Mai întâi – abstracţie făcând de faptul că este inadmisibil a modifica o lege organică printr-o ordonanţă de urgenţă – în lipsa aprobării Parlamentului, efectele oricărei ordonanţe nu pot depăşi perioada sesiunii pentru care a fost depusă, iar aprecierea acestora, ca şi cum ar fi în vigoare şi după această perioadă, nu reprezintă altceva decât o suspendare a statului de drept. Apoi, când şi în ce împrejurare a fost supusă aprobării Parlamentului ordonanţa cu modificarea spre a deveni „Lege”? În fine, nu era mai logic ca instanţa constituţională să decidă explicit că modificarea textului în discuţie este neconstituţională?
Catalin Mihuleac: “În locul acestei atitudini bărbăteşti, premierul a preferat să-l perieze oleacă [pe CTP], gândindu-se că poate o să aibă noroc şi-o să scape pe viitor nepamfletat. Un puţoi cu puţină experienţă de viaţă trebuie să fii, pentru a spera la aşa o utopie! La următoarea criză de nervi, colţii Cetepeului îl vor face din nou ferfeniţă.”
CTP: “Ungureanu a fost un star al utecismului şi uasecerismului, membru de perspectivă al CC al UTC. Decembrie ’89 i-a frânt zborul spre înălţimile PCR, personajul fiind nevoit s-o dea pe americanism şi integrare, ca toţi securisto-comuniştii cu oarece ştaif. Ce i-a rămas de atunci e prostia doctă, maioneza de cuvinte „intelectuale” pe care o întinde peste orice mănâncă.”
S-a întors un prieten de-al meu dintr-o tabără de elevi americani, unde a lucrat pe timp de vară, ca să mai pună la teşcherea un ban transoceanic. Întâlnindu-ne pentru a-l descoase de impresii, m-a supus unei probe de cultură generală, întrebându-mă dacă am cunoştinţă cum se face omleta în taberele de elevi din USA, şi-n general în USA.
– Omleta se face cum se face omleta, i-am zis. Se iau ouăle, se lovesc unul de altul, apoi se combină între ele folosind o…
– Nţ!, mi-a tăiat-o scurt. Aşa s-o fi făcând omleta prin părţile voastre înapoiate. În taberele din USA, şi-n general în USA, omleta se prepară scoţând dopul bidonului cu omletă, cumpărat din supermarcheţel. Se deschide bidonul cu omletă şi se toarnă cu atenţie în tigaie. Într-un minut şi jumătate, e gata. Cu nişte legume din conservă, merge de minune.
– Băi frate, pe asta nu aş fi crezut-o, dacă n-ar fi venit de la o persoană avizată şi umblată ca tine. Şi zici că ăsta-i secretul omletei americăneşti… Uite cum era să mor prost…
– Americanii nici măcar ouăle nu se deranjează să le spargă. De ce să depună efortul, când omleta poate fi cumpărată din magazin, gata pregătită. Gândeşte-te cam ce minuni de chimicale conţine panarama aia de compoziţie din bidon, ca să ţină cu lunile, cât are termenul de garanţie.
Să scuipi în sân, şi alta nu! Deşi cred că americanii nu se ostenesc să scuipe în sân, cumpărând scuipatul gata ambalat din supermarket şi turnându-şi-l apoi cu pipeta în sân. Bat-o s-o bată de alimentaţie a omului de azi care, nemaideranjându-se nici să bată două ouă cap în cap, cumpără totul semipreparat din magazin, ca în zece secunde să fie gata şi să nu piardă o ţâră din meci sau din telenovelă.
Nu e de mirare că a ajuns pe un loc fruntaş cancerul la intestinul ăla problematic, prin care comunicăm cu buda. Atât de mare este incidenţa acestei maladii înjositoare pentru fiinţa umană, încât a ajuns şi pe meleagurile noastre, atingându-i şi pe un fost preşedinte de ţară, alături de un fost premier de-al dânsului.
Însă, cu toată decenţa pe care boala ne-o pretinde, nu ne putem abţine să nu remarcăm că personalităţile sus-menţionate s-au îmbolnăvit grav exact în locul unde, metaforic, i-a durut constant de soarta ţării. Pentru a exemplifica, să amintim doar că una din ocupaţiile de bază ale premierului respectiv, pe timpul mandatului său, a fost să-şi lanseze un volum de versuri şi un roman la o mare editură românească. Curentul
Spre stinghereala României şi Bulgariei, problema ţiganilor „made in“ înroşeşte filamentul nervilor europeni, dreptul acestei etnii de a-şi aşeza corturile în mileniul trei şi de a-şi face de cap devenind o minge de tenis, pasată peste cel mai de sus fileu. Domni apretaţi suie la tribune coborâte cu liftul din cer, îşi potrivesc glasul cu şublerul şi tună: e conform literei europene să-i împachetezi şi să-i trimiţi în ţările lor? Nu e, şi-atunci trebuie să le suporţi comportamentul adesea detestabil?
Din cauza chestiei ţigăneşti, zilele trecute, doamna dirigintă a Germaniei a ajuns să se ia un pic în beţe cu preşedintele franţuz, doamna dirigintă aproape numindu-l mincinos pe micul consumator de carne de fotomodel în carcasă.
Ne vom abţine azi de la orice comentariu şi vom cita, cu acordul dumneavoastră, din clasici. Unul dintre ei este Nicolae Steinhardt, cel pe care puşcăria politică, zicea Virgil Ierunca, l-a prefăcut „dintr-un intelectual pur, mai degrabă agnostic şi preocupat de literaturile străine“, într-un autentic „homo religiosus“.
Pentru mulţi dintre noi, „Jurnalul fericirii“ nu e doar o carte minunată, ci este una de căpătâi. Să vedem cum îi descrie pe ţigani părintele Steinhardt, în ediţia a doua a „Jurnalului fericirii“ (Editura Dacia, 1992, pagina 205): „Printre ţigani. Rasismul este o demenţă, dar – cum să spun? – nerasismul, contestarea unor rase deosebite, fiecare cu însuşirile ei, este o nerozie. Sunt mai degrabă certăreţi, rostul vieţii lor e gâlceava, harţa; fără de larmă şi tărăboi se asfixiază şi pier; pângăritori, au un dar neîntrecut de a terfeli totul; mincinoşi, minţim cu toţii, dar idealizăm realul, la ei e altfel, ca la antimaterie. Şi găsesc de cuviinţă să-şi întărească minciunile cu jurăminte grele: să-mi sară ochii, să-mi moară mama, să fiu nebun. (…) Şi nu le poţi intra în voie. Oricât de frumos le vorbeşti, orice umilinţă, orice făţărnicie: deopotrivă de inutile. Leneşi, urăsc pe cine le cere un efort, o lene îndărătnică, violentă, ca instinctul de conservare. Şi nu pot bea în cârciumi, numai afară, pe stradă, cu sticlele înşirate alături şi puradeii roată; o maidanofilie, un exhibiţionism, o nostalgie a bâlciului; şi un jind al ocării, ţipetelor, poalelor date peste cap. Spurcăciunea. Dracul sordid, dracul poltron, dracul ţopăitor. Cărora Coşbuc le-a găsit nume atât de potrivite şi care îşi fac din cur o goarnă“.
Aflu ca la Tîrgul de Carte Bookfest a fost arătat publicului “glonţul care l-a ucis pe Ceauşescu” şi care este “unul din cele aproape 50 de gloanţe care l-au ciuruit” pe dictator.
Nu mă îndoiesc de faptul că o asemenea “revelaţie” poate avea un oarecare impact – mai ales asupra vînzărilor de carte -, dar am serioase dubii în ce priveşte onestitatea istorică a unui astfel de demers.
Primul element care contrazice afirmaţia făcută la Bookfest este la îndemîna oricui: e de ajuns să privim imaginile de arhivă pentru a constata că pe corpul lui Nicolae Ceauşescu nu sînt 50 de răni. În plus, dacă cele 50 de gloanţe l-au ciuruit, înseamnă că ele au intrat în corp frontal, că l-au traversat şi că au ieşit cu suficientă putere pentru a se înfige în zidul din spatele lui. Cadavrul lui Ceauşescu ar fi trebuit, deci, să prezinte 100 de răni, ceea ce e departe de a fi adevărat! În sfîrşit, un corp străpuns, traversat de 50 de gloanţe este un corp zdrenţuit. Nu astfel arăta corpul lui Ceausescu!
Apoi, rafalele de arme automate fiind trase haotic, cum poate pretinde cineva că ştie care dintre gloanţele înfipte în zid sînt cele care “l-au ciuruit” pe Nicolae Ceauşescu şi care sînt cele care au atins-o pe Elena Ceauşescu? Mi se va spune că acelea care au traversat “ţinta” purtau urme de sînge. Dar s-a făcut oare o analiză ADN a acestor urme? Şi-a bătut oare cineva capul pentru a face această diferenţiere? Putem să fim siguri că nu.
Pornind de aici, nu ne rămîne decît să ne întrebam cum poate pretinde cineva că ştie care, printre toate aceste gloanţe, este cel care i-a fost fatal lui Ceauşescu? Evident, o asemenea afirmaţie este neserioasă şi e trist faptul că ea a putut avea o înrîurire asupra vizitatorilor de la Bookfest. După cum e trist că o carte care se pretinde de istorie (Grigore Cartianu: “Sfîrşitul Ceauşeştilor”) n-a găsit alt argument mai serios de promovare.
Toate astea nu-mi arată decît un lucru: că în România nu se doreşte cunoaşterea trecutului, nici a adevărului şi că întotdeauna cel care are dreptate este cel care spune, cuminte, doar ceea ce masa aşteaptă să audă.
PS VR cu Ce mai zice “Adevarul”: “Ieri, la standul din Pavilionul 16, generalul Victor Atanasie Stănculescu a venit direct din închisoarea Jilava (unde a fost dus inapoi – nota mea). Ion Caramitru, Dinu Patriciu şi Radu Paraschivescu au prezentat cartea „Sfârşitul Ceauşeştilor” sâmbătă, în cadrul lansării-maraton a volumului dedicat evenimentelor din 1989.” Plus Tismaneanu!
O observatie-doua-trei (hai, patru), dar mici-mici:
1. De cand Directia Penitenciarelor este agentul de PR al Trustului lui Dinu Patriciu, pe banii nostri?
2. Nicolae Ceausescu a fost ucis dupa ce, ca un dictator ce era, a stat ca presedinte al Romaniei timp de 24 de ani. Ion Caramitru este presedinte al UNITER de… 20 de ani. Intre timp, casa luata cu japca de la Zoe Ceausescu pentru sediul UNITER (pentru care nu plateste nici un impozit ca, deh, e asociatie non-profit) s-a transformat in carciuma de lux.
3. Dinu Patriciu era milionar (in lei, ce-i drept) de pe vremea “impuscatului”, a carui Securitate il lasa sa zburde prin lumea araba bine-mersi si sa aiba activitati “lucrative” neimpozitate de stat. Ce vrea acum?
Bine că se mântuie campionatul europenesc de fotbal, că dacă mai dura un pic sigur mă asasinau comentatorii în direct, laolaltă cu ăia din tocşourile de după. Cred că dacă ar împrumuta, măcar din când în când, câte un almanah de la Andrei Gheorghe, comentatorii ar avea doar de câştigat şi nu şi-ar mai băga la cazne spectatorii. Ar afla astfel că nu se poate vorbi de “coregrafia tribunei”, decât dacă eventual spectatorii dansează “damen-tango”, fiindcă asta înseamnă coregrafie, “arta dansului”, nicidecum arta pancartelor spânzurate prin tribună; ar afla că “degringoladă” înseamnă prăbuşire, nicidecum derută, cum cred ei; ar afla în fine alte o mie de lucruri interesante, punând astfel bazele unei culturi personale onorabile.
Odinioară, pentru a comenta meciuri de fotbal, se apela la profesionişti ai condeiului, capabili să răspundă cu efort lingvistic transpiraţiei jucătorilor din teren. Pe când acum, zadarnic asudă pe ecran Traian Ungureanu, că vine câte un comentator dur ca un fundaş, care ologeşte limba română de nu se vede.
Aşa e Cartianu, jurnalist la prima generaţie cu pix, posesor al unui fond de cuvinte cuprinzând puţin peste 500 de bucăţi mari şi late. Deplângând neajunsul că Patriciu ori Vîntu nu-i virează fonduri lu’ Gregoar să-şi angajeze un logoped cu normă întreagă, am motive întemeiate să cred că singura lui legătură cu pixul e că-l foloseşte pentru a-şi stinge mâncărimile din ureche.
În ce priveşte pasiunea sa nemărginită pentru cărţi, cu siguranţă că le întrebuinţează paginile febril în umblătoarea din sătucul oltenesc Dobriceni-Peştişani, de unde, din păcate pentru noi toţi, provine. Am acasă un motănel birmanez, pe nume Motty, care se ascunde sub pat, ori de câte ori Cartianu se exprimă la tembelizor, dezarticulat şi gutural ca o gorilă periferică. Să mă ierte gorila, n-am vrut să o jignesc!Cu ocazia campionatului europenesc în curs de mântuire, am văzut, într-unul din cele două ziare sportive care se expun la plajă pe şezlongurile tarabelor noastre, cel mai incredibil pleonasm posibil, care afirma, într-un titlu lucitor, că Mirel Rădoi şi-a “desfigurat faţa”.
Ce norocos a fost Mirel Rădoi că nu şi-a desfigurat tibia, degetul mare de la picior sau fesa dreaptă!
În general, deţinuţii români prea multă minte nu au, pentru că dacă ar avea, ar trage continuu în piept justiţia şi n-ar ajunge acolo unde ajung. Ca dovadă că nu-s prea mintoşi, o să exemplific cu Legea nr. 275 din 2006, care le dă dreptul lunar la convorbiri telefonice, efectuate de la telefoanele publice cu cartelă, din incinta pârnăii. În loc să-şi sune avocaţii să-i întrebe de procese şi recursuri, în loc să-şi cheme mamele ca să le consoleze ori copilaşii să le zică „tati e plecat undeva departe, dar tu să fii cuminte“, ori soţiile singuratice ca să le asigure de dragostea lor neînlănţuibilă… În loc de toate astea, puşcăriaşii îşi consumă minutele respective pe dedicaţii muzicale, pe care şi le fac unul altuia, la diferite emisiuni de radio şi tembeliziune. Îmi închipui cum sună dedicaţiile:
– De la Vali – condamnat la şapte ani pentru viol cu perversiuni – pentru Gelu – 25 de ani pentru omor deosebit de grav – o dedicaţie foarte, foarte specială: „Sunt un bărbat, cel mai luxos“, în interpretarea lu’ Adi Minune!
La Editura Universitatii „Al. I. Cuza“ din Iasi a aparut recent volumul„Pamfletul si tableta, jurnalism sau literatura?“, de Catalin Mihuleac.Cartea, in fapt teza de doctorat in filologie a autorului, continecapitole dintre cele mai incitante, dintre care se remarca „1907 si1989, doua manipulari ale opiniei publice prin intermediul presei“ ori„Tineretea si traumele presei romanesti“, dar si minicapitole dedicatevedetelor de azi ale pamfletului si tabletei: Mircea Dinescu, C. T.Popescu, Tudor Octavian, Mircea Mihaies, Ioan Grosan sau Vadim Tudor. Aducandprecizari pretioase pe o piata care a fost acoperita pana acum doar laun nivel amatoristic, lucrarea lui Catalin Mihuleac este o lecturanecesara atat studentilor in jurnalism, cat si celor care deja lucreazain aceasta breasla. In plus, trebuie precizat ca scriitura autoruluiare un vadit sarm, foarte departe de stilul scortos in care cad celemai multe teze de doctorat din tara noastra. Adaugam ca, in lunamartie, editura Cartea Romaneasca va publica „Zece povestirimultilateral dezvoltate“, o alta carte de Catalin Mihuleac, care nepropune comunismul romanesc, vazut printr-un ochi de soldat „Svejk“. Cartea poate fi procurata si online. Redau mai jos capitolul despre cazurile 1907 si 1989.
„1907” ŞI „1989” DOUĂ MARI MANIPULĂRI ALE OPINIEI PUBLICE PRIN INTERMEDIUL PRESEI 1907 – Cei 11.000 de morţi recomandaţi de cotidianul „Adevărul” şi fulminanta lor carieră internaţională Deşi pamfletele nu pot schimba faţa lumii – contrazicând astfelutopia patriarhului Courier – ele pot pune serios umărul la cele maimari manipulări ale opiniei publice de care pomeneşte istoria. Pentru istoria ţării noastre, cea mai spectaculoasă mistificarepornită din presă este cea referitoare la răscoala ţărănească din 1907,când ziarul „Adevărul” – prin pana directorului şi proprietarului săude atunci, Constantin Mille – dădea publicităţii şi bătea monedă pecifra eronată de 11.000 de morţi, faţă de doar 419, câţi certifica, înplenul parlamentului, ministrul de interne I.I.C. Brătianu. Anii lungi de gazetărie socialistă practicată de Mille îşi spuneaucu tărie cuvântul. Anterior, el îşi desfăşurase activitatea în paginileunor publicaţii de stânga, precum „Dacia viitoare”, „Contemporanul”,„Munca” şi „Lumea nouă”, mai ales acestea două din urmă punându-şiamprenta asupra viziunii sale despre presă. „Experienţa adusă de C.Mille de la publicaţiile socialiste în paginile „Adevărului” va fifructuoasă pentru dezvoltarea ziarului a cărui direcţie o preluase”[1]. Abia acum, la circa două decenii după căderea regimului comunist din1989, se poate estima cât de „fructuoasă” a fost experienţa demanipulator public a lui Mille. Până acum, din raţiuni propagandistice,tăcerea a fost totală. În pamfletul Letopiseţi, apărut în paginile „Adevărului”,în vara anului 1907, Mille face o antiteză (de altfel, foarte plasticăşi eficientă jurnalistic) între ţăranii răsculaţi, încolţiţi de puştilejandarmilor, şi boierimea care petrece dezinvolt, înfofolită în blănuriantifonice, pentru a nu fi deranjată de zgomotele neplăcute alegloanţelor destinate gloatei. Rezultă un tablou bine mulat pe gustulunor partizani declaraţi ai luptei de clasă: „Unii cad răniţi demoarte, iar acolo pe câmp în faţa şirurilor de soldaţi, corpurile celorcăzuţi sunt multe de tot. La orizont, cerul e roş. Ard curţile şihambarele boiereşti. E revoluţiune! Lumea de la Cazinou e în ciocnirecu lumea care munceşte.”[2] Ecoul confruntărilor ajunge la urechile condeierilor, stârninddreapta lor indignare. „Destul!” titrează Mihai Bujor în „Româniamuncitoare”. „Destul!”, repetă în cor Alexandru Vlahuţă, I.L.Caragiale, George Ranetti, N.D. Cocea şi mulţi alţii. E un corpamfletar în care se prind cu toţii; un cor din care N.D. Cocea – ca lao partidă de poker jurnalistic – se simte dator să pluseze miza, oricumumflată, de 11.000 de victime, urcând-o cu seninătate la 12.000.”Jertfa cumplită a celor douăsprezece mii parcă n-a avut alt rezultatdecât să răspândească miazma de hoituri din atmosfera noastră politică”[3]. Pentru o cacealma de asemenea anvergură, e nevoie de trişori cu dexteritate. Credulă, presa străină se dovedeşte şi ea un bun receptor pentrustimulii informaţionali veniţi din mica ţară carpato-dunăreană.Cotidianul socialist francez „L’Humanité” condamnă, în numărul din 30martie 1907, „politicienii mizerabili”, vinovaţi de măcelul din sateleromâneşti; „Le Temps” compară revolta de la noi cu valoarea de etalon aComunei din Paris; însuşi marele „The Times” din 28 martie 1907,închină un editorial evenimentelor, conchizând că asuprirea nemiloasă aţăranilor nu putea să aibă un alt efect: „Explozia de faţă esterezultatul!”. Iar vienezul „Die Zeit” inserează, la 2 aprilie 1907,primul capitol al faimosului Din primăvară până-n toamnă,semnat de I.L. Caragiale, pamflet publicat curând apoi în broşură, laeditura… „Adevărul”, „obţinând un răsunător succes şi atingând tirajul– pe vremea aceea cu totul neobişnuit – de 10.000 exemplare”[4]. Şi, ca o meritată apoteoză, la congresul Internaţionalei a II-asocialiste – de la Stuttgart, în august 1907 –, însuşi Vladimir IliciLenin aşază, cu marea sa autoritate, răscoala ţăranilor români alăturide revoluţia rusă din 1905-1907. Ce-şi puteau dori mai multmanipulatorii români? Ecourile mediatice aveau să persiste ani în şir. La trei ani dupăevenimente, N.D. Cocea, vorbind de cele de-acum 12.000 de victime, faceo asociere vrednică de o pană de mare pamfletar: „Un statistician bizara făcut socoteala că, dacă s-ar fi înşirat cadavrele ţărăneşti înlungul şi în latul Căii Victoriei, pe o parte a cheiului Dâmboviţei şipână dincolo de Piaţa Mare, Majestatea Sa ar fi putut să meargă de lapalat până în Dealul Mitropoliei, ca să citească mesajul de deschidereal camerelor, păşind pe un covor moale de carne ţărănească.”[5] Pentru ca, la cinci ani după răscoală, Tudor Arghezi să-şi aleagă şi el drept subiect „secerişul de sânge din 1907”[6], în aceeaşi gazetă „Facla”, condusă de Cocea. Şi de această dată se vede că tot ce atinge cu bagheta sa Arghezi sepreface în poezie, dacă ne gândim la pasaje, precum acela în care îlnumeşte pe ţăranul român „turcul dinlăuntru”, care va să zică duşmanuldin interiorul ţării, în strategia regimului de atunci. Bunpsihoterapeut în situaţii delicate de felul răscoalelor, regimul are acde cojocul „turcului dinlăuntru”. „Turcul dinlăuntru” este vindecat denemulţumirile sale prin tratamentul cu muzică, dar nu orice fel demuzică. Pentru reuşita tratamentului, se recurge la recunoscutele„simfonii de Hohenzollern”, mult mai performante vindicativ decâtsimfoniile unor ageamii pe nume Beethoven, Wagner sau Mozart. Chiar şi când n-are dreptate, Arghezi rămâne un artist… Regimul comunist trage şi el un profit din răscoală. Toate artele pun umărul
Regimul comunist, la multe decenii de la răscoală, nu putea lăsasubiectul fără a-l stoarce până la ultima picătură. Prin urmare,scriitorii s-au trezit chemaţi la ordine, pentru a completa opereleanterioare, dintre care se detaşează faimosul roman de Liviu Rebreanu Răscoala (apărut în 1932; doar în perioada interbelică a însumat tiraje de aproximativ 25 000 de exemplare). Merită adăugat că, la câţiva ani după Rebreanu, şi Cezar Petrescu a scris o trilogie, intitulată tot 1907,doritor şi el să fructifice un subiect cu o priză asigurată la public.Dar succesul n-a fost deloc generos cu el, romanul fiind considerat deG. Călinescu drept „interminabil şi neconcludent, îngrozitor deverbios, care rămâne strivit de Răscoala lui Rebreanu”. „Solicitaţi, după Eliberare, să poarte un mesaj altădată interzis,scriitorii evocă răscoala, dar privesc acum lucrurile dintr-un punct devedere nou. Alături de dramatismul sever al martirajului a unsprezecemii de anonimi, ei pun pe prim-plan ideea luptei de clasă. (…) Cineciteşte Desculţ, nu poate să nu se cutremure de viaţaţăranilor de altădată, descrisă de Zaharia Stancu. Să culegi struguricu botniţa la gură, să mănânci pământ uscat…”[7] O imagine hiperbolizată grotesc, de al cărei neverosimil n-aîndrăznit nimeni, decenii la rând, să se atingă în public, deşi înparticular cartea era forfecată fără milă. „Marin Preda vorbea urât decarte (n.n. de romanul Desculţ). Îl supăra imagineatroglodită a satului românesc de acolo. «Unde s-au mai văzut la noioameni cu botniţă?» – îmi spunea furios”.[8] Mai trebuie să adăugăm că romanul lui Stancu, apărut în 1948, a fosttradus, graţie îndeosebi sistemului infailibil de relaţii al autorului,în peste 20 de limbi. Star incontestabil al lumii literare româneşticomuniste, preşedinte al Uniunii Scriitorilor, Stancu a făcut totposibilul ca imaginea troglodită a satului românesc să-şi asigure obună propagandă în lume, Desculţ rămânând, până în ziua deazi, cel mai tradus roman românesc. În stilul său emfatic, Stancuobişnuia să se laude, cu un joc totuşi inspirat de cuvinte, că romanulsău, deşi „Desculţ”, a făcut înconjurul lumii în încălţări „de aur”. Dar nici artele vizuale n-au stat pe marginea ringului, imperioasachemare comunistă, de a cânta lupta ţăranilor împotriva asupritorilor,neadresându-se exclusiv scriitorilor, ci tuturor slujitorilor muzelor.Dintre toate operele, se detaşează tabloul 1907 al lui OctavBăncilă. Acest tablou, celebru îndeosebi pentru că, în vechile manualede istorie, ilustra paginile dedicate răscoalei, va fi completat deoperele unor Nicolae Tonitza şi Ştefan Luchian. Cu timpul, şimonumentele sculpturale dedicate jertfei ţăranilor se îndesesc înoraşele, mici şi mari, ale patriei. Dar încununarea avea să vină de la tânăra vedetă a artelor, filmul.În regia lui Mircea Mureşan, cu o distribuţie incluzând nume mariprecum Amza Pellea şi Colea Răutu, romanul lui Rebreanu este ecranizatîn 1965 sub acelaşi titlu, Răscoala. La festivalulinternaţional de la Cannes, el a constituit o prezenţă exotică,alegându-se din păcate nu cu un premiu, ci doar cu aprecierilepublicului. Cine a auzit de rapacele Moki Fişer? Neîndoios, nicăieri nu mai este pomenit numele rapacelui Moki Fişer,creatorul trustului agricol ce monopolizase Moldova la începutulsecolului al XIX-lea, prin impunerea unor tarife unice exagerate încontractele de arendare. Arendele plătite pentru pământ făceauinsuportabilă viaţa ţăranilor, aceasta fiind adevărata cauză anemulţumirilor ce au condus la revoltele din 1907. „În 1906, Constantin Stere publică epocalul articol Fişerland,în care denunţa sistemul de acaparare a moşiilor prin contracte dearendare. Moki Fişer îşi întinsese contractele de arendare asupraMoldovei ca o pânză de păianjen. Exploatarea era sălbatică, anticipândmetodele marxiste. Şi nu este o simplă întâmplare faptul că răscoalaţăranilor a început, în 1907, la Flămânzi, în judeţul Botoşani, la unadin moşiile cuprinse în trustul arendăşesc al lui Moki Fişer”[9]. Aşadar, pamflete ce spuneau întreg adevărul despre mişcărileţărăneşti au existat; ba chiar, asemenea lui Constantin Stere,existaseră chiar unii gazetari care anticipaseră evenimentele. Darpropaganda socialistă, mână în mână cu cenzura, le-a făcut dispărute.Nici până azi nu se ştie exact câte victime a făcut represiunearăscoalei, pentru că toate mărturiile, directe şi indirecte, au fostdistruse. „Nu mai există decât foarte puţine acte oficiale, de la Ministerulde Război, din timpul răscoalei. (…) Nu există nici măcar memorii. Esteo clară acţiune de ştergere a urmelor (probabil înfăptuită în timpulanilor de comunism), pentru că mărturiile nu dădeau cifra de 11.000 devictime, oferită de propaganda anti-«burghezo-moşierească». Pornireacelor care au vrut să şteargă urmele a mers până acolo, încât s-aumblat şi în corespondenţa particulară a regelui Carol I. Anume s-aumblat după tot ceea ce însemna ştire despre răscoală şi, acolo undeele au existat, ştirile au dispărut”.[10] Câte o mică urmă a mai scăpat, totuşi, cum s-a întâmplat cu volumul Amintirile unui prefect din timpul răscoalelor,apărut în 1912, la „Biblioteca Flacăra” din Bucureşti, undereprezentantul guvernului în judeţul Olt, Constantin D. Anghel,confirmă că ţăranii au fost instigaţi, nicidecum că s-au răsculat dinpropria lor iniţiativă. Acelaşi Ion Bulei punctează: „Ţăranii s-aurăsculat pentru că trebuiau să se răscoale. Şi au făcut-o chiar şiacolo unde nu aveau de gând să o facă. În plus, şi după un an agricolbogat, când hambarele erau pline, iar spectrul foamei nu ameninţa ca înalţi ani.”[11] E greu de crezut că adevărul despre răscoala ţărănească din 1907 vaajunge vreodată să fie cunoscut de opinia publică. Manipularea s-adovedit imbatabilă, ea acţionând la fel de proaspăt şi acum, la un veacdistanţă. Exemplificând, să spunem că, în ianuarie 2007, „Jurnalul naţional”,al doilea ziar ca audienţă din România, cu o medie zilnică de 942.000de cititori, dedică un serial răscoalei ţărăneşti, sub titlul Un secol de Flămânzi,întins pe o perioadă de trei luni. Pornindu-se de la cuvintele luiRebreanu, cum că răscoala reprezintă „singurul cu adevărat război civildin toată istoria noastră”[12], sunt reluate aceleaşi vechi şi false teme. Pentru ca, în spiritul unui perfect „finis coronat opus”, „Jurnalulnaţional” să salute iniţiativa Primăriei Sectorului doi al Capitalei,de a repune pe soclu statuia, închinată răscoalei în anul 1972, decătre sculptorul Naum Corcescu. Mai trebuie să pomenim că reamplasareastatuii, în Parcul Florilor din cartierul Pantelimon, se face doar dupăce locuitorii Sectorului doi au fost solicitaţi să-şi spună părerea,într-un minireferendum, rezultatul fiind zdrobitor „pentru”? Directorul „Jurnalului Naţional” este o fostă vedetă de televiziune,Marius Tucă. Pe bună dreptate, în cercurile intelectuale din România,Marius Tucă este considerat drept una dintre personificările cele maiilustrative ale diletantismului care se manifestă în presapostdecembristă. Cei 60.000 de morţi inventaţi ai Revoluţiei anticomuniste din decembrie 1989 Am insistat asupra manipulării privind evenimentele de la 1907,pentru că ea seamănă, în aproape toate privinţele, cu o altă uriaşăacţiune de mistificare: cea privind Revoluţia anticomunistă din 1989. În ambele cazuri, presa a avut un rol esenţial, prin lansarea unorzvonuri voit mincinoase, cu scopul de a dezinforma opinia publicăinternă şi internaţională. În ambele cazuri, numărul de victime alerevoltelor populare a fost amplificat cu bună-ştiinţă. În 1907, s-a marşat pe exagerarea de 11.000-12.000 ţărani morţi, deşi „probabil, cifra se află undeva între 2000 şi 2500”[13].Iar la 25 decembrie 1989, principala acuzaţie adusă de TribunalulMilitar Extraordinar preşedintelui comunist Nicolae Ceauşescu a fostcea de „genocid – peste 60.000 de victime” („Adevărul”, 26 decembrie1989). Dictatorul Nicolae Ceauşescu a fost condamnat la moarte, alături desoţia sa, Elena, sentinţa – rămasă definitivă – fiind executată pe loc,la Târgovişte. Fireşte, Tribunalul Militar Extraordinar – carecertificase, în rechizitoriul său, numărul celor asasinaţi – reprezentao sursă credibilă pentru toate instituţiile de presă. Aşa încât,mass-media din ţară şi străinătate au reluat comunicatul oficial,reţinând – nu fără o anume voluptate jurnalistică – cifra de 60.000 demorţi. Presa jubila. „Tiranul şi-a primit pedeapsa meritată. Un călău careare pe conştiinţă 60.000 de victime.” („România liberă”, 27 decembrie1989) Aceeaşi cifră este reluată, câteva zile mai târziu, de presastrăină, care publică un interviu cu Ion Iliescu, preşedinteleConsiliului Frontului Salvării Naţionale, instituţia conducătoare astatului de-atunci: „60.000 de morţi, răniţi şi dispăruţi”, întăreşteIliescu, autoritar, în „Die Welt”, 8 ianuarie 1990. Iarăşi o sursă credibilă, având în vedere că Iliescu reprezentaatunci prima poziţie, ca autoritate, în stat. E drept că acelaşiIliescu, la posturile de radio şi televiziune, lansase încă din 23decembrie o altă dezinformare epocală, anume cea despre „teroriştii dinBucureşti”: „Existenţa acestor grupe de terorişti, a unor indivizifanatici, care acţionează cu o cruzime fără precedent, trăgând înlocuinţe, în cetăţeni, provocând victime în rândul militarilor, esteîncă o expresie elocventă a caracterului antipopular al dictaturiiCeauşescu”[14]. Din păcate pentru interesele oficialităţilor, interese vădite deintoxicare şi manipulare atât a opiniei publice interne, cât şiinternaţionale, situaţia se arăta totuşi în progres faţă de 1907. Dacăpresa de la noi – abia revenindu-şi dintr-o hipnoză adâncă de aproapecinci decenii, şi neînvăţată să verifice informaţiile ce-i erau oferite– menţinea obsesiv refrenul cu cele 60.000 de victime, surateleoccidentale investighează, confruntă, verifică şi trage propriileconcluzii. Concluzii complet diferite de cele ce-i erau servite pe tavăde către instituţiile oficiale româneşti. Astfel, cotidianul francez „Le Monde” publică, încă din 5 ianuarie1990, evaluarea cunoscutului sociolog Michel Tibon-Cornillon; oevaluare rezultată în urma unei anchete personale, realizată prininvestigaţii în mediul spitalicesc din România. Este reţinută, înfinal, estimarea aproximativă de 1.000 de victime ale Revoluţiei,acurateţe accentuată ulterior de „Libération”, care precizează, înnumărul din 27 februarie 1990: „1033 de morţi, din care 270 militari.” Abia peste şapte luni, în august 1990, presa românească îşi recunoaşte greşelile Să spunem că ziarele importante din lume au o pagină anume (deexemplu, pagina a treia în „The New York Times”), unde sunt corectategreşelile apărute în numărul precedent. În fiecare zi, jurnaleleserioase îşi asumă greşelile şi le corectează, făcându-şi astfel „meaculpa”. În România însă, au fost necesare şapte luni pentru ca ziarele să-şirepare greşeala privind morţii din decembrie 1989, fără a-şi prezentascuze cititorilor, după cum se obişnuieşte în presa serioasă. Astfel, tocmai în numărul din 10 august 1990, „Adevărul” recunoaştecă numărul persoanelor decedate în decembrie 1989 este de 1030. Eimposibil de crezut că această necesară rectificare nu putea fi făcutămai din timp, dacă avem în vedere, cel puţin, accesul liber alziariştilor din redacţie la presa străină. Să mai pomenim, în spiritul suspiciunilor noastre, că luna august,luna concediilor, este cea mai proastă a anului, în ceea ce priveşteinteresul publicului cititor faţă de presă? Nu numai manipularea, ci şirectificarea greşelilor pare făcută de mâna unor profesionişti… Dar surse calificate, care deţineau informaţii ce puteau conduce laadevăr, existau încă din decembrie 1989. De pildă, la 25 decembrie1989, o astfel de sursă din cadrul ministerului sănătăţii declarapentru „La Nouvelle Gazette” că „la Bucureşti nu sunt mai mult de 500de persoane ucise şi că în toată ţara pot fi maximum câteva mii.”[15] Încă o dată se confirmă că minciunile apărute în presă au avut uncaracter deliberat, ele urmărind crearea şi întreţinerea unei stărinejustificate de tensiune în rândul populaţiei.
[1] Al. Andriescu, op. cit., p. 81[2] Apud Cornelia Ştefănescu, La capătul răbdării, în „Secolul 20”, nr. 3, 1967, p. 16 [3] N.D. Cocea, Jertfa celor douăsprezece mii, în „Facla”, nr. 1, 13 martie 1910, pp. 2-3 [4] Silvian Iosifescu, Caragiale, p. 22 [5] N.D. Cocea, Jertfa celor douăsprezece mii [6] Tudor Arghezi, Omul cu ochii vineţii, în „Facla”, nr. 10, 10 martie 1912, pp. 182-183 [7] Cornelia Ştefănescu, op. cit., p. 17 [8] Ovid S. Crohmălniceanu, Amintiri deghizate, Bucureşti, Editura „Nemira”, 1994, p. 99 [9] Pamfil Şeicaru, Scrisoare deschisă lui Mihail Sadoveanu, în Vlad Hogea, Antologia pamfletului românesc, vol. 2, Bucureşti, Editura „Samizdat”, 2005, pp. 57-58 [10] Ion Bulei, Cum rămâne cu rivoluţia?, în „Ziarul Financiar” nr. 1452, 3 septembrie 2004, suplimentul „Ziarul de duminică” nr. 35 (215), p. 8 [11]ibidem [12] Cristina Diac, Lupta de clasă în pagini de roman, în „Jurnalul naţional” nr. 4236, 16 februarie 2007, p.26 [13] Ion Bulei, op. cit., p. 8 [14] Ion Iliescu, Informare din partea CFSN, 23 decembrie 1989, apud Domniţa Ştefănescu, Cinci ani din istoria României, Bucureşti, Editura „Maşina de Scris”, 1995, p. 33 [15] * * *, Minciuni mass-media, Editura „Scripta”, Bucureşti, 1992, p. 67″.
Scris deCătălin Mihuleac Fiecare zi lăsată de la Dumnezeu include pentru mine o normă de gafe deîndeplinit, ceea ce mă asemuie unui proletar, care-n fiecare zi are defăurit un plan de producţie. Singura deosebire e că, în timp ce desărbători norma proletarului scade, cea a gafelor mele creşteînfricoşător. Nu-s singurul care păţeşte astfel: în 2000, MirceaMihăieş îşi bătea joc de răposatul Emil Constantinescu, enumeråndu-icåteva boacăne, între care „simpatica iniţiativă de a-l felicita deCrăciun pe preşedintele Turciei, a cărui religie nu e neapărat legatăde suferinţele Måntuitorului nostru“. Dacă ar mai fi prezident, Miluţăi-ar ura de Paşti lui Osama bin Laden „fie ca taina sfåntă a învieriisă vă aducă pace, linişte sufletească şi realizarea tuturordorinţelor!“. Darbine c-au trecut sărbătorile astea, cånd trebuie să adresezi urăribombastice unor persoane despre care nu eşti foarte documentat. Ca oautocritică, aduc la cunoştinţă ultimul meu set de călcături prinstrăchini, comise la recentele sărbători: 1. Aidoma lui EmilConstantinescu, vizibil distrat în privinţa apartenenţei religioase acelor din jur, le-am urat „Crăciun fericit!“ lui Silviu Brucan şiPetre Roman. Ambii mi-au ignorat urarea; 2. Unui judecător înalt înschemă, i-am trimis o ilustrată cu textul: „Fie ca naştereaMåntuitorului să vă ilumineze calea luptei pentru eradicareacorupţiei!“. Seara, o voce joasă, care s-a prezentat „Måntuitorul“,mi-a recomandat la telefon să-mi păstrez urările pentru magistraţiistagiari; 3. I-am urat „Mulţi, mulţi ani!“ lui Sorin Ovidu Våntucare – crezånd că fac aluzie la viitoarea lui condamnare – mi-a răspunsprin felicitarea tradiţională „Puşchea pe limba ta!“. Apropo de Våntu,mereu m-am întrebat de ce-l cheamă aşa: avea, oare, un strămoş înoastea lui Ştefan cel Mare, care trăgea nişte vånturi de-i fugărea peturci şi pe tătari? 4. I-am mai trimis o felicitare marelui regizorRadu Afrim, unde-i uram să fie toată viaţa şi posteritatea adorat defemei frumoase, pe măsura perfecţiunii sale fizice şi artistice. Omul aluat legătura cu mine, uråndu-mi să-mi păstrez femeile pentru mine, căpe el îl lasă rece. E greu să scapi nelinşat, cånd comiţi asemenea gafe. Anul ăsta, am scăpat.
Scris deCătălin Mihuleac Mi-e imposibil să agreez ideea, cocoţată pe sticlă de postul „Realitatea“, de a-i sorta pe romåni ca pe legumele de murături, separåndu-i pe romånii mari de cei mici şi mijlocii, pentru a reţine o aşa-zisă spumă elitistă, formată din zece bucăţi. Trec peste faptul că principalul criteriu de măsurare a performanţei celor „Zece pentru Romånia“ este notorietatea lor, şi nu întotdeauna notorietatea de moment înseamnă performanţă. Să ne gåndim la artişti, de pildă, a căror calitate, de multe ori, este recunoscută post-mortem. În timpul vieţii, ar fi avut vreo şansă Van Gogh să fie băgat în seamă de realizatorul Van Tatulici, la „Zece pentru Olanda“? Dar Eminescu, pe vremea lui, ar fi contat la „Zece pentru Romånia“, secţiunea „Scriitori şi publicişti“? Fiindcă am ajuns pe tarlaua presei, în 2005 a cåştigat trofeul Cete Popescu, deşi el e mai curånd o pildă cum nu trebuie făcută presă. Căci oricåt l-ar bubui televiziunile între ele ca pe o minge de oină, oricåt l-ar purta profesorii securişti prin amfiteatrele universităţilor şi l-ar arăta studenţilor, Popescu tot un ins toxic pentru jurnalismul romånesc rămåne. Bine, s-ar putea obiecta că aceste clasamente rezultă pe baza cercetărilor sociologice, adică masele se pronunţă, dar de unde ştiu masele bunăoară care-s regulile jurnalistice după care trebuie scris un pamflet sau un editorial? Să mai continuu cu faptul că, în acelaşi an 2005, la categoria „miniştri şi parlamentari“, a cåştigat Mona Muscă, dispărută apoi şi repede uitată, de parcă ar fi fost un dinozaur de proastă calitate? Cred că secretul unei ţări sănătoase nu e să aibă staruri cu nemiluita în toate domeniile, ci să aibă inşi care să-şi facă bine şi onest treaba. Sunt condeieri în provincie, de pildă, care scriu mult mai bine decåt CTP, dar nu beneficiază de mediatizarea acestuia şi nu intră în niciun clasament. Mai am un exemplu de ceea ce înseamnă „Zece pentru Romånia“, un exemplu de data asta personal. În urmă cu un deceniu, am fost supus unei intervenţii chirurgicale. Fiind efectuată printr-o metodă de pe vremea lui Pazvante, operaţia s-a rupt după cåteva zile, astfel că a trebuit s-o refac. Pe medicul care m-a operat în dorul lelii, nu l-am mai văzut decåt peste cåţiva ani. Era clasat la „Zece pentru Romånia“, pe podiumul celor mai buni chirurgi.
Ce lovitură de circ au reuşit scamatorii Hrebenciuc şi Sassu pentru a-l scăpa pe dl Geoană de-o confruntare electorală! Trucul e ştiut: se ia obiectul, se arată publicului pe toate feţele, după care e băgat în batistă şi dispare – până la mişcarea următoare când dl Geoană apare din joben, viu şi nevătămat. Văzând că staffurile candidaţilor Băsescu, Antonescu, Oprescu şi Hunor au acceptat pretenţia PSD pentru o dezbatere în cinci la TVR (adică pe terenul PSD) şi că bietul Geoană nu mai are scăpare, Hrebe a recurs rapid la politrucul Sassu: acesta a pretins o dezbatere în şapte chemându-i în ajutor atât pe Vadim şi Becali în chip de bodyguarzi ai dlui Geoană cât şi posturile Realitatea şi Antena 3 ca „parteneri“ de emisie. De unde şi până unde? Şi de ce Tvr care e plătit din bani publici, în loc să se bucure de exclusivitate, se repede să verse audienţă şi bani în buzunarele dlor Voiculescu şi Vîntu? Schema prevedea astfel o dezbatere cu şapte candidaţi şi trei moderatori în 90 de minute – respectiv câte 12 minute de căciulă, adică pierdeau câte 90 de minute în trafic să ajungă la TVR ca să vorbească 12 minute? Ce bătaie de joc! Scopul s-a văzut imediat: după ce dnii Băsescu, Antonescu, Oprescu şi Hunor au anunţat că nu participă la „mascaradă“, cele trei televiziuni au anulat confruntarea. De ce, măi dragă? De ce nu s-a întâlnit dl Geoană cu Vadim şi Becali, mai ales că erau invitaţii săi personali? De ce n-au discutat frumos în trei? Aveau 90 de minute la dispoziţie, erau serviţi de oameni pregătiţi (Hurezeanu, Firea, Niculescu) şi găzduiţi de trei televiziuni calde, tovărăşeşti. Chiar le-ar fi stat bine laolaltă, în tripluştecher. Bucuros că a fost chemat să-i facă menajul dlui Geoană la poarta TVR, Vadim s-a declarat tămâie: „Băsescu fuge de mine ca dracu’ de tămâie“. Iar Tămâie fuge după Geoană. Cele trei televiziuni s-au păcălit: au pierdut câte 90 de minute transmiţând neghiobiile candidaţilor din grupa mică pe care apucaseră să-i convoace – şi care s-au bucurat de o publicitate nesperată. Pomana porcului! Seara, dl Băsescu l-a declarat pe Sassu „al treilea mogul“ al micilor ecrane. Greşit! Sassu nu plăteşte TVR din banii săi, deci nu e mogul ci o mogâldeaţă plătită din bani publici pentru a-i ridica tupeul dlui Geoană: „nu-i nimic, mergem mai departe“. Unde? Deja a mers prea departe. S-a dus de două ori în secret la Moscova şi tot n-a ajuns la procentul PSD. Lupta pentru turul I s-a deschis: să intre primii doi!
Din punctul de vedere al ştampilei stând cu pupătoarea spre buletinul de vot, mă încadrez în acea categorie largă a românilor pe care-i doare undeva de viitorul preşedinte al ţării. Dacă va fi desemnat Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu, Băsescu, Antonescu, Oprescu sau C.T. Popescu (nu văd de ce ziaristul ăsta marca „Sony“ n-ar fi potrivit!) mi-e totuna, fiindcă la fel mă va hărţui inspectorul fiscal, la fel mă va jupui birocratul, la fel mă va scuipa între ochi judecătorul şi poliţistul, dacă voi ajunge pe laba lor. Nu mă priveşte deloc ale cui sunt deştele strânse pe sforile care deschid robinetele naţionale, atâta vreme cât trăiesc într-un perimetru unde nimic nu se va schimba nici peste cinci, nici peste zece, nici peste un milion de ani. În pofida acestui pesimism – pe care îmi place să-l numesc realism -, cu drag plec urechea la cântecul marinarului, care propune ca din 471 de parlamentari să rămână 300. Merg mai departe şi zic că din 471 ar putea rămâne foarte bine doar zece – câte cinci pentru fiecare cameră – fără să se simtă vreun neajuns. Ba cred că aceleaşi rezultate le-ar avea ţara şi dacă ar folosi numai un deputat şi un senator, care în paralel ar putea îndeplini şi rolurile de portari ale clădirii respective, dacă tot e să trecem pe economii. Dar ideea lu’ Băsescu trebuie dusă până la capăt, fiindcă din iniţiativa lui se deduce că, vreme de ani şi ani, circa 200 de parlamentari au fost în plus. Şi-atunci, ăştia trebuie să dea înapoi ce-au căpătat nejustificat, că altfel se strică echilibrul Universului. Întrucât e aproape imposibil de demonstrat cine a fost mai incompetent şi mai puturos ca altul, ar trebui să se stabilească prin tragere la sorţi care parlamentari au fost în plus. Iar aceştia să facă bine să returneze dulcile beneficii de care s-au bucurat şi încă se mai bucură: pensiile, indemnizaţiile, benzina şi uzura maşinilor de serviciu, diurnele, profiturile de pe urma firmelor înfiinţate pentru a pune în operă contracte cu statul… Aşa-i corect, dacă vrem ca ideea lu’ Băsescu să nu fie bearcă. Zilele trecute, o scriere de pe un afiş de campanie mi-a atras atenţia: „De ce s-au unit toţi împotriva mea? Pentru că eu sunt altfel!“ Mă mănâncă limba să spun ceva, dar mai bine mă abţin.
Neurologii greşesc amarnic nestudiind sistemul nervos central al ziaristului român, care e demn de interesul ştiinţific mondial. Adeseori, urmărindu-l îndeaproape, ajungem la concluzia că ziaristul român e mult mai interesant decât evenimentele pe care le aşterne pe hârtie sau pe prompter. Să ne referim puţin la naţia cea mai fistichie: ziaristul sportiv. După ce a răposat Dobrin, câteva exemplare ale acestei specii au pus titlul, în gazetele lor: „Dobrin a plecat să joace fotbal cu îngerii“. De ce îngerii ar juca fotbal, asta nu ni se precizează. Însă precedentul fusese făcut la decesul pugilistului Bereşoaie, când „ProSport“ se înduioşa, într-un titlu mare: „Box printre îngeri“. Băi, frate, ce viziune despre Rai trebuie să deţii, dacă te poţi gândi că îngerii îşi trag pumni în cap! Dar oare cum îşi fac ei aripa pumn, ştiut fiind că îngerii nu au mână? Să nu fim însă cusurgii: la asta ziariştii nu s-au gândit. Bineînţeles, când a venit momentul ca fostul campion mondial Bobby Fischer să fie făcut şi el „şah-mat“ de viaţa pământească, am aflat că şi ăsta s-a cărăbănit să-i ajute pe îngeri să dezlege tainele şahului; bineînţeles, în cadrul unor lecţii plătite regeşte, pentru că răposatul cinstea până la ahtiere banul. Deci pentru asta mor sportivii: ca să-i poată antrena pe îngeri, să-i înveţe să dea cu aripa în minge şi să mute nebunul pe tabla de şah. Neapărat pe îngeri, niciodată pe diavoli, chiar dacă sportivii se răsfaţă constant cu iarba dracului, marihuana, şi altele mărfuri de negăsit la prăvăliile din ceruri. Dar nu numai boxerii şi fotbaliştii sunt hărăziţi Raiului, fiindcă şi despre Michael Jackson, cel care nu putea scoate un crâmpei de melodie fără să se scarpine la cuculeţ, am aflat că s-a uşchit spre înalturi, pentru a cânta unui public compus din îngeri. Sper, pentru securitatea lor, că îngerii minori se vor ţine la distanţă de Michael, dacă vor să-şi menţină funduleţul intact. Mergând pe acelaşi fir, se nasc o mulţime de întrebări. Oare Radu Timofte, fostul şef al „SRI“, s-o fi dus la ceruri ca să asculte telefoanele îngerilor? Iar vedeta porno Alina Plugaru, când i-o suna ceasul, va dispărea spre înalturi pentru a face sex cu îngerii?
July 13th, 2012 
VR 
Ziaristi Online:
Posted in 
Tags: 
