Incurcatura de acronime O ciudata adunatura de personaje a fost observata saptamana trecuta intr-o librarie bucuresteana, dupa cum aflam de la Steluta Popa. Alaturi de Dan Dungaciu, care-si lansa un nou volum de versuri, au fost vazuti, pe langa o oarecare Mihaela Schiopu de la Cotidianul si Dilema lui Plesu, si senatorul Viorel Badea (PDL), ex-presedintele Emil Constantinescu (PNL), fostul ministru de externe perpetuu lamentabil produs Noua Europa Adrian Cioroianu (PNL) si… Razvan Bucuroiu (ETC). Ma intreb ce i-o fi adunat? Nu cumva un (alt) acronim comun? Nu va ganditi neaparat la SRI, SIE, MGB, SIS, SBU, FSB, KGB, GDS… Mai exista unul care-i uneste: B.A.N.
PS: Oare, in conceptia Plesu-Codrescu-Tarziu, n-ar fi bine sa-l ridicam si pe Eminescu din fata Ateneului Roman si sa-i gasim un loc, acolo, undeva, pe cotloanele strazii Eminescu?…
MICI POLEMICI FĂRĂ CONSECINŢE Zilele trecute, în faţa unei asistenţe compuse din studenţi, dl Dinu Patriciu l-a definit pe Horia-Roman Patapievici drept “psihopat”, adăugînd că dovedeşte o pricepere de “piţigoi” în gestionarea banilor Institutului Cultural Român. Dl Andrei Pleşu, care l-a moşit pe dl Patapievici cînd acesta a venit în mica lume a elitei dîmboviţene, s-a simţit obligat să-şi exprime perplexitatea în faţa acestei afirmaţii şi l-a aşezat pe dl Patriciu în categoria PRMiştilor potenţiali. Dl Patriciu ar fi replicat întrebîndu-l pe Dl Pleşu de ce nu-şi dă demisia din cadrul trustului de presă “Adevărul”. Situaţia e, într-adevăr, paradoxală. Dl Pleşu ocupă o poziţie importantă (sau chiar mai multe) în interiorul grupului de presă al dlui Patriciu, ceea ce i-a permis, de la o vreme, să utilizeze coloanele “Adevărului” pentru a lansa o interminabilă campanie de sprijin în favoarea dlui Patapievici, care, la rîndul lui, în “Evenimentul Zilei”, atacă sistematic Partidul Naţional Liberal şi pe primul ministru Tăriceanu. Altfel spus, dl Pleşu s-a folosit de banii liberalului Patriciu pentru a-şi apăra ciracul lansat într-o cruciadă anti-PNL. Sîntem, fără îndoială, în România! De altfel, cam acelaşi lucru se petrecea, pînă nu demult, cu revărsările săptămînale de bilă ale dlui Mircea Mihăieş în paginile “României Literare”. Evident, nu ştiu sigur dacă dl Patriciu a pus într-adevăr întrebarea amintită mai sus. Dar dacă, aşa cum îmi place să sper, lucrurile stau chiar aşa, i se poate răspunde: în măsura în care dl Pleşu a putut să nu-şi dea demisia din guvernul Roman dupa barbara năvălire a minerilor în iunie 1990, de ce ar demisiona acum de la “Adevărul” pentru un asemenea fleac?! Perplexitatea lui nu e decît un mic artificiu retoric, despre care putem fi siguri că, în clipa de faţă, se află deja în sertarul pe care scrie: “Luări trecute de poziţie”. Într-o Românie mereu împotmolită, conţinutul acestui sertar va folosi, cîndva, la redactarea biografiei unui fals apostol. Radu PORTOCALĂ Vezi si Unicitate iceristă Delatori la umbra ICR ICR – o instituţie paradoxală Prieteniile păguboase ale ICR
“Patriciu îl face pe Patapievici piţigoi şi psihopat. Pleşu e perplexat de Patriciu”, scria “Cotidianul” din 04 noiembrie. Citez: Scriitorul Andrei Pleşu sare în apărarea lui Horia Roman Patapievici, după ce Dinu Patriciu l-a atacat dur în cadrul unei întâlniri cu studenţii.
“N-am fost de faţă la conferinţa dlui Patriciu, dar, dacă acesta a fost limbajul de care s-a folosit domnia sa, nu pot decât să-mi declar perplexitatea. Credeam că acest tip de limbaj va dispărea e pe scena publică românească odată cu ieşirea din Parlament a Partidului România Mare. Regret ce-am auzit, atât pentru dl Patapievici, cât şi pentru dl Patriciu”, a declarat Andrei Pleşu pentru cotidianul.ro.
Directorul-fondator al pubicaţiei Dilema Veche, deţinută de Dinu Patriciu, insistă că, indiferent cât de bine ar cunoaşte cineva modul de funcţionare şi de administrare al unei instituţii precum Institutul Cultural Român (ICR), exprimarea lui Patriciu este inacceptabilă: “Eu unul nu ştiu cum funcţionează toate aceste chestiuni administrative la ICR, dar, în orice caz, nu se poate vorbi aşa. E cel puţin ofensator”, a mai adăugat Pleşu. Am incheiat extrasul din “Cotidianul”.
Conform surselor mele, cand a auzit de aceasta declaratie, Patriciu a exclamat: “De ce nu-si da demisia din trustul meu daca e asa de ‘perplexat’?”
Andrei PataPleşu (in dreapta, mic, jos): „Sexagenar în România“ “Am de gînd să-mi fac, de ziua mea, un cadou. Voi refuza orice colaborare, de-aici încolo, cu ICR, cîtă vreme va fi preşedinte Patapievici ” – (Cam tarziu tov. Plesu! Acum, dupa patru ani, cand Pata e dat afara? – nota mea) Nu simt nimic. Nu mă simt nici mai bine nici mai rău decît ieri sau decît anul trecut. Aş fi preferat să trec discret peste acest prag, nu din cochetărie, ci din convingerea sinceră că aniversarea zilei de naştere (fie ea şi a şaizecea) este un eveniment minor. Nu e mare scofală că la data cutare, la ora cutare, s-a născut Gigi! Ciclurile timpului au, cred, cu totul alte repere: Crăciunul şi Paştele, echinocţiile şi solstiţiile, marile conjuncţii planetare, zilele sfinţilor… Toate celelalte sînt accidente private, festivităţi contabile, mai mult sau mai puţin formale. Trei amici au simţit, totuşi, nevoia să mă firitisească prin gazete, lucru pentru care le mulţumesc, deşi efectul a fost, cum era de aşteptat, altul decît cel scontat: s-a relansat tema găştii, a elitiştilor, băsesciştilor, monopoliştilor, fripturiştilor, impostorilor, „intelectualilor”, plagiatorilor etc. Un mare spirit contemporan şi un campion al ecarisajului civic m-a luat peste picior pe blogul lui, numindu-mă, cu un umor fin, „bulibaşa”. Pe aceeaşi linie, o sumedenie de forumişti de mare curaj (toţi ambalaţi în zalele anonimatului), s-au scăldat euforic în libertatea de expresie post-revoluţionară şi în drepturile oferite de democraţie, ca să mă facă praf în fel şi chip: am fost tutuit în draci („bă”, „mă”, „coane”, „Preşule”), înjurat, afiliat securităţii, lui Ceauşescu, lui Adorno, lui Liiceanu şi lui Patapievici. Un filosof al culturii din „Gazeta de Transilvania”, prieten (de idei) cu un talentat turnător ardelean şi scos din minţi de cărţile „îmbîrligate” ale „cretinului” Patapievici, mă ameninţă cu perspectiva unui examen critic serios, care să arate că şi eu sînt la fel de cretin. N-a trecut neobservat nici faptul că am burtă, că am profitat de toate regimurile, că păcălesc lumea cu fiţele mele oratorice şi că, pe vremea ministeriatului de la externe, mi-am făcut ţara de rîs şi m-am plîns de calitatea proastă a omletei de la cantina instituţiei. Asta e! Trăim într-o ţară exigentă. Spiritul public, întrupat în cîteva vestale ochioase, veghează! Dacă e să fac un bilanţ al celor şaizeci de ani împliniţi, trebuie să recunosc cinstit, privindu-mă în oglinda unor comentatori, că am toate motivele să fiu deprimat. Dacă nu era Patapievici şef la ICR m-aş fi tîrît prin mlaştini periferice. N-aş fi fost nici citit, nici tradus, nici invitat prin străinătate. De altfel, nici Patapievici n-ar fi ajuns ce e, dacă nu l-ar fi promovat „cuplul Liiceanu-Pleşu” şi Traian Băsescu. Sîntem o mînă de handicapaţi care ne proptim unii pe alţii. Scriem prost, nu citim mai nimic, şi facem avere, parazitînd banul public. Ne vindem cărţile terorizînd cititorii, sau fraierindu-i cu dansuri din buric şi manele. Unul e dizgraţios de gras, altul suspect de slab, altul face pe pedagogul naţional. Pe scurt, lucrurile ar merge, cît de cît, în România, dacă n-am bloca scena cu incompetenţa noastră nepatriotică. Pe acest fundal, am de gînd să-mi fac, de ziua mea, un cadou. Mă dau la fund. Voi refuza orice colaborare, de-aici încolo, cu ICR, cîtă vreme va fi preşedinte Patapievici. Invit pe adevăraţii reprezentanţi ai României (care, întîmplător, coincid cu cei care îl detestă pe sus-numitul) să preia ştafeta. Să dăm drumul în lume celor pe nedrept marginalizaţi: de la Văcăroiu şi Păunescu, la Daniela Buruiană şi Valentin Stan, de la Cornel Nistorescu şi Roncea, la Lefter şi Şiulea. „Jos elitele autointitulate!” „Sus elitele veritabile!”. E momentul să intrăm în normal. “Adevarul”
Sigur, i s-ar putea raspunde bulibasei cu tone de argumente de bun simt. Dar cine mai are timp de el, un amarat de kaghebist expirat? Plus ca, in locul lui, n-as vorbi de turnatori in casa patibularilor din strada Paris. Nu de alta, dar niciodata nu poti sa pui baza pe ce-ti promit securistii, mai ales cei recrutori. N-as sta asa de linistit chiar dupa ce a scris Malureanu cu manuta lui, pe cand era colonel SRI, despre arhiva “Arta-Cultura”… Ca ar fi fost arsa… Chiar credea Plesu ca o sa pacaleasca Securitatea si o sa rada el ce mai era de gasit prin arhiva CNSAS?! Ha! Trecutul nu se prescrie. Doar cateva intrebari vizavi de elogiul lui Plesu facut de Tismaneanu in EvZ (apropos: Evenimentul Zilei se ocupa de Radu Beligan “comunistul”, in frunte cu un editorialist propagandist comunist si kominternist care a declarat ca se ocupa de “prelucrarea trecutului”! Si aschierea, vad…). Trei citate: “Spre deosebire de atâtia confrati de idei si de generatie, el si-a asumat, înca din anii ’80, ceea ce as numi aventura trairii în adevar.” – Aventura din care fac parte probabil si scrisorile de iertare catre Ceausescu si informarile oferite pe tava tovarasului maior al Directiei a I-a a Departamentului Securitatii Statului, Vasile Malureanu, in prezent general (r)… “În datele concrete ale României ceausiste, Andrei Plesu a aparat valorile spiritului si a fost pedepsit pentru aceasta.” – Parca fusese pedepsit pentru aiureala transcendentala, desfasurata, de altfel, cu voie de la CC si Securitate – dar o pedeapsa de scurta durata, care s-a terminat cu niste cursuri la Securitate, apoi o bursa Humboldt si… cu inca o bursa Humboldt, impreuna cu “asupritul” Liiceanu… “Faptul ca nu a facut parte din niciun fel de structuri, vizibile ori invizibile, ale fostului aparat (ideologic, politic ori de alt gen) îl distinge de predecesorii sai în aceasta pozitie.” – Si iata cum Plesu, colaboratorul eternelor si fascinantelor Securitati (de mai multe natii), devine dintr-o data si ne-membru de Partid, el, cel care aderase la PCR inca de la 19 ani, ramarcandu-se in BOB-ul Institutului pana l-a calcat pe nervi pe regretatul Raoul Sorban, pe care incerca sa-l capcaneze cum a facut-o ulterior cu Noica…
PS: E-asa de rau sa te ocupi cu ecarasijul in “Vremea potailor”?!…
Brandusa Armanca (persoana sfericoidala care nu e Plesu, din fotografia alaturata), director al ICR-Budapesta, functionar public, cu salariu platit din buzunarele noastre, a comis azi un act pentru care va fi reclamata atat la Agentia Nationala a Functionarului Public cat si la conducerea Ministerului Afacerilor Externe (pentru ca ICR este, deja, o institutie anti-romaneasca). Aflata la Reuniunea Anuala a Diplomatiei Romane, intr-o disputa publica, starnita chiar de ea, pe tema premierii, din banii nostri, ai patibularilor, a unui revizionist maghiar recunoscut – directorul Duna TV si al postului adiacent cu nume elocvnet, Autonomia TV, Cselényi Laszlo -, directoarea ICR-Budapesta a exclamat, referitor la acest act: “EU NU REPREZINT ROMANIA!”. Intrebata, alaturi de alti martori, in numele cui a oferit atunci acel premiu, Armanca a continuat: “In numele ICR-Budapesta!”. Si ICR-Budapesta pe cine reprezinta?, am insistat eu. “Treaba noastra!”, a fost raspunsul incredibil venit din partea functionarului public pripasit la Budapesta. Inteleg ca “noi”, adica cei de la ICR, nu reprezinta Romania. Gura pacatosului adevar graieste!
Vezi mai jos scandalosul caz ICR-Budapesta promovatorul autonomiei teritoriale, care se adauga la scandalosul caz ICR-Stockholm promovatorul homosexualitatii, care se adauga la scandalosul caz al ICR-NY promovatorul kitschului anti-crestin si anti-semit, care se adauga la scandalosul caz al ICR-Paris si ICR-Berlin promovatoarele “stiintei turnatoriei”, care se adauga la scandalosul caz al mentinerii unor anti-romani ca HR Patapievici, Mircea Mihaies si Tania Radu la sefia ICR. Asta-i “diplomatia culturala” a Romaniei? Comandante, nu mai vezi padurea de uscaturi?
Premierea postului DUNA si AUTONOMIA TV de catre ICR-Budapesta
Conform unui comunicat al Institutului Cultural Roman – Budapesta, presedintele ICR, Horia Roman Patapievici, insotit de vicepresedintele ICR, Mircea Mihaies de rectorul Colegiului Noua Europa, Andrei Plesu, si de alti membri ai trupei de profitori, au decernat la Budapesta, pe 11 decembrie, la Palatul Duna, “Premiul de excelență culturală al ICR Budapesta”, alături de “premiile media”. “Premiul cultural, costând intr-un trofeu de bronz creat de sculptorul Peter Jecza, membru al Academiei de arte din Romania si deopotrivă al Academiei de arte frumoase din Ungaria, precum si dintr-o consistentă sumă de bani, va fi inmânat celebrului scriitor Esterházy Peter, tradus in România cu Un strop de pornografie maghiara, O femeie (la Humanitas, evident), Verbele auxiliare ale inimii si sub tipar Harmonia caelestis (Curtea veche)”, transmite ICR Budapesta. “Premiile media vor incununa carierele jurnalistilor Cselényi Laszlo, presedintele Duna TV, canal international care implineste 15 ani, si Eva Iova, redactor sef al revistei Foaia Românească din Gyula”.
Ceea ce a refuzat sa transmita ICR este ca “suma consistenta de bani” a fost de 10.000 de euro pentru Pornografia maghiara preferata de Humanitas iar, cand a fost sa recompenseze jurnalismul din Ungaria, Plesu, Patapievici si Coop s-au gandit ca presedintele unui post total antiromanesc, cum este DUNA TV, care are ca televiziune subsidiara si postul directionat spre Slovacia, Voivodina si Transilvania, denumit sugestiv AUTONOMIA TV, merita 6000 de euro iar romanca Eva Iova, de la “Foaia romanesca”, ziarista care se lupta zilnic cu iredentismul si agresiunea maghiara de stat, merita premiul cel mai mic, de 4000 de euro.
Gestul acestora, impreuna cu modul patologic in care Ioan Buduca – cunoscut pentru deviatiile si pasiunile sale inversioniste – a sarit in apararea lui Horia Roman Patapievici au provocat o reactie din partea fostului director al ICR-Paris, scriitorul anticomunist Radu Portocala, pe care o prezentam integral mai jos. Foarte interesant, aflam modul in care “operele” lui Plesu sunt publicate si “vandute” in Occident la fel cum se proceda, pe vremuri, cu cele ale lui Ceausescu.
Prieteniile paguboase ale conducerii ICR
Zilele trecute, presedintele Institutului Cultural Roman, Horia Roman Patapievici (foto), insotit de vicepresedintele ICR, Mircea Mihaies si de rectorul Colegiului Noua Europa, Andrei Plesu, au decernat la Budapesta premii in valoare de 15.000 de euro din partea ICR scriitorului maghiar Esterhazy Peter si presedintelui DUNA TV, Cselényi Laszlo, care raspunde si de postul anti-romanesc AUTONOMIA TV. Iată reacția scriitorului anticomunist Radu Portocala:
Imi lasasera un gust neplacut, acum cateva saptamani, dizgratioasele contorsiuni prin care Ioan Buduca incerca sa-si convinga memoria de irealitatea unei discutii la care el insusi a participat (ZIUA, 3 septembrie 2007). Cu putin timp inainte, scrisesem ca informatia privitoare la vizita lui Ion Iliescu la Tescani imi fusese data in mai 1990 de catre Radu G. Teposu. “Radu Portocala se intareste in iluzia ca in mai 1990 Teposu i-ar fi comunicat o informatie”, noteaza Buduca, sugerand ca as suferi de halucinatii retroactive. Daca Ioan Buduca a uitat aceasta discutie, petrecuta in mica redactie a “Cuvantului”, inseamna ca are probleme de aducere aminte si ca nu e nimic de facut. Daca, insa, el se preface ca a uitat-o numai pentru a-i fi pe plac dlui Andrei Plesu, inseamna ca are probleme morale, ceea ce e mult mai grav si, din pacate, la fel de iremediabil. Pe 8 decembrie 2007, tot in Ziua, Ioan Buduca – fost si poate actual colaborator al ICR – se dezlantuia impotriva senatorului Eugen Mihaescu, folosind prilejul pentru a-mi da si mie o mica lovitura. “Ce-a mai auzit domnul senator Mihaiescu (sic!)? I-a spus Radu Portocala, fost director la ICR Paris, ca ICR Bucuresti ar fi alocat o suma <exorbitanta> pentru o traducere a unei carti de Andrei Plesu in franceza. “Dl senator Eugen Mihaescu a citit, ca multi altii, ceea ce scriam, pe 1 decembrie 2006, in scrisoarea mea de demisie: <ICR Bucuresti a semnat cu un editor francez, fara respectarea nici uneia dintre procedurile care ne sunt impuse noua, un contract scandalos de 28.500 de euro (la care se vor adauga pretul traducerii si drepturile de a reproduce ilustratiile) pentru publicarea unei carti care, in mod sigur, nu se va vinde. Un editor mai scrupulos, sau o negociere mai serioasa, ar fi redus aceasta cheltuiala la aproximativ 6.000 de euro!> Presa bucuresteana a descoperit repede, chiar de la ICR, despre ce carte era vorba si a facut mai multe comentarii acide pe aceasta tema. Dl senator Mihaescu a avut deci la dispozitie destule surse publice. Care e, insa, povestea acestei carti? Sa subliniem, de la bun inceput, ca e vorba despre “Pitoresc si melancolie” – teza de doctorat a dlui Plesu, sustinuta in 1977 si aparuta la Editura Univers in 1980. In 2006, ICR Bucuresti a decis s-o publice in Franta, de aceasta “realizare” ocupandu-se personal dl Mircea Mihaies. Dosarul a ajuns, fireste, la ICR Paris in primavara lui 2006. El continea primul capitol tradus in franceza si un curiculum vitae al autorului, din care am aflat ca numarul premiilor si al titlurilor de doctor honoris causa acumulate de dl Plesu e sensibil mai mare decat acela al cartilor publicate. Am inceput prin a inmana acest dosar directorilor a doua mari edituri pariziene (Grasset si Fayard), care, dupa cateva saptamani, si-au manifestat dezinteresul total.
“Operele” lui Plesu, cumparate ca cele ale lui Ceausescu
Cum am comunicat la Bucuresti acest rezultat foarte putin pe masura pretentiilor si asteptarilor, sacra misiune de a-l publica in Franta pe dl Plesu mi-a fost retrasa discret. Intre timp, imi inchipui cu usurinta prin ce intermediari ICR Bucuresti a continuat negocierile, dar, cu toate ca eram inca director al Institutului de la Paris, nu am mai fost tinut la curent cu evolutia lor, ceea ce inseamna ca se hotarase “scurt-circuitarea” mea – tehnica nu numai ineleganta, ci si anormala in circumstantele date.
Printr-o pura intamplare – altminteri nu as fi aflat niciodata de existenta lui! -, cu o luna inainte sa demisionez, am descoperit contractul care avea sa fie semnat cu editura Somogy. Astfel am aflat ca ICR urma sa “participe” cu 28.500 de euro la aceasta publicare si ca, in plus, se angaja sa plateasca traducerea in franceza si drepturile de reproducere a ilustratiilor (tarifele muzeelor fiind, in medie, de 100 de euro pentru o imagine). Stiind cat costa tiparirea unei carti in Franta, am comunicat la Bucuresti uimirea pe care mi-o pricinuisera termenii acestui contract, din care simtul masurii lipsea cu totul. Fara rezultat, evident! Biografia dlui Plesu avea nevoie de aceasta editie franceza si, iata, ICR era in masura sa-i faca un mic serviciu.
Finalul intamplarii confirma cele ce prevazusem acum un an. Cartea a aparut pe 24 septembrie 2007, dar, cateva zile mai tarziu, Editura Somogy o anunta ca epuizata. Succes fulgerator? Nici vorba! Un editor demn de acest nume nu lasa sa se epuizeze un titlu atat de repede, ci il retipareste pana cand satisface integral cererea pietii. Singura explicatie posibila e ca ICR a cumparat cele cateva sute de exemplare publicate (fiecare costand 30 de euro, ceea ce e enorm pentru o lucrare de 190 de pagini!) si le-a pus la hibernat in vreun depozit. Tot asa facea si MAE, inainte de 1989, cu “operele” lui Ceausescu, editate pe bani grei in toate limbile pamantului.
Institutul Cultural Roman a cheltuit, asadar, o suma considerabila pentru a publica in Franta o carte care nu a trait, care nu a starnit nici un ecou si care a disparut in momentul aparitiei. Altfel spus, bani aruncati pe geam. Precedentele doua esecuri ale dlui Plesu pe piata cartii din Franta (Editions de l’Herne in 1990 si Editions Buchet-Chastel in 2005), ambele finantate de Centre National du Livre de la Paris, ar fi trebuit, totusi, sa constituie un semnal de alarma pentru conducerea ICR. Ei bine, nu! Nobilul sentiment al prieteniei – pe bani publici, fireste! – a precumpanit. Si totusi, nici prietenia, nici banii publici nu l-au ajutat pe dl Plesu sa parcurga lungul si anevoiosul drum de la Dambovita la Sena – oricat s-ar chinui Ioan Buduca sa creada contrariul.
Radu PORTOCALA
ZIUA, vineri, 14 decembrie 2007
ICR: 10.000 de euro pentru un ungur, 4000 pentru un roman
de Victor RONCEA
Institutul Cultural Roman ne ofera un nou “Drept la replica”, de data aceasta la articolul fostului director al ICR-Paris, reputatul scriitor si publicist anticomunist Radu Portocala, publicat de noi sub titlul “Prieteniile paguboase ale conducerii ICR”.
Conducerea ICR crede deja ca trimiterea unor tidule in plic, prin care se eludeaza regulat raspunsul, pe puncte, la reclamatiile de presa si, apoi, stimularea unor sinecuristi ai ICR sa aduca jigniri grave ziarului ZIUA, poate deveni o practica.
In noul “Drept la replica”, la fel, se ignora total oferirea unei explicatii firesti. De exemplu, pentru premierea, din banii contribuabilului roman, a presedintelui unor televiziuni ungare cu o politica anti-romaneasca fatisa. Este vorba de presedintele DUNA TV, Cselnyi Laszlo, care raspunde si de postul subsidiar denumit sugestiv AUTONOMIA TV, si caruia ICR i-a oferit pe 11 decembrie, la Palatul Duna din Budapesta, un premiu in bani de 6000 de euro. Tot atunci i-a fost oferit scriitorului maghiar Esterhazy Peter, cu volumul Humanitas “Un strop de pornografie maghiara”, premiul cel mare de 10.000 de euro. Iar jurnalistei romance care cu greu reuseste sa publice “Foaia romaneasca”, Eva Iova de la Gyula, i s-a oferit si ei un premiu, sa fie!, de 4000 de euro. Nu este foarte clar nici de ce la aceasta manifestare a trebuit sa se deplaseze, tot pe banii contribuabilului, si presedintele ICR, Patapievici, si vice-presedintele, Mircea Mihaiesi, si altii, in frunte cu Andrei Plesu.
In acelasi drept la replica, se afirma totusi ceva, legat de teza de doctorat a lui Andrei Plesu, sustinuta in 1977, “Pitoresc si melancolie”, pe care ICR s-a gandit sa o publice la Paris pentru 28.500 de euro. Si anume ca ICR “a primit gratuit, conform contractului de finantare, 200 de exemplare din tiraj”. Ce sa intelegem, ca cele 200 de exemplare sunt tot tirajul care a costat doar 28.500 de euro, si, acum, daca s-a epuizat – dupa cum a constatat Radu Portocala la fata locului, la Editura Somogy – trebuie sa ne asteptam la editia a doua?
Publicarea tezei lui Plesu ar fi fost desemnata de un “juriu independent”, mai afirma ICR. Intrebarea noastra este insa daca nu cumva publicarea acestei teze, din 1977, are totusi vreo legatura cu “prieteniile paguboase ale ICR”, cu faptul ca ziaristul de la “Dilema” Andrei Plesu este promovatorul fizicianului Horia Roman Patapievici sau poate cu faptul ca Plesu face parte din Consiliul de Conducere al ICR sau poate cu faptul ca sotia sa, Catrinel Plesu, este chiar directorul Centrului de Carte al ICR. Daca nici una dintre aceste posibilitati nu poate fi considerata – desi un anchetator OLAF ne-a invatat ca traficul de influenta si conflictul de interese stau la baza coruptiei institutionalizate – ne cerem scuze si propunem ICR sa publice si TOATE celelalte “lucrari” ale lui Andrei Plesu din vremea celor opt ani de cercetator la Institutul de Istoria Artei, aparute in revista institutului, “Studii si cercetari de istoria artei”, si anume: o treime de coloana plus alte opt pagini, in 1972, 15 pagini, in 1978 plus alte 2 pagini, in 1988, dupa ce se intorsese de la cele doua burse Humboldt derulate in Republica Federala Germania.
Asteptam, de asemenea, un “Drept la replica” care sa-l corecteze pe colaboratorul ICR, Ioan Buduca, care afirma: “Vorba lui Goethe: daca o carte se intalneste cu un cap si suna a gol, nu intotdeauna e de vina cartea”. Probabil ecoul sunetului scos a reverberat atat de tare incat conexiunile nu l-au mai gasit pe adevaratul autor, acesta fiind de fapt umoristul si omul de stiinta german Georg Christoph Lichtenberg.
Horia Roman Patapievici a decis sa ii raspunda printr-o scrisoare deschisa disidentei anticomuniste Herta Muller, care il acuza de “acoperirea” si promovarea informatorilor Securitatii Sorin Antohi si Andrei Corbea Hoisie, trimisi de Institutul Cultural Roman sa reprezinte societatea academica romana la o Scoala de vara din Berlin. Membru fondator al Grupului pentru Dialog Social, Sorin Antohi (foto dreapta) a fost silit sa-si recunoasca colaborarea indelungata cu Securitatea la inceputul anului 2007, pe cand facea parte din “Comisia Tismaneanu”. Andrei Corbea Hoisie (foto stanga) a primit decizie de politie politica din partea CNSAS in aprilie 2007. Pentru cititorii ZIUA Online prezentam atat confesiunea lui Antohi, alias “Valentin”, cat si Decizia oferita de CNSAS in cazul Hoisie, alias “Horia”, pentru a putea judeca “calitatea” morala a celor doi, ignorata de conducerea ICR. In plus, prezentam ca extrase din scrisoarea lui Patapievici si o noua declaratie a Hertei Muller.
Disidenta Herta Muller, singura scriitoare din Romania nominalizata la premiul Nobel pentru literatura, a reprosat public conducerii ICR trimiterea celor doi turnatori, pe banii contribuabilului roman, la o Scoala de vara care se desfasoara chiar in aceste zile la Berlin. Proiectul Institutului Cultural Roman “Titu Maiorescu” Berlin este realizat in colaborare cu Arbor-Mundi, Institutul pentru Studii Avansate de Umanism Intercultural (Bochum) si Institutul Moldova – Universitatea Leipzig, transmite si HotNews.ro. Sub titlul “Turnatori la Academia de Vara”, Herta Muller a publicat pe 16 iulie, in cotidianul german de mare tiraj Frankfurter Rundscahau, o scrisoare deschisa adresata presedintelui ICR, Horia Roman Patapievici, in care intreaba, printre altele, daca “ICR-ul crede ca traieste pe o alta planeta unde nu exista conceptele de demnitate personala si de integritate morala in stiinta?”. La randul sau, scriitorul Richard Wagner, publica in ziarul german Tagesspiegel articolul “Invatand de la turnator”, in care arata cum Antohi a predat, fara a avea doctoratul cu care se lauda, la Universitatea Central-Europeana de la Budapesta, fondata de George Soros, fiind ales si in consiliul director al Fundatiei, la fel ca si Corbea-Hoisie. A trecut mai bine de o saptamana pana a reactionat si presa din Romania. Urmare a criticilor aparute, Horia Roman Patapievici s-a hotarat sa ii raspunda in doua reprize scriitoarea Herta Muller. Printr-o “Replica ICR” si printr-o Scrisoarea Deschisa, ambele gazduite de ziarul Evenimentul Zilei. HR Patapievici o acuza pe Herta Muller In cea din urma, Patapievici, fost membru al Colegiului CNSAS si al Comisiei Tismaneanu si la randul sau membru al GDS, i se adreseaza direct Hertei Muller, incercand sa gaseasca o explicatie pentru promovarea de catre o institutie a statului roman a celor doi turnatori care, prin informarile lor, au dus la persecutia disidentilor autentici din Iasi, in perioada comunista. “E cu totul tendentios sa spui ca ICR ar fi trimis in Germania ca “reprezentanţi ai Romaniei” fostii informatori ai Securitatii ori că ICR ar avea ca politica promovarea lor peste hotare. Motivul pentru care ICR a finantat această scoală de vara a fost inalta ei tinuta stiintifica”, afirma presedintele ICR. Si, continua Patapievici: “Atunci cand te intrebi cum vor fi prezentati cursantilor Andrei Corbea-Hoisie ori Sorin Antohi – si sugerezi ironic titulatura “profesori si agenti de securitate cu state vechi” – ridici doua probleme de principiu, care merita o dezbatere publica serioasa. Cat de durabila e vina informatorului? Cum trebuie sa ne comportam cu informatorii care nu au facut ori prilejuit crime (pentru ca, daca au facut crime, solutia e simpla: Codul Penal)? Prima problema e filozofica si religioasa, iar solutia la ea nu e usor de gasit. Tu pari sa inclini spre ideea ca vina este imprescriptibila, ca un fost informator ramane in mod esential un informator si ca “atingerea” informatorului cumva “intineaza”. Numai asa pot considera ca fiind rationala, si nu doar impulsiva, decizia ta de a nu mai calca pragul ICR-Berlin si incurajarea ta explicita ca si altii sa faca la fel.”, spune presedintele ICR numit in aceasta functie cu rang de secretar de stat de Presedintia Romaniei. Despre informatori, Patapievici afirma ca “eu nu stiu, din punct de vedere sistematic, cum trebuie sa ne raportam public la ei”, dar nu lamureste cum ar trebui sa se raporteze ei la restul lumii, mai ales cand stiu cate note au dat impotriva disidentilor reali din acea perioada. Mircea Mihaies: “Cat de “groasa” trebuie sa fie o turnatorie pentru a-ti crapa obrazul?” Insa, tot in Evenimentul Zilei, raspunsul ii este oferit chiar de subalternul sau, vice-presedintele ICR, scriitorul Mircea Mihaies, care e de alta parere decat seful sau: “Nu poti mentine ca reprezentant oficial intr-o tara care a votat cu entuziasm pentru primirea Romaniei in Uniunea Europeana pe cineva pozat pe prima pagina a ziarelor si descris drept un colaborator zelos al Securitatii. Actul de inamicitie e prea pe fata si batjocura prea mare”, scria zilele trecute Mihaies intr-un editorial intitulat sugestiv “Vara turnatorului”. “Cat de ‘groasa’ trebuie sa fie o turnatorie pentru a-ti crapa obrazul? Si cat de adanc trebuie sa “contextualizezi” pentru a nu ti se citi printre declaratii abjectia?”, scrie dur vice-presedintele ICR Mircea Mihaies cu referire la un alt diplomat dar la fel de valabil si pentru fostul ambasador Corbea Hoisie. Herta Muller: “M-am pronuntat pentru ca iubesc tara de unde-am venit!” Dupa interviul realizat de ZIUA Online cu Herta Muller, scriitoarea originara din Romania a stat de vorba si cu ziaristii de la Jurnalul National. La intrebarea daca i s-a facut lehamite de scandalul iscat la ICR, disidenta anticomunista raspune: “Mi s-a facut lehamite de toate intrebarile neajutorate si naive care mi se pun. Si aceste intrebari explica situatia. Dar eu m-am pronuntat. Si stiti de ce? Pentru ca nu suport, ma doare pur si simplu. Eu iubesc tara de unde-am venit. As fi fost si acum acolo daca nu ar fi fost dictatura atat de crunta. Si ce s-a realizat dupa? Nimic aproape! Pentru ce au fost impuscati oamenii care au murit atunci? Ce fac intelectualii din Romania? De la mine trebuie sa aflati ce trebuie facut? Intrebati-i pe ei! Cartarescu, Nora Iuga, sint zeci de persoane care au un nume in viata publica. Uitati, Caramitru, si el a venit la Berlin si recita poezie in cadrul Academiei de vara. Si minunatul Johnny Raducanu a venit. Dar de ce vin cu astfel de persoane? De ce nu-i deranjeaza pe ei asta? Intrebati-i pe ei! Situatia este ca eu trebuie sa ma explic, in timp ce ceilalti pe care nu-i intereseaza n-au nici un fel de parere si nu-i intreaba nimeni nimic. Pentru Romania este o normalitate situatia in care se afla. Nici nu-si da seama ca nu este cum trebuie. Ca romanul s-a obisnuit iarasi sa se fereasca. Nu va dura mult si iarasi vor trai cu frica-n san! Ca astia se orienteaza. Nu stau unde sunt, merg mai departe.” Problema morala si problema legala Dupa cum reiese atat din confesiunea lui Antohi cat si din Decizia CNSAS in cazul Hoisie, pe care le prezentam aici, problema morala a acceptarii si promovarii lor, chiar printr-o institutie de stat patronata de presedintele care a condamnat comunismul, poate deveni si o problema legala. Pentru ca cei doi intelectuali publici au provocat rau la propriu, in multe cazuri nenorocind viata celor despre care au dat informari, in special a disidentilor din grupul de la Iasi. Si atunci, cum de sunt promovati tocmai de cei care pretind ca au contribuit la condamnare comunsimului? Dupa cum scria si Cotidianul la vremea deconspirarii lui Andrei Corbea-Hoisie, numit ambasador la Viena de catre Mihai Razvan Ungureanu, la sugestia lui Andrei Plesu, profesorul de germanistica a inceput sa trezeasca suspiciunea “grupului de la Iasi” inca dinainte de 1989. Tereza Culianu Petrescu: Hoisie “nu era un turnator ordinar, el avea misiuni importante si precise” “Nu i se mai spunea nimic important. El nu era insa un turnator ordinar, el avea misiuni importante si precise”, spune spune Tereza Petrescu, sotia lui Dan Petrescu si sora lui Ioan Petru Culianu, discipolul lui Mircea Eliade. Indiferent unde mergea, la Heidelberg, la Trier sau la Freiburg, “Horia” se intorcea cu informatii pentru Securitate. Interesant ca si alti intelectuali publici au urmat acelasi traseu, in aceeasi perioada, fiind privilegiati cu burse Alexander von Humbold la Heidelberg si lasati de Securitate sa intreprinda vizite frecvente in R.F. Germania, la fel ca si Hoisie. Iar astazi frecventeaza aceleasi medii academice. Dan Petrescu: Antohi si Hoisie turnau tot ‘baietilor cu ochi albastri’ “Au fost mai multe momente care mi-au confirmat ca Andrei Hoisie e colaborator. Unul dintre acestea s-a petrecut cand, proaspat stabilit in Iasi, am propus sa scoatem un numar la “Dialog” fara nici o tenta politica, profilat exclusiv pe eseu. Ne-am intalnit cu cei de la revista, printre care erau si Sorin Antohi si Andrei Hoisie, si am cazut de acord. A doua zi, cei doi m-au luat deoparte si mi-au spus ca nu putem scoate acel numar. E clar ca le spusesera “baietilor cu ochi albastri” de intentia noastra, iar ei zisesera Nu”, a relatat Dan Petrescu, disident anticomunist care se regaseste in multe din notele informative ale lui “Horia”, pe care vi le prezentam mai jos.
Problema de fond a scandalului ICR este sintetizat amar de Herta Muller. Atata timp cat asemenea “valori” vor fi promovate de persoane care au ocupat functii importante in stat, ne vom intoarce, incet, incet, de unde am plecat si poate chiar intr-o lume si mai groaznica, in lumea descrisa de George Orwell in “1984”, lumea lui Lenin, Stalin si Trotki la un loc: “Ca romanul s-a obisnuit iarasi sa se fereasca. Nu va dura mult si iarasi vor trai cu frica-n san! Ca astia se orienteaza. Nu stau unde sunt, merg mai departe…”
– CAMELEONII –
Decizia nr. 1407/26.04.2007 Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii
Avand in vedere: 1.Cererea formulată de către Ministerul Afacerilor Externe, inregistrată la C.N.S.A.S. cu nr. P1472/06/26.04.2006, privind verificarea domnului HOIŞIE Andrei – Ambasadorul Romaniei la Viena; 2.Adresele de verificare C.N.S.A.S. nr. S/4502/A,B,L/15.05.2006, respectiv S/4790/A,B,L/16.08.2006; 3.Adresele de răspuns S.R.I. nr. S/111772/27.06.2006, S/113962/15.03.2007; S.I.E. nr. S/13088/22.08.2006, M.Ap.N. – S.I.A. (Serviciul Istoric al Armatei) nr. A/350/07.06.2006, respectiv A/S/90/06.09.2006; 4.Dosarele fond informativ I 2624, I 27 (volumul 3), I 146674 – dosar de grup “Cameleonii” (volumele 3, 4, 5), I 149550 (cote C.N.S.A.S.); 5.Nota Direcţiei Investigaţii nr. S/DI/I/253/15.02.2007; 6.Audierea domnului HOIŞIE Andrei din data de 17.04.2007; 7.Procesul-verbal al şedinţei Colegiului C.N.S.A.S. din data de 26.04.2007; In fapt, S.R.I. a predat C.N.S.A.S. dosarele fond informativ I 2624, I 27 (volumul 3), I 146674 – dosar de grup “Cameleonii” (volumele 3, 4, 5), I 149550, in care se regăsesc următoarele documente care atestă colaborarea domnului HOIŞIE Andrei cu organele poliţiei politice comuniste, după cum urmează: 1.Dosar fond informativ I 2624, perioada 1984 – 1987: Adresă a Inspectoratului Judeţean Iaşi către Direcţia 3, din 25.11.1985, in care ofiţerul consemnează: “La ordinul dumneavoastră /…/, raportăm că a fost identificat numitul CORBEA ANDREI (pseudonim literar), in persoana lui HOIŞIE ANDREI, fiul lui Beno şi Silvia, născut la 15.12.1951, in Iaşi, membru P.C.R., asistent universitar, cu domiciliul indicat de dvs. Cel in cauză se află in atenţia noastră.” In Insemnarea făcută pe marginea adresei de către ofiţer, se precizează că “S-a discutat cu lt. Maj. /…/. Il are in legătură şi urmează să ii traseze sarcini pe langă obiectivul “LAZĂR”. Insemnare pe marginea Notei de relaţii privind interceptarea corespondenţei, din 18.01.1986: “HOIŞIE ANDREI – cu numele pseudonim CORBEA ANDREI, din Iaşi, este in atenţia S. 3, /…/, cu care s-a discutat pentru instruire adecvată pe langă “LAZĂR”, cat şi pe linia pregătirii contrainformative.” Insemnare marginală din 28.04.1986: “/…/ a fost insoţit de /…/ şi HOIŞIE ANDREI (pseudonim literar “CORNEA ANDREI”) (n.n. – CORBEA ANDREI), ultimul sursă a I.J. Iaşi, Serviciul 3.” Insemnare pe marginea Notei de relaţii privind interceptarea corespondenţei, din 29.05.1987: “HOIŞIE ANDREI este in legătura mr. /…/, Serviciul 3, Iaşi. Este instruit a-l vizita pe /…/ (D.U.I. “LAZĂR”), in perioada 5 – 10.07.1987, inaintea plecării la Heidelberg, pentru a-i semnala eventuale comunicări pentru persoanele din străinătate. Pe timpul prezenţei in Bucureşti vor fi intreprinse măsuri informativ-operative.” Adresă a Inspectoratului Judeţean Iaşi, Serviciul 3, către Direcţia 3, Serviciul 2, din 15.06.1987: “La intalnirea din ziua de 11.06.1987 cu sursa “HORIA”, acesta a fost instruit cu problemele ordonate de dumneavoastră /…/, urmand ca in dimineaţa zilei de 15.06.1987 să sosească in Bucureşti. Aici va lua legătura cu /…/. De asemenea, sursa “HORIA” a relevat că a primit din partea fundaţiei AAlexander von Humbolda o invitaţie /…/ pentru a participa la adunarea generală a bursierilor străini, care va avea loc anul acesta intre 6 – 9 iulie la Bonn. /…/ Rugăm să ne precizaţi ce alte sarcini trebuie date sursei spre a fi rezolvate in perioada cat se va afla in R.F.G.” Notă – Sinteză privind stadiul urmăririi informative ce se desfăşoară asupra numitului /…/, din 29.12.1985: “In aceeaşi perioadă la care se referă prezenta analiză, in conlucrare cu Inspectoratul Judeţean Iaşi, Serviciul 3, a fost identificat CORBEA (HOIŞIE) Andrei, scriitor, care se află in atenţia organelor de securitate şi care, conform solicitării noastre telefonice a fost instruit adecvat pe langă element”. In Completarea documentului amintit anterior, din 03.06.1987, se menţionează: “In conformitate cu ordinul rezolutiv al conducerii profesionale/…/, s-a reuşit interpunerea sursei “HORIA” /…/, care se va deplasa in august a.c. in R.F. Germania, la Heidelberg şi care in prima decadă a lunii iulie il va contacta la Bucureşti. Instructajul făcut sursei va urmări sensibilizarea obiectivului pentru a face eventuale comunicări legăturilor sale din străinătate. Pe durata prezenţei lui “HORIA” in Bucureşti vor fi intreprinse măsuri informativ-operative menite a verifica şi controla contactul celor doi.” 2.Dosar fond informativ I 146674, perioada 1983 – 1987: Notă din 06.04.1984, olografă, atribuită sursei “HORIA”, semnată olograf cu numele HORIA: “In perioada verii anului 1983, cand am participat la un curs de vară in R.F. Germania, la Trier, am dus, cu ştirea organelor de partid, un comision pentru familia /…/, din partea fiului lor, /…/ comision pe care l-am expediat prin poştă, el nefiind urmat de alte contacte. Menţionez, de asemenea, că in cursul şederii nu am fost contactat de ziarişti sau reprezentanţi ai postului de radio Europa Liberă, pentru a transmite mesaje din ţară.” In Nota ofiţerului, pe documentul amintit anterior, se precizează că “Nota a fost dată la cerere, in urma discuţiilor avute.” Notă informativă din 29.03.1985, dactilo, atribuită sursei “HORIA”: “Vărul drept al /…/, responsabil de redacţie la revista ATribuna Romanieia din Bucureşti, a avertizat-o pe aceasta asupra parazitismului manifest al soţului ei, trăind din munca ei şi din pensia celor 2 bătrane /…/ cu care convieţuiesc. De atunci, relaţiile cu /…/ au fost rupte. Mai recent, /…/ a reuşit să publice in revista “Astra” din Braşov, un articol injurios la adresa unei intregi serii de oameni care l-au ajutat cu diferite prilejuri (oameni al căror succes public i-au provocat probabil iritarea) /…/, “puşi la punct” tocmai pentru că aceştia ar renunţa la o aşa – zisă insurgenţă iniţială şi s-ar adapta cerinţelor vieţii literare. Se pare că in urma acestui articol, mai multe persoane care in Bucureşti il sprijiniseră /…/ şi-au reconsiderat atitudinea. Răman puţine nume care mai pot fi considerate drept un relativ “sprijin” in cercurile revistelor şi editurilor din Bucureşti: /…/. Mulţi dintre cei care, deşi l-au ajutat iniţial pe /…/ au considerat ulterior că orice relaţii normale cu acesta sunt imposibile, au incercat să dea o explicaţie manierei sale de a se purta. Pe langă trăsăturile de caracter negative accentuate şi de inactivitate, ca şi de conştiinţa marginalizării şi ratării, este posibil ca /…/ să incerce intenţionat să-şi compună o “mască” de refuzat, de scriitor şi critic prigonit din cauza “intransigenţei” cu care se pronunţă asupra realităţilor romaneşti. Aceasta ar putea fi, s-a presupus, o eventuală “platformă” pentru a dobandi o anumită “situaţie” printre cei plecaţi in Occident, “situaţie” pe care altfel, la pregătirea sa şi la problemele de acolo in privinţa forţei de muncă, n-ar putea-o obţine. De altfel, se pare că, mai recent, afland că revista AViaţa Romaneascăa intenţionează să publice un material (interviu?) despre activitatea cumnatului său /…/, /…/ şi-ar fi exprimat ingrijorarea cum că acesta ar putea fi “recuperat” şi “valorificat” pentru “interesele regimului”.” Notă din 13.05.1985, olografă, semnată olograf cu numele HORIA: “Sursa informează că numele lui /…/ şi-a făcut apariţia in presa studenţească in anii 1978 – 1980, cand, student al Facultăţii de filologie, a inceput să publice recenzii şi articole consacrate literaturii actuale. Nu se poate contesta talentul său de comentator al literaturii /…/. Se poate afirma că adevărata platformă /…/ şi-a creat-o prin aceste contribuţii, scrise fără prejudecăţile şi părtinirea ce vor apare mai tarziu in maniera sa de a se manifesta public. Succesul meritat de pană acum s-a exercitat in chip negativ asupra unor trăsături de caracter, i-a creat iluzia infailibilităţii, in textele sale şi-a făcut simţită, pe langă un ton nou, plin de aroganţă (privind Ade susa pe autorii şi cărţile luate in discuţie), şi o atitudine oarecum viciată de lecturi teoretice cu caracter iraţionalist – mistic, dintr-o tradiţie ce se revendică din epoca interbelică, mai precis generaţia Mircea ELIADE – Emil CIORAN, cu cunoscutele ei luări de poziţii violente, sfarşind prin a netezi calea, pe plan cultural, a forţelor antidemocratice pană la legionarism.” In Nota ofiţerului pe documentul invocat anterior, se consemnează: “Nota a fost dată conform sarcinilor primite in urma avizului dat de conducerea securităţii judeţene de a documenta scrierile lui /…/, sub aspect de tematică, idei, conţinut, etc. Sarcini: Să continue compromiterea lui /…/ in cercurile literaţilor.” Completare din 05.03.1984, aprobată in 09.03.1984, in care ofiţerul consemnează: “La măsurile prevăzute in raportul cu propuneri de inceperea urmăririi informative asupra numitului /…/ se impun a fi luate şi alte măsuri /…/ respectiv: obţinerea materialelor de cunoaştere asupra soţilor /…/ de la sursele /…/ “HORIA”/…/ de la catedrele de limbi străine (franceză şi germanice) /…/ vor fi luate măsuri de clarificare a informaţiei primite de la U.M. 0544, mai intai prin sursa “HORIA” /…/.” 3. Dosar fond informativ I 149550, perioada 1983 – 1984: Notă informativă din 08.10.1986, atribuită in antet sursei “HORIA”: “Am efectuat o călătorie de 3 luni in R.F. Germania, ca bursier al fundaţiei “Alexander von Humboldt” din Bonn /…/. In cursul acestor vizite, am primit o serie intreagă de informaţii cu privire la problemele din colonia romană din Freiburg şi biblioteca intemeiată in 1948 de Mişcarea Legionară. Respectivele probleme s-au declanşat odată cu pensionarea actualului director şi fondator al bibliotecii /…/. Politica acestuia de a transforma instituţia intr-o instituţie preponderent culturală cu anumite legături fireşti cu Romania, a fost practic dezavuată de consiliul de conducere legionar /…/. In intenţia acestuia şi a grupului său /…/ biblioteca romană ar urma să devină mai ales un centru politic militant anticomunist /…/. Menţionez că telefonandu-mi prof. /…/, lector roman la Universitatea din Koln, acesta mi-a declarat că ar fi cerut azil politic in R.F.G. /…/”. In Nota ofiţerului pe documentul amintit anterior se consemează că: “Materialul este ca urmare a instruirii contrainformative făcute sursei la plecarea in R.F.G. şi se referă la foşti cetăţeni romani”. In Insemnarea marginală pe acelaşi document se menţionează că: “Informaţia are valoare operativă. De văzut ce relaţii se menţin intre unele persoane originare din jud. Iaşi, care au fost in timp in R.F.G. şi elementele semnalate. Apoi, prin selecţie să fie luate in lucru la problemă”. Invederăm că, in cursul audierii in faţa Colegiului C.N.S.A.S., domnul HOIŞIE Andrei a confirmat veridicitatea informaţiilor furnizate organelor poliţiei politice comuniste, perioada colaborării cu acestea, atribuirea numelui conspirativ “HORIA”, precum şi persoanele despre care a oferit date, regăsite astfel in documentele menţionate mai sus. Astfel, prin informaţiile furnizate organelor poliţiei politice comuniste, a adus atingere dreptului la libertatea de exprimare şi libertatea opiniilor (art. 28 din Constituţia Romaniei din 1965), dreptului la viaţă privată (art. 17 din Pactul privind Drepturile Civile şi Politice). In temeiul: 1.art. 2 lit. i, art. 3¹, art. 15 şi art. 16 din Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea poliţiei politice comuniste, modificată şi completată prin O.U.G. nr. 16/2006; coroborate cu art. 34 şi art. 38 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii ca poliţie politică, adoptat prin Hotărarea Parlamentului nr. 17/2000; 2.art. 5, alin. 1 şi alin. 3, art. 8 alin. 7 şi art. 17 alin. 1 din Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea poliţiei politice comuniste, coroborate cu art. 5, art. 18 alin. 1, art. 24 şi art. 40 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii ca Poliţie Politică adoptat prin Hotărarea Parlamentului nr. 17/2000; 3.art. 8 alin. 1 lit. f din Regulamentul Intern al Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii; Pe baza materialului probator avut la dispoziţie pană la data de 26.04.2007, DECIDE Art. 1 Domnul HOIŞIE Andrei, fiul lui Beno şi Silvia, născut la data de 15.12.1951, in Iaşi, judeţul Iaşi, a fost colaborator al poliţiei politice comuniste. Art. 2 Prezenta decizie poate fi contestată la Colegiul C.N.S.A.S. in termen de 15 zile de la data comunicării. Art. 3 Prevederile prezentei decizii vor sta la baza intocmirii de către Biroul Juridic a inscrisurilor ce vor fi publicate in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea a III-a. Preşedinte, Claudiu – Octavian SECAŞIU
Intr-un editorial foarte inspirat publicat in Evenimentul Zilei de ieri, Mircea Mihaiesi, aflat oarecum sub HR Patapievici la Institutul Cultural Roman, se ia de piept cu mafia turnatorilor din ICR. Sorin Antohi, propus de Mihai Razvan Ungureanu sa conduca clona Fundatiei Gojdu si de Vladimir Tisamaneanu sa-i fie alaturi pentru Raportul Minciunii, un celebru turnator acoperit de Patapievici cu incalcarea legii penale pe vremea cand acesta era la CNSAS, vrea sa-i intre pres pe sub usa lui Mihaiesi printr-un proiect cu bani de la ICR (vezi mai jos). Drept urmare acesta s-a hotarat sa demaste impostura turnatorului. Iata ce a scris, cu un curaj nebanuit:
SENATUL EVZ: Vara turnătorului Mircea Mihăieş Luni, 14 Iulie 2008
MIRCEA MIHĂIEŞ: „Cât de «groasă» trebuie să fie o turnătorie pentru a-ţi crăpa obrazul? Astfel de întrebări nu-l vor tulbura, desigur, pe Sorin Antohi“.
În aprilie 2006, Traian Basescu, ca sef al statului, a cerut CNSAS-ului verificarea „tuturor informaţiilor posibile“ ce-i priveau pe pretinsii lideri de opinie si pe intelectualii rosii care isi arogau funcţii de răspundere si pe la Cotroceni. Era prima oară când fostul Palat al Pionierilor lui Ceausescu ajuns al Kominternistilor lui Basescu era confruntat cu o astfel de situaţie. Acuzat – pe drept sau pe nedrept – c-ar fi nu doar o instituţie cu desăvârşire opacă şi că mult prea mulţi oameni ai vechiului regim şi-ai „structurilor“ se aciuaseră pe-acolo, Palatul Cotroceni oferă şi azi – sau mai ales azi – suficient loc pentru reformă. Azi, când au reintrat în uz „infogramele secrete“! Rezultatul acelui demers n-a fost prea spectaculos. Au existat, e drept, mai multe „pensionări strategice“, „renunţări unilaterale“, „retrageri neaşteptate“, „morţi neavizate“, dar până în clipa de faţă aşteptata primenire nu s-a petrecut. În 2002, personajul care ocupă astăzi pagina întâi a ziarelor, Excelenţa Sa Sorin Antohi, dat sigur ca sef al falsei Fundatii Gojdu inventate de Mihai Razvan Ungureanu, n-a mai ajuns niciodată unde obisnuiesc sa-mi iau si eu tainul alturi de Andrei Plesu si unde vrea cu ardoare sa fie trimis azi pe banii ICR. Oare de ce?! Poate aflăm de la putinii scriitori disidenti din România, ca Dan Petrescu, pe care il turna la kilogram la Securitate, sau de la Horia Roman Patapievici si Andrei Plesu, care i-au pus dosarul mai la fund in acel an, pe cand erau mari tartori la CNSAS. Sorin Antohi a ajuns, curând după aceea, “profesor doctor” in Ungaria. Ţin minte articolul unui gazetar care, în epocă, merita să fie citit cu atenţie, măcar pentru că fusese el însuşi un intim al serviciilor secrete şi avea un miros bun în domeniu. Iată cum era descris doctorul inchipuit si turnătorul veros: „La Budapesta am întâlnit un profesor mincinos. Arogant. Nepoliticos. Isteric. Încruntat. Îngălat. Constipat. Un prost istoric pentru România. Un maestru al gafelor. Un sustinator al Ungariei“. Din cele aflate despre sejurul său si pe la Editura Polirom, unde si-a inventat niste “opere” nescrise, comportamentul nu i s-a schimbat nici cu un milimetru. Aceeaşi brutalitate, aceeaşi intoleranţă şi aceeaşi poftă de a zdrobi cu mânie proletară orice „stări de spirit necorespunzătoare“.
Nu ştiu dacă la această oră Sorin Antohi a fost sau nu bagat in pizda ma-sii de toti intelectualii tarii. Dar dupa documentele publicate la mijlocul anului trecut, el ar fi trebuit aruncat in haznaua cu laturi instantaneu. Nu poţi trimite ca reprezentant oficial al ICR, într-o ţară care a votat cu entuziasm pentru primirea României în Uniunea Europeană, pe cineva pozat pe prima pagină a ziarelor şi descris drept un colaborator zelos al Securităţii. Actul de inamiciţie e prea pe faţă şi batjocura prea mare. N-am nicio aşteptare din partea lui Patapievici. Dar preşedintele Băsescu e la fel de responsabil pentru situaţie, de vreme ce „Valentin“ a fost numit de Tismaneanu in comisia comunismului si a fost aproape trimis la Budapesta de Ungureanu, în plină revoluţie a Internationalei a IV-a neokominterniste. În faţa unei asemenea acuzaţii, oricine are o minimă onoare ori ar disparea definitiv, ori s-ar oferi ca exemplu si ar plati daune victimelor turnatoriilor sale prin tranşarea în justiţie a situaţiei. Nu e cazul lui Sorin Antohi. Sfidând o lume întreagă, el anunţă senin că incepand cu 19 iulie va participa, pe banii contribuabilor tarii furati de ICR, la o “scoala de vara” la Berlin. Şi de ce n-ar face-o, dacă are în ICR complici de marcă? Însuşi presedintele ICR îi ţine isonul, ca si atunci cand i-a ascuns dosarul la CNSAS, calificând actuala zarvă drept „o problemă personală“ a d-lui Antohi – ca şi cum acesta s-ar afla în Germania în vilegiatură pe banii babacii, şi nu ca turnator si fals doctor al statului român! Cu alte cuvinte, “profesorul” şi-a asigurat o minunată vară la Berlin (în compensaţie, desigur, la romanul „Efecte secundare. Istorie, cultura, politica“ – titlu al unui volum inexistent pe care si l-a pus in CV ca fiind publicat la Polirom). Şi asta pe bani buni, plătiţi de fiecare dintre noi: să nu uităm că stipendiile ICR au crescut la începutul anului la cote demne de invidiat. Dacă în Aleea Alexandru se merge pe tactica struţului, vă asigur că la Berlin există ochi şi urechi gata să intercepteze orice nuanţă. N-a trecut neobservat reactia numelui de cod “Valentin” si a sefului sau Volodea, la perspectiva sejurului prin Europa al lui Tismăneanu, care si-a asigura prin Cotroceni-Tour inconjurul pamantului cu pretextul ca prezinta mincinosul „Raport final al comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România“. Bun fiu al tatălui său – călăul ideologic stalinist Leonte Tismenitki – Tismaneanu Jr, cenzor şi persecutor al lui Paul Goma, pe care l-a dat afara cu nerusinare din Comisie, şi-a ieşit din minţi la ideea ca nu si-ar putea saruta membrul mazilit odata cu acţiunea mascarii monstruozităţii comunist-bolsevice. Învinuitul susţine că probele din dosarul facut de aprigul neo-conservator Victor Roncea sunt cam „subţiri“ şi scoase din „context“. Cât de „groasă“ trebuie să fie o turnătorie pentru a-ţi crăpa obrazul? Şi cât de adânc trebuie să „contextualizezi“ pentru a nu ţi se citi printre declaraţii abjecţia? Astfel de întrebări nu-l vor tulbura, desigur, pe Sorin Antohi, membru fondator al Grupului pentru Dialog Social si membru in Comitetul Director al Fundatiei conduse azi de sotia mea, Ilona Mihaies (ati ghicit – Reteaua Soros!). Bagator de seama, între altele, pe langa amintirea lui Ioan Petru Culianu cu o carte ca – isn’t it ironic? – „Religion, Fiction, and History“, Antohi preface in fictiune orice atinge mai putin fondurile de la ICR. Cum nu l-a tulburat nici lista „recompensărilor acordate“, a „sprijinului“ financiar şi-a „deconturilor“! La câtă „bibliografie“ a acumulat, la câte texte infecte a scris în „Oracolele“ Securităţii ascunse inca de M. Stefanovici Dinescovici, Sorin Antohi ar merita să i se acorde de către CNSAS drept premiu accesul la dosarul unui turnător care semna cu numele de cod „Tulceanul“. Sau la al lui “Lulu”. Îi garantez senzaţii tari!
Institutul Cultural Român „Titu Maiorescu” Berlin în colaborare cu Arbor-Mundi. Institutul pentru Studii Avansate de Umanism Intercultural (Bochum) şi Institutul Moldova, Universitatea Leipzig organizează la Berlin, între 19-25 iulie 2008 Conferinţa şi şcoala de vară cu tema Germania şi România Transferuri academice, culturale şi ideologice Directori: Sorin Antohi, Klaus Bochmann, Jörn Rüsen Coordonator: Gabriel Jarnea Loc de desfăşurare: Institutul Cultural Român „Titu Maiorescu”, Koenigsallee 20 A, D-14193 Berlin Sorin Antohi, Klaus Bochmann şi Jörn Rüsen au creat şi vor conduce un program integrat care include o conferinţă şi o şcoală de vară pentru studenţi avansaţi, doctoranzi şi postdoctoranzi. Este prevăzută şi publicarea unui volum colectiv. Argument: Primul model străin menţionat în mod obişnuit de studioşii culturii române este cel francez. “Filiera franceză” este una dintre cele mai formative interferenţe din istoria României moderne, în ciuda distanţei geografice. Dar, cu certitudine, nu este singura. Modelul francez are tendinţa de a se estompa spre sfârşitul secolului al XIX-lea, în faţa concurenţei aprige din partea modelului german, probabil dominant în perioada interbelică. Competiţia dintre aceste două „alterităţi constitutive” majore merită analizată: ele însele pot fi mai bine înţelese prin examinarea raporturilor lor bilaterale în spaţiile culturale şi politice ale altor naţiuni. Studiul transferurilor culturale germano-române (şi al puţinelor transferuri româno-germane, de la Cantemir la Celan şi Celibidache) devine astfel o parte dintr-un studiu intercultural mai cuprinzător al transferurilor şi interferenţelor europene. Metodologie: Conferinţa şi şcoala de vară se concentrează pe noţiuni precum „transfer”, „comparaţie” şi „interferenţă”. Studiile de caz vor fi selectate dintre transferurile germano-române şi vor fi discutate sistematic într-un context mai larg (est-central european, european, intercultural, transdisciplinar etc.). Conferinţa, şcoala de vară şi volumul colectiv vor acoperi aceeaşi tematică la niveluri diferite, accentul punându-se pe întâlniri paradigmatice, schimburi, continuităţi în domenii precum: geografie, geografie socială, geopolitică, filozofie, psihologie, Völkerpsychologie, caracterologie naţională, Kulturmorphologie, biomedicină, antropologie, demografie, istorie, istoria religiilor, istoria şi filozofia culturii, literatură, teorie literară, filologie, lingvistică, estetică, economie, sociologie, ideologie, politică, instituţii etc. Limbile de lucru : Germana, româna şi engleza. Toate prezentările şi dezbaterile au loc în limba germană şi/sau engleză, dar cunoştinţe bune de română sunt necesare. Participanţii la şcoala de vară vor trebui să vorbească fluent două dintre cele trei limbi şi să aibă un nivel convenabil de cunoaştere a celei de-a treia. Eligibilitate. Candidaţii vor fi selectaţi pe bază de concurs de dosare. Sunt eligibili candidaţi din toate ţările, cu precădere din România, Germania, Republica Moldova şi Ucraina. Pe lângă cunoştinţele lingvistice necesare, numite mai sus, candidaţii trebuie să lucreze pe temele anunţate în programul conferinţei şi al şcolii. Procedura de selecţie: Candidaţii vor trimite următoarele documente prin e-mail la adresa Gabriel Jarnea ([email protected]), tel.: 0049-30-89065780 până la termenul-limită de 15 iunie 2008: (a) un CV cu lista publicaţiilor; (b) o scrisoare de motivaţie care va face referire la relevanţa programului pentru proiectele personale de cercetare ale candidatului; (c) un eseu de patru pagini în engleză sau germană pe una dintre temele din program (participanţii la şcoala de vară vor susţine o prezentare de 15 minute elaborată pe baza acestui eseu); (d) dovada asigurării medicale. Candidaţii admişi din ţările non-UE vor primi invitaţiile oficiale necesare pentru procedurile consulare de eliberare a vizei de călătorie. Selecţia dosarelor va fi făcută de directorii şcolii de vara, iar rezultatul va fi anunţat public până la 20 iunie, pe pagina internet a ICR Berlin (https://www.rki-berlin.de/). Beneficiile cursanţilor la şcoala de vară. Participanţii vor asista la o conferinţă academică de nivel înalt, vor audia cursuri susţinute de specialişti recunoscuţi internaţional şi vor fi încurajaţi sa participe la discuţii. Conferenţiarii vor fi la dispoziţia studenţilor, la cerere, oferind consultaţii. Participanţii au şansa de a-şi prezenta propriile cercetări colegilor şi conferenţiarilor. Este prevăzută crearea unei comunităţi internaţionale care să lucreze şi în continuare pe temele programului. Participanţii care se vor face remarcaţi vor fi invitaţi să participe la proiecte de cercetare şi la publicaţii. Costuri. Participanţii la şcoala de vară îşi vor suporta singuri costurile de transport. Cursurile, cazarea şi masa, precum şi un program de timp liber sunt subvenţionate de către Institutul Cultural Român.
Puiutul lui Andrei Plesu, Mihai Razvan Ungureanu, isi lanseaza sambata o carte la Bookfest, tiparita, cum altfel?, la editura PCUS-Iasi, Polirom: “Intotdeuna loial” (mereu profund si genial?), “editie ingrijita de Ana Dinescu”. Uite ce-a ajuns Ana dupa ce am am bagat-o in MAE (la cererea lui Razvanel, ce-i drept): ingrijitoare la curtea miracolelor! Mai sa fie! Dar Cartea de Munca unde i-o fi ramas sau ajuns: la prima, la a doua sau la a treia institutie?… Dar ce mai conteaza?
Ca Plesu, piticul de gradina al lui Patriciu, vrea sa-l faca pe Mihaita presedintele universului, daca ar putea intra in contact cu omologii sai, omuletzii verzi, e stiut. Zice inainte-cuvantatorul de serviciu din el, despre Razvanel: “diplomaţia şi politica în genere erau, pentru el, nu simple dexterităţi anexe, conjuncturale, ci ingredientele unei vocaţii. (..) Restul e destin. Şi va fi, deopotrivă, istorie, căci îi prevăd autorului o traiectorie publică de ordinul excepţiei”. Mai-mai! Nu stiu de ce si cum dar, fara sa-mi doresc sa fiu rautacios – chiar dimpotriva as putea spune, am fost extrem de ponderat, pana acum, de dragul cuiva dar nu spui cine, persoana insemnata – prefatatorii dau pe-afara de o atentie homo-intelectuala nu prea cusher, ca sa zic asa. Tz tz tz… Iata ce zice si distinsul comentator de politica externa Emil Hurezeanu – care zilele trecute uitase ca avem ambasadori in SUA si UK inca de la inceputul anului – ca a gasit intre copertile “nenarcisiste” ale “memoriilor” reputatului ministru de Externe care a brevetat diplomatia in genunchi sau/si vier-pfoten: “fărîme din eforturile unui înalt demnitar dedicat, instruit şi briliant şi chiar imaginea în epură, ce-şi aşteaptă dezvoltările, a unui om de stat luminos şi responsabil“.
Noroc ca nu mai traieste Ceausescu saracul, ca ar fi plesnit acum, pe loc, de invidie! Dar, poate, ar fi fost si putin mandru: nu spunea tanarul membru al CC al UTC dupa intalnirea sa cu secretarul general al PCR, agitandu-si mana dreapta deasupra clasei, ca “de-acum incolo nu ma voi mai spala – l-am atins pe tovarasul Nicolae Ceausescu!”?
In numarul de vineri, 23 mai al Evenimentului Zilei, domnul Mircea Cartarescu se arata indignat de “marsul pentru familie si normalitate” organizat, in contrasens cu GayFest 2008, de cateva asociatii crestine.
Acceptand parada gay dar iritat de marsul ortodocsilor, domnul Cartarescu identifica manifestantii pentru familie si normalitate cu “grupurile de cetateni indignati gata oricand sa-i aplaude pe mineri si pe toti ceilalti locuitori pasnici si normali ai tarii”. Asocierea facuta de Cartarescu e samavolnica, de vreme ce organizatiile care au organizat acest mars au in randul membrilor si sustinatorilor lor oameni care au sustinut Piata Universitatii. Minerii au fost adusi in Piata Universitatii nu de conservatorii crestini, care erau in Piata Universitatii si in Liga Studentilor, ci de stanga liber-cugetatoare, care sustine acum revendicarile miscarii gay. In continuare, domnul Cartarescu ne trage de urechi in numele Europei, scriind ca manifestatia pentru normalitate ne va dauna “ca natiune” si va contribui la perpetuarea “imaginii noastre de nu tocmai evoluati si toleranti cetateni ai Europei”. In primul rand, daca am vrea sa fim cu adevarat europeni evoluati si toleranti nu am mai vorbi de o “natiune”. U.E. nu are ce face cu natiunile si cu statele nationale, ea lucreaza cu euroregiuni, cu minoritati, cu androizi. n al doilea rand, nu am observat sa-i fi luat cineva cetatenia europeana Papei pe motiv de homofobie. Tot ceea ce am observat a fost reactia abuziv-totalitara a birocratilor eurosocialisti fata de declaratiile in acord cu morala crestina traditionala ale catolicului Rocco Buttiglione. Mai departe, domnul Cartarescu ne arata ca e normal sa existe si la noi homosexuali de vreme ce “dupa datele stiintifice valabile in toate celelalte regiuni ale lumii, patru la suta dintre barbati si doi la suta dintre femei sunt pretutindeni homosexuali din nastere”. Ceea ce nu a sesizat domnul Cartarescu, indignat cu program, e ca marsul nu e impotriva homosexualitatii, ci “pentru familie” si impotriva asa-zisei “casatorii homosexuale”. In Ortodoxie nu se fac marsuri impotriva unui viciu, nu se fac marsuri impotriva bautului, de exemplu, asa cum fac puritanii. Demonstratia crestinilor-ortodocsi a urmarit sa atraga atentia in privinta pericolului legiferarii “casatoriei homosexuale”. Adica a acelei inginerii sociale prin care cei in medie trei la suta din populatia globului ar ajunge sa modifice o institutie civila avand in spate mii de ani de istorie si de traditie religioasa (crestina, mozaica, musulmana etc.). Daca luam in consideratie istoria, semnificatiile religioase si beneficiile sociale ale familiei traditionale si le comparam cu istoria, semnificatiile morale si beneficiile sociale aduse de moda “casatoriei” celor in medie trei la suta din populatia Romaniei si a globului, marsul pentru familie e intr-adevar un mars pentru normalitate. n alta ordine de idei, daca ne referim la date stiintifice, atunci trebuie spus ca statisticile arata ca alcoolismul, bolile venerice, consumul de droguri, pedofilia, si sinuciderile sunt mult mai ridicate in randul homosexualilor decat in randul heterosexualilor. Mai departe, domnul Cartarescu asociaza homofobia cu antisemitismul si misoginia si ne povesteste ce a vazut la Sachsenhausen, in lagarul unde au fost ucisi sute de homosexuali. Ceea ce ii scapa domnului Cartarescu, mare admirator al “datelor stiintifice”, este ca acei homosexuali nu au fost ucisi in numele moralei crestine aparate de organizatorii marsului pentru familie, ci in numele stiintei, al stiintei rasei. Si singurul obstacol impotriva rasismului e crestinismul. Demnitatea persoanei, reclamata pentru homosexuali de domnul Cartarescu, nu e stiintifica, ci religioasa. n regnul zoologic nu exista demnitate. Demnitatea e de provenienta religioasa si e un reflex al sfinteniei patriarhale. Paradoxul miscarilor pentru drepturile homosexualilor e ca vorbesc in numele unei demnitati carei fac tot posibilul sa-i submineze sursa, care e religioasa. Dar daca admitem acest lucru, atunci suntem siliti sa admitem si ca, acolo unde homosexualitatea, ca pacat, cere doar rugaciunile noastre, “normalizarea” legislativa a acestui pacat nu ne poate starni decat proteste. Cat despre Da Vinci si Wittgenstein, despre care domnul Cartarescu spune ca, “desi invertiti, au dus o viata ireprosabila si au fost spirite de o noblete de neatins”, si aici se cer a fi facute anumite precizari. Din pacate, avocatul homosexualilor romani nu e Wittgenstein, ci domnul Buhuceanu. Diferenta de geniu si noblete dintre ei poate explica si de ce domnul Buhuceanu, si nu Wittgenstein, se agita pentru casatoria homosexuala si pentru dreptul gay-lor de a defila pe strazi cu pene de strut in dos. Wittgenstein a fost un om profund religios, care se gandea “la logica si la pacatele” lui. De fapt, ma simt mult mai aproape de Wittgenstein decat de domnul Cartarescu, cel entuziasmat de “atractia turistica si ocazia de divertisment” oferita de GayFest. Spre deosebire de Wittgenstein, domnul Cartarescu e un om care priveste totul prin prisma carnavalului global, a divertismentului corporat si varietatilor de masa. Or, pentru asa ceva exista Disney World, nu trebuie sa ne “jucam” hipiot cu institutii serioase precum familia sau cu asemenea carti fundamentale precum Biblia, pe care domnul Cartarescu o citeste cu rafinament exegetic de prescolar. Pe tot cuprinsul articolului, domnul Cartarescu scrie cu dispret de inapoierea, intoleranta, violenta primara si vulgaritatea celor din “Estul impotmolit in prejudecati”. In absenta valabilitatii a macar unui singur rationament din articolul domnului Cartarescu, ma marginesc sa constat doar ca, din pacate, complexele de superioritate nu dau nastere unui jurnalism bun. Mi-e teama ca, alegand sa dea piept cu reactiunea, domnul Cartarescu a intors spatele adevaratei probleme. Mircea Platon
Patimile cu dezacordul domnului Pleşu
Articolul de mai jos a fost scris în urmă cu câţiva ani la solicitarea unor amici care pregăteau un grupaj pe tema filmului în «România literară». Atunci, articolului i-a fost refuzată publicarea. Îl public acum, cu speranţa că, fără a răni pe nimeni, va contribui la anumite limpeziri necesare.
Provocat de filmul lui Mel Gibson despre Patimile lui Hristos, dl. Andrei Pleşu reuşeşte, într-un articol publicat în “Dilema veche” în Săptămâna Mare, să fie paradoxal. Şi nu e unul din acele paradoxuri şugubeţe care-i menţin intelectualului încrederea în sine, ci de unul a cărui amărală îl face să aducă a sofism. “Mel Gibson a reuşit să facă un film despre Iisus Christos în care Dumnezeu lipseşte. Transcendenţa nu se manifestă decât vag meteorologic (nori, ploaie, cutremur)”, scrie Domnia-sa. Pentru ca două duzini de rânduri mai jos să ne definească religia drept: “relaţia omului cu inevidenţa, asumarea unui mister care nu se poate nici analiza, nici clasa, nici dovedi ştiinţific.” Dacă a doua propoziţie ar fi adevărată, atunci ar suprima obiecţia din prima. Pentru că, dacă religia e relaţia omului cu inevidenţa, atunci de ce să pretindem o fenomenologie alta decât cea “vag meteorologică”, care se pretează de minune freamătului esoteric şi extazelor pitoreşti. Din fericire, definiţia pe care o dă dl. Pleşu religiei e incompletă, astfel încât Mel Gibson a putut să o nesocotească. În consecinţă, el ne oferă un film în care e vorba despre relaţia omului cu evidenţa: adică despre relaţia omului cu Dumnezeul întrupat, înomenit. Pentru cei care cred asta, cu Iisus Hristos. Pentru că, deşi nu ştiu ce e “religia”, mersul la biserică mi-a dat o destul de bună idee despre Creştinism. La temelia acestei idei stă Crezul de la Niceea, care nu ne vorbeşte despre relaţia omului cu “inevidenţa”, ci cu un Dumnezeu personal. Cu Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfăntul Duh. Adică, în filmul lui Mel Gibson, Cel Care se manifestă meteorologic (Matei 27 : 45 ; Marcu 15 : 38 ; Luca 23 : 44), Cel răstignit, şi Cel Care, într-o scenă care a scăpat atenţiei dlui. Pleşu, apare în chip de porumbel (Luca 3 : 22). Chiar lăsând deoparte convertirile câtorva personaje (soldatul, Simon din Cirene, tâlharul) – convertiri care sunt tot forme de manifestare ale “transcendenţei” -, se poate deci spune că, pe peliculă, Dumnezeu nu se manifestă numai în chip meteorologic. Afară de faptul că porumbelul şi minunile săvârşite de Hristos pot fi numite “fenomene meteorologice”, fapt pentru care, cu toată admiraţia pe care i-o port dlui. Pleşu, nu mă pot hotărî. Cât despre violenţa deplânsă de dl. Pleşu la unison cu alţi mulţi critici de film, când am văzut filmul mi-am amintit imediat de uriaşele crucifixuri din bisericile şi catedralele Spaniei, şocante în realismul lor, cu răni purpurii şi adânci cât pumnul scobite în coasta lui Hristos. Catolicismul autoflagelant din care a ţâşnit acest film poate repugna multora, dar nu poate constitui un cap de acuzare împotriva lui Mel Gibson, pentru că el se înscrie în tradiţia bisericii lui (catolicilor nord-americani le sunt cunoscute “the 14 Stations of the Cross” din timpul vinerilor din Postul Mare). Şi nu e vorba de un moft sado-masochistic, ci de o iconografie şi de nişte practici ascetice întemeiate teologic de mari sfinţi ai Apusului. Poate că filmul nu poate fi arătat copiilor din zilele noastre, dar nu ar fi stârnit nici o cârteală din partea unor catolici medievali, cu ale lor misterii, mortificări şi stigmate. Când am citit că dl. Pleşu îl consideră o “drăcovenie” pentru că nu poate fi arătat copiilor, m-am gândit dacă li s-ar putea arăta acestora întâlnirile lui Iisus cu elementele umane “unsavoury” ale Ierusalimului. Sau dacă li s-ar putea proiecta o ecranizare de pilde patericale în care Sfinţi Părinţi merg să tămăduiască suflete în cartierele desfrânate ale Constantinopolelui. Sau ecranizări de vieţi de martiri (Sf. Agnes, Apollina, Agatha, Ipolit etc.). În ceea ce priveşte “vampirul palid” pe care dl. Pleşu nu e mulţumit să-l vadă distribuit în film în chip de Necuratu, cred că intenţia lui Mel Gibson a fost de a ne înfăţişa răul ca o batjocură a binelui, ca schimonosire, ca parazitare a ceea ce e bun, a maternităţii, de exemplu, precum în scena cu diavolul androgin purtând în braţe un prunc diform, un pitic bătrâncios. Şi aspectul androgin al diavolului şi parodia de maternitate sunt, poate, trimiteri la actualele schimonosiri ale ideii de căsătorie (“same-sex marriage” şi adopţia copiilor în asemenea familii), schimonosiri împotriva cărora Mel Gibson, catolic practicant, tată a şase copii, dintre care o fată s-a călugărit, are o veche istorie de împotriviri. Referindu-se la torţionarii direcţi sau indirecţi ai lui Iisus, dl. Pleşu scrie că “asistenţa – evreiască şi romană – jubilează grotesc, cu rânjete ştirbe şi priviri cleioase”. Mi se pare că Mel Gibson a intuit foarte bine de unde gâlgâie cel mai mult rău în lume: din mârlănie. Aceeaşi mârlănie care i-a dat pe securiştii noştri îi anima şi pe torţionarii lui Iisus. Nu văd cum cineva care a apreciat filmele lui Lucian Pintilie s-ar oripila de pelicula lui Mel Gibson. Singura diferenţă e că Gibson explorează rădăcinile religioase ale bestialităţii, acea taină a lucrării răului în lume ( 2 Tesaloniceni, 2 : 17) căreia nu-i face o critică din punct de vedere al drepturilor omului, ci o critică fundamentală. Nu rezistenţa “supraomenească” vrea el să o evidenţieze prin îndelunga biciuire a lui Hristos, ci multele noastre păcate. Hristos nu se ridică de pe marmura însângerată în chip de Rocky, ca să arate cât de “tare” e. Se ridică pentru că trebuie să se ridice, trebuie să mai răscumpere din păcatele lumii, trebuie să ducă. Importantă nu e rezistenţa lui, ci îndârjirea noastră. Schingiuitul devine “obiect de cult” nu pentru că e schingiuit, ci pentru că, în absenţa Lui, vom continua să schingiuim. Iisus e piatra de poticnire a bestialităţii noastre, Patimile Sale sunt un nec plus ultra, o reducere la absurd şi crimă a realităţii care ne arată că singura rezolvare a ecuaţiei existenţiale, poartă îngustă spre Cer şi izbăvire din moarte, e chiar acel trup schingiuit. Ale cărui virtuţi mântuitoare Mel Gibson ni le arată în scena instituirii Euharistiei. Scenă pe care, iarăşi, dl. Andrei Pleşu pare a o fi pierdut. În general, citind articolul dlui. Pleşu rămâi cu impresia că autorul nu văzut tot filmul. De parcă, din când în când şi anume în momentele esenţiale, ar fi tras o fugă până la stand ca să-şi reumple cornetul cu floricele. Mircea Platon În lipsa de mai noile traduceri ale Bibliei, citez din traducerea Vasile Radu şi Gala Galaction, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatura şi Artă « Regele Carol II », 1938.
February 16th, 2009 
VR 
Posted in Uncategorized 
Tags: 
