Posts Tagged ‘Adrian Marino’

Scandal demn de atentia UNESCO, MAE, USR, Academiei Romane si mediului universitar: Nicolae Manolescu este acuzat de Marin Mincu, post mortem, ca a plagiat grosier Istoria Literaturii Romane a lui George Calinescu


Plagierea scandaloasa a Istoriei lui George Calinescu

de Marin Mincu / Polemos (Editura Compania)

Nu stiu daca sunt multi cei care au luat cunostinta de raspunsul pe care i l-a dat, de curând, N. Manolescu, la Craiova, unui reporter al revistei „Mozaic“ (vezi nr. 2, 2009), când a fost intrebat de ce l-a exclus pe Adrian Marino din „lista“ sa. El a afirmat transant, chiar extrem de agresiv, ca acesta „n-a avut nicio idee personala!“. Dincolo de faptul categoric ca acest verdict minimalizator atât de violent asupra importantei lucrarilor hermeneutului Adrian Marino nu este deloc adevarat, prin efect de bumerang, enuntul respectiv i se poate aplica lui insusi.

Intr-adevar, in aceasta „istorie critica“, Manolescu n-are nicio idee personala! Pâna la 1941, el il „compileaza“ foarte cuminte pe G. Calinescu, pe care-l citeaza de peste 500 de ori (adica, in conformitate cu indicele de nume, il citeaza pe 500 de pagini diferite, dar, in realitate, chiar trece de o mie de ori, daca luam in considerare faptul ca, adeseori, Calinescu este citat de doua-trei ori pe aceeasi pagina), iar dupa aceasta data se imprumuta abundent de la unii critici pe care-i citeaza deformat (Ion Negoitescu, Laurentiu Ulici, Mircea Iorgulescu, Marin Mincu, Cornel Ungureanu) sau aparent polemizeaza cu altii (considerati de el in mod eronat drept „teoreticieni“), carora le absoarbe buretos ideile.

Probabil pentru a preintâmpina contestarea, de altfel previzibila, a metodei sale compilative, in „Introducere“ va sustine, defensiv, ca „in imensa Istorie a lui Calinescu nu exista nicio trimitere la un nume de critic…“. Da, dar Nicolae Manolescu nu este, in niciun caz, egal cu G. Calinescu, care avea o viziune critica proprie si o metoda personala. Apoi, de la inceput, dupa cum se poate constata, el isi va face un titlu de glorie din asumarea programatica a citarii oneste a contributiilor critice anterioare. Initial (cel putin in volumul publicat in 1990), noutatea auto proclamata a intreprinderii sale consta chiar in recunoasterea avansarii criticii autohtone prin semnalarea corecta a ideilor si judecatilor care apartin altor critici. Când trece de primul volum, insa, N. Manolescu sufera o amnezie surprinza toare, uitând aproape total principiul deontologic pe care si-l impusese (acela al citarii punctuale a predecesorilor). Acum recurge la o subtila manipulare pro domo a receptarii critice contextuale, numindu-i abil doar pe acei critici care nu-i lezeaza cumva autoritatea si omitându-le numele celor din care se imprumuta copios. Date fiind dimensiunile lucrarii, nu este prea usor pentru cineva sa reuseasca sa sesizeze toate situatiile in care criticul se foloseste de acest procedeu necinstit al deposedarii critice flagrante.

Am constatat cu surprindere ca pâna si sintagma atât de discutabi la („istorie critica“) din titlul cartii lui ii apartine tot lui G. Calinescu, care o foloseste primul in scrisoarea adresata catre Alexandru Rosetti la 23 octombrie 1936: „Te previn ca, fara sa vreau sa cad in exagerari, doresc sa fac o Istorie critica a literaturii române…“ (Cursivele ii apartin lui G. Calinescu, textul scrisorii fiind citat de Al. Piru in prefata sa la reeditarea Istoriei literaturii române de la origini pâna in prezent, editura Minerva,1982.) Este absolut inadmisibil ca paternitatea ideii lui Calinescu, cuprinsa chiar in titlul comunicat editorului sau, nu a fost recunoscuta vreodata public (dupa stiinta mea) de catre Manolescu. In asemenea conditii, acest rapt, ascuns intentionat, devine un simptom recidivist. De aici rezulta ca el incalca voluntar orice etica intelectuala si, desi in alte culturi se respecta aceasta cutuma inviolabila a proprietatii ideilor, in „istoria critica“, orice idee a lui Calinescu sau a altora devine automat a lui N. Manolescu.

Desi s-a vorbit destul de mult despre ambiguitatea acestei „strategii“ etice inacceptabile, n-am inteles de ce, in numeroasele comentarii critice de pâna acum (nu tocmai favorabile), s-a evitat sa se foloseasca termenul ce diagnosticheaza exact acest reprobabil procedeu manolescian, adica acel termen care are o sfera semantica foarte precisa: plagiat.

Integral la Ziaristi Online

Disidentul Gabriel Andreescu: Invectivele dlui Tismăneanu la adresa lui Adrian Marino. Povara pe care o uită

Disidentul Gabriel Andreescu ii face dreptate lui Adrian Marino, batjocorit, dupa moarte, la unison, de Vladimir Tismaneanu si Mircea Dinescu, ambii profitori ai “anticomunismului bolsevic”,  fosti nomenklaturisti comunisti si propagandisti de frunte ai UTC si PCR:

Am vorbit anterior despre implicarea dlui Vladimir Tismăneanu în campania nedemnă împotriva lui Adrian Marino. Violenţa calificărilor sale nu putea decât să surprindă. Adrian Marino ar fi fost un delator, ar fi acceptat misiunile Securităţii ca trimis al acesteia; complicitatea cu forţele cele mai tenebroase ale sistemului ar fi fost dovedită; biografia sa ar fi fost duplicitară, dedublată, disimulată; cărturarul ar avea un destin întunecat, schizoid, contorsionat şi trist.

Ne-am referit anterior, tot în Cotidianul, la incompatibilitatea acestor afirmaţii cu postura domniei sale de preşedinte al Consiliului Ştiinţific al IICCRMER, căci, dacă o poziţie grăbită, în necunoştinţă de cauză, poate fi de înţeles la un neofit, ea nu are ce căuta în afirmaţiile publice ale unei persoane cu o obligaţie profesională de discernământ.

Şi totuşi, iată, duminică 27 iunie, în interviul luat pe TVR 1, dl Tismăneanu a revenit asupra „cazului Marino” şi a repetat susţinerile anterioare. Ştiind despre contraargumentele dezvoltate în ultimele săptămâni, recunoscând că nu a făcut verificări în documentele de arhivă, şi-a asumat totuşi, încă o dată, calificativele care jigniseră un respectabil om de cultură, fost deţinut anticomunist trecut opt ani prin temniţa grea a penitenciarelor staliniste. De această dată, în noul context, aspectul profesional devine minor în raport cu grava vină morală.

Povara familială

Unul din marile adevăruri pe care o comunitate civilizată are a le respecta este de a nu transfera vinovăţiile. Între exemple se află grija de a nu culpabiliza copiii pentru ceea ce au făcut sau fac părinţii. Doar că, asemenea oricărui mare adevăr, şi acesta trebuie aplicat cu nuanţe şi adaptat multelor contexte. Deşi copiii nu au de ce să poarte vina sau meritul pentru ce au făcut taţii şi mamele lor, este la fel de adevărat că în raport cu anumite situaţii viaţa lor e marcată de istoria familială. Acest mod de a privi lucrurile se află implicit în felul în care tratează naţiunile marile responsabilităţi cu care le-a încărcat istoria. Nu sunt vinovaţi în niciun fel germanii de astăzi pentru crimele îngrozitoare pe care le-au făcut bunicii şi străbunicii lor înainte şi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial; în particular, pentru programul de anihilare a evreilor, ţiganilor, homosexualilor, persoanelor cu dizabilităţi psihice şi fizice. Şi totuşi, Germania de astăzi, adică fiii şi nepoţii germani care şi-au trăit viaţa onest, îşi aduce obolul istoric şi simbolic la condamnarea acelui trecut. Ei au finanţat şi ei îngrijesc Memorialul Holocaustului deschis în anul 2005 în inima Berlinului pentru a-l privi, tot ei, zilnic.1

Povara familială de care vorbeam nu apasă doar umerii membrilor anonimi ai unor comunităţi, ci cu atât mai mult pe cei ai persoanelor cu o clară responsabilitate individuală. În această situaţie se află inerent fiii foştilor demnitari comunişti, între ultimii, Leonte Tismăneanu, membru în activul de propagandă al Moscovei, adus pe tancurile sovietice ca să instaureze comunismul în România. Domnul Tismăneanu senior a jefuit, printre altele, o familie de vila ei ca să intre cu soţia şi copilul lor Volodea în vatra nomenclaturii. În urma cataclismului istoric coordonat de Leonte Tismăneanu şi tovarăşii lui, au fost trimişi la temniţă grea zeci de mii de oameni. Printre ei, Adrian Marino. În anii când Volodea Tismăneanu se bucura de viaţa de lux din cartierul Primăverii, tânărul Marino de abia supravieţuia în penitenciar.

Faptul că Vladimir Tismăneanu a atacat o victimă a tatălui său fără puterea de a se mai apăra readuce la lumină această poveste a anilor ’50-’60. Lustraţia simbolică a istoriei l-a deposedat de dreptul de a-şi asuma poziţia de inchizitor al cărturarului Adrian Marino, victimă a tatălui său.

Povara personală

Dar dl Tismăneanu are o problemă de rezolvat nu doar cu povara familială. Ci şi cu una de ordin personal. Căci Volodea Tismăneanu, educat la liceul unde împărţea laboratoarele cu Nicu Ceauşescu şi alţi „fii”, a urmat cariera de care se bucurau privilegiaţii regimului comunist. Absolvirea Facultăţii de Filozofie reprezenta capitalul tipic pentru cariera de activist spre care părea să-l împingă toate datele familiale şi personale. A urmat paşii clasici ai copiilor de privilegiaţi ai regimului, crescuţi să întărească sistemul în toată hidoşenia sa. În ultimul timp s-au invocat în presă contribuţiile sale la pregătirea carierei de aparatcik. Iată doar o mostră:

(more…)

Pledoaria pentru violenta, moarte si razboi a “intelectualilor” GDS Liiceanu, Tismaneanu, Patapievici & Co si inclusiv a preotului-informator Iustin Marchis. Sorin Bogdan si Mile Carpenisan, scuturii vii la Televiziunea din Belgrad

Sorin Bogdan, TARGET:

AWACS: Mama catre Charlie Bravo. Care convoi ? Care civili ? La dracu’ ! Aici e mana sarbilor. Distruge tinta ! F-16: Charlie Bravo catre Mama. Ce sa distrug ? Tractoare ? Masini obisnuite ? Repet: nu vad nici un tanc. Solicit instructiuni. AWACS: Mama catre Charlie Bravo. E o tinta militara. O tinta militara absolut legitima. Distruge tinta ! Repet: distruge tinta ! F-16: Charlie Bravo catre Mama. Am inteles. Lansez rachetele !”

Cotidianul britanic “The Express” a dezvaluit ca pilotul unui Harrier GR-7 al fortelor aeriene britanice, aflat in misiune in momentul atacului din apropiere de Djakovica, l-a avertizat pe pilotul american al aparatului F-16 in privinta unor posibile “pagube colaterale”. Dupa ce a survolat la joasa inaltime convoiul de refugiati, englezul i-a transmis prin radio ca, in mod sigur, este vorba de vehicule civile, flancate de vehicule militare.

(…)

Am cascat noi gura prin sediul RTS, dupa care directorul televiziunii ne-a poftit intr-o sala de protocol unde – spunea el – colegii sarbi vor sa ciocneasca un pahar cu noi. Ei bine, chiar in acel moment au inceput sa sune sirenele alarmei aeriene. Era 22:30 si, in 5 minute, zambind incurcati, toti ziaristii si-au luat talpasita. In frunte, desigur, chiar cu ministrul Matic, care n-avea, nici el, nevoie de surprize neplacute. Am ras cu lacrimi vazandu-i cat de repede au uitat si de solidaritate si de vin si de tot. Imi amintesc ca, putin mai tarziu, mama lui Mile l-a sunat si ne-a certat ca radeam ca prostii in sediul RTS. Reporterii sarbi filmasera vizita de solidaritate si au difuzat stirea, in care apaream si noi, iar la Timisoara se vad programele televiziunilor sarbesti.

Cand ne-am intors la hotel, la o masa a barului ne astepta Nelu si cu “scriitorul” Dragan. Privindu-ne cu repros, Dragan ne-a intrebat ce fel de intelectuali sunt cei care, indiferent in ce scop, aproba declansarea unui razboi. Nu am inteles ce voia sa spuna. Ne-a aratat un comunicat, semnat de cateva zeci de intelectuali romani, in sprijinul orientarii euro-atlantice a autoritatilor de la Bucuresti. “Ceea ce a derutat pe multi dintre cetatenii nostri si i-a impiedicat sa ia o pozitie limpede in actualul conflict din Balcani este ca impartim cu poporul sarb valorile credintei,” ne-a citit Dragan, cu glas tare, din comunicat. “Numai ca Milosevic nu duce “un razboi sfant”, ci unul de epurare etnica, iar valorile ortodoxiei, pe care le impartasim cu poporul sarb, nu inseamna si coincidenta cu optiunile politice ale celor doua popoare. Structurile puterii noastre s-au pronuntat, de la bun inceput si cu admirabila consecventa, pentru NATO si Europa.”

N-am prea avut raspuns. Ca de obicei, Dragan ne surprindea prin informatiile pe care le avea si prin logica argumentelor. Nu era suparat pe noi sau pe cei care au semnat scrisoarea, ci se intreba in numele caror valori, un grup de “proeminenti intelectuali” puteau sa sustina un razboi ilegal, declansat impotriva unui stat suveran, fara acordul Natiunilor Unite si doar in baza unor reportaje difuzate, ce-i drept, pe posturi importante de televiziune. Reportaje precum cele de la CNN, de exemplu, realizate de Christiana Amanpour, care “intamplator” este sotia lui James Rubin, purtatorul de cuvant al Departamentului de stat al Statelor Unite”. Integral la target: suntem scuturi vii si la televiziunea din belgrad

INTELECTUALITATEA SI RESTUL LUMII – O RUPTURA SOCIALA

Cu totii am fost, probabil, educati in ideea ca intelectualii sunt avangarda unei natiuni. O clasa creatoare, aparte, cu o contributie de exceptie la consolidarea sociala si spirituala a natiunii in care traiesc. Pentru motivele de mai sus, avand in istorie atatea exemple de intelectuali de exceptie, am invatat sa-i respectam si sa consideram cuvantul lor, un cuvant de invatatura.

Asa stau lucrurile in teorie. In Romania “democrata”, aristocratia intelectuala si culturala este separata, din pacate, de omul de rand, printr-o prapastie, aproape de netrecut. Omul din clasa de jos nu doar ca nu-l mai intelege, dar chiar il dispretuieste pe intelectual, iar acesta la randul sau alege sa intrerupa orice urma de dialog cu “vulgul”, inchizandu-se intr-un turn de fildes in care isi creaza o realitate paralela.

Dupa patru ani de lucru in fabrica, langa muncitori, autorul acestor randuri poate depune MARTURIE despre paralelismul celor doua lumi. O tensiune surda exista la granita intre realitatea muncitorului rupt de foame, depasit de o societate pe care nu o mai intelege, pe de o parte, si cenaclurile-dezbaterile filosofice ale intelectualitatii romanesti, sterile si inutile. In aceste conditii, reconcilierea si unitatea sociala sunt doar vise, iar instrumentul numit “societate civila” devine din ce in ce mai mult o secta.

Punctual, la agravarea situatiei a contribuit mult “optiunea societatii civile” fata de razboiul pornit acum 5 ani impotriva Iugoslaviei. Situandu-se la 180 de grade fata de romanul mediu, care se impotrivea ideii unui razboi in imediata vecinatate a tarii, intelectualii romani de elita au optat pentru sprijinirea actiunilor de forta. Esenta pozitiei lor a aparut in revista “22”, numarul 478 din 20-26 aprilie 1999, sub titlul “Optiunea societatii civile intr-un moment de cumpana”. Acesta era, de fapt, un gir moral dat actiunii – ilegale, imorale si antiumane – a NATO in tara vecina.

La cinci ani de la agresiunea contra Iugoslaviei, putem vedea cat de departe de rezolvare este problema pentru care atunci s-a pornit razboiul: situatia din Kosovo. Personal consider ca intelectualii ce au semnat APELUL PENTRU RAZBOI au gresit grav. Pentru a-si repara greseala si a fi iertati de cei care si-au pus sperantele in ei, ar fi absolut necesar sa-si ceara scuze. Cu siguranta insa, orgoliul nu le va permite acest lucru. Nu pot decat sa constat starea de fapt si sa insirui mai jos numele semnatarilor APELULUI LA CRIMA, spre improspatarea memoriei unora din noi si spre sublinierea, inca o data, a unei situatii triste: distanta uriasa intre intelectualii “societatii civile” si romanul de rand.

Bogdan I Stanciu, Aprilie 2004

TEXTUL COMPLET AL APELULUI LA CRIMA PUBLICAT IN “22″

(more…)

Powered by WordPress

toateBlogurile.ro

customizable counter
Blog din Moldova