Posts Tagged ‘Eminescu’

APUSUL MITULUI EMINESCU? AFLA AZI LA CONFERINTA "PENTRU EMINESCU". Codreanu: Eminescu, o viaţă de jertfă

Astăzi, cu începere de la ora 13.00, la Casa Academiei Române din
strada 13 Septembrie nr.13, cei mai importanţi eminescologi ai României
vor susţine o conferinţă publică la 160 de ani de la naşterea Românului
Absolut. Organizată
de Institutul de Sociologie al Academiei
Române împreună cu Centrul de Geopolitică şi Antropologie Vizuală,
Universitatea Bucureşti şi Fundaţia Pentru România, la conferinţa
“PENTRU EMINESCU” vor participa prof dr Nae Georgescu, prof dr Theodor
Codreanu, prof dr Ilie Bădescu, jurnalistul Corneliu Basarab Vlad şi
invitatul special, artistul Grigore Leşe. Totodată, se va relansa, după
100 de ani de la tipărire, “Omagiu lui Mihail Eminescu”, de Corneliu
Botez, republicat în facsimil de Editura Semne, la 120 de ani de la
asasinarea militantului pentru România Unită. La ceas aniversar,
prezentăm mai jos un articol al profesorului
Theodor Codreanu despre Eminescu şi detractorii săi.
(Victor Roncea)

Apusul mitului Eminescu?

Oricare dintre noi a putut constata că, după 1989, acea
parte a disidenţei pe care Paul Goma a numit-o
autocronică, pe urmele unui coleg
din Franţa, a adus ca „noutate” moda demitizărilor, în numele unei pretinse
ideologii paneuropene. Interesant că nu s a „demitizat” chiar orice, în
prim plan stând miturile naţionale, de la Decebal şi
Mioriţa până la Mihai Viteazul
şi Mihai Eminescu. Îndeobşte, literatura a fost răscolită de acest ghimpe
straniu care s-a numit
cultul Eminescu şi care, spre a fi mai
uşor spulberat, s a indus ideea că ar fi fost creaţia
naţional-comunismului ceauşist. Unii mai prevăzători au înţeles, însă, că
mitul Eminescu este o creaţie veche,
de peste 120 de ani, ivit o dată cu îmbolnăvirea poetului la 28 iunie 1883 şi
intrat în continuă expansiune de la apariţia ediţiei princeps a
Poeziilor, pe care o datorăm lui
Titu Maiorescu,
Demitizanţii sunt, la rându-le, de două speţe: radicalii şi
moderaţii. Primii cred că omenirea se poate descurca fără
mituri (şi chiar fără
religie), numai nutrindu-se din puterile raţiunii şi eliminând, deci, orice
propensiune spre
sacru. Pare a fi aici un
imbold din filosofia postmodernistă, care-şi revendică punctul de purcedere din
faimoasa declaraţie a lui Nietzsche că
Dumnezeu a murit.
Demitizanţii moderaţi, în schimb, conştienţi că sacrul se
ascunde în profan, după avertismentul Iui Mircea Eliade, au ajuns la
înţelepciunea că vechile mituri trebuie spulberate ca pernicioase, dar
înlocuite cu altele în stare să încapsuleze noile valori ale lumii postmoderne:
toleranţă, multiculturalitate, globalism, europenism, political
correctness
etc. De exemplu, unul dintre demitizanţii de prestigiu,
Virgil Nemoianu, pledează pentru înlocuirea
mitului Noica, în filosofie, care mit
ar fi o regretabilă lecţie de „naţionalism”, cu un alt „mit” posibil – Mihai
Şora, considerat adevăratul filosof român al ultimelor decenii, întrucât „a pus
în lumină potenţialităţile pluraliste, democratice şi cosmopolite
pre existente în modul de filosofare românesc care l a precedat”.
Dar, oricâtă bunăvoinţă am avea cu ideologia umanitaristă a lui Mihai Sora, el
continuă să rămână un filosof mediocru, pe când Noica are de partea sa
atributele unui gânditor de geniu, aducând cu sine şi valorile pomenite, De
fapt, titlul articolului lui Nemoianu viza, în principal,
despărţirea de alt mit, cu mult mai
important, care este şi mitul cultural naţional românesc –
mitul Eminescu. Acesta s ar
cuveni fie eliminat total, din perspectivă radicalistă, fie înlocuit cu
posibilul mit al unui scriitor postmodernist – Mircea Cărtărescu. Poate aşa se
şi explică de ce însuşi autorul
Levantului a fost atras în campania demolării cultului Eminescu

În orice caz, nici unul dintre marii scriitori
posteminescieni nu s-a gândit că-l poate înlocui pe Eminescu, în sensul de a
jindui să-i demoleze soclul şi să se aşeze în locul lui. încât Eminescu rămâne
întregul, cu toate
potenţialităţile lui arheale, pe când ceilalţi, oricât de mari ar fi, se simt
bine ca ramuri viguroase ale aceluiaşi trunchi, dând numai împreună ceea ce
s ar putea numi
geniul naţional românesc. Aşa că e greşită
convingerea unora că prin „poetul naţional” s ar uzurpa meritele
celorlalţi scriitori şi gânditori români. Poate că principalul merit al fiinţei
eminesciene stă tocmai în „
nerealizarea” uriaşelor potenţe pe
care le-a întrupat eminescianismul, încât a dat de lucru tuturor generaţiilor
care i-au urmat, acea „
lectură” perpetuă a Cărţii lui
Eminescu, pe care a intuit-o unul dintre posteminescieni – Grigore Vieru, în
cunoscuta sa poezie
Legământ. Cei care vor să pună
capăt mitului Eminescu pornesc de la ipoteza, imposibil de verificat, că geniul
său este opera unei mistificări de proporţii şi care se cuvine a fi denunţată
în toată goliciunea ei. Din ea s-au nutrit şi se nutresc toţi demolatorii, până
azi. E chiar semnul de distincţie dintre
detractori şi critici care contestă cu
argumente anumite slăbiciuni ale eminescianismului, deteriorabil, în timp ca
orice creaţie umană. În ultimă instanţă, detractorii consideră că mitul
Eminescu este creaţia artificială tiranică, de felul cultului pentru Ceauşescu,
născut chiar sub ceauşism, idee care i a putut veni în minte până şi unui
critic de prestigiul lui Gh. Grigurcu. E o mizerie ideologică să pui semnul de
egalitate între mitul Eminescu şi cultul pentru nişte tirani ca Stalin sau
Ceauşescu. Astfel de „mituri” s au creat la comandă politică, dovadă că au
sucombat de îndată ce dictatorii au murit, pe când mituri culturale sau
politice precum al lui Goethe, al lui Eminescu, al Ioanei d’Arc sunt durabile.
În asemenea condiţii, nu mai este deloc o „ruşine” să vedem
în Eminescu
poetul naţional, chiar prin faptul că,
în puţinul interval creator care i-a fost hărăzit, el n-avea cum să-şi ducă la
capăt diversitatea proiectelor culturale, nemaivorbind de cele politice care
nici azi n-au fost realizate, încât România continuă să vegeteze la periferia
civilizaţiilor europene, cu unul dintre cele mai modeste standarde de viaţă.
Aşadar, Eminescu e
poetul naţional şi expresia integrală a
sufletului românesc
pentru că ne-a dat de lucru pentru sute de ani,
până va secătui mitul său
viu, o dată cu dispariţia
neamului românesc.
Aşadar, mitul lui Eminescu este unul viu, autentic, de o
extraordinară vitalitate. Dar e tocmai ceea ce vor să conteste noii
demitizanţi, cu speranţa că vor obţine girul publicului românesc, inducând
convingerea că de mai bine de un veac cultura noastră s a nutrit
dintr o
minciună căreia conaţionalii noştri trebuie să-i pună
capăt, dacă vor să conteze ca indivizi în noua Europă. De aici afirmaţia
obstinată şi agresivă a demitizanţilor că alături de Eminescu n-avem şanse a
pătrunde în Europa. Şi n-am avea şanse dintr-o mie de motive, unele dintre ele
fixate în etichete care mai de care mai înfiorătoare:
conservator, reacţionar,
xenofob, antisemit, naţionalist, protolegionar, pesimist, paseist, violent,
nebun, antidemocrat, sifilitic
etc… etc… Mai poate un asemenea model negativ să fie poetul naţional (G. Călinescu), expresia integrală a
sufletului românesc
(N. Iorga), omul deplin al culturii
româneşti
(Const. Noica)? Evident că nu mai poate şi de aceea
ultimele atacuri împotriva mitului Eminescu vizează îndeobşte aceste trei
„clişee” care i determină pe români să l cinstească pe Eminescu nu
numai pe 15 ianuarie sau pe 15 iunie ale fiecărui an, zile percepute,
neoficial, ca
sărbători naţionale. Aici stă enigma: că
români, de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni întâmpină cele două zile, de mai bine
de un veac, ca
sărbători, atribuindu le, altfel spus, sacralitatea rezultată în urma unei jertfe ispăşitoare. Asta, desigur, în
afara cadrului religios al instituţiei bisericeşti, fiindcă Eminescu, totuşi,
n a ajuns să fie sanctificat precum Ştefan cel Mare şi Sfânt sau ca
martirul Constantin Brâncoveanu. Dacă la sanctificarea lui Ştefan cel Mare s-au
ridicat glasuri vehemente de protest, imaginaţi vă ce tunete de proteste
s ar stârni dacă s ar pune problema cu Eminescu. Biserica bine a
făcut că a tăcut în privinţa lui Eminescu, mai ales într o vreme când ea
însăşi este ţinta „demitizării” , încât nici măcar o
catedrală a mântuirii
neamului
nu are răgazul să şi împlinească!
Cu alte cuvinte, poetul naţional continuă, totuşi, să rămână
cu prestigiul unui mit laic, dar naşterea mitului său nu poate avea alt model
decât naşterea oricărui mit, religios sau nu, evenimentul central fiind o
viaţă de jertfă, închinată unei cauze
de mare importanţă pentru existenţa unui popor. Or, Eminescu este demult văzut
ca
erou eponim al culturii româneşti, întemeietor de limbă literară modernă, de literatura română modernă, de doctrină naţională
modernă
. Ilie Bădescu chiar aşa l a numit, eroul eponim al culturii
româneşti, într o carte din 1988, care a trezit şi din această cauză,
mânia demitizanţilor. Aşadar, Eminescu are statura unui
mit naţional.
Numai că, în cazul românilor,
s-a produs un fel de stranie defecţiune, neîntâlnită la alte popoare. Nimeni nu
s-a gândit, în cultura germană, de exemplu, că ar ti benefic ca statuia de mit
naţional a lui Goethe să fie dărâmată (nici măcar o dată cu doborârea Zidului
Berlinului!), pentru ca în locul ei să fie pusă a lui Thomas Mann, oricât de
mare scriitor ar fi. Ba, mai mult, nici Thomas Mann n-ar fi admis aşa ceva,
deoarece el însuşi s-a considerat o ramură din marele copac al goetheanismului,
de vreme ce a preluat mitul lui Faust într-un celebru roman. Iată, însă, că la
români e ca la nimenea, deoarece există „elite” care
s au săturat de
Eminescu
, după cum un improvizat „personaj” a ajuns să se sature de România. Exemplul invocat de
mine nu-i deloc hazardat, fiindcă între spiritul demolatorilor lui Eminescu şi
al celui pomenit există un fir de legătură. România însăşi li se pare unora o
„ficţiune”, un mit artificial, care trebuie sfărâmat în bucăţele geografice de
până la Mica şi Marea Unire. Dar pentru asta se cuvine, mai întâi, a i
distruge miturile culturale şi politice, fiindcă demolatorii de meserie ştiu că
o naţiune e statornică prin temeliile ei spirituale. Să nu ne mire, aşadar, că
Biserica Ortodoxă Română e atacată în ultima vreme, să nu ne mire că Mihai
Viteazul, întemeietorul politic al
unităţii naţionale, e caricaturizat prin
manualele alternative de istorie, să nu ne mire că simbolul
unităţii culturale româneşti, Mihai
Eminescu, este supus celui mai dur atac din ultimul secol.
Theodor Codreanu

CORNELIU VLAD: Ce e nou în România? Eminescu!

2009 a fost numit Anul Eminescu, căci s-au împlinit 120 de ani de lamoartea sa, iar în 2010 numărăm 120 de ani de la naştere. Încă un AnEminescu? De peste un secol, toţi anii sunt ani Eminescu pentru ceice-l merită. „Ca-n toţi anii, negreşit“, ca Moşul din legendelecopilăriei, şi el bălăcărit, Eminescu „soseşte“ şi „aduce darurimulte“, ca un Luceafăr pururi tânăr. E „om al trecutului“, „cadavru dindebara“ etc. doar pentru minţi viclene sau aiurea.
AnulEminescu 2009 a început cu împlinirea ediţiei anastatice, visul luiNoica, mulţumită tenacităţii acad. Eugen Simion (şi domnia sa, şiediţia domniei sale, tot sub zodia porcăielii) şi s-a încheiat,bunăoară, cu spusele IPS Bartolomeu Anania, care ne-a reamintit căEminescu n-a fost un necredincios. În acest răstimp, Eminescu a fostmereu printre noi, pentru cine a avut urechi de auzit şi ochi să vadă.Exegeţi versaţi şi temerari ca Nae Georgescu (în „Boala şi moartea luiEminescu“) şi Theodor Codreanu (în „Eminescu – drama sacrificării“),dar şi debutanţi, ca tânăra de 22 de ani Miruna Lepus (în „DespreEminescu şi ce am învăţat descoperindu-l“), elevi şi bloggeri, sportivicu bicicleta şi cete din noua dreaptă, actori de teatru şi manelişti(„Unicat ca Eminescu/ E antrenorul Lucescu“), cititoare melancolice şicenaclişti impetuoşi, iubitori şi detractori, i-au făcut, fiecare înfelul lui, prezenţa de toate zilele.
A devenit, tot mai temeinicprobat, că lui Eminescu i s-a instrumentat mai întâi moartea civilă,iar apoi asasinarea din motive politice. La Catedra de Sociologie aUniversităţii Bucureşti, profesorul Ilie Bădescu şi alţi distinşiuniversitari comemorează „Anul Eminescu – 120 de ani de la ucidere“.Continuă şi cârtelile Zoililor de calibre mediocre, dar n-au prea maifost luate în seamă. Unul îl vrea pe Eminescu „reşapat“, după ce,anterior, se gândea „să fie pus la produs“, adică să facă şi el cevapentru naţie, să se facă brand comercial. O doamnă/ domnişoară Bot(scuze, dar aşa o cheamă), strâmbă din nas la „struţocămila filologică“a ediţiei academice a manuscriselor, şi o face tot în „Dilema“, de dataasta cea „veche“, adică aceeaşi care a iscat scandalul Eminescu. Alteidoamne/ domnişoare, Spânu (scuze, dar aşa o cheamă), refrenulartiştilor basarabeni Teodorovici „Eminescu să ne judece“ i se pare că„sună apocaliptic“, aceeaşi îi reproşează unui profesor că studiul sautitlul său despre Eminescu „ar fi putut să fie ceva mai ludic, măcardin raţiuni de marketing“. O carte a recordurilor (nu Guiness) proclamă„Luceafărul“ drept cel mai lung poem de dragoste al lumii. Busturi alepoetului vor fi asezate la Comrat, pe Aleea Gloriei, şi într-un parcdin New York. Caricaturişti de pretutindeni se exersează de ani de zilepe tema Eminescu. Ziaristul Victor Roncea, încă la „Ziua“, publica unreportaj de la locul în care a murit poetul, Casa de Sănătate a dr.Suţu de pe strada Plantelor. „Gazeta de Sud“ ne pune în faţă unavertisment al gazetarului politic Eminescu: „Vom avea de acum înaintedominaţia banului internaţional, o domnie străină, impusă de străini;libertatea de muncă şi tranzacţiuni, teoria de luptă pe picior înaparenţă legal, în realitate inegal“.
Dar în 2009 s-au împlinit şi20 de ani de când, la Piatra Neamţ, am fost alături de eminescologul înascensiune Ion Roşu la lansarea cărţii sale „Legendă şi adevăr înbiografia lui M. Eminescu“, volumul întâi, „Originile“. Rareori, unastfel de specialist: literat, istoric, arhivist, filolog, pamfletar,chiar şi detectiv. S-a dedicat lucrării de restituire a adevărateibiografii a lui Eminescu (căci nici cea a lui Călinescu nu e perfectă)şi a apucat doar să-i lămurească ascendenţa familială. Eminescu,demonstrează el în carte, n-a fost, cum s-a spus, nici „de origineturcă“, nici „bulgar din Brăila“, nici „coborâtor dintr-un militarsuedez“, nici „dintr-un rutean“, nici „viţă de şleahtă“, nici „dintr-ofamilie de origine armeană“, nici „sârb pripăşit prin ţară“, nici„albanez“, „persan“, „neamţ“, „evreu“. Istoria familiei lui Eminescu,care, are curajul să afirme Ion Roşu, „devine, în sfârşit, limpede(…) începe cu un prim strămoş bănăţean, poreclit sau supranumitImin(u), născut cam pe la 1675“. Atât, adică enorm, a reuşit săîmplinească ambiţiosul şi mult înzestratul cărturar Ion Roşu, care apărăsit lumea aceasta înainte de a lucra toate cele cinci volumeproiectate şi ediţiile adăugite la care deja se gândea. Câţi mai ştiuastăzi de cartea fabuloasă, prin rigoarea şi deschiderile sale, a luiIon Roşu? Care e soarta documentaţiei şi a manuscriselor lui,nevalorificate, după cum, din păcate, cred?
Iată deci că Eminescunu-i deloc în debaraua în care l-ar vrea unii. „Ce e nou la Salzburg?“,se întreba, într-un titlu, un ziarist străin cu treburi pe-acolo.„Mozart!“, îşi răspundea în articol, la câteva secole după dispariţiacompozitorului. Ce e nou în România? Eminescu!

Ce e nou în România? Eminescu!
Curentul – vineri, 15 ianuarie 2010

CONFERINTA PENTRU EMINESCU

Institutulde Sociologie, Academia Romana, Centrul de Geopolitica si AntropologieVizuala, Universitatea Bucuresti, si Fundatia Pentru România va invitavineri, 15 ianuarie 2010, ora 13.00, la Conferinta Publica „PENTRUEMINESCU”, care se va desfasura la Casa Academiei Romane, Str 13Septembrie nr.13.
Participa: Prof Dr Nae Georgescu, Prof Dr Theodor Codreanu, Prof Dr Ilie Badescu, Corneliu Basarab Vlad.
Invitat special: Grigore Lese.
La 160 de ani de la nasterea Românului Absolut se relanseaza, dupa 100de ani de la tiparire, “Omagiu lui Mihail Eminescu”, de Corneliu Botez,republicat in facsimil de Editura Semne, la 120 de ani de la asasinareamilitantului pentru Romania Unita.
Parteneri media: Revistele Veghea si Atitudini si ziarul Curentul.

BARTOLOMEU ANANIA, executat public in fieful lui Patapievici din cauza de EMINESCU. Anania de Craciun despre atacul la Eminescu: "Patapievici da in gropi!". COMUNICAT despre "deontologia" Evenimentului Zilei

V-ati intrebat probabil care este sensul calomniilor ordinare publicate de Evenimentul Zilei la adresa Mitropolitului Bartolomeu Anania, care implineste in curand 89 de ani. Executanta, deontoloaga de serviciu a grupului ideologic neokominternist antiromanesc, Mirela Corlatan, reproduce in exces (doua zile la rand) niste acuze prafuite fara a prezenta absolut nici o dovada concreta. Ce rost au toate aceste? Raspunsul este foarte simplu: ucidere publica, ritualica, din cauza de Eminescu. Batranul Parinte, scriitor si fost detinut politic anticomunist a tinut sa reaminteasca, de Craciun, ca atacul la Eminescu, venit din partea unui Patapievici si a slujitorilor sai obscuri, care mai sustin si ca marele ganditor national nu ar fi fost crestin, nu poate fi uitat. Razbunarea vine, azi, in preajma aniversarii a 160 de ani de la nasterea Romanului Absolut. E drept, s-ar putea sa fii contat la acest atac si confesiunea religioasa a proprietarului trustul Ringier, acelasi care a distrus presa romana prin transformarea cotidianului Libertatea intr-un produs care portretizeaza Romania drept o troaca. Ca sa nu mai vorbim de anti-crestinismul scarbelor de la GDS, in frunte cu Patapievici si Tismaneanu, ce coincidenta?!, ambii progenituri ai unor agenti sovietici kominternisti antiromani.
Personal, il felicit pe Vladica Bartolomeu! Din punctul meu de vedere, este o onoare suprema sa fii supus unei executii publice pentru Eminescu.

Voi reveni!

Iata ce a declansat valul mediatic de ura: 

EMINESCU,fiul Bisericii Ortodoxe, evocat de ÎPS Bartolomeu Anania si aparat infata unor rebuturi culturale ca Patapievici et eiusdem farinae

Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Bartolomeu Anania a vorbit in ajunul Craciunului, încadrul mesajului de sărbători adresat romånilor, despre o faţă maipuţin cunoscută a lui Eminescu: aceea de fiu credincios al BisericiiOrtodoxe Romåne, considerat de gånditor „mama poporului romån“. ÎPSBartolomeu Anania a prezentat o poezie creştină scrisă de romånulabsolut Mihai Eminescu, în preajma unui Crăciun, transmite NapocaNews.„Vreau să arăt o altă faţă a lui Eminescu. Istoricii şi criticiiliterari au încercat să o ascundă şi să facă din el un ateu“, adeclarat Mitropolitul Bartolomeu, în contextul în care si un oarecareRăzvan Codrescu, alias Vasile Adolf Marian, contesta în revista „PuncteCardinale“ – asemenea Dilemei lui Pleşu – credinţa lui Eminescu.„Romånii trebuie să ştie că era şi altfel, nu doar un descreierat,seminebun“, a adăugat acesta. La afirmaţiile lui Horia RomanPatapievici, potrivit cărora „Eminescu este cadavrul nostru din debara,de care trebuie să ne debarasăm“, ÎPS Bartolomeu Anania a răspuns: „E omăgărie! Ce a spus Patapievici a fost o mare prostie şi nu mă aşteptamca unintelectual să afirme aşa ceva. Şi-a permis să murdărească memoriapoetului naţional, ca să pară el original şi interesant. De fapt, da ingropi. A gresit si nu o data. A dat în gropi, a dat rău în gropi“, aspus Parintele Anania. Întrebat de jurnalişti de ce a ales acum acestpoem-colindă deEminescu, ÎPS Bartolomeu Anania a răspuns: „Pentru că i-a venit vremea.Eu v-am aşteptat pentru ca aceste versuri să poatăfi citite de oameni”.

Colinde, colinde,
E vremea colindelor,
Căci gheaţa se-ntinde
Asemeni oglindelor.
Şi tremură brazii
Mişcånd rămurele,
Căci noaptea de azi-i
Cånd scånteie stelele.
În noaptea de astăzi
Copiii şi fetele
De dragul Mariei
Îşi piaptănă pletele.
De dragul Mariei
Şi-al Måntuiorului
Luceşte pe ceruri
O stea călătorului.

Mihai Eminescu

Versurile pe care vi le-am citit ne arată adevărata faţă a luiEminescu – o faţă mai puţin cunoscută. Critica noastră literară, cuexcepţia ultimelor decenii, a încercat să facă din Eminescu un ateu. Nua fost ateu. Eu, tînăr fiind, mergeam deseori să aşez o lumânare pemormîntul lui Eminescu, la cimitirul Bellu. Îmi aduc aminte că, la unmoment dat, s-a pus o piatră pe mormîntul lui, în loc de cruce, darulterior crucea a fost reaşezată la locul ei. Acest Panteon Naţional afost, într-un fel, grădina copilăriei mele, pentru că în zilele libereeram acolo, fascinat de momumente, de liniştea şi de umbraprotectoare”, a mai spus ÎPS Bartolomeu Anania, citat de Agerpres.

Comunicat de presă

În urma aparitiei în paginile cotidianului „Evenimentul Zilei”, înzilele de 11 si 12 ianuarie 2010, sub semnătura jurnalistei MirelaCorlătan, a unor articole denigratoare la adresa MitropolituluiBartolomeu al Clujului, dăm spre publicare următorul Comunicat de presă:
Articolele pun pe seama Mitropolitului Bartolomeu o serie deacuzatii privitoare la colaborarea cu fosta Securitate, însotite dedocumente din arhiva CNSAS. Semnatarul articolelor uită că pentru ademonstra calitatea de informator sub nume conspirativ trebuie să aducăprobe concludente si indubitabile (declaratie olografă si angajament decolaborare semnat) si nu doar simple analogii literare si alăturări detexte.
Fără aceste probe, asupra demersului jurnalistic planeazăsuspiciunea calomnierii si denigrării, fapte incriminate, în instantă,de Codul Penal, solutie pe care o luăm în calcul, în cazul în carejurnalista nu îsi demonstrează limpede afirmatiile, sau si le retrage,după caz.
E bine de stiut că Mitropolitul Bartolomeu si-a afirmat deschispozitia ca dosarele detinute de CNSAS pe numele său să fie cercetatesi, la nevoie, publicate, declarând deschis că nu a colaborat cuserviciile secrete „nici în detentie, nici în libertate; nici în tară,nici în străinătate; nici cu angajament, nici fără angajament; nici cunume conspirativ, nici cu nume propriu”.
Astfel de articole calomnioase apărute în presa ultimelor douădecenii confirmă faptul că necesara purificare a societătii românestipostcomuniste, prin deconspirarea Securitătii s-a început prea târziu,pe o bază legală incertă si cu instrumente incomplete, pentru ca acumsă fie condusă de unii mercenari mediatici, care murdăresc si ultimelerepere morale ale vietii noastre publice.
Biroul de presă al Arhiepiscopiei

MIRUNA LEPUS pe urmele lui EMINESCU: "Dacă 5% dintre români ar face ce a făcut Eminescu, am avea o revoluţie totală, ar sări în aer democraţia de azi"

“Nu contează unde înveţi, contează să înveţi să gândeşti româneşte”
Miruna Lepuş. Născută în 1986, în Bucureşti. A absolvit Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale (2008) din cadrul Academiei de Studii Economice. Masterandă în Teoria şi Practica Editării, la Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti. A debutat cu volumul Despre Eminescu şi ce am învăţat descoperindu-l (Ed. Vremea,2009), fiind cea mai tânără cercetătoare a operei lui Mihai Eminescu. Din 2008, lucrează la Editura Vremea.
Silviu Man (bookblog.ro): Miruna Lepuş, cât de mare este diferenţa dintre Eminescu, aşa cum îl vezi tu acum, şi Eminescu, aşa cum îl vedeai când ţi se preda la şcoală?
Miruna Lepuş: În şcoală, îl ştiam din cărţile romanţate de Eugen Lovinescu şi Cezar Petrescu, cu Mite, Bălăuca, Carmen Saeculare… Deci îl vedeam ca un pe poet îndrăgostit, neştiind nimic despre el în alt sens. Adică ştiam că a scris la Timpul, dar nu aveam idee ce, de ce, cine era în jurul lui… Apoi, după ce am terminat liceul, am început să aflu şi alte lucruri. Diferenţa constă în caracterul pe care bănuiesc că l-a avut Eminescu, în forţa lui intelectuală, în munca sa şi în dorinţa de a face ceva, în afară de poezie, care nu era neapărat cea mai importantă parte a vieţii sale. Mie, acum, mi se pare că Eminescu – jurnalistul trebuie să fie la fel de important, dacă nu chiar mai important decât Eminescu – poetul. Partea cu Eminescu = poetul a eclipsat restul personalităţii lui…
Silviu Man: Ai scris cartea special pentru tineri. Ce ar trebui să aflăm despre Eminescu, dincolo de imaginea aceasta oferită de programa din liceu – poeziile “ultimului mare poet romantic” însoţite de clasica poză cu papionul şi părul dat pe spate?
Miruna Lepuş: În primul rând, să aflăm ce a mai făcut pe lângă poezie… Şi după ce aflăm despre lucrurile acestea, să avem dorinţa de a face măcar a mia parte din ce a făcut el, adică de a ne implica.
Silviu Man: Ce înseamnă “a te implica”?
Miruna Lepuş: Uite, mie, de exemplu, după ce am citit articolele lui, am simţit nevoia de a face ceva. Nu ştiam ce, dar era o dorinţă de a face ceva care să schimbe măcar puţin în jurul meu. Prin articolele lui, Eminescu a schimbat probabil opiniile multora din vremea lui… Şi, trebuie ca, din generaţia noastră, să fie câţiva care să aibă dorinţa asta de a se schimba cu adevărat. Şi care să aibă puterea de a munci pentru ceva mai presus de mâncare şi televizor. Dacă omul ăsta, branşat la calculator şi televizor, nici măcar nu crede că ar putea face altceva, nici nu-i trece prin cap că poate să schimbe câte ceva în viaţa lui personală, să facă o schimbare minimă, e pierdut cu totul. Sunt mulţi care nu fac nimic pentru salvarea lor ca oameni, rămân în rutina serviciu-casă-serviciu… Dacă vezi cât a putut să sufere şi să lupte omul ăsta, Eminescu, poţi avea sentimentul de vinovăţie că nu faci nimic, că nu ai nici o idee care să te mişte din loc, că nu faci decât să vegetezi toată viaţa. Dacă ar fi stimulaţi în acest sens de la o vârstă fragedă, tinerii ar mai avea o şansă, dar un tip de 20 ani care îşi duce deja viaţa prin cluburi nu prea se mai poate schimba.
Silviu Man : Nu le ceri oare prea mult dacă le ceri să vadă mai mult decât interesul lor?
Miruna Lepuş: Păi, dacă nu ai măcar dorinţa asta, trăieşti doar ca un animal care mănâncă şi doarme.
Silviu Man : S-au făcut în ultimii ani tot soiul de aşa- zise “tentative de recuperare” a lui Eminescu. Am văzut Emineşti punkeri, emo sau în grafitti…
Miruna Lepuş: Asta nu mi se pare recuperare, mi se par nişte glume de prost gust, ca să nu zic batjocură.
Silviu Man : De ce batjocură, de vreme ce ei cred că în felul acesta “dau praful jos” de pe “statuia” lui Eminescu?
Miruna Lepuş: Nu cred că prin nişte afişe sau imagini poţi să-i provoci pe tineri să mai citească ceva din opera lui. Mi se pare exclus ca prin grafitti sau cine ştie ce alte forme din acestea noi să faci pe cineva să se apuce de citit. E la fel ca la concursurile din şcoli – hai să facem un colaj din poeziile lui Eminescu, le recităm şi le punem la panoul de onoare, dar rămânem la acest nivel, jos. Silviu Man : Şi între varianta muzeală, cu recitări plictisitoare în sala de clasă la 15 ianuarie, şi varianta modernă, parodică şi provocatoare, există o alternativă “viabilă”? Cum trebuie căutat Eminescu, înainte de a fi descoperit?
Miruna Lepuş: Există o categorie de elevi, care descoperă singuri şi ceilalţi, care nu caută nici dacă li se spune. Eminescu, cel complet, nu poate să intre în conştiinţa unui popor decât dacă se predă la şcoală. Un adevăr nu intră în mintea oamenilor decât dacă îl văd la un moment dat într-un manual, pe care-l pot lua de bun. Dacă se predă în continuare aşa, e foarte greu să mai schimbi părerea (fără a-i impune) cuiva care până la 18 ani a învăţat din obligaţie numai anumite lucruri.
Silviu Man : Bun, şi cum ne putem da seama dacă ceea ce e impus prin programa de limbă şi literatură română este bun?
Miruna Lepuş: Mai întâi, pentru a putea decide tu singur, trebuie să ai toate datele. Iar în liceu nu avem datele acestea. Eu însămi în liceu am crezut aşa cum am fost învăţată să cred.
Silviu Man: Şi ce te-a provocat de fapt să mergi mai departe? Te întreb fiindcă de la poetul romantic, cu Floare albastră şi Sara pe deal, până la incisivul publicist Eminescu, e aparent o cale foarte lungă.
Miruna Lepuş: Întâmplător, am primit o carte cu articolele lui Mihai Eminescu. Punctul de pornire al cărţii mele a fost uimirea că nu ştiam nimic din toate acele lucruri până la acel moment. Mi s-a părut inadmisibil să nu fi citit nici un articol al lui Eminescu, în condiţiile în care am luat 10 la Bac la română. Şi m-am întrebat – dacă eu eram astfel, cum era restul colegilor mei?
Silviu Man: Cum ţi se pare că-l văd cei de-o vârstă cu noi?
Miruna Lepuş: Sunt interesaţi în măsura în care se dă la Bac. Dacă nu se dă la Bac, nu mai sunt interesaţi. Asta deşi în liceu, una dintre profesoare ne-a spus mai multe lucruri “oculte” despre Eminescu.
Silviu Man: Cum ar fi…?
Miruna Lepuş: Câte ceva despre moartea lui, despre aşa-zisa prietenie pe care i-o purta Titu Maiorescu, despre articole, toate cu menţiunea: “copii, să nu spuneţi la Bac lucrurile acestea, că nu mai treceţi examenul”.
Silviu Man: Deci, înţeleg că vorbim despre nişte lucruri care, înainte de a fi dezbătute, sunt direct cenzurate…
Miruna Lepuş: Da, în manuale avem un Eminescu cenzurat. Din acest motiv, tinerii rămân toată viaţa cu imaginea aceasta, pe care le va fi extrem de greu să o schimbe, fiind ferm convinşi că ceea ce scrie în manual este de necontrazis.
Silviu Man: Crezi că volumul pe care l-ai scris poate marca începutul unui nou fel, dezinhibat, de a-l privi pe Eminescu?
Miruna Lepuş: Mă rog, nu e un început, pentru că au mai scris şi alţii înainte. Cărţile lor au fost sursele mele de informare. Altfel, nu ştiu dacă se poate impune, de vreme ce nu am credibilitatea pe care o are un critic literar…
Silviu Man: Ce anume îţi dă autoritatea de critic?
Miruna Lepuş: Păi, în primul rând, am impresia că trebuie să fii bărbat, să ai peste 40-50 de ani si sa fii afiliat unei instituţii, altfel nu te crede nimeni (*râde*). Până nu se ajunge la această credibilitate, nu se poate schimba “în masă” opinia oamenilor. E clar că nu o să mă citeze nimeni în teza de la română. Aşa că va trebui să mai scriu mult de aici înainte…
Silviu Man: Chiar, ce-ţi propui pentru mai departe?
Miruna Lepuş: Pe acelaşi model pe care am conceput cartea aceasta, aş vrea să mai scriu una despre Nae Ionescu.
Silviu Man: Te întreb ce te-ar întreba 90% din tineri – cine e Nae Ionescu?
Miruna Lepuş: Da, şi eu mi-am întrebat prietenii şi majoritatea răspunsurilor au fost: cineva din perioada interbelică. Unii aveau o vagă idee despre legătura dintre el şi generaţia ‘27. Aşadar, pe scurt, a fost directorul ziarului *Cuvântul*, unul dintre cele mai importante ziare din perioada interbelică, a fost profesor de filozofie şi cel care a strâns la un loc o generaţie din care fac parte Noica, Eliade, Cioran, Vulcănescu, Mihail Sebastian etc.
Silviu Man: Şi de ce crezi că merită să-i acorzi atâta importanţă?
Miruna Lepuş: La început, m-a atras la el viziunea sa de dreapta, care are multe puncte asemănătoare cu a lui Eminescu. Apoi, atrage şi limbajul său limpede, puterea lui de a convinge prin informaţiile concrete şi argumentele pe care le oferă. În plan secund, m-a atras viaţa lui personală, de la prietenia cu Carol al II-lea la apropierea de legionari, viaţă privată – care nu era chiar cea pe care o recomanda în articolele sale… Oricum, cartea despre el nu are un public potenţial la fel de larg ca cea despre Eminescu. Nimeni nu prea ştie cine a fost Nae Ionescu şi nu pot să schimb asta peste noapte. În fine, eu însămi mai am mult de citit…
Silviu Man: Mi se pare că sari de pe un butoi de pulbere pe altul… Vorbeşti despre nişte personalităţi asupra cărora nu avem încă un consens.
Miruna Lepuş: Adică dacă scriu despre Nae Ionescu, e ca şi cum mi-aş pune pe frunte o etichetă cu “legionar”. Probabil că de la prima carte mi s-au pus diverse etichete.
Silviu Man: Şi nu ţi-e teamă de o, să nu zic ostracizare, de o răceală în receptarea ideilor tale?
Miruna Lepuş: Nu. Nu am ce pierde. Puţini vor ca Eminescu să fie receptat aşa cum a fost de fapt.
Silviu Man: Foarte concret, de ce?
Miruna Lepuş: Dacă 5% din români ar face ce a făcut Eminescu, am avea o revoluţie totală, ar sări în aer democraţia noastră de acum. Cine are puterea de decizie acum, fireşte că nu vrea în nici un caz acest lucru.
Silviu Man : Eminescu a fost naţionalist?
Miruna Lepuş: Acum, cuvântul este depreciat. Dacă eşti naţionalist, e ceva de rău, eşti “extremist”. Eminescu, în sensul de bază al cuvântului, era naţionalist.
Silviu Man : Sensul de bază fiind…?
Miruna Lepuş: A pune binele ţării înainte de binele personal.
Silviu Man: Care crezi că sunt marile idei preconcepute pe care le avem despre Eminescu?
Miruna Lepuş: 1. Că era veşnic îndrăgostit şi nu-şi găsea niciodată o iubită care să-l accepte, că umbla de unul singur “pe lângă plopii fără soţ”.
2. Că nu avea niciodată bani, că era extrem de sărac şi, din cauza asta, şi însingurat. El totuşi avea un salariu de redactor-şef la unul dintre cele mai bune ziare din Bucureşti (muncea mult, e drept, erau dăţi când făcea de unul singur tot ziarul)- nu puteai să mori de foame din salariul ăsta. Nu era sărac lipit, avea şi el extravaganţe, când venea Veronica, îşi lua costumul şi jobenul… 3. Nu era inadaptat social. Nouă ni se pare că plutea prin lumea în care trăia, dar nu e adevărat e fals. Era o personalitate în epocă, era totuşi redactor-şef al unui ziar de primă mână.
Silviu Man: Era temut din această cauză?
Miruna Lepuş: Da, eu aşa cred. Şi de asta a şi păţit ce a păţit.
Silviu Man: Ce a păţit?
Miruna Lepuş: “A fost îmbolnăvit“. Nu era nebun, dar ceilalţi au avut grijă să-l înnebunească. Gândeşte-te că te ia poliţia de pe stradă şi te pune în cămaşa de forţă, te ţine două zile la spitalul de nebuni şi-ţi mai dă şi nişte medicamente, cum ieşi de acolo? Poţi să fii sănătos tun la început, degeaba…
Silviu Man: Sunt dovezi în acest sens?
Miruna Lepuş: Da. Sunt, de exemplu, rapoartele medicale, scrisori şi jurnale ale contemporanilor săi, rapoartele pe care le făcea ambasadorul Austriei la Bucureşti – asta nu înseamnă că ei l-au omorât, ci că era o persoană importantă pentru ei.
Silviu Man: Ce scria în rapoartele acelea?
Miruna Lepuş: Cam tot ce făcea Eminescu. Despre ce scria, activitatea lui în Societatea “Carpaţii”, gândurile lui despre o Dacie Mare, un Imperiu Dacic, care, bineînţeles, ar fi luat Transilvania de la austro-ungari… Mai sunt şi alte probe.
Silviu Man: Deci nu era sărac, nu era înnebunit tot timpul de amor, nu era inadaptat social…
Miruna Lepuş: … şi nu era antisemit. Nu a scris din antisemitism. Ceea ce a făcut, a făcut pentru români, nu din ură pentru ceilalţi. Şi dacă la momentul respectiv, se întâmpla ca evreii să aibă o mare parte din economia ţării, era normal să lupte împotriva lor ca putere economică. Pentru Eminescu nu conta că erau greci sau evrei. De altfel, nu doar despre evrei este vorba. Greco-bulgărimea apare şi în poezii, şi în articole, în multe rânduri. Oricum, nu avea nici o problemă cu religia lor sau cu seminţia lor.
Silviu Man: În afară de aspectul politic, cu acest vis al lui cu Imperiul Dacic care putea să mobilizeze oameni în această direcţie, de ce crezi că mai era temut la vremea lui?
Miruna Lepuş: Pentru că era corect în tot ce făcea. Îi critica pe liberali, asta era clar de la început. Apoi, când junimiştii s-au distanţat de conservatorii de la început, i-a criticat şi pe ei, spunând ferm că asta este o prostituţie politică, fiindcă s-au aliat cu liberalii ca să primească nişte ministere.
Silviu Man: Ce înseamna atunci să fii conservator – orientarea politică a lui Eminescu?
Miruna Lepuş: Conservatorii susţineau un progres măsurat, organic, cu respectarea tradiţiei şi evitarea adoptării instituţiilor apusene ce nu se potriveau la noi. Eminescu îşi dorea ca România să fie o Românie Mare, pe plan economic românii să deţină supremaţia şi bogăţiile ţării – agricultura, comerţul şi industria, câtă era… Pe plan cultural, în privinţa învăţământului, dă nişte statistici înfricoşătoare – câţi studenţi de diferite alte naţionalităţi faţă de câţi români erau în universităţi. Problema era că din generaţiile acelea rezulta o elită care urma să fie doar pe jumătate românească, ceea ce pentru ţară era un dezastru.
Silviu Man: Ceea ce ar fi învăţat ei în Occident ar fi aplicat aici spre dezastrul ţării?
Miruna Lepuş: Nu, vorbesc de elevii şi studenţii din ţară, dintre care nu erau mulţi români, pentru că nu aveau posibilităţi financiare. Un student costa mult la vremea aceea şi familiile de români în general nu prea aveau mijloacele necesare întreţinerii unui student. Iar Eminescu dorea ca şi românii să-şi permită acest lucru, fireşte, nu prin eliminarea celorlalţi. Nu voia să-i excludă pe ei, ci dorea ca românii să fie mai buni ca ei. De fapt, o logică a competiţiei… Voia o cultură românească, aşa cum voia o economie românească şi graniţe care să cuprindă toate teritoriile locuite de români.
Silviu Man: Crezi că asta înseamnă o închidere, o izolare, încercarea de a opri influenţele străine? Pentru că el însuşi a mers la izvoarele culturii universale…
Miruna Lepuş: Eminescu a studiat la Viena, şi s-a întors cu aceleaşi idei despre România. Deci nu contează unde înveţi, contează să înveţi să gândeşti româneşte…

PROFESORUL THEODOR CODREANU: Edgar Papu şi minoratul culturii româneşti. Eseu despre mult-hulitul protocronism

Într-un tratat colectiv de istorie cu titlu inadecvat, Dennis Deletant, autor al capitolului despre România comunistă (1947-1989), influenţat, probabil, de scrieri puternic ideologizate, partizane, emite ipoteza neargumentată că ideologia oficială a comunismului românesc, sub Ceauşescu, a fost… protocronismul. Teza e cu atât mai ciudată, cu cât teoria protocronismului a făcut oarecare vâlvă abia după 1977, an în care Edgar Papu şi-a publicat cartea Din clasicii noştri. Şi oare cum putea o teorie despre clasici, cu tentă pur comparatistă, să devină ideologie oficială a unui regim comunist? În presupunerile lui Dennis Deletant, beneficiar al unor informaţii uneori precare (de exemplu, Cassian Maria Spiridon ar fi, în bănuielile domniei sale, o… poetă din Iaşi, care a avut un oarece rol în mişcarea revoluţionară pretimişoreană), protocronismul s-ar funda pe „negarea influenţelor externe în cultura românească”. Mai mult de atât, din 1977 încolo nici un om de cultură n-ar mai fi fost promovat în funcţii, n-ar mai fi primit premii şi n-ar mai fi avut influenţă culturală dacă nu îmbrăţişa protocronismul, devenit „o bază de avansare şi de influenţă în cadrul lumii literare”, pe când toţi cei care n-au aderat la protocronism au fost supuşi prigoanei, „depistaţi” şi vânaţi „fără dificultate”. (Cf. Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 542). E de mirare că n-au înfundat şi puşcăriile comuniste, cum i s-a întâmplat, în schimb, lui Edgar Papu în 1961, când a fost arestat şi condamnat la opt ani pentru acuzaţia de „complot antistatal şi înaltă trădare”, confiscându-i-se şi averea. Nici nu-ţi vine să crezi cum de a putut blândul şi urbanul savant să pună în pericol statul comunist!

Mi-am amintit de toate acestea citind interviurile lui Edgar Papu, adunate în volum prin grija lui Ilie Rad şi a lui Graţian Cormoş, la Editura Limes din Cluj-Napoca (2005). Norocul nostru că încă trăim într-o perioadă de oarecare libertate, altfel ar trebui să luăm informaţiile din tratatele de istorie (preluate şi de altele!) drept adevăruri indiscutabile, cum le şi consideră tinerele generaţii, care nu mai ştiu nimic de deontologia profesională a unui Miron Costin, dat fiind că basnele au fost proclamate de postmoderni ca fiind condiţia însăşi a istoriografiei! Interviurile s-au tipărit în diverse publicaţii între 1969 şi 1993, la care se adaugă unul postum, consemnat de Ovidiu Ghidirmic şi apărut în Lamura (2002). Ilie Rad ne mai oferă nişte Anexe, care cuprind scrisori primite de la profesor, plus scrisoarea lui Edgar Papu trimisă Suzanei Gâdea la 15 decembrie 1986, prin care solicita dreptul la replică la atacul din România literară venit de la „tov. Gheorghe Rădulescu”, cunoscutul lider şi ideolog al partidului comunist. Curios lucru ca tocmai întemeietorului „ideologiei protocronice oficiale” să i se interzică dreptul la replică, atât din partea lui Gogu Rădulescu, cât şi a Suzanei Gâdea! Scrisoarea a putut apărea abia în 1996. În schimb, Edgar Papu a primit semne de susţinere şi de solidarizare din partea lui Mircea Eliade. Era Eliade ideolog al politicii culturale a P. C. R., iar Gogu Rădulescu şi Suzana Gâdea anticomunişti? Ar fi prea de tot!

Cert e că polemica declanşată de cartea lui Edgar Papu, începând cu 1977, nu s-a sfârşit deloc cu o victorie a protocronismului. Într-o măsură, vina o poartă şi Edgar Papu însuşi, fiindcă în Din clasicii noştri el doar şi-a schiţat teoria, lăsându-i pe alţii s-o „dezvolte”, de unde s-au ivit denaturări şi reducţii, care au înlesnit combaterea şi chiar ridiculizarea ideii, deşi era veche şi firească de multe secole. În definitiv, protocroniştii au fost în România o minoritate, fiindcă – după cum atrăgea atenţia Edgar Papu – nu oricine e capabil de judecăţi şi de evaluări protocronice, dat fiind că e nevoie de vastă erudiţie, de vocaţie comparatistică etc. Cum ar fi putut ideologia comunistă, dogmatică şi lipsită de cultură, să înţeleagă şi să adopte o realitate culturală extrem de complexă precum protocronismul? Nici nu e de mirare că, în cele din urmă, lui Edgar Papu i s-a interzis dreptul la exprimare. În nr. 2/1986 al revistei România literară, Gogu Rădulescu publica, erijându-se în cunoscător, articolul Profesorii mei de limba română, în care nu numai că nu adopta protocronismul ca ideologie partinică, dar îi aducea grave acuze, între care şi aceea că a readus „prezenţa ideilor de extremă dreaptă în publicistica noastră” (v. şi scrisoarea către Suzana Gâdea, în Interviuri, ed. cit., p. 255). Bietul Edgar Papu, uluit că spiritul ideologic stalinist din anii 50 se întoarce, vorbeşte de „incalificabile incriminări”, fiindcă, la drept vorbind, între opera lui şi „extrema dreaptă” interbelică e o distanţă ca de la cer la pământ. Mai mult, protocronismul nu e nici măcar o teorie, cum s-a pretins, ci, pur şi simplu, o constatare de bun simţ, o realitate culturală prezentă în oricare formă de comparatism care admite realitatea evoluţiei paradigmelor culturale de-a lungul istoriei. De aceea, constatam eu, cu umor, într-un articol mai vechi (şi acesta interzis de cenzură şi publicat după 1989!), că mai protocronişti decât Edgar Papu sunt mulţi dintre adversarii protocronismului! Făceam, de pildă, un inventar de priorităţi şi de anticipări de-a dreptul impresionant în cartea lui N. Manolescu Despre poezie, ceea ce l-a supărat tare pe ilustrul critic, la apariţia articolului, deşi-l ştiam cu simţul umorului. Totuşi, N. Manolescu a fost printre puţinii care au încercat să polemizeze cu argumente. Domnia sa admitea funcţionalitatea protocronismului (redus la ipostaza de priorităţi) în domeniul ştiinţei şi tehnicii, dar nu şi în literatură. Si are dreptate, într-un anumit fel, fiindcă nu la nivelul literaturii beletristice se produce protocronia, ci la nivelul conceptelor despre literatură. Altfel spus, reintrăm pe teritoriul ştiinţei, fie ea şi de graniţă. De unde se poate deduce că un spirit de inteligenţa lui Nicolae Manolescu ar fi putut înţelege teoria lui Edgar Papu, dar ceva nu i-a îngăduit. Şi acel ceva rămâne o enigmă, rezonând, totuşi. Cu un secret al lui Polichinelle. Aşadar, nu la nivelul esteticului trebuie căutat fenomenul protocronic, fiindcă nu există un veritabil progres valoric între lirica erotică din Cântarea cântărilor, de exemplu, şi cea din zilele noastre. Ba s-ar putea ca între Cântarea cântărilor şi pornolirica ultimelor generaţii să constatăm un apreciabil regres. Or, un asemenea fenomen poate fi explicat cu instrumentele filosofiei şi ştiinţei. Un exemplu: orice manual de literatură admite că de la Baudelaire începe o „estetică a urâtului”, conceptualizată chiar în aceeaşi vreme într-un studiu de Karl Rosenkranz. Tot lui Baudelaire i se recunoaşte calitatea de precursor al simbolismului. Şi acesta e un exemplu de protocronie. Edgar Papu observa că, în focul polemicilor, nu atât ideea protocronică este contestată, cât existenţa protocroniilor româneşti, cărora li se atribuie o megalomanie culturală fără nici un suport, ca reflex, adăugăm tardiv. al megalomaniei lui N. Ceauşescu. Şi mai grav, protocronismul românesc ar fi fost o imitaţie a megalomaniei staliniste în ştiinţă, care pretindea că întreaga ştiinţă începe cu cea sovietică. Exact ceea ce susţin alţi istorici mistificatori, într-un tratat recent. (Cf. Istoria României, Institutul Cultural Român, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2004, p. 661). Cu alte cuvinte, post festum, protocronismul ar fi fost o formă exacerbată de autarhie naţionalist-comunistă, menită să izoleze România pe plan european şi mondial, prin „refuzul” influenţelor străine. Edgar Papu atrăgea, însă, atenţia că protocronia n-are sens fără sincronie, dezvăluind, astfel, că la mijloc e o enormă mistificare. O cultură autarhică, izolată, închisă e un fenomen anistoric, imposibil în lumea modernă. Edgar Papu repeta, pentru răuvoitori, că „închiderea în sine poate fi semnul decadenţei. Om sau popor, individ sau neam – totul trebuie să aibă ferestrele deschise spre vecinătăţi mai apropiate sau mai îndepărtate. Numai astfel te poţi integra circuitului universal. Un om sau un popor închis în sine îşi reduce şansele de a exista deplin”. (Interviu din 1976, op. cit., p. 46).

Vorbeşte aici, cu mult bun simţ, fără nimic megaloman, comparatistul, discipol al lui T. Vianu. Numai cel ce cunoaşte întreaga literatură universală este îndreptăţit să emită judecăţi protocronice. E o incalificabilă rea voinţă să compari protocronismul cu pretenţiile ştiinţei sovietice, care a ratat ani buni cibernetica din atare pricină. Avizat asupra unei astfel de confuzii, Edgar Papu precizează, în diverse împrejurări, că s-a ferit să identifice „priorităţi” literare româneşti în stricta contemporaneitate, fiindcă faptele nu sunt aşezate, cristalizate conceptual în planul larg al culturii naţionale şi universale. Titlul Din clasicii noştri nu lasă loc de dubii. Or, autarhia sovietică pornea tocmai de la nivel sincronic, de la realizările regimului comunist.

O altă obiecţie care i s-a adus protocronismului, în cazul când admitem, totuşi, existenţa priorităţilor, e că, fiind o literatură „marginală”, neajutorată de prestigiul unei limbi de circulaţie, protocroniile româneşti, chiar de au existat, au rămas nule prin faptul că n-au putut avea ecou şi nici influenţă în alte spaţii. Desigur, acesta e un mare neajuns al culturii româneşti, spune Edgar Papu, dar nu trebuie confundată difuziunea cu valoarea. Profesorul dădea exemple ilustre ca Dante sau Shakespeare, receptaţi târziu pe bătrânul continent, după mai bine de un secol. Iar, pe de altă parte, protocronia, până la o recunoaştere în exterior, poate fi fecundă în interiorul unei culturi. Exemplul cel mai elocvent este Eminescu, cel care a împlinit cu asupra de măsură profeţia maioresciană privitoare la influenţa poetului în veacul al XX-lea românesc. Edgar Papu nu scapă prilejul, pentru timpurile moderne, să reproşeze marilor critici români că n-au făcut mai nimic să impună nume româneşti pe continent, atunci când au avut posibilitatea s-o facă. Ba, de multe ori valorile au fost recunoscute mai întâi la Paris pentru ca să atragă atenţia şi la Bucureşti. Edgar Papu dă exemplul criticului danez Georg Brandes, care, slujindu-se de limba germană, a reuşit să-l lanseze pe continent pe Ibsen, protocron al dramei de idei: „La noi nici un critic de prestigiu n-a avut o acţiune echivalentă raportată la vreun scriitor român. Sunt sigur că nici unul nu l-ar fi recomandat astfel pe Eugen Ionescu, dacă şi-ar fi scris teatrul în româneşte”. (Ibidem, p. 74). Şi „lanţul slăbiciunilor” româneşti ne trimite inevitabil la Caragiale. Eugen Ionescu, la rându-i, recunoscându-şi protocronia caragialescă într-un eseu (Portrait de Caragiale), a făcut, totuşi, prea puţin pentru recunoaşterea europeană a ilustrului său înaintaş. Ba, prin anii 70, când I. Constantinescu publica o carte despre protocronia caragialescă asupra începuturilor teatrului european modern, o cohortă de critici care domina viaţa literară, n-a scăpat prilejul de a-l ridiculiza pe colegul mai tânăr, aşa cum s-a procedat şi cu Edgar Papu.

Se întâmplă un fenomen straniu în cultura noastră, devenit „complex cultural”. Se pare că vine din două izvoare: din geniul batjocorii şi al autobatjocorii de care suferă o parte importantă a elitelor româneşti, „geniu” cimentat, la rându-i, de secolele de umilinţă turcească şi fanariotă, reflex al slugărniciei balcanice în virtutea căreia datorăm orice confort economic sau cultural stăpânilor din exterior. Iar acest „complex cultural” este întreţinut cu mare abilitate de cei interesaţi ca spaţiul românesc să rămână unul clientelar. Edgar Papu nu a ezitat să-l numească fie „complex de inferioritate”, fie „complex de retardatare”: „De unde a venit şi ideea de sincronism. Este conştiinţa retardatarului, care vrea să apuce din urmă ceea ce alţii au realizat mai înainte”. (Ibidem, p. 67). De precizat că Edgar Papu nu este un adversar al sincroniei culturale, ci al absolutizării sincronismului cultural, bazat pe o deformare a teoriei lovinesciene de către falşii săi discipoli. Falşi pentru că s-au slujit de teoria lui Lovinescu ca de o ideologie alimentatoare a „complexului de retardatare”, când, în realitate, autorul Istoriei civilizaţiei române moderne nu suferea de un asemenea complex, fiindcă îşi întregea sincronismul cu conceptul de diferenţiere, iar diferenţierea (devenită element central în gândirea postmodernă şi transmodernă) implică, fatalmente, protocronia, posibilitatea apariţiei noului ca reflex ontologic al eternei reîntoarceri nietzscheene. Edgar Papu a subliniat insistent că între sincronism şi protocronism relaţia este de completitudine, iar nu de excludere, cum cred cei ce gândesc într-o logică a terţiului exclus, logică exacerbată în modernism şi postmodernism până la stalinista formulare cine nu e cu noi e împotriva noastră. E o situaţie similară cu aceea din microfizică, unde lumina e corpuscul şi undă simultan, ceea ce din punctul de vedere al logicii clasice e o aberaţie. Profesorul Papu a surprins această coincidentia oppositorum prin imaginea mitică a feţelor lui Ianus (v. cartea omonimă din 1970). El spune că protocronia implică o dublă sincronie, cu un ochi spre alfa şi cu altul spre omega (trecut/viitor), cu o întoarcere spre origini pentru ca potenţarea spre viitor să fie cât mai deplină. El dă exemplul „paideic” al săritorului în lungime, care face paşi înapoi ca să ajungă cât mai înainte. Dar gânditorii extremişti nu pot înţelege asemenea nuanţe şi paradoxuri. Iar în jurul lui Edgar Papu s-au adunat, legiune, extremişti din două tabere: de o parte, acuzatorii, militanţi în numele unui sincronism lovinescian deformat, deghizaţi, post-festum, în liberalişti şi democraţi, iar – mai nou – „europenişti”, demni urmaşi ai lui Gogu Rădulescu, iar, pe de altă parte – pseudoprotocroniştii, extremişti la fel de exaltaţi, incapabili şi ei să gândească în logica trivalentă a feţelor lui Ianus. Cei din urmă au recurs la alt deghizanment: adversari ai sincronismului (şi, fără s-o ştie, ai protocronismului) prin izolarea protocroniilor de sincronii, au contribuit împreună cu adversarii la transformarea protocroniilor şi sincroniilor din antiteze complementare în antiteze monstruoase sau eşuate, cum exact le numea Eminescu. Rezultatul – reducerea protocronismului la simpla goană după „priorităţi” româneşti. Or, cine nu gândeşte transmodern, în logica trivalentă a lui Ştefan Lupaşcu sau în cea a lui „Hermes” (Noica), distruge un adevăr cultural la care Edgar Papu a ajuns printr-o vastă erudiţie comparatistică. Şi nu pentru că el ar fi descoperit fenomenul ca atare, fiindcă acesta era cunoscut de multă vreme. Altminteri, niciodată Edgar Papu nu a pretins că este descoperitorul protocronismului. N-a făcut decât să-i dea un nume: „eu nu sunt iniţiatorul acestei idei, ci un simplu «înregistrator», care n-a făcut decât să dea un nume unui fenomen dinainte descoperit”. (Ibidem, p. 83).

Aşadar, o polemică ar fi fost îndrituită relativ la denumire, dar contestatarii nu au reacţionat la aşa ceva. Atât adepţii, cât şi negatorii au utilizat conceptul mai degrabă ca mască sau ca armă de luptă în numele unor interese de grup, narcisismul lor lucrând cu hărnicie în logica excluderii. Nefiind un luptător de meserie, crezând că polemica este o cale spre înţelegerea unei idei iar nu spre nimicirea adversarului, Edgar Papu s-a lăsat sufocat în haosul duşmăniilor dintre grupurile de scriitori, încât protocronismul a putut fi etichetat ca odios şi asimilat naţionalismului megaloman al „geniului din Carpaţi”, prea suficient spre a crede că a fost definitiv compromis. Dacă profesorului Papu i se poate aduce vreo învinuire, aceea nu poate fi alta decât că n-a avut forţa teoretică necesară spre a face lumină asupra propriului concept, într-o conjunctură nefavorabilă, dovadă că, în cele din urmă, i s-a şi interzis să se exprime public. Se consacra, astfel, biruinţa oficială a adversarilor protocronismului, în jurul anului 1985, ceea ce spulberă aserţiunea lui Dennis Deletant şi a altora că protocronismul a fost „ideologie oficială” în comunism. Era o victorie a minoratului cultural, inoculat de multă vreme culturii româneşti, parte a victoriei Marelui Inchizitor dostoievskian, care a fost constanta comunismului, ca şi al oricărui regim totalitar.

Prin esenţa lui, comunismul este ostil protocroniilor naţionale. Invadatorul sovietic a consacrat legea de fier a sincronizării cu noul centru imperial moscovit, care se pretindea a fi singurul depozitar de saeculum, cea mai înaintată ideologie, democraţie, cultură etc., pe când Occidentul burghez rămânea imaginea decadenţei. Proletcultismul de imitaţie sovietică a însemnat cea mai grea lovitură dată culturii naţionale, pe deplin competitivă (adică protocronică) în Europa între cele două războaie mondiale. Centrul imperial n-a invitat culturile din ţările anexate la stimularea protocroniilor naţionale, ci la un sincronism fără limite. Aşadar, oriunde e mentalitate imperială, arma de luptă este sincronismul iar nu protocronismul, care, însă, e asumat integral de Centru. De aici megalomania ştiinţifică şi culturală a Moscovei, protocronia ei absolută care nu admitea sateliţilor decât sincronism. Recitiţi Destinul culturii româneşti, scrierea din 1953 a lui Mircea Eliade, şi veţi vedea acolo toată grozăvia situaţiei. Acesta a fost cel mai rău sincronism din istorie, menit să ducă la dispariţia însăşi a românismului. Cine nu vrea să creadă, uite-se ce s-a întâmplat în Basarabia şi în Bucovina de Nord, unde limba română însăşi e pe cale dispariţie. Kant numea o asemenea situaţie la indivizi şi popoare starea de minorat.

Filosoful german publica în 1784, în revista Berlinsche Monasschrift, un articol asupra întrebării Ce este luminarea? El punea acolo problema minoratului în viaţa indivizilor şi a popoarelor. Minoratul este rezultatul sincronismului opresiv. Alt nume pentru „complexul retartadării”. Dar de la sincronizarea opresivă se ajunge, apoi, la sincronizarea consimţită. Sau cum spune Kant: „este aşa de comod să fii în starea de minorat” (Trad. de Al. Boboc, în Argeş, IV/39, nr. 3/285, martie 2006, p. 28). Minoratul, adaugă filosoful, devine constitutiv naturii umane şi, mai cu seamă, popoarelor care nu s-au bucurat de libertate în istorie. Ba, iubesc minoratul şi după ce se văd în libertate: „Lenevia şi laşitatea constituie cauzele care explică de ce o aşa mare parte dintre oameni, după ce natura i-a dezlegat de multă vreme de orice conducere străină, rămân totuşi de bunăvoie întreaga viaţă în starea de minorat; aceasta şi explică de ce unora le este atât de lesne să-i ia sub tutorat”. Să nu ne mire, aşadar, că negarea protocroniei naţionale şi îmbrăţişarea sincronizării cu invadatorul au avut o aşa de mare audienţă în rândurile intelectualilor şi ale elitelor politice după 23 august 1944. Într-adevăr, uşor le-a fost ruşilor să ne ia sub „tutelă” timp de jumătate de veac. Cercetările arată cât de repede s-au pliat „elitele” la paradigma de saeculum comunist: numai în literatură, de la cei mărunţi, ca A. Toma, până la cei mari, ca M. Sadoveanu. Să nu ne mire faptul că reacţia la paradigma culturală sovietică s-a produs, în cele din urmă, tot pe extreme: una a orgoliului protocronic naţional, alta a schimbării, dar tot prin sincronism, a modelului răsăritean cu cel occidental. Cea de a doua cale, majoritară, s-a produs chiar prin redescoperirea sincronismului lovinescian, care identifica saeculum-ul în Occident. De altfel, de la invazia turcilor până la cea sovietică, plus perioada postdecembristă, elitele, cu excepţii, au preferat starea de minorat, sincronizându-se fie cu Stambulul, fie cu Fanarul, fie cu Moscova ţarilor, a Sovietelor, fie cu Parisul, Viena sau Washingtonul. (Într-un asemenea context, pare îndrituit limbajul frust al scrisorilor lui H.-R. Patapievici adresate lui Al. Paleologu şi incluse în Politice: anume că românii au stat cu gura când sub pişatul turcilor, când al ruşilor ş.a.m.d. Numai că Patapievici nu şi-a dus gândul până la capăt şi a preferat să deschidă el însuşi gura sub jetul ceva mai dulce şi mai aromat al altora.). Adică, existenţa culturală românească s-a proiectat sub zodia sincroniilor, elitele căutând, în cel mai bun caz, cea mai profitabilă dintre subordonările posibile. Neîndoielnic, soluţia occidentală, în respectiva grilă, este cea ideală. De aceea, teoria lovinesciană a fost salvatoare în schimbarea acului de busolă dinspre Moscova spre Occident. În plus, avea extraordinarul avantaj de a fi şi cea mai comodă, în sens kantian.

Şi totuşi comoditatea minoratului i-a determinat pe sincronişti să ignore partea cea mai îndrăzneaţă a teoriei lovinesciene – diferenţerea. Poate şi fiindcă Lovinescu însuşi nu pusese conceptul la acelaşi nivel cu cel de sincronism. Ceea ce trebuie să-l fi intrigat pe Edgar Papu a fost ignorarea variabilei ascunse din teoria lovinesciană, rămasă, în orice caz, obscură adepţilor lui Lovinescu. În definitiv, Edgar Papu n-a făcut decât să reboteze diferenţierea şi s-o aducă în prim-plan, la acelaşi nivel cu conceptul de sincronism. I-a zis protocronism, ca element de complementaritate a sincronismului. Altfel spus, Edgar Papu făcea un pas mai departe faţă de cei care redescoperiseră sincronismul, în efortul de ieşire de sub nefasta sincronie moscovit-comunistă. Acest „mecanism” simplu şi deopotrivă complex al teoriei lui Edgar Papu a fost, paradoxal, ignorat atât de sincronişti, cât şi de protocronişti, rezultatul fiind o polemică sterilă şi zadarnică, de care s-au servit vechii şi noii kominternişti, deveniţi, peste noapte, campioni ai „occidentalizării”. Încât ideologii partidului au reuşit de minune să-i ţină mai departe pe intelectuali în lesă, aruncându-le un os spre care s-au îndreptat lătrăturile „polemicilor”.

Sincroniştii dogmatici uitau că Lovinescu a fost, totuşi, continuatorul junimismului. Or, junimismul, în pofida ostilităţii lui Maiorescu faţă de paşoptişti, era un continuator al spiritului critic schiţat în programul Daciei literare. Kogălniceanu este cel dintâi care formulează nevoia ieşirii din minorat a culturii româneşti. Dacă Bălcescu dorea, pe urmele Vladimirescului, ca românii să devină stăpâni economici, în ţara lor, Kogălniceanu îi voia stăpâni în cultură, dar nu numai. Ei sunt vindecaţi de sincronismul mimetic. Kogălniceanu gândeşte un sincronism protocronic în faţa Europei. Nu-l mai mulţumeşte minoratul. De aici condamnarea imitaţiei, ca manie naţională primejdioasă, chiar dacă sincronia se orienta acum spre Occident. Cert e că această atmosferă de libertate reală pe care şi-o îngăduiau elitele culturale paşoptiste a fost extraordinară pentru secolul al XIX-lea. Se poate spune că veacul a cultivat un protocronism complex, adică al dublei sincronii, care va culmina cu apariţia marilor clasici. Mircea Eliade a sesizat cu perspicacitate acest fenomen în studiul închinat lui Hasdeu: „Înainte de Eminescu – la Heliade Rădulescu şi, mai ales, la Hasdeu – cultura românească se situa altfel faţă de Europa. Avea curajul să se aşeze faţă în faţă, în raport de egalitate. Nu copiam Europa, nici nu o respingeam – ci ne măsuram cu ea. Hasdeu, marele naţionalist, nu are nici un sentiment de inferioritate faţă de Europa. În articolele sale politice, compara adesea România cu Italia. Nu avea sentimentul că participă la o cultură mică, meschină sau modestă (aşa cum credea, bunăoară, Maiorescu şi Caragiale). De aceea găsim la Bălcescu, Heliade Rădulescu şi Hasdeu cea mai bună atitudine spirituală şi politică faţă de Europa pe care o poate avea România modernă. De la Eminescu încoace, ne zbatem ridicol într-o luptă sterilă: ne acuzăm unii pe alţii şi sîntem «reacţionari» sau «occidentalizaţi», că «mirosim a opincă» sau că «maimu ţărim Parisul» – ca şi cum asta ar fi problema culturii româneşti. Am arătat în altă parte şi de mai multe ori că asemenea discuţii (pro sau contra Europei) n-au nici un rost şi că cele mai româneşti genii creatoare (un Cantemir, un Hasdeu, un Eminescu, un Iorga) s-au realizat tocmai prin asimilarea uneia sau a mai multor culturi europene. Geniul românesc – ca orice geniu etnic – se manifestă rezistând, opunându-se, alegând şi respingând”. (Mircea Eliade, Despre Eminescu şi Hasdeu, Editura Junimea, Iaşi, 1987, pp. 61-62).

Am reprodus in extenso acest pasaj fiindcă, pur şi simplu, în 1937, Eliade rezuma şi tranşa o polemică prelungită inutil mai bine de un secol. Resuscitarea ei în termenii antitezei sincronism/protocronism s-ar fi putut evita, dacă s-ar fi înţeles complementaritatea dublei sincronii din imaginea feţelor lui Ianus propusă de Edgar Papu. Totuşi, Eliade făcea o confuzie, nesesizând că „teoria formelor fără fond” (cea care, de fapt, a declanşat nefericita polemică dintre „naţionalişti” şi „europenişti”, pe care o remarcă) era o denaturare a programului Daciei literare. Paradoxal, „teoria formelor fără fond” are ceva de „protocronism ideologizat”, ca antiteză nesoluţionată la sincronism, ceea ce a permis deformarea şi răstălmăcirea teoriei profesorului Papu. În respingerea de către junimişti a oricărei „imitaţii” a culturii şi civilizaţiei occidentale, se insinua un extremism neproductiv, care pervertea însuşi spiritul critic în numele căruia se producea opţiunea. Or, Eliade greşeşte în aprecierea că Maiorescu sau Caragiale sufereau de „complexul de inferioritate” al unei culturi mici. Dimpotrivă, ei gândeau că „imitaţia”, „maimuţăreala” sunt cauzele minoratului, pe care-l resping în numele creaţiei majore, protocronice. Să ne amintim doar de „orgoliul” adolescentului Maiorescu la Teresianum, când îi sfidează pe „măgarii” de nemţi, faţă de care nu are sentimentul că le este „inferior”, ci, dimpotrivă, că-i poate depăşi în creaţia culturală, asimilându-le cultura nu la modul epigonic, mimetic. Aceeaşi semnificaţie are şi reacţia eminesciană faţă de epigonism. Nu e vina nici a lui Maiorescu, nici a lui Caragiale, nici a lui Eminescu dacă preluătorii teoriei „formelor fără fond” au înţeles să identifice o „antiteză monstruoasă” între Europa şi România. La fel s-a întâmplat şi cu protocronismul, în pofida a ceea ce sublinia frecvent Edgar Papu însuşi: „De fapt, nu poate emite o judecată protocronică – ameninţată astfel să rămână arbitrară şi caducă – decât cel foarte solid iniţiat în literatura şi cultura universală”. (Op. cit., p. 84). Aidoma, nu puteau înţelege spiritul respingerii „formelor fără fond” decât cei temeinic iniţiaţi în cultura europeană şi universală, cum era cazul cu Maiorescu şi cu Eminescu. De altfel, Eminescu a simţit marea primejdie a opacizării teoriei maioresciene şi s-a grăbit s-o corecteze şi s-o amendeze esenţial, vorbind de influenţe benefice şi de influenţe opresive în contactul cu alte civilizaţii şi culturi. Eminescu anticipa, astfel, distincţia blagiană a celor două forme de influneţe culturale: catalitice şi modelatoare, adică protocronice şi sincronice.

Din aceleaşi raţiuni a venit şi replica lui Lovinescu la teoria formelor fără fond (preluată, în alţi termeni, şi de Ibrăileanu). Numai că, din dorinţa de a contracara excesele din constructul maiorescian, Lovinescu a riscat excese în sens opus, dând impresia că a deplasat accentul spre sincronii, de vreme ce teoria s-a numit sincronism iar nu a sincronismului şi a diferenţierii, cum se va contura aceasta la Eminescu, la Eliade şi la Papu. De asemenea neajuns al sincronismului s-a ciocnit Edgar Papu, nevoit să propună cea de a doua cale, pentru eliminarea şi depăşirea sincronismului de paradigmă bolşevică, dar şi pe cel de model occidental lovinescian. Surpriza, de-a dreptul stranie, e că, punând accentul pe o filosofie a diferenţei, protocronismul n-a fost prizat nici de postmodeniştii autohtoni, dovadă că, la noi, postmodernismul a intrat deformat ideologic, deşi în Occident s-a ivit ca paradigmă filosofică şi culturală sub semnul diferenţelor şi ca resurecţie a culturilor „mici”. Asta poate indica gradul mare de penetrare a vechii ideologii internaţionaliste, fals ajustată pe calapod occidental. Se aflau în conflict, în definitiv, două paradigme culturale: cea modernistă (dusă la ultimele consecinţe de proletcultism, dar şi de postmodernism, la antipod) şi cea transmodernă, ivită din modernismul şi din postmodernismul moderat, apt să recupereze şi tradiţia. Eminescu, Blaga, Eliade gândeau deja într-un ethos transmodern. Dacă postmodernismul descins din excesele modernismului de stânga şi din avangarde, a tins la producerea unei rupturi cu tradiţia, cu originile, cu specificul naţional, cu sacrul, în numele unui progres axat exclusiv pe un saeculum nutrit din marxism, în care există relaţii culturale exclusiv de tip sincronic, paradigma transmodernă, din care creşte noul antropocentrism al mileniului trei, implică o recuperare a sacrului, a originilor etc. Şi o nouă logică, a ceea ce Basarab Nicolescu numeşte terţiul ascuns. O logică menită, între altele, să pună capăt şi minoratului cultural. Intuită, altminteri, şi de Edgar Papu: „După o apriorică logică exterioară – şi în nici un caz aplicată la obiect –, noi, cei mici şi oprimaţi, n-am fi putut spune nimic unor ţări mari, dezvoltate normal, şi care s-au bucurat neîntrerupt de o absolută libertate naţională”. (Ibidem, p. 86). Iar cu asta ne reîntoarcem la calea luminării kantiene, cea care îndemna, cu peste două secole în urmă, la părăsirea jugului minoratului de către indivizi şi popoare. E vorba, în noua paradigmă culturală, în ultimă instanţă, de normalizarea relaţiilor noastre cu Europa, în care vrem să ne integrăm nu ca simpli imitatori şi consumatori de civilizaţie şi de cultură. E vorba să dobândim acea atitudine faţă de Europa pe care o lăuda Eliade la Hasdeu şi pe care au avut-o toţi creatorii noştri cu adevărat mari. Numai mărunţii ideologi şi epigonii culturali, dominatori întotdeauna ca număr, perpetuează dispute zadarnice precum cea dintre protocronism şi sincronism. În transmodernitate, ne vom aminti de ele ca de o curiozitate preistorică prea mult istorizată şi isterizată.

THEODOR CODREANU

EMINESCU – ROMANUL ABSOLUT Profesorul Theodor Codreanu le ţine o lecţie deschisă lui Nicolae Manolescu, urmasul lui Zigu Ornea, Plesu, eiusdem farinae

Să pornim de la pariul central al istoriei manolesciene: esteticul. Trebuie să reamintesc că, de astă dată. viziunea criticului român coincide pe deplin cu aceea a canonului din cartea lui Harold Bloom. Fundamentul canonului occidental este esteticul. Din punct de vedere teoretic, Nicolae Manolescu este perfect îndrituit să pornească de la Titu Maiorescu, cel care a dus bătălia canonică sub semnul esteticului, proiectând definitiv canonul românesc pe orbita celui occidental. Intuiţia de mare critic a lui Nicolae Manolescu a funcţionat, aici, ireproşabil. Şi totuşi drama spirituală a d-lui Manolescu începe tot de aici, din confruntarea cu Maiorescu şi cu Eminescu. Eşuând în raport cu ei, criticul a preferat să se afunde în fanteziile doctrinare ale sincronismului lovinescian, adică în cele marginale, care constituie un paralizant pas înapoi comparativ cu ceea ce făptuise Maiorescu, adevăratul său continuator fiind, din atare punct de vedere, G. Călinescu, cel care a desăvârşit impozantul edificiu (aici a lucrat geniul arhitectonic al autorului Istoriei literaturii române de la origini până în prezent) al canonului naţional ca parte constitutivă a canonului occidental. Şi totuşi Călinescu scrisese o istorie literară. Nicolae Manolescu are dreptate. De aceea, îi revenea lui sarcina de onoare să scrie istoria canonului literar românesc, deoarece avea tot ce-i trebuie, talent, supleţe a nuanţelor, prestigiu public. Dar de ce oare şi-a trădat destinul acest critic, glisând pe panta superficialităţii strălucitoare?

Dintre cei care au scris despre Maiorescu, d-l Manolescu a pătruns cel mai bine adevăratul loc al mentorului junimist în istoria gândirii canonice româneşti. Conceptul său de estetic nu este unul simplu, depăşit, cum înclină să creadă mulţi dintre criticii şi istoricii literari. Poezia, s-ar părea, exprimă arheal înaltele exigenţe ale esteticului. În literatura română, primul concept estetic de poezie apare în Gramatica de la 1787 a lui Ienăchiţă Văcărescu: „cugete frumoase, cu poetice faceri”, imagine care a rămas neschimbată până la Maiorescu. Este vorba de o continuare empiristă a conceptului trubaduresc de poezie. Conştiinţa gratuităţii ca semn al poeziei pure ar fi de semnalat la Anton Pann, atrage atenţia criticul. Dar marea schimbare în criteriul poeticului survine în epoca postromantică, atunci când poezia este „identificată cu lirismul”2. Studiul lui Maiorescu O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 este o piatră de hotar, cu priorităţi nu doar în câmpul literaturii române. încă Vladimir Streinu observase că Maiorescu pornise, în renovarea conceptului de poezie, de la Edgar Poe, al cărui Principiu poetic, alături de contribuţiile Iui Baudelaire, orientează poeticul către modernitate. Consonanţa cu Poe, apreciază Nicolae Manolescu, duce nu doar la „prima concepţie coerentă de la noi asupra poeziei”, dar „denotă o deschidere mult mai mare a Iui Maiorescu decât se admite de obicei”3. Maiorescu proclamă gratuitatea artei prin raportare la elementele considerate extraestetice, chiar în sensul poeziei pure a abatelui Bremond (1926). Şi Vladimir Streinu sesizase că Maiorescu merge până la a propune un „ideal ingineresc” de compoziţie. El a înţeles poeticul ca „raport necunoscut între lumea intelectuală şi cea naturală”, ca „o nouă armonie a naturii” şi ca „repaosul inteligenţei”, ceea ce va fi confirmat şi de G. Călinescu după 75 de ani, cu aplicare la Glossă, de M. Eminescu, unde nu cugetările „fac lirismul, ci rostirea sentenţioasă şi bătaia, în gol, a versurilor”4.

Desigur, esteticul fiind cheia intrării în canon, trebuie să admitem că „bătălia canonică” maioresciană se duce chiar în spiritul canonului occidental. Problema e acum dacă Maiorescu s-a oprit cu intuiţiile la gratuitatea artei şi ce a înţeles el prin „gratuitate”, dat fiind că acest concept este ambiguu şi poate fi răstălmăcit în fel şi chip. Faptul că mentorul Junimii a distins între ştiinţă, care se ocupă cu adevărul, şi poezie, a cărei „condiţiune ideală” este sentimentul, ne poate întări ideea că gratuitatea se naşte din propensiunea pur ludică a artei. Convingerea lui Nicolae Manolescu se îndreaptă către gratuitatea văzută ca dezinteres total faţă de orice conţinut practic, acea plaisir du texte de esenţă barthesiană, cum am văzut şi modul în care a descris gratuitatea referindu-se la capodopera lui Ion Budai-Deleanu. Finalmente, gratuitatea poetică se pierde în lipsa oricărui sens, ca divertisment pur, exemplul spre care se focalizează ţinta critică manolesciană fiind Levantul cărtărescian. E binecunoscută teza poeticii moderne că poezia este autoreferenţială, ca limbaj în sine, suficient sieşi. Nicolae Manolescu citează şi celebrul pasaj călinescian, fundament al „principiilor de estetică” din 1939: „Poezia este un mod ceremonial, ineficient de a comunica iraţionalul, este forma goală a activităţii intelectuale. Ca să se facă înţeleşi, poeţii se joacă, făcând ca şi nebunii gestul comunicării fără să comunice în fond nimic decât nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii”. Călinescu a cuprins aici, într-adevăr, adevăratul sens al conceptului de gratuitate. Însă cine are interesul să înţeleagă jocul pur al poeziei ca formă goală o poate face lesne ocultând întregul conţinut al textului călinescian. Exact aşa procedează şi Nicolae Manolescu. Bunăoară, contestă finalul din pasajul călinescian: nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii. Oare nu se desprinde de aici tocmai adevărul artei, care e altceva decât adevărul „exact”, dar fragil şi „rectificabil” (Eminescu) al ştiinţelor şi politicii? „Sensul lumii” ascuns în limbajul suficient sieşi este, cum a demonstrat Heidegger, Fiinţa, căci limba devine Casa Fiinţei, acea locuire poetică descoperită de filosoful german în lirica lui Holderlin. Altfel spus, poezia este centrul iradiant al literaturii, prelungindu-se şi-n celelalte genuri şi specii literare. Limba poeziei este limba adamică, oglindă a Logosului divin. Asta o înţeleg numai scriitorii foarte mari, iar aceştia nu pretind mai niciodată că opera lor este un simplu joc. Nici Dimitrie Cantemir (din Istoria ieroglifică), nici Ion Budai-Deleanu (din Ţiganiadă) nu pretind că „se joacă” în pura gratuitate a literaturii lor, ci fiecare dintre ei este convins că spune adevărul. „Dar eu vorbesc adevărul”, zice Budai-Deleanu. Este momentul unei aparente contradicţii în ecuaţia gratuitate / adevăr în faţa căreia începe eşecul criticii manolesciene. Fiindcă el îşi refuză logica transdisciplinară a terţiului ascuns. De fapt, şi Harold Bloom spune ceva similar cu reflecţia călinesciană: „Literatura se află undeva între adevăr şi sens, în acel «undeva» pe care l-am comparat cândva cu ceea ce gnosticii numeau «Kenoma», golul cosmic în care ne rătăcim şi plângem, cum scria William Blake”, ceea ce, tulburător, rezonează cu versul lui Dosoftei „Acolo şezum şi plânsăm”! Jacques Derrida, „ateul”, o va numi khora.

Consecinţele sunt dintre cele mai neaşteptate. Dacă d-1 Manolescu ar fi înţeles sentimentul din conceptul de poezie al lui Maiorescu drept adevărul care se opune adevărurilor ştiinţei, el ar fi dus la bun sfârşit lucrul început cu revizuirea gândirii junimistului constructor al canonului naţional ca parte indestructibilă a canonului occidental. Din păcate, s-a oprit aici. A trecui cu seninătate pe lângă un alt concept maiorescian: impersonalitatea artistului, ca supremă expansiune a individualităţii creatoare. Ne amintim prea bine că şi emulul din epocă al lui Maiorescu, Dobrogeanu-Gherea, a trecut pe lângă impersonalitate, neputincios şi siderat că nu o înţelege. Să refacem legătura abia vizibilă dintre gratuitate şi impersonalitate pentru a ajunge la canonul estetic. Într-adevăr, impersonalitate înseamnă suprem dezinteres în cunoaştere, un „neutralism” gnoseologic care te plasează tocmai în ceea ce Călinescu numea sensul lumii. Pentru Maiorescu, impersonalitatea mai însemna atingerea obiectivitătii în cea mai pură subiectivitate a artistului. Este, dacă vreţi, eliminarea tuturor categoriilor de idoli (în termeni moderni, putem zice şi ideologii) baconieni sau de altă natură, care barează cunoaşterea. Poziţia maioresciană coincide cu aceea a lui Harold Bloom. Discutând esteticul în Regele Lear, criticul american subliniază că Shakespeare atinge suprema obiectivitate, pe care o observase încă Hegel. Personajele, spune Hegel, prin mijlocirea inteligenţei imaginative, „se contemplă obiectiv, ca opere de artă, Shakespeare le face creatori liberi ai propriei fiinţe”. Or, Maiorescu îl cunoştea bine pe Hegel, iar conceptul de impersonalitate de-acolo vine. Dacă Maiorescu ar fi perceput gratuitatea ca formă goală, el ar fi putut prefigura obiecţia lui E. Lovinescu că trebuie să pornim de la forme în speranţa că va veni şi fondul. Un prilej ideal de a defini poezia ca formă fără fond. Însă nu, el pune primatul adevărului în toate formele civilizaţiei şi culturii. Astfel, mentorul junimist a evitat radicalismul reducţiei esteticului la estetism, capcană în care deconstructiviştii care trec, peste noapte, de la stânga radicală la dreapta radicală. Derrida, idolul deconstructivismului postmodern, nu a alunecat într-o asemenea cursă. Ne-o spune unul dintre admiratorii săi, John D. Caputo, după o întâlnire la un simpozion internaţional: „Atunci am văzut în mod evident ce abordare nereuşită era să vezi deconstrucţia ca estetism, ca fiind antireligioasă ori iresponsabilă la nive etic”5.

Cine este pentru Maiorescu suprema întrupare a conceptului său de impersonalitate! Între toate personalităţile pe care le-a cunoscut, el numeşte pe unul singur: M. Eminescu. A văzut în geniul poetului „cea mai înaltă întruchipare a inteligenţei” româneşti. Ca şi G. Călinescu, Nicolae Iorga, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Tudor Vianu, Constantin Noica, Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, spre a nu-i numi decât pe aceştia. Iar Eminescu afirmă pe cât de răspicat, pe atât de neînţeles că poezia se opune jocului gratuit de vorbe: „E uşor a scrie versuri/ Când nimic nu ai a spune/ înşirând cuvinte goale/ Ce din coadă au să sune”. Alternativa la „cuvintele goale”, gratuite, este cuvântul ce exprimă adevărul. Să se observe că acum poetul foloseşte singularul, deoarece „cuvintele goale” par să spună „adevăruri”, iar nu adevărul. Canonul, spune Harold Bloom, este alcătuit din singularităţi, nicicum nu se naşte din energii sociale, cum credea Gherea, marxistul. Iar singularitatea nr. 1 în vremea primei bătălii canonice era Eminescu, după care veneau alte singularităţi canonice: Caragiale, Creangă, Maiorescu, Slavici. Toţi aceştia l-au recunoscut ca întâi-stătător pe Eminescu, gloria lui Maiorescu constând îndeobşte din crearea canonului la modul conceptual. Definitivează edificiul în anul morţii tragice a poetului, în cel mai consistent studiu critic al său, Eminescu şi poeziile lui. Acest studiu, dincolo de unele aprecieri erodate de timp, înseamnă recunoaşterea fiinţării canonului estetic naţional: „Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti”6.

Canonizarea lui Eminescu este cheia de boltă a carierei de critic literar a lui Titu Maiorescu. Deşi o ştie prea bine, Nicolae Manolescu îşi începe de aici propria contradicţie. Din promotor al canonului, el se transformă, în chip stupefiant, în ideolog mascat al Şcolii Resentimentului, care şi-a făcut un titlu de glorie din distrugerea canonului, arată Bloom. Criticul român s-a pomenit brusc prizonier al vechilor ideologi marxişti ai canonului proletcultist sublimat într-o falsă aureolă a esteticului de după „obsedantul deceniu”. Unul dintre campionii „deconstrucţiei” canonului naţional a fost Z. Ornea. Lui i s-a alăturat şi Nicolae Manolescu, patronând împreună, spre exemplu, faimosul nr. 265 al Dilemei din 1998. Şi mai stranie a fost alăturarea la resentimentari a lui Petru Creţia, devenit şi el un captiv al ideologiei postmoderniste. Împreună, ei şi-au propus să distrugă ceea ce au numit mitul poetului naţional. Până la 1989, nici cei mai aprigi detractori ai poetului nu au considerat că trebuie să pună la îndoială canonicitatea lui Eminescu sintetizată de G. Călinescu în sintagma poet naţional, nuanţată mai înainte de Nicolae Iorga în „expresia integrală a sufletului românesc”, iar după al doilea război mondial de Noica prin „omul deplin al culturii româneşti”. Friedrich Nietzsche şi Ernest Robert Curtius au afirmat lucruri similare despre Goethe şi în acest mod îl receptează ca autor canonic de prim rang şi Harold Bloom7. Se mai pot adăuga şi alte formule memorabile, precum cea a lui Dimitrie Vatamaniuc: „Coloana infinită a spiritualităţii noastre naţionale”. Sau Ilie Bădescu: personalitatea eponimă a culturii româneşti8. Curios că „demitizarea” canonicităţii eminesciene se face fără argumentele estetice ale canonului, împotmolindu-se într-o penibilă sofistică, fals aureolată cu o „mândrie” critică îmbrăţişată, în ultimii ani, de tot mai mulţi resentimentari.

„Argumentul” dintâi al distrugătorilor de canon este că noţiunea de „poet naţional” (iar de aici şi celelalte formule amintite) nu funcţionează în literaturile occidentale şi, în consecinţă, ar fi o invenţie a naţionaliştilor români. Numai că „inventatorul” sintagmei (nu în sensul că ar fi formulat-o primul), dar Eminescu a trăit, la rându-i, aceeaşi senzaţie în faţa lui Shakespeare, fiindcă numai un geniu canonic are intuiţia puterii spirituale a centrului canonic. Chiar şi vajnicii detractori ai lui Eminescu ştiu asta şi, nu mă-ndoiesc, de aici răsare ura lor anticanonică. Nu există fapt de cultură laică în măsură să-1 întreacă pe Shakespeare, nici chiar în filosofic Şi asta fiindcă gratuitatea estetică în canon este ontologică, la antipodul jocului de „cuvinte goale”. „în toată istoria filozofiei arată Bloom nu există originalitate cognitivă comparabilă cu cea a lui Shakespeare şi este şi ironic, şi fascinant să vezi cum se întreabă Wittgenstein dacă există vreo diferenţă autentică între reprezentarea shakespeariană a gândirii şi gândirea însăşi”. Este şi motivul pentru care „Shakespeare, care nu s-a bazat prea mult pe filozofie, e mai important în cultura occidentală decât sunt Platon şi Aristotel, Kant şi Hegel, Heidegger şi Wittgenstein”14. Aici se incifrează întreaga taină a esteticului, pe care criticii superficiali o refuză, refuzând hermeneutica însăşi, precum face şi N. Manolescu. De aceea, aceşti critici nu vor înţelege niciodată de ce Eminescu identifică arta cu adevărul fiinţei. Nu, nici Eminescu n-a fost filosof, dar el, aidoma lui Shakespeare, îi întrece pe filosofi şi, întâi de toate, pe filosofii români. De aceea, este un titlu de glorie pentru un filosof român să recunoască superioritatea gândirii lui Eminescu în raport cu propria sa filosofie. Aşa au procedat, bunăoară, Blaga, Rădulescu-Motru şi Noica, spre marea lor cinste. În profeţia lui, Titu Maiorescu a spus că secolul al XX-lea va îmbrăca nu vestmântul doar al poeziei, ci al întregii „cugetări româneşti”. Aici se vede scânteia genială a lui Maiorescu. Dar, vai, ce mai haz fac resentimentarii când îi refuză lui Eminescu forţa gândului filosofic! Care e dincolo de filosofie! Mă gândesc cu bucurie şi cu mirare că tot ceea ce-i refuză distrugătorii de canon lui Eminescu se află contrazis de două femei exemplare din cultura occidentală: Rosa del Conte şi Svetlana Paleologu-Matta. Cea din urmă a citit bine că în esteticul eminescian se ascunde cea mai înaltă gândire a Fiinţei din cultura românească. Şi asta se-ntâmplă în Luceafărul, operă canonică de prim rang, pe care nu întâmplător resentimentarii încearcă s-o detroneze din condiţia canonică. La fel procedează şi Nicolae Manolescu, în pofida faptului că, spre deosebire de I. Negoiţescu, a bănuit cât de importantă este autodefinirea poetului din versul „Cuprins de-adânca sete a formelor perfecte”. Oare poate exista definiţie mai exactă a esteticului ca temelie a canonului? Or, această adâncă sete este ontologică, adâncul orb al naturii shakespeariene, despre care vorbeşte şi Harold Bloom. Luceafărul ajunge tocmai în abisul Fiinţei, acolo unde cunoaşterea umană nu mai are putere: „Nu e nimic şi totuşi e/ O sete care ‘l soarbe,/ E un adânc asemene/ Uitării celei oarbe”15. în acest catren distinge Svetlana Paleologu-Matta, încurajată şi de filosoful Ştefan Teodorescu, versul fundamental al poemului canonic: „Suntem în punctul cel mai adânc al poemului, ca un centru al lui virtual”, „o adevărată variantă românească a Fiinţei: o autorelevare cu totul insolită, poetul fiind atras de o alteritate necunoscută şi, totuşi, deşi fără acces, manifestată în el”16. Profesoara din Elveţia a intuit bine: centrul virtual despre care vorbeşte este chiar centrul canonului literar românesc, demn de forţa gândirii lui Shakespeare. Superficialitatea fudulă a criticii resentimentare trece ca orbetele pe lângă el. Din păcate, o face şi Nicolae Manolescu. El crede că Luceafărul este o operă mediocră, supralicitată „din raţiuni mai degrabă de ideologie literară decât propriu vorbind poetice17. Mai mult, versul iambic de 7-8 silabe nu i-ar putea sluji poetului la realizarea unei viziuni cosmogonice, iar „reflecţiile lui Hyperion” anihilează simbolurile romantice majore. Din nefericire pentru criticul nostru, care pare venit din alt spaţiu, Hyperion nu „reflectează” nicăieri în poem, meditaţia aparţinând Demiurgului! Şi apoi ce fel de fineţe critică în faţa faptului stilistic este aceea când nu ai ochi şi urechi pentru subtilităţile prozodiei şi versificaţiei unei capodopere ca Luceafărul? Ca de obicei, Nicolae Manolescu se referă doar la exterioritatea faptului estetic, având organ doar pentru ritmul mecanic, nu şi pentru cel interior, de adâncime. În ultimele decenii, eminescologia a progresat esenţial şi-n domeniul stilistic. Mă gândesc, între altele, la cărţile despre Eminescu ale lui Adrian Voica18. În cele 98 de strofe ale poemului există nu mai puţin de 75 de „scheme ritmice” diferite, ca oglindă, şi pe acest plan, a setei adânci de forme perfecte, care forme nu sunt niciodată moarte la Eminescu, ci, după cum el însuşi le-a teoretizat, sunt forme dinamice, vii. Adică „identitatea” uniformizatoare a iambului se insolitează într-o ansamblu/armonie de diferenţe impresionantă. Mă voi opri doar la un singur exemplu din analiza lui Adrian Voica: versul 115. El sună astfel: „Şi din a châ-o-su-lui / vâi”. Bara marchează atât cezura, cât şi cele două celule ritmice ale stihului. Este o minune de vers, cum numai Eminescu era în stare să conceapă muzical-matematic. Prima celulă este prelungă, septasilabică, cu ictusul forte tocmai pe cháosului. Celula septasilabică, numită antehipermesomacru, este prezentă în foarte puţine limbi, româna fiind privilegiată din acest punct de vedere. Numai maeştrii poeziei îşi permit asemenea arhitectură metrică. Iar în cazul de faţă, asocierea celei mai ample celule ritmice cu cea monosilabică, numită eretică, permite lui Eminescu să sugereze tocmai, în aparentul sărac vers octosilabic, infinitatea cosmogonică pe care d-1 Manolescu nu reuşeşte s-o distingă. Dar cu armonia estetic-muzicală a poemului criticul putea să se întâlnească şi prin G. Călinescu: „Unitatea se înfăptuieşte muzical. Unele strofe tac, altele cântă, în acord cu flautele unei orgi. La sfârşit răsună toate într-un ţipăt coral”1 .

Te întrebi atunci de ce încercarea de a elimina din opera eminesciană tocmai un poem canonic de primă speţă? De admis că în Luceafărul nu peste tot tensiunea estetică e aceeaşi, Eminescu însuşi intenţionând să revadă poemul pentru forma ce ar fi trebuit să intre în volum, cum a observat, între primii, George Munteanu. Dar Nicolae Manolescu, simulând o exigenţă specioasă, elimină din canon şi alte poeme. Doină i se pare lipsită de orice valoare estetică, dar în spatele aprecierii lucrează criterii extraestetice, căci criticul pune diagnosticul „xenofobă”. Pricini similare îl împiedică să vadă excepţionalitatea, de suflu shakespearian din poemul împărat şi proletar („lunga şi greoaia poemă, fără merite literare remarcabile”20). Desigur, Eminescu nu poate fi „uşor” de înţeles de oricine, în canon funcţionând principiul elitar. Pe lângă plopii fără soţ…, continuă criticul, „nu se mai poate citi astăzi fără oarecare jenă”21. Lui Manolescu nu-i plac nici Scrisorile. în prima, „Perfecţiunea retorică stânjeneşte lectura. Combustia lirică e redusă”, iar a treia e „şcolărească”, nedepăşind legendele lui Bolintineanu !22 Cu Scrisoarea II, este ceva mai îngăduitor, depistând în ea o „biografie aproape postmodernă”. Scrisoarea V are „versuri rele de tot” şi „desăvârşeşte misoginismul anilor ’80 – ’89”23. Odă (în metru antic), despre care Laurenţiu Ulici spunea că este cea mai frumoasă piesă a liricii româneşti, n-ar fi deloc „eminesciană”, frumuseţea „abstractă”, „versurile par traduse”, conchizând că e o poezie de „concepte goale”, „în care autenticitatea lirismului poate fi pusă la îndoială”. Memento mori? „Moloz” cu „câteva construcţii fără egal în tot restul poeziei eminesciene”, dar, în ansamblu, cu repetări supărătoare şi „improprietăţi” care fac poemul „dificil la lectură”24. Aşadar, lui Nicolae Manolescu nu-i plac poeziile „dificile”?. Trece sub absolută tăcere care ar fi „improprietăţile” din poem. Ţine să-1 combată pe I. Negoiţescu pentru că supralicita poemul atribuindu-i valenţe plutonice. Dimpotrivă, ne luminează criticul, Eminescu este un poet solar („al sudului însorit”2‘). Cât priveşte scena de bătălie dintre daci şi romani, aceasta nu poate fi decât „grosolană în falsitate”, net inferioară dinamismului din Dumbrava Roşie, de V. Alecsandri. În finalul evaluării, cu nereţinută milă, criticul ne previne că Eminescu ar fi trebuit „să lucreze mult la definitivarea acestei panorame a deşertăciunilor ca să scoată din ea o capodoperă”. Povestea magului călător în stele are „versuri greoaie, deseori şchioape, imaginaţia neslujită de metafore, o proză deasă copleşind mai peste tot poezia”26. O nereuşită este şi Gemenii, iar „Valoarea dramatică a tabloului este nulă”, în Mureşanu. Pentru Criticilor mei nu găseşte decât epitetul „banală”; Rugăciunea unui dac, capodoperă din care descinde filosofia kynic-amară a lui Emil Cioran, după cum a recunoscut chiar acesta, nici măcar nu este pomenită, îngăduinţă are d-1 Manolescu pentru Mai am un singur dor, Mitologicale, Cum negustorii din Constantinopol, Din Berlin la Potsdam, Umbra lui Istrate Dabija-Voievod şi Antropomorfism, poezii care au urme de… postmodernism. (La acestea, mai adaugă contrafacerile lui Petru Creţia, după o metodă a „reconstituirilor” sancţionată de eminescologi de meserie ca D. Vatamaniuc şi N. Georgescu). Or avea postmodernism, dar aceste poeme (exceptând pe prima) sunt alese parcă înadins pentru a-i bara calea spre canonicitate centrală lui Eminescu.

Cât priveşte proza şi dramaturgia, aici criticului îi vine şi mai uşor să le aneantizeze. Chiar şi „cea mai bună dintre prozele lui Eminescu”, cum califică Sărmanul Dionis, are mari păcate în ochii d-lui Manolescu: filosofie nulă, interpretare eronată a „legilor kantiene ale spaţiului şi timpului”27. Şi cu asta-basta, cum ar zice Gigi Becali. Cezara nu e o capodoperă, cum credea Mircea Eliade, fiind interesantă doar prin câteva scene erotice tari. Basmul Făt-Frumos din lacrimă e prea „sofisticat” şi „pe jumătate absurd”, iar etica protagonistului „indescifrabilă” . Psihologia lui Toma Nour din Geniu pustiu e „confuză”, imagine a unui nihilism steril29. Romanul ar fi sub nivelul unor Dimitrie Bolintineanu, I.M. Bujoreanu şi G. Sion. Nici în Archaeus, unul dintre cele mai profunde texte eminesciene, criticul nu găseşte nimic care să se „impună memoriei noastre'”30. Fireşte, depinde de ce memorie are fiecare!

Publicistica, după criticul nostru, este un amalgam din care fiecare a înţeles ce-a vrut. Punctul de vedere asupra jurnalisticii nu putea fi decât acela al lui Z. Ornea. Este acuzată că a adăpat extremismele de tot felul: autohtonismul, tradiţionalismul, şovinismul, naţionalismul din Basarabia, xenofobia, legionarismul, reacţionarismul, xenofobia, antisemitismul etc. D-l Manolescu salută toate guvernele României care au respins publicarea jurnalisticii, singura excepţie fiind Ceauşescu, care a admis tipărirea în ediţia academică iniţiată de Perpessicius, eroare pe care a încercat s-o corecteze Moses Rosen: „Însuşi rabinul-şef al României a intervenit pentru oprirea volumului XVI din marea ediţie cuprinzând textele cele mai discutabile”31. Iată o apreciere de-a dreptul stupefiantă. În primul rând, nu există un rabin-şef al României, ci doar un rabin-şef al comunităţii evreieşti din România, statul de la gurile Dunării nefiind unul evreiesc. În al doilea rând, volumul XVI din „marea ediţie” nu cuprinde nicio boabă de publicistică eminesciană, ci corespondenţa şi documentarul. Asta arată ceva din „competenţa” de istoric literar a lui Nicolae Manolescu, neglijenţa şi superficialitatea cu care 1-a citit pe Eminescu. Nu mai zic că, în opinia originală a criticului, Titu Maiorescu ar fi publicat studiul Eminescu şi poeziile lui în… 1883! Şi fiindcă tot veni vorba de corespondenţă, fireşte, nici aceasta nu are vreo valoare literară, singurul fapt nou, în ce priveşte scrisorile inedite publicate în anul 2000 fiind că iubirea dintre poet şi Veronica a fost, totuşi, adevărată. Pe acelaşi plan sunt puse şi fragmentele din Caiete, acelea pe care Noica le compara cu Caietele lui Leonardo da Vinci şi cu cele ale lui Valery: „Literar, nici un rând din acestea nu prezintă vreun interes. Nici corespondenţa poetului nu priveşte literatura”32. Adevărul e că atât scrisorile, cât şi fragmentele cuprind oaze de mare adâncime a gândirii, cu inevitabilă forţă estetică.

Dar să ne întoarcem la publicistică, spre care criticul ne îndrumă propunând o „relectură atentă şi fără prejudecăţi” (s-a văzut cât de atentă!, n.n.), căci proza jurnalistică e, totuşi, „meritorie, dar neglijabilă”33. Cum se spune, a dres-o! Meritele neglijabile s-ar găsi în unele articole: Echilibrul, Influenţa austriacă asupra românilor din Principate şi în pasaje din alte câteva. Când citim articolele, precizează vigilent Nicolae Manolescu, trebuie să fim neapărat atenţi la „conţinutul de idei”, fiindcă acela e primejdios, cu atât mai mult, cu cât Eminescu „poate fi considerat un profesionist al scrisului cotidian”. Din Echilibrul reţine îndemnul poetului la egalitatea între popoarele din Imperiul Austro-Ungar, dar şi „caracterizarea stupidă a limbii maghiare”; Influenţa austriacă…, găseşte câteva idei originale; îl vede disident între conservatori, dar, din păcate, în alte articole e un „grecofob” chiar mai violent decât antisemitul, iar în textele despre Basarabia, nenorocire, este un „rusofob”34 jalnic, ca şi cum basarabenii n-ar fi fost în stare să preţuiască „iubirea” ţarilor pentru această provincie românească! Altminteri, atitudinea lui Nicolae Manolescu faţă de Basarabia rămâne una dintre enigmele personalităţii sale „sfâşiate la două mâini”, ca şi în cazul basarabeanului Ion Druţă, cel rupt în două: între patria moldovenească şi între cea moscovită. Aşa se explică de ce literatura din Basarabia nu intră în canonul istoriei sale. Tâlcul eliminării scriitorilor basarabeni (dar şi al bucovinenilor înstăpâniţi de Ucraina), sub pretextul lipsei de valoare, a fost înţeles prea bine de un ciudat ziarist de la Chişinău, Mihai Conţiu, un individ de pe la Focşani pripăşit la publicaţiile comuniste de pe malurile Bacului. Într-un articol din oficialul guvernamental Moldova suverană, Mihai Conţiu35 punea în discuţie, într-un context polemic îndreptat contra lui Vasile Şoimaru, tocmai lipsa scriitorilor basarabeni din Istoria manolesciană, explicând faptul prin aceea că d-l Manolescu ar fi înţeles că moldovenii aparţin altui spaţiu cultural şi altui stat. El respectă, altfel spus, în virtutea „corectitudinii politice”, vechile drepturi kominterniste ale fostei Uniuni Sovietice asupra Moldovei, a cărei limbă de stat se numeşte moldovenească, iar nu română. Or, în „subconştient”, Nicolae Manolescu a urmat angajamentul de a scrie doar despre scriitorii de limbă română! Mihai Conţiu dădea, astfel, o lecţie imbatabilă acelor autori basarabeni care atentează la moldovenismul patriei, susţinând că scriu româneşte, fiind gata să făptuiască o trădare, sprijinind Unirea cu patria-mamă!

Noroc că în „relectura atentă” a publicisticii eminesciene intervin şi pusee de protocronism, când scrie cu mâna dreaptă. De pildă, nu mai acuză pe poet de nazism, ca Bedros Horasangian (cel care asimila teoria muncii la Eminescu cu lozinca de pe frontispiciile lagărelor naziste, „Munca te face liber!”), ci concede că atitudinea poetului anticipă viziunea protestantă a lui Max Weber, „care pune etica muncii la baza capitalismului”36. De asemenea, îl vede solidar cu teoria maioresciană a „formelor fără fond”, preconizând nu eliminarea lor, ci umplerea acestora cu „fondul” potrivit.

Speriat însă de ce a scris mâna dreaptă, N. Manolescu o contrabalansează rapid cu cea stângă. E de acord cu Vasile G. Morţun că Eminescu „a scris fără convingere” (pentru o biată bucată de pâine, va adăuga, peste ani, Moses Rosen), cele mai multe idei ale sale fiind „simple prejudecăţi”37. Din această lipsă de „convingere”, el redevine „reacţionar”, se împotriveşte reformei învăţământului (stupefiant: atât revizorul şcolar, cât şi jurnalistul arată contrariul, n.n.); ca misogin îndârjit, s-a opus emancipării femeilor; în gândirea economică are „destule păreri comune şi greşite”; teoria „păturii superpuse” este oglinda antisemitismului şi rasismului său iremediabil. Probele şi le ia nu din articolele lui Eminescu, ci din afirmaţiile lui Caius Dobrescu, spre exemplu. Laudă observaţia acestuia că Eminescu ar fi părăsit concepţia europeană a spaţiul privat, însuşită la Cernăuţi şi la Viena, şi ar fi alunecat irecuperabil în „nostalgia purităţii etnice”, în antisemitism şi rasism38. Paseist şi naţionalist, bietul Eminescu s-a întors la M. Kogălniceanu şi la Simion Bărnuţiu, impulsionându-i şi pe Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, C. Rădulescu-Motru, Constantin Brâncuşi, Tudor Arghezi, Nae Ionescu, legionari, Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran să urmeze aceeaşi cale nefastă39.

Apoi, speriat de ce a scris mâna stângă, Nicolae Manolescu se pomeneşte, ca în delir pretins hiperlucid, zicând, cum nu vă vine să credeţi: „Un Eminescu examinat politically correct ar fi ultima măciucă la carul cu oale”40. De-a dreptul spectaculos, dacă n-a fi tragic: degetul arătător al mâinii drepte manolesciene ţinteşte chipul politically correct din oglindă al d-lui Manolescu! Şi pentru a fi convingător, face o ultimă declaraţie de simpatie publicisticii, de astă dată prin intermediul Monicăi Spiridon care, în lucrarea Eminescu, proza jurnalistică, ne aducea la cunoştinţă că publicistica eminesciană trebuie abandonată sub raport conţinutistic şi apreciată, parţial, doar ca scriitură artistă. (Pe judecătorii publicisticii eminesciene nu-i interesează dacă poetul spune adevărul, şi-1 spune , ci dacă zisele ziaristului se conformează cu politically correct, cu propria ideologie, cu interesele lor de grup. Or, estetica acestui scris nu vine din aranjamentul calofil al cuvintelor în pagină, cum crede Monica Spiridon, ci din atingerea stării ontologice, cu acea superbă şi dramatică, în acelaşi timp, impersonalitate, care are chiar cruzimea adevărului!). Nicolae Manolescu este de acord şi cu teza fantezistă că publicistica lui Eminescu a fost ignorată timp de vreo optzeci de ani din pricina lui… Nicolae Iorga! Iată ce scrie Monica Spiridon, citată de criticul nostru: poetul canonizat de Maiorescu a fost, apoi, „canonizat emfatic de un istoric căuzaş şi militant care a inaugurat triumfător suita manipulărilor sale”. Iorga l-ar fi scos pe Eminescu din literatură şi l-ar fi împins în ideologie.

Curtea-i luminată! Luminată bine asupra ultimului demers din critica românească spre demolare a centrului canonic al literaturii române. N-ar fi fost nimic dacă istoricul critic ar fi semnalat doar inconsistentele stilistice din opera eminesciană, ştiindu-se prea bine că Eminescu însuşi era nemulţumit de forma chiar a poemelor publicate, el fiind un infatigabil perfecţionist. Dar ţinta nu e deloc doar aceasta. Pariind pe autoritatea publică a d-lui N. Manolescu, Şcoala Resentimentului speră să obţină „decapitarea monstrului”. Faptul nu ne poate mira, dacă ţinem seamă că aceeaşi Şcoală Resentimentară se străduieşte de ani buni să dărâme centrul canonic occidental. Harold Bloom arată că resentimentarii îl vor pe Shakespeare un scriitor „istoricizat”, precum comilitonii lor din România pe Eminescu, adaug. El face comparaţie cu alungarea platoniciană a poeţilor din cetate. Postmoderniştii trăiesc cu iluzia ideologizată că noi îi inventăm pe Shakespeare şi pe Eminescu, pe când, în realitate, ei ne inventează pe noi. De aceea, critici anticanonici ca Eugen Negrici, Monica Spiridon, Nicolae Manolescu şi atâţia alţii au iluzia că poţi face din Eminescu orice, chiar şi un biet scriitor „istoricizat”. Harold Bloom îl citează pe Emerson, una dintre pietrele de temelie ale canonului american: „Shakespeare este deasupra categoriei autorilor importanţi, cum este şi deasupra mulţimii. Înţelepciunea lui este de neimaginat, a celorlalţi se poate imagina. Un cititor experimentat poate pătrunde şi continua gândul platonic, dar nu şi pe cel shakespearian. Aici rămânem pe dinafară… Prin facultăţile sale creatoare, Shakespeare este unic”41. La fel, nu vom putea niciodată să continuăm gândul eminescian, pentru că el este mereu înaintea noastră şi poetul o ştia, recunoscând ceea ce pigmeii nu vor pricepe vreodată: „Nenţeles rămâne gândul/ Ce-ţi străbate cânturile,/ Zboară vecinie, îngânându-1,/ Valurile, vânturile”. (Dintre sute de catarge). „Fără Shakespeare – ne avertizează Harold Bloom – nu avem canon, pentru că nu avem nici posibilitatea de a ne cunoaşte propriul sine, oricine am fi. Îi datorăm lui Shakespeare nu numai reprezentările noastre cognitive, ci şi o mare parte din capacitatea noastră cognitivă. Diferenţa dintre Shakespeare şi cei mai importanţi rivali ai lui este una şi de gen, dar şi una de grad, şi această dublă diferenţă defineşte realitatea şi necesitatea canonului. În absenţa canonului, încetăm să gândim. Putem vorbi în gol, la nesfârşit, despre înlocuirea standardelor estetice cu consideraţii etnice şi feministe, iar ţelurile sociale pot fi admirabile. Totuşi doar puterea se poate uni cu o altă putere, aşa cum Nietzsche susţinea mereu”42.

Asta fac şi criticii noştri care nu mai pot de grija centralităţii lui Eminescu în canonul românesc: emit „cuvinte goale” şi pun la cale, „feminist”, căci etnicismul nu mai este la modă, “standardele estetice”, ignorând esenţialul: că fără Eminescu nu avem canon românesc. Şi Eminescu a avut forţa să pună în ecuaţie Fiinţa în ipostază naţională fiindcă, aşa cum deja am arătat, a avut norocul, dar mai cu seamă forţa genială, să-1 pătrundă cel dintâi, la noi, pe Shakespeare ca axă a canonului occidental. Când Nicolae Manolescu trece, cu seninătate, pe lângă poema Cărţile, închinată lui Shakespeare, el nu poate decât să facă observaţia zadarnică şi dezarmantă că respectivul text ar atesta doar „familiarizarea cu opera marelui brit”43. (În realitate, pentru Eminescu, Shakespeare este nu „marele brit”, ci divinul brit, ceea ce vrea să spună cu totul altceva!) într-adevăr, Eminescu, anticipându-i pe Marin Sorescu din poema Shakespeare (1964) şi pe Bloom din cartea la care ne referim, face mai mult: vede în Shakespeare un Dumnezeu. Este chiar condiţia de a ocupa centralitatea în canon.


1 A se vedea demonstraţia în Theodor Codreanu, Mitul Eminescu, Editura Junimea, Iaşi, 2004, col. „Eminesciana”.

2 Nicolae Manolescu, Istoria…, p. 112.

3 Ibidem, p. 363, 364.

4 Ibidem, p. 364.

5 John D. Caputo, op. cit., p. 188.

6 Titu Maiorescu, Opere, II, ediţie, note, comentarii, variante, indice de Georgeta Rădulescu-Dulgheru şi Domnica Filimon, note şi comentarii de Alexandru George şi Al. Săndulescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, seria „Scriitori români”, p. 108.

7 Harold Bloom, op. cit., p. 231.

8 Ilie Bădescu, Timp şi cultură, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, pp. 286-323.

9 Cf. Ştefan Lupaşcu, Omul şi cele trei etici ale sale, trad. din franceză de Vasile Sporici, Editura „Ştefan Lupaşcu”, Iaşi, 1999.

10 Nicolae Manolescu, Istoria…, pp. 377, 378.

11 C. Rădulescu-Motru, Cuvântare la comemorarea lui Mihai Eminescu (1939), în „Convorbiri literare”, an. LXX, nr. 6-9, iunie-septembrie 1939.

12 Harold Bloom, op. cit., p. 286.

13 Ibidem, p. 296.

14 Ibidem, p. 38.

15 Am redat strofa după Mihail Eminescu, Poesii, Editura Floare albastră, Bucureşti, 2004, ediţie critică sinoptică de N. Georgescu, p. 175.

16 Svetlana Paleologu-Matta, Eminescu şi abisul ontologic, Ed. Nord, Aarhus, Danemarca, 1988, p. 148.

17 Nicolae Manolescu, Istoria…, p. 390.

18 Adrian Voica, Versificaţia eminesciană, Editura Junimea, Iaşi, 1997, col. „Eminesciana”.

BASARABIA ROMANA. CUM ISI APARA CREDINTA ROMANII de peste Prut. MIHAI EMINESCU: "Biserica Ortodoxa este mama poporului roman". CANT si VIDEO



Sursa: https://cezarsalahor.eu/

DE CE O SA MOARA COTIDIANUL. Daca il urasti pe Eminescu si mai faci si caz din asta ce sfarsit mai bun meriti?

Pentru ca prostii care il conduc, din snobism intelectualist, desi il sug de avantaje pe Vantu, tin sa fie gazeta de perete a “familiei” Plesu, uitand ca acesta, cu toate “Dilemele” lui, presteaza la Patriciu si Trustul KazMunaiGaz.

Pentru toti anti-romanii care il urasc pe Eminescu, ca Ioana Bot si Andra Matzal, ca si pentru ignorantul deontolog de serviciu cu casa de la RAAPPS care a bagat in rahat Cotidianul, trebuie spus ca Proiectul Simion nu este al sau, ci respecta testamentul lui Noica si al lui Eliade, care au incercat, prin intermediul lui Noica si chiar si al Securitatii romane, copierea manuscriselor, inca de pe vremea lui Ceausescu. Tovarasul Plesu, care, in vremea aia, pe langa monitorizarea “culturala” a lui Noica, se mai ocupa si cu “educarea” cadrelor Securitatii si a activului PCR, in conferinte inregistrate pe banda audio-video, stia prea bine acest lucru. De ce nu i-a spus tovaraselei Bot sau slujnicutei Matzal? Sau l-a deranjat ca nu a papat Fundatia lui de santaj, Novaia Europskaia, fondurile pentru Eminescu?
Proiectul Eminescu era de stringenta necesitate, mai ales dupa ce diversi alti tovarasi, in guvernul carora a intrat cu gura deschisa tovarasul Plesu, au dat cu tunul in Biblioteca Universitare, unde se aflau adapostite o parte din manuscrisele lui Eminescu.
Dar, fiecare pasare, ca-i cioara plesuva, ca-i papagal cu mot, tot pe limba ei piere…

ULTIMUL ARTICOL al lui Eminescu din TIMPUL. 28 – 29 IUNIE 1883. FOTO-DOCUMENT: Pentru Libertatea Presei

Mihai Eminescu:  Pentru libertatea presei

Victoria în alegeri, îngenunchierea naţiunii înaintea puterii uzurpatoare, deşteaptă şi apetituri tiranice, printre care pretenţiunea, mai-nainte de toate, de a fi aprobat şi aplaudat uzurpatorul în faptele sale, pe toate căile.

E logic într-adevăr ca, după un câştig să se urmărească un altul, şi în fine tot, spre deplina satisfacţiune a acaparatorului.

Regimul dobândise darea din mână şi chiar din picioare, a celor ce poartă numele de mandatari ai naţiunii; astfel dispune el la discreţiune de toată puterea în stat, făcând ori şi ce vrea fără a fi controlat şi nu se gândeşte decât la mijlocul de a se întări în această situaţie de desfătare şi răsfăţ.

Singurul lucru asupra căruia n-a putut încă triumfa a rămas numai presa, şi aceasta se consideră, credem, de către regim, cu atât mai nesuferită, cu cât el, în exerciţiul puterii discreţionare, a trebuit să devină năzuros, adică supărăcios din lucru de nimic.

Eminescu Timpul 28 iunie 1883 Ultimul Articol Pentru Libertatea Presei

Ziarul „Timpul”, din 29 iunie 1883, cu ultimul articol publicat de Eminescu despre libertatea presei. Foto: Roncea.ro via Academia Română

Presa, pentru omnipotentul nostru regim, cu strigătele ei, cu lamentele ei continue, îi face negreşit efectul unei hărăitoare din Braşov, care prin scârţâitul ei strident dă crispaţiuni nervoase. Neapărat dar că se simţea şi nevoia de a pune în practică mijlocul prin care să se năbuşească ţipătul contra trădării şi contra fărădelegilor regimului, spre a fi liniştit în domnia sa absolută.

Însă, ca contra a tot răul ce cată a fi combătut, aşa şi contra presei cată să se uzeze de arme îndestul de eficace de a o învinge.

Ei bine, care ar fi fost acelea ?

Dacă întru abaterea constiinţei alegătorilor, s-au dovedit cele mai eficace arme: corupţiunea, frauda, ameninţarea; dacă cu acestea s-a putut respinge opoziţiunea de la exercitarea controlului asupra puterii; de bunăseamă că ele n-au putut nimic contra presei, pe cât timp aceasta, în majoritatea ei, este în opoziţiune cu guvernul, bucurându-se de sprijinul public.

Armele ce numirăm sunt într-adevăr numai bune pentru cei cu bucate pe câmp şi pentru cei cu copii de căpătuit, ori pentru aceia care ei înşişi urmăresc un folos direct, nepătrunşi fiind de datoria de cetăţean şi de sânţenia votului ce li s-a încredinţat; dar, cât pentru persoana jurnalistului, hârşit în luptă şi îndărătnic în profesarea principiilor, sunt custure fără tăiş.

Contra presei şi jurnalistului a cătat regimul să recurgă la acte de răsbunare; şi aşa, după ce că a intentat proces de presă, prin Creditul funciar rural, unuia dintre organele de publicitate care au cutezat să formuleze acuzaţiune specială contra neregularităţilor de la zisul credit; după ce că în acest proces de presă a cătat să sustragă pe jurnalist de la judecătorii săi naturali, juraţii, şi l-au târât dinaintea tribunalelor guvernului, recomandând acestora să se declare competente şi recompensând pe magistraţii care au avut lipsă de scrupul pentru justiţie şi s-au supus trebuinţei regimului; acum a mers cu iuţeala pentru a prescrie chiar expulzarea directorului acelui jurnal, a d-lui Galli, adică fundatorul foii francese L’Independence roumaine pentru că acesta este străin neîmpământenit încă.

În cazul de faţă guvernul, care este evident că a voit să lovească în existenţa jurnalului L’Independence roumaine , s-a folosit de o lege decretată de dânsul acum doi ani, şi care priveşte petrecerea străinilor în ţară.

Dacă vom ţine socoteală de mobilul care a dictat facerea acelei legi, nu vom putea scuza dispoziţiunea de expulsare luată în privinţa d-lui Galli, pentru că într-adevăr ea nu a fost concepută decât sub impresiunea asasinatului comis asupra Împăratului Alexandru II şi în spiritul de a combate şi a depărta de ţara noastră acele parazite care îşi caută existenţa din acte de teroare, pe străinii fără căpătâi pe nihilişti mai ales, în vreme ce directorul jurnalului francez L’Independence roumaine era aici un muncitor liniştit, stabilit de mai mult timp în ţară şi exercitând în asociaţia cu români comerciul de tipograf, îndeosebi de calitatea sa de jurnalist.

Când însă ne vom aminti de împrejurarea că numitul director al foii L’Independence roumaine a fost încurajat şi susţinut ca jurnalist chiar de către guvernul actual, când vom aminti aci că dl. Galli, prin un alt jurnal fundat de dânsul, L’Orient, a debutat în ţara noastră ca sprijinitor al politicii guvernului, atunci desigur că se va vedea şi mai bine cât de necuvincioasă este dispoziţiunea de expulsare de acum.

Ce fel? Pentru ca să cânte guvernul, un străin poate fi tolerat şi încurajat, iar de a-l critica nu? Atunci se neagă fără rezon principul echităţii care nu admite dreptul ciuntit, care nu poate admite facultatea de a zice da fără a o admite pe aceea de a zice ba.

Una din două: ori străinul dintru început nu este învoit a face politică în ţară, şi atunci înţelegem raţiunea unei dispoziţiuni de expulsare când şi-a permis el a face politică locală; ori că, dacă s-a tolerat odată străinului d-a face politică guvernamentală, urmează a i sa tolera să facă şi politică de opoziţiune. Fapta de la început a acestui guvern cu dl Galli, îl obliga la toleranţa lui în urmă.

Dar credem că nu este nevoie a argumenta mult, spre a convinge despre urâta pornire a guvernului asupra presei. Trebuie să-l aşteptăm de acum la alte măsuri şi mai odioase, pentru că panta este alunecoasă şi nu are piedică până-n prăpastie.

Cât pentru presă, am putea să-l asigurăm pe regim că oricât de cumplite ar fi actele sale de răzbunare, nu va fi în stare nici el a abate unele caractere tari ce se găsesc într-însa, şi teamă ne e că, căutând victoria peste tot, va pierde şi cea deja câştigată în monstruoasa sa pornire de a-şi subjuga şi presa.

(Timpul, Buc. 8 (1883), nr. 142, iunie 29, p. 1. S)

Powered by WordPress

toateBlogurile.ro

customizable counter
Blog din Moldova