţa cea veşnică a Părintelui Arhimandrit Justin Pârvu va fi anul acesta (2016) Sâmbătă, 11 Iunie. Liturghia arhierească va începe la ora 9 (ora României) şi va fi urmată de slujba Parastasului.
Sursa: Mănăstirea Petru Vodă
Emoţionatele mărturisiri ale jurnaliştilor Valentin Ţigău şi Simona Lazăr despre ce înseamnă să slujeşti adevărul şi presa românească în teritoriile ocupate Basarabia şi Bucovina, însoţite de un cuvânt întregitor al reputatului analist Corneliu Vlad:
Asociatia Civic Media & Basarabia-Bucovina.Info au decernat, joi seara, la Clubul Taranului Roman, jurnalistilor Simona Lazăr si Valentin Tigau, PREMIUL MILE CARPENISAN “pentru activitatea prodigioasa in slujba Adevarului si a Valorilor Romanesti”. Ceremonia a avut loc la manifestarea organizata In Memoriam bucovineanul Drept intre Popoare Traian Popovici de inimosul avocat Mihai Nicolae de la Fundatia Fratii Golescu. Distinctia a fost inmanata de analistul politic, Corneliu Vlad.
În urmă cu 7 ani, călătoream în sudul Basarabiei (teritoriu aflat astăzi în Ucraina), căutând să ajung în cât mai multe dintre cele 21 de sate locuite compact de români. N-am reușit să ajung decât în câteva dintre ele, dar fiecare loc și fiecare om și-au lăsat profund amprenta asupra mea. Doi ani mai târziu, dorind să reiterez călătoria, am aflat cu surprindere că mi s-a… interzis intrarea în Ucraina, pentru 5 ani. „Vinovată” eram pentru articolele mele despre românii din regiunea Odessa. https://romanii-de-langa-noi.blogspot.ro/ Această interdicție mi-a oprit – ori poate doar mi-a întârziat – cunoașterea teritoriilor locuite de români din Bucovina de Nord, Maramureșul istoric de dincolo de Tisa, Transcarpatia,și a dus la amânarea unui proiect de documentare despre cetățile strămoșești de la Nistru. Pe 3 mai, Ziua Mondială a Libertății Presei, am fost anunțată că, alături de Valentin Țigău (Radio România Internațional) am primit Premiul pentru Curaj și Excelență în Jurnalism „Mile Cărpenișan” (acordat de Asociația Civic Media și Basarabia-Bucovina.Info). Onorant și angajant, un astfel de premiu, pentru cineva care crede că „român, românism, românitate” nu este o familie de cuvinte agresivă, ci una caldă, cu brațele deschise pentru îmbrățișare. Festivitatea de premiere a avut loc joi, 2 iunie, la Clubul Țăranului Român, în cadrul unui eveniment care l-a comemorat pe cel din urmă primar român al Cernăuțiului, Traian Popovici, care se stingea din viață la 4 iunie 1946, pedepsit pentru că era… român. Un român care salvase aproape 20.000 de evrei din Cernăuți și împrejurimi de la deportare. Un român care a primit, ca recunoaștere a meritelor sale, titlul de „drept între popoare“.
Institutul “Fraţii Golescu” pentru românii de pretutindeni organizează împreună cu partenerii săi, joi, 2 iunie 2016, orele 18.00, la Clubul Ţăranului Român din cadrul Muzeului Ţăranului Român, omagierea Dreptului între Popoare al Statului Israel, românul Traian Popovici, fiu de preot, primar de Cernăuţi şi salvator a circa 20.000 de evrei (conform plăcii de pe mormântul său, 25.000 – vezi Wikimedia).
Evenimentul cuprinde şi premierea ziariştilor Radio România Simona Lazăr şi Valentin Ţigău cu Premiul “Mile Cărpenişăn” de către Civic Media şi Basarabia-Bucovina.Info. Ceremonia va fi oficiată de către reputatul jurnalist Corneliu Vlad împreună cu avocatul Mihai Nicolae, preşedintele Institutului “Fraţii Golescu”. Premiul, anunţat pe 3 mai, de Ziua Libertăţii Presei, este conferit In Memoriam Mile Cărpenişan şi se acordă pentru al şaptelea an consecutiv.
Evocarea primarului TraianPopovici, la 70 de ani de la încetarea sa din viaţă va fi urmată de proiectarea filmului documentar “Adeverinţă pentru viaţă” realizat de Iurie Levnic,
directorul Centrului Bucovineean de Artă pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Românești din Cernăuți.
Potrivit biografilor evrei ai lui Traian Popovici, fiul de preot ortodox a fost un primar cu puternice sentimente naţionaliste. Născut în Bucovina la 17 octombrie 1892 el a murit din motive mai puţin cunoscute în urmă cu 70 de ani, la 4 iunie 1946, la nici 54 de ani şi la 3 zile de la executarea “lotului” Ion Antonescu de către bolşevici. În 1969, Institutul Yad Vashem îl proclamă Drept între Popoare, pentru contribuţia sa definitorie la salvarea a mii si mii de evrei, devenind primul român ale cărui merite deosebite din perioada războiului sunt recunoscute de Israel. Între cei 60 de români ce poartă această distincţie se mai află Regina Mamă Elena şi Raoul Şorban. Alţi români sunt omagiaţi la secţiunea Moldova.
Conform Wikipedia, la cererea lui Traian Popovici, “mareșalul Antonescu, a consimțit la o exceptare de până la 20.000 de suflete de la evacuare, printr-o convorbirea telefonică cu guvernatorul, acesta ordonând sistarea deportărilor pe o perioada de 4 zile pentru întocmirea listelor acestora.
Descrierea comunicării acestei hotărâri:
Scena dramatică pe care am trăit-o în clipa când le-am adus vestea de nădejde, o socot cea mai solemnă, cea mai mișcătoare din viața mea și nu cred ca viitorul să-mi fi rezervat o alta mai măreață.Rabini bătrâni, intelectuali de toate vârstele, fruntași din toate compartimentele vieții sociale, negustori, muncitori, cu un cuvânt întreaga suflare, a izbucnit în plâns alinător, a îngenunchiat binecuvântând pe Dumnezeul lor, mulțumind cerului pentru îndurare, Mareșalului pentru grație, iar mie încercând să-mi sărute mâinile, picioarele și pulpana hainelor. Nu totdeauna lacrimile rușinează pe un bărbat. În clipa aceea, emoționat de această izbucnire spontană de gratitudine, m-au podidit lacrimile și am plâns și eu, „părintele orașului”.
— Traian Popovici, “Spovedania”
În baza a 179 de liste, numite “autorizații Calotescu”, 5619 capi de familie, însumând 16.569 de persoane din ghetoul din Cernăuți au fost salvate de la deportare. Alți 3120 de evrei au primit “autorizații Popovici”, ce le-au permis să se întoarcă în casele lor după ce fuseseră forțați mai înainte sa se mute în ghetou.”
Înaltpreasfințitul Justinian Chira, Arhiepiscopul Maramureșului și Sătmarului, născut la 28 mai 1921, monah din 1942 și episcop din 1973, bucură de decenii întregi văzduhul Ortodoxiei cu limpezimea și tăria chipului său de Părinte, care își iubește copiii și, pentru aceasta, îi învață adevărul.
Unele dintre cuvintele însuflețite de Duhul Sfânt cu care Înaltpreasfinția Sa a mângâiat și a vindecat inimile atâtor oameni au văzut lumina tiparului în cărți precum: „Viața Maicii Domnului”, „Darurile Bisericii”, „Apel la conștiință”, „Drepturile copilului”, „Harul și Adevărul”, „Gând și suflet românesc”.
Iubind omul, pentru demnitatea și frumusețea date de chipul lui Dumnezeu în el, Înaltpreasfințitul Justinian iubește monahismul într-un chip deosebit. Cuvintele pe care le adresează monahilor cântă frumusețea și demnitatea vieții la care sunt chemați și reprezintă o laudă către Preasfânta Treime. Cuvintele sale către obștea Putnei alcătuiesc al doilea volum din colecția „Crinii țarinii”, intitulat „Trăiți frumos și-n bucurie”, publicat în 2014.
Iubirea de țară
E tare frumoasă țara noastră! Eu sunt încântat, foarte încântat, atunci când îmi văd țara. Pe timpul ocupației, pe timpul regimului comunist, nu mă bucuram de țară. România mi se părea o țară străină. Dumneavoastră sunteți mai tineri și poate nu înțelegeți – din ’40 până-n ’44 a fost ocupația ungurească, deci țara mi se părea un spațiu străin. Din ’44 a venit regimul comunist, până în 1989. Țara mi se părea tot un spațiu străin. În ziua de Anul Nou din 1990 am fost chemat la o ședință a Sfântului Sinod. Când am ieșit pe poarta Episcopiei am avut deodată sentimentul că sunt în țara mea, după atâția ani de zile. Și am privit-o… Eram fericit, parcă aveam sentimentul că am în față chipul mamei mele. Am avut sentimentul că am în față țara mea, orașul meu. Și de atunci până acum așa simt.
Călăuzele
Eu din tinerețe m-am axat pe două cuvinte din Scriptură. Nu m-am trudit să stau ani de zile în bancă la nu știu care facultate, dar am găsit mai mult decât dacă aș fi stat în fața unui profesor. Mi-am ales aceste două cuvinte. Primul, de la Matei. Foarte frumos! Zice Mântuitorul: „Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre” (Mat. 11, 29). Fiul lui Dumnezeu ne dă soluția, fiți atenți! Aceasta a fost învățătura după care m-am condus toată viața. N-am ajuns-o nici acum; nu-s blând, nu-s nici smerit, dar lupt și doresc, însetez să împlinesc cuvântul acesta al lui Hristos.
Iar de la Luca am reținut încă un cuvânt, tot foarte frumos, atunci când spune Mântuitorul: „Așa și voi, când veți face toate cele poruncite vouă, să ziceți: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luc. 17, 10). Poate atunci cineva să se mândrească, să îl cucerească duhul mândriei? Nu facem altceva decât ceea ce suntem datori să facem, nu facem nimic în plus. Dimpotrivă, de multe ori nu facem cât am fi datori să facem. Eu m-am condus după aceste două cuvinte. Când eram ca voi, mai tânăr, aveam scris pe pereții chiliei: „Învățați-vă la Mine, că sunt blând și smerit cu inima…” Nici acum, la 88 de ani, nu mă pot lăuda că împlinesc în totalitate această poruncă. Dar mă străduiesc.
Sfânta Scriptură
Este foarte important, fraților, să ne dăm seama că în Scriptură găsim răspuns la orice întrebare. Eu, când am o problemă, de orice natură, și nu știu ce atitudine să iau, întotdeauna caut răspuns în Sfânta Evanghelie, în cuvintele Mântuitorului. Cum vede Hristos, cum ar rezolva El problema aceasta? În Sfânta Scriptură sunt multe lucruri delicate, depinde cum le interpretezi. Aici sunt foarte necesare scrierile Sfinților Părinți, pentru a ne ajuta să înțelegem Scriptura.
Rugăciune și viață
Pentru mine, viața duhovnicească este viața normală. Rugăciunea este un act firesc. Omul, în sensul curat al cuvântului, este o ființă care se roagă, care dialoghează cu Tatăl Ceresc. Rugăciunea nu trebuie să fie ceva mecanic. Ea nu se face obligatoriu numai după Ceaslov și Psaltire. Rugăciunea trebuie să fie în primul rând vie, să fie imprimată în gând și în suflet și în inimă. Aceasta este rugăciunea adevărată. Dacă le faci repede, după texte, numai ca să fie zise, înseamnă că nu ai făcut mai nimic. Textele le poți spune artificial, cu mintea foarte împrăștiată. Sfinții Părinți au avut, în primul rând, această legătură directă cu Dumnezeu, au avut dialogul lor interior cu Dumnezeu.
Viaţa veşnică
Eu tot timpul mă străduiesc să nu mă abat de la cuvântul lui Dumnezeu. Mă străduiesc să nu am în gândirea și în credința mea nimic care să nu fie autentic evanghelic, care să nu coincidă cu învățătura lui Hristos, cu gândirea lui Dumnezeu. Asta pot spune la vârsta de 92 de ani. Și, de aceea, în fața infinitului stau liniștit. Pentru mine, moartea e un fapt foarte mărunt. Eu știu că eternitatea depășește moartea. Mulți dintre Sfinții Părinți îi îndeamnă mereu pe călugări să se gândească la moarte. Eu spun altceva: să se gândească la viață, nu la moarte. Moartea este un popas, după care urmează viața veșnică. Moartea ne ia pe sus, e un moment. La viață, la eternitate, la asta trebuie să ne gândim. Și atunci nu vom păcătui, fiindcă știm că avem de înfruntat veșnicia.
Volumul poate fi descărcat integral (PDF) de AICI.
Material publicat în numărul din acest an al revistei „Cuvinte către tineri”, editată de Mănăstirea Putna
In 2011, cu ocazia implinirii a 90 de ani, IPS Justinian Chira spunea:
“In ziua de 28 mai, de ziua mea de nastere, ziua de nastere a multora dintre voi, avem datoria sa ne amintim de mama si de tata. Am avut un tata fiecare, din samanta lui am venit pe lume, care ne-a iubit foarte mult, ne-a crescut pe bratele lui, din sudoarea fruntii lui, dar mai ales am avut o mama. E deosesbit de important sa avem o mama care te iubeste si cand nu mai existi. Totdeauna cand am vorbit cu soldatii care au fost pe front si imi povesteau de ranitii care erau in ceasul mortii ca o strigau pe mama: Mama, mama, unde esti? Pe mama o striga omul cand moare. Imi aduc aminte de mitropolitul Antonie de la Sibiu, a avut langa el o maicuta si imi povestea ca in ceasurile lui cele mai grele de suferinta o striga pe mama, cu numele ei a murit pe buze. De aceea de ziua mea de nastere imi aduc aminte de mama mea, Maria, care a purtat numele Maicii Domnului si care a fost o sfanta.”
Fotografie din Arhiva Părintelui şi a Ziarului Lumina cu Părintele Dumitru Staniloae la Rohia alături de Stareţul Justinian Chira, în 1958. Şi un interviu de Dumitru Manolache:
“În fiecare inimă este lăcaşul lui Dumnezeu”
L-am vizitat în această iarnă la reşedinţa din Baia Mare pe Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop Justinian Chira, Episcopul ortodox român al Maramureşului şi Sătmarului, cu care am purtat o lungă discuţie despre copilărie, viaţă, moarte, înviere, amintiri, oameni şi locuri. De la înălţimea veacului pe care l-a străbătut, Înalt Preasfinţia Sa mărturiseşte simplu şi luminos o continuă şi totală slujire lui Dumnezeu şi semenilor. Fiecare clipă, fiecare cuvânt împărtăşit nouă pot fi tot atâtea file de Pateric pe care, la rându-ne, cu bucurie, le-am consemnat pentru a vi le oferi.
Înalt Preasfinţia Voastră, ce este copilăria? Are vreo semnificaţie faptul că v-aţi născut în Duminica Mare?
Copilăria este epoca cea mai sfântă pe care a avut-o Adam înainte de a cădea în păcat. Atunci a trăit adevărat copilul care a generat toată suflarea omenească.
În sat la mine, Duminica Tuturor Sfinţilor, de după Pogorârea Duhului Sfânt, este numită Duminica Mare. Mama mereu îmi spunea că m-a născut într-o zi cu multă lumină, când intrau preoţii în Sfânta Liturghie. În sunetul clopotelor m-a născut mama, în anul 1921. În sat trăia o moaşă bătrână. Ea a asistat la naşterea mea. M-o luat moaşa de un picioruş, aşa, şi m-o dus în faţa mamei şi i-o spus: „Nepoată, că moaşa îi zice la lehuză nepoată, ai născut un fecior. Ăsta a fi a ajunge om mare!“ Şi cuvântul acesta s-o răspândit în tot satul. Şi când eram mai mare, se uita lumea la mine parcă cu alţi ochi, deşi eu nu eram cu nimic diferit de ceilalţi copii.
La mănăstire, ca omul care pleacă la lucru
Când aţi simţit că trebuie să-L slujiţi pe Dumnezeu ca monah?
Permanent. De multe ori începeam să plâng de dor. Mi-era foarte dor de o ţară. Şi eu ştiam că sunt născut pentru această ţară. Dar nu ştiam unde şi ce e. Asta era în mintea mea când eram copil.
La 16 ani, am vrut să plec la mănăstire. Dar mama şi tata m-au rugat să nu-i las singuri. Şi n-am putut rezista la porunca lor.
Când a murit tata meu Ilie, eram singur cu el. Era bolnav. Slăbit. M-a rugat să-l punem jos, în faţa casei. Bătrânii din satele noastre, în ceasul morţii, sunt culcaţi în faţa casei pe pământ.
Era noiembrie. Mama era plecată la surori. Şi tata m-a chemat şi m-am aşezat în genunchi, acolo unde era el culcat. Mi-o spus sever: „Să ai grijă de mă-ta!“. Şi m-o tras la pieptul lui. Şi cu amândouă mâinile, tata Ilie, de 66 de ani – care nu ştia carte, ca şi mama – m-a binecuvântat pe cap, ca un episcop. Şi după aceasta, mi-a poruncit: „Citeşte-mi Paraclisul!“ Am rămas mirat de unde ştia tata de Paraclis. Pentru că la noi în sat nu se citea la biserică niciodată Paraclisul. Şi am luat o carte veche, cu literă chirilică, o aveam în casă, şi cu cartea pe faţa tatălui meu am început să citesc „Paraclisul Maicii Domnului“. Am citit o pagină, două şi am simţit că tata o adormit. N-am ştiut, domnule, nici un moment când a murit. Tata nu a murit. Tata a adormit.
La vârsta de 20 de ani, am decis să plec la mănăstire. Aşa cum pleacă omul la lucru dimineaţa. Aşa am plecat eu. Am ieşit din casă în zori. Şi mama m-a întrebat: „Unde mergi, dragul meu?“, că era bolnavă pe pat. Cu trei zile înainte îi spusesem că peste trei zile merg la mănăstire. Şi mama s-a bolnăvit de supărare. „Merg numa până afară“, i-am răspuns. N-am îndrăznit să-i spun că plec definitiv, pentru că credeam că dacă spun aceasta moare.
Am ieşit din casă, m-am oprit la marginea satului, m-am uitat înapoi, am văzut că răsare soarele, mi-am făcut cruce şi am zis: „Amin! Niciodată înapoi nu mă întorc“.
Şi aţi ajuns la Rohia…
Eu nu cunoşteam Rohia. Dar am plecat totuşi spre… Mănăstirea Rohia! Când am ajuns, pe înserat, mi-a făcut o impresie sinistră.
Am intrat şi am spus: „Am vinit că vreau să intru la părintele stareţ“. Şi am intrat la părintele stareţ Nifon Matei. Stătea pe scaun. „Eu sunt Ion, de care duminică v-o vorbit preotul din sat că vreau să vin la mănăstire.“ „Ştiu, ştiu“, zice. „Am vinit că vreau să rămân la mănăstire“, spun eu. Şi stareţul mi-o zis, aşa, foarte blând: „Păi să videm dacă te-om pute primi! De ţi-a plăcea…“. „Dar eu am vinit să stau la mănăstire!“, zic. „Bine, bine, am înţeles. Lasă, stai un pic pe aici şi să vedem dacă îţi place“, spune dânsul. Şi atunci eu am repetat a treia oară, plângând: „Dar eu am vinit să stau la mănăstire!“ Şi atuncea stareţul s-o ridicat, m-o strâns la piept zicând: „Bine draguâ meu! Eu ţi-am spus ca să stai puţin, ca să videm dacă rămâi. Dacă tu ţii, te primesc. Când începi?“ „Acum!“, i-am răspuns hotărât. Asta a fost intrarea mea în mănăstire.
După ce am ieşit de la stareţ, am auzit deodată toaca. Acesta a fost momentul în care s-o deschis cerul, s-o făcut lumină. Şi această lumină nu s-a stins în sufletul meu până astăzi.
Şi totuşi aţi rămas singur în mănăstire în 1959…
În 1944, a murit stareţul. Şi atuncea, din lipsă de altceva, am rămas eu stareţ. Odată cu Decretul din 1959, am fost de mai multe ori ameninţat de Securitate, ca să plec de la Rohia. Dar eu eram decis, că orice s-ar întâmpla să rămân. Pe 30 octombrie 1959, au plecat ultimii fraţi. Eram 16. Am săvârşit Sfânta Liturghie împreună, apoi am ţinut Vecernia, cu rugăciuni pentru toţi. După cină, ne-am despărţit, spunându-le: „Plecaţi, dar cu sufletul să rămâneţi aici!“.
Pe la ora 11:00 noaptea, au plecat toţi. Unii pe drumul spre sat, alţii spre Lăpuş, alţii spre Boiereni. Şi eu am rămas singur în faţa bisericii, în întuneric. Atunci mi-a rămas absolut pustiu sufletul.
La o săptămână, a venit primul secretar de la Lăpuş, tovarăşu’ Rusu. Un miner fără nici o pregătire, foarte rău. Mi-a propus să plec şi eu. Să fac cerere că de bună voie plec din mănăstire!
I-am spus: „Eu nu plec!“ „Dacă nu pleci, avem noi alte mijloace cu care să te facem să pleci!“, mi-a răspuns. Şi atunci, l-am întrebat: „Tovarăşu’ prim secretar, dumneata eşti membru de partid?“ „Cum mă întrebi aşa ceva? Păi, eu sunt primu’ secretar al raionului.“
„Tovarăşu’, repet: eşti membru de partid?“ „Sigur că sunt! Şi ce-i cu asta?“ „Dumneata, domnu’ Rusu, faci ce vrei sau faci ce-ţi porunceşte partidu’?“ „Ce-mi porunceşte partidu’ fac!“ „Dumneata ştii cine îmi porunceşte mie? Episcopia! Biserica! Dacă Biserica îmi dă poruncă să viu la dumneata la raion să-ţi păzesc porcii, o fac! Dar să am poruncă de la Biserică. Nu de la dumneata!“, i-am spus hotărât. După acest cuvânt, a lăsat capul în pământ, s-a întors şi o plecat şi niciodată nu o mai venit!
Moartea este o sărbătoare. La fel şi viaţa
Ce reprezintă Maramureşul pentru Înalt Preasfinţia Voastră?
Este spaţiul sacru în care m-am născut. O ţară necolonizată niciodată. Noi suntem urmaşii dacilor liberi.
Spuneaţi cândva că „moartea este o sărbătoare“. De ce? Dacă moartea este o sărbătoare, atunci ce este viaţa?
Moartea e o sărbătoare, pentru că moartea nu este moarte. Viaţa tot sărbătoare este. După învăţătura lui Hristos, moartea nu este decât o trecere în altă lume. Este continuare a vieţii. Un început al marii sărbători care se termină pe pământ şi se continuă după despărţirea sufletului de trup şi trecerea noastră în Împărăţia lui Dumnezeu.
E un moment solemn moartea! Miliarde de oameni au trecut prin această poartă. Putem noi s-o ignorăm, s-o dispreţuim? Se vorbeşte acuma aşa mult despre sfârşitul lumii! Este absolut o înşelare de la diavol acest lucru. Sfârşitul nu-l decidem noi. Aceste lucruri le ştie numai Tatăl. Şi numai când decide Tatăl, atunci va fi sfârşitul lumii.
Mi-am amintit de o poveste tulburătoare despre moarte şi înviere. Aceea a lui Alexandru…
Este unul dintre cele mai importante momente din viaţa mea. Eram stareţ la Rohia. Alexandru era student. Venea la Rohia destul de des. Tot timpul stătea pe scări în faţa bisericii. Terminase anul II la Politehnică. Stătea şi privea spre biserică, în lumea lui. Era foarte, foarte trist. Era bolnav. Inima nu-i lucra în ritm cu organismul. Nu putea face faţă, pe ce creşte omul. Şi el ştia, că doctorii i-o spus că nu-i salvare. Şi după o lună o plecat la Lăpuş. La sfârşitul lui februarie, am primit o veste. A vinit un delegat de la Alexandru şi mi-o comunicat : „Alexandru vă roagă să veniţi să-l vizitaţi“.
Timpul era foarte urât. A doua zi dimineaţă, prin întuneric, am plecat, peste pădure, la Lăpuş. Când am ajuns, se făcea ziuă. Gospodarii ieşeau cu treburile. „Vii la Alexandru?“, m-o întrebat cineva. „Da, vin.“ „Dar ştii ce s-a întâmplat cu el?“ „Nu ştiu, nu am auzit.“ „Alexandru – îmi spune omul – a murit. Şi după ce a murit, a înviat! Şi a spus la familie să vă cheme la el. Daâ înainte de a muri, s-a răzvrătit extraordinar împotriva lui Dumnezeu. Şi hulea împotriva Lui: «De ce-mi iei viaţa? Vreau să trăiesc! De ce-mi iei viaţa?». În acele momente a murit strigând.“ Am ajuns în curte, iar mama şi sora lui mi-au repetat aceleaşi cuvinte.
Am intrat în casă. El stătea în pat, cu picioruşele pe un scaun mic. „Ai vinit părinte stareţ?“, m-o întrebat râzând. „Am vinit.“ „Da ştii ce mi s-o întâmplat?“ „Am auzit, mi-o spus mamă-ta.“ Şi-ncepe să-mi povestească: „Am căzut într-o stare de deznădejde şi duşmănie împotriva lui Dumnezeu. Că de ce-mi ia viaţa. Eram aici pe pat. Şi au vinit – el n-avea educaţie creştină ca să ştie să spună cine o vinit – în momentele acelea doi şi m-au luat de aici şi m-au dus până la marginea orizontului. Şi, de acolo, înapoia mea, am văzut lumea. Şi încolo, în faţa mea, am văzut cealaltă lume. Dar când cei doi au vrut să mă treacă dincolo de orizont, adică în cealaltă lume, am auzit o voce spunând: «Nu îl putem primi la noi. Pentru că s-a lepădat de noi. Dar nu-l putem arunca nici în iad, pentru că e curat! Dar duceţi-l înapoi să se spovedească şi să se împărtăşească, şi apoi l-om primi la noi».
Aşa m-am pomenit din nou în trup. Şi am trimis după dumneata. Dar am rămas cu imaginea lumii ceia. Şi sunt aşa de fericit că ştiu unde plec acuma. Şi am rămas aşa de fericit… Că m-ai văzut şi vara trecută cât eram de trist şi iată mă vezi acuma că zâmbesc şi că sunt vesel. Pentru că acuma ştiu că plecarea mea e la viaţă. Nu la dispariţie. Dar am o rugăminte, părinte stareţ: Dumneata, la toate predicile, să le spui la oamenii credincioşi, mai ales la tineri, să nu fie cu îndoială. Să creadă în Dumnezeu, să creadă în suflet şi în viaţa veşnică. Asta să le spui mereu la oameni. Asta e ultima mea dorinţă. Şi să vii să-mi faci înmormântarea dumneata“.
„Alexandru, zic, aşa cum zici în faţa unui muribund, o să te faci bine. Nu vorbi de înmormântare“…
S-a spovedit, s-a împărtăşit şi eu am plecat la mănăstire. Peste câteva zile, mi s-a trimis veste să merg la înmormântare, că Alexandru a murit. Şi când l-am spovedit, era o lapoviţă şi o ninsoare! Dar la înmormântare, domnule, era altă lume. Era începutul lui martie şi un timp tare frumos. Niciodată în Lăpuş, spunea lumea, nu fusese un cer aşa de albastru, de o frumuseţe extraordinară. Iar la înmormântare erau sute de oameni.
Şi am făcut înmormântarea. Dar regret până acum şi voi regreta toată viaţa că n-am fost în stare să fac slujba cum o făceam noi şi că n-am avut tăria ca să vorbesc cum trebuie vorbit. M-a copleşit total acel moment. Mi-a închis gura!…
Despre Dumnezeu şi Înviere
Cum Îl vedeţi Înalt Preasfinţia Voastră pe Dumnezeu? Unde trebuie El căutat?
Niciodată, noi nu putem să spunem că L-am văzut pe Dumnezeu. Dumnezeu este nevăzut. Să n-avem îndrăzneala ca să Îl vedem pe El în afară. Să privim înăuntru. Pentru că în fiecare inimă este lăcaşul lui Dumnezeu.
Vorbiţi-ne despre Învierea Domnului…
Pentru mine, la 92 de ani, care am trăit din copilărie cu gândul la Dumnezeu, la cetatea de sus a Ierusalimului, sunt aşa de clare problemele… Prin întruparea lui Hristos, am devenit şi noi din neamul lui Dumnezeu! Învierea este argumentul suprem al întregii revelaţii. Prin învierea lui Hristos s-a fundamentat, la modul absolut, împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Fără învierea Lui, pământul ar fi rămas în stăpânirea Satanei. Hristos, din mormânt, S-a coborât în infern şi, prin dumnezeirea Sa, a transformat infernul în paradis! Când L-au văzut pe Hristos coborând, în frumoasa Lui făptură de împărat, Adam, cu tot neamul care a murit, a urcat cu El.
La Înviere, când au mers femeile mironosiţe ca să-I facă ultima pregătire, nici nu le-a trecut prin gând că Hristos a Înviat. Un înger îmbrăcat în alb sau doi s-au arătat. Poate că o fi fost plin acolo de îngeri, oastea cerească toată şi nevăzută, căci Hristos nu a fost singur niciodată. Femeile au plecat îngrozite. Magdalena, care era foarte datoare că fusese salvată de Hristos de şapte demoni, când s-a întors de la mormânt, a văzut un bărbat. O persoană. Şi i-a strigat: „Domnule, spune unde aţi pus pe Iisus, să mă duc să-L iau“. Şi Mântuitorul se întoarce şi zice: „Marie“. Şi în momentul acela, Maria Magdalena a recunoscut vocea Lui. Şi s-a repezit Să-L îmbrăţişeze. Şi Mântuitorul a oprit-o. Şi noi spunem greşeli, că a respins-o din dispreţ. Nu! Nu a respins-o din dispreţ. Evanghelistul Ioan spune clar: „Nu te atinge de Mine“. Argumentul! Îl cunoşti? Dacă nu, ţi-l spun: „Nu te atinge de Mine, PENTRU CĂ!“
Acest „Pentru că“ este teribil. „Pentru că încă nu M-am urcat la Tatăl Meu!“… Hristos trebuia să aibă primul contact cu Tatăl Său din ceruri. Şi apoi să primească îmbrăţişările apostolilor, spre seară. Şi continuă: „Mă urc la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru“. Ce teribil e acest cuvânt al Evanghelistului Ioan!
Bucurii, tristeţi, frică, îngeri şi viitor
Ce vă bucură cel mai mult?
Toată creatura pe care a făcut-o Dumnezeu.
Şi ce vă întristează?
Mă doare că Îl supărăm pe Dumnezeu. Că îi tăgăduim existenţa. Din inconştienţă. Nici demonii nu fac această fărădelege pe care o face omul!
Vă este frică de ceva?
Numai de Dumnezeu şi de mine. De mine mi-e frică să nu greşesc la Dumnezeu şi la oameni. Şi mai ales îs foarte mâhnit că de multe ori am greşit în faţa oamenilor. A fraţilor mei. Mă simt înconjurat de oameni, ca de îngerii lui Dumnezeu.
Există oameni îngeri?
Toţi suntem îngeri.
V-aţi întâlnit cu îngeri?
Şi vreţi să vă răspund? Sunt taine pe care un sihastru nu le divulgă! Fiecare om care are un dram de sfinţenie în el nu-L divulgă pe Dumnezeu!…
Spuneţi-ne ceva despre rugăciune…
Rugăciunea nu are nume. Rugăciunea este întâlnirea reală cu Dumnezeu. Dacă te rogi şi nu ai conştiinţă că vorbeşti cu Dumnezeu, că te aude Dumnezeu, că te ascultă Dumnezeu, rugăciunea e falsă.
Mai există sihaştri în Maramureş?
Nu pot să răspund „da“ sau „ba“. Pentru că aş greşi. Dar nici nu pot să spun „Da, există!“, pentru că aş greşi şi mai rău. Aş cădea în păcatul mândriei!
Ce ne aşteaptă în viitor?
Ceea ce ne-a pregătit Dumnezeu. Nu se petrece nimic la întâmplare. Absolut tot ce se întâmplă în lume e hotărârea lui Dumnezeu.
Ce ar trebui să facă pentru popor cei care ne conduc?
Să-şi facă fiecare datoria acolo unde se găseşte! Când îşi va face datoria, de la femeia de serviciu până la şeful statului, ţara va fi cu adevărat raiul pe pământ. Întâi sunt vinovat eu că lucrurile nu merg bine! Toţi suntem vinovaţi.
Mi-a spus un străin: „La dumneavoastră în ţară nu se lucrează! Dumneavoastră aţi putea trăi numai din fructe de pădure, din plantele medicinale. Dar nu ştiţi să vă valorificaţi potenţialul“. Mi-a fost ruşine când mi-a spus aşa ceva.
Aveţi un mesaj pentru noi, de la înălţimea veacului pe care l-aţi străbătut?
Cum se spune? „Verba volant scripta manent.“ Toată viaţa mea am adresat mesaje. Din copilărie vorbeam la oameni depre Dumnezeu.
Eu am fost într-o permanentă, cu profundă smerenie, împlinire a datoriei. N-am neglijat însă nici „scripta“. Uită-te dumneata aici.
Este al 178-lea caiet în care scriu în fiecare zi, din anii ’40 încoace, mesaje pentru semeni. Fiecare caiet are cel puţin 300 de pagini. Cândva vor fi toate cunoscute. Iar de publicat am publicat 28 de titluri! Dacă acceptaţi vă ofer şi dumneavoastră! Vă mulţumesc foarte mult. Pentru mine este o foarte mare bucurie că m-aţi vizitat.
al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului
Înaltpreasfinţia Voastră,
Cu prilejul aniversării zilei de naştere a Înaltpreasfinţiei Voastre, Vă adresăm alese urări de sănătate dimpreună cu doriri de ajutor sfânt de la Dumnezeu.
În lumina curată a popasului aniversar, prilejuit de împlinirea a 95 de ani de frumoasă şi rodnică vieţuire a Înaltpreasfinţiei Voastre, străluceşte dragostea şi binecuvântarea lui Dumnezeu, Cel în Treime slăvit. Dragostea plină de har a Preasfintei Treimi a fost prezentă în viaţa şi lucrarea Înaltpreasfinţiei Voastre dăruindu-vă mereu ajutor şi rod binecuvântat.
Ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos, „Păstorul Cel Bun” (Ioan 10, 11) şi „Arhiereul mărturisirii noastre” (Evrei 3, 1) să Vă dăruiască sănătate şi bucurii, păstrând aceeași râvnă sfântă pentru Biserică şi Neam, întru mulți şi binecuvântați ani!
Cu părintească binecuvântare şi frăţească dragoste în Hristos,
Jurnalista Irina Nastasiu aminteşte pe portalul de media al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Doxologia, că Eminescu scria cu privire la românii sud-dunăreni numiţi şi macedoromâni sau aromâni: „Cât despre limba macedoromânilor, e azi un adevăr cunoscut de toţi că e numai un dialect al limbii dacoromane şi că n-are a face deloc cu limbile neolatine ale Occidentului. Studiile recente ale lui Miklosich au dovedit-o cu toată evidenţa. Atât dialectul din Istria cât şi cel macedoromân sunt varietăţi ale limbii dacoromane, cu mici deosebiri fonologice şi cu mari şi hotărâtoare asemănări. Ne rămâne numai să admirăm ignoranţa grecilor moderni în privirea istoriei şi etnografiei unor ţări asupra cărora pretend a avea drepturi. Dacă se află români în Macedonia cari vor redeşteptarea poporului lor şi readucerea lui la conştiinţa naţională, ei au cuvânt să lucreze în acest sens, şi nu injuriile foilor greceşti îi vor opri. În mozaicul de popoare orientale, credem că e loc şi pentru români şi că nu există nici o necesitate să fie anexaţi la Grecia.” (M. Eminescu, Erori istorice şi filologice, 11 august 1882).
În alt articol, scris dupa două săptămâni, Eminescu aprecia: „Ni se pare că mijlocul cel mai eficace pentru a emancipa aceasta populaţie latină de influentă bizantină ar fi despărţirea ei bisericească de greci, ceea ce au facut bulgarii, ceea ce au facut românii din Banat şi graniţă militară. Biserica răsăriteană e naţională; ea nu numai admite, comandă chiar ca serviciul în biserică să se facă în limba grăită de popor.” (M. Eminescu, Macedoromânii, 27 august 1882)
Fără nici o îndoială cel mai mare demers civic din Istoria României – strângerea a 3.000.000 de semnături pentru protejarea familiei – îşi începe azi drumul legislativ. Să-i urăm succes.
June 11th, 2016 
VR 
“Viaţa Cuviosului Părinte Justin – Volumul I: 1919-1964. Naşterea unui Sfânt”, apărută astăzi sub egida editurii Mănăstirii Petru Vodă, este o ediţie cu totul inedită: include materiale pentru prima dată sub lumina tiparului, atît autobiografice ale Părintelui Justin, cît şi cele selectate din arhiva CNSAS, transmite Mănăstirea Petru Vodă. Astăzi, 11 iunie 2016, Mănăstirea Petru Vodă săvârşeşte pomenirea Părintelui Justin la trei ani de la trecerea sa la cele veşnice, pe 16 iunie 2013.
Posted in 
Tags: 
