Traian Basescu despre Basarabia: ”sangele apa nu se face”
Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei a dezbatut ieri in procedura de urgenta un raport despre functionarea institutiilor democratice din R. Moldova dupa ce comisarul pentru drepturile omului si-a incheiat marti o vizita de documentare la Chisinau. Proiectul de rezolutie elaborat raportori confirma faptul ca procesul electoral din R. Moldova a fost marcat de “multe vicii semnificative”. Documentul mai noteaza insa ca alegerile au fost considerate in general corecte de observatori. Frazeologia “alegerilor corecte” a acoperit in fapt frauda electorala de la Chisinau care s-a putut desfasura tocmai datorita ingaduintei (complicitatii) cu care reprezentantii UE, Organizatiei pentru Securitate si Cooperare in Europa (OSCE), Consiliului Europei, responsabili cu supravegherea alegerilor, au inchis ochii in fata abuzurilor regimului comunist.
Complicii europeni ai lui Vladimir Voronin o dau la intors
Raportul realizat de OSCE, UE si Consiliului Europei a girat astfel nemijlocit alegerile fraudate de Voronin iar principalii responsabili ai acestei manipulari fara precedent au fost cativa “comisari” simpatizanti (a se citi agenti) ai Moscovei. In ultima saptamana au avut loc in mediile de decizie europene numeroase discutii si dezbateri cre au scos in evidenta pozitii ale Bruxelles-ului concordante cu viziunea ruseasca asupra Basarabiei. Mai multi functionari ai Uniunii Europene si asa zisi analisti ai institutelor din jurul UE inclusiv un “analist” al Europei Libere – Vladimir Socor – cunoscut pentru serviciile de “consiliere” oferite comunistului Voronin, au contestat cu iritare sprijinul politic declarat de presedintele Traian Basescu pentru opozitia din Chisinau, precum si intentia de a acorda cetatenia romana basarabenilor care le-a fost rapit acest drept ca urmare a acordului miselesc Hitler Stalin (cunoscut sub numele pactul Ribbentrop Molotov).
Opozitia anunta anticipate in august
Opozitia nu va participa la alegerea presedintelui propus de comunisti, astfel ca se preconizeaza deja alegeri anticipate la sfarsitul lunii august. Ca urmare a acestui anunt raspicat diversi agenti europeni ai Rusiei s-au activat incercand sa “medieze” un controversat acord intre Opozitie si comunisti, calcand pe trupurile tinerilor omorati si torturati de regimul comunist. Scopul este facilitarea accederii comunistilor la putere, fara a mai avea loc alegeri anticipate sub control international. Printre principalii vectori ai acestei combinatii se numara chiar Marianne Mikko prezentatoarea raportului european care “a stabilit” ca “alegerile au fost corecte”. Prezenta zilele trecute la Chisinau unde s-a intalnit in taina cu reprezentanti ai comunistilor si – la vedere – cu “societate civila” estoniana Marianne Mikko, fosta jurnalista la un ziar comunist pe vremea URSS, este cunoscuta pentru subiectivismul sau antiromanesc fiind cea care l-a atatact dur pe Traian Basescu pentru intentia sa de a facilita acordarea cetateniei romane pentru bsarabeni, un drept natural al acestora, prin nastere si un atribut suveran al statului roman. Traian Basescu nu s-a sinchisit de comentariile si criticile “europenilor” filorusi re-afirmand ieri la Zagreb: ”sangele apa nu se face”. Seful statului a subliniat intentia sustinerii fratilor basarabeni: “Vom sustine continuarea proceselor de negociere cu Republica Moldova indiferent cine va fi premier sau presedinte dupa aceste alegeri, pentru ca suntem doua state independente, dar sangele apa nu se face”.
Perspective din Bruxelles asupra relaţiei Bucureşti – Chişinău
Saptamina aceasta la Bruxelles, discutii cu mai multi functionari ai Uniunii Europene si cu analisti ai institutelor din jurul UE au conturat clar unele pozitii ale Bruxelles-ului asupra situatiei din Republica Moldova si asupra politicii Bucurestiului in aceasta situatie.
Sprijinul politic declarat de presedintele roman Traian Basescu pentru leaderii opozitiei din Chisinau, precum si intentia declarata de a acorda cetatenia romana in proportii masive cetatenilor Republicii Moldova, sint privite foarte negativ la sediul UE. Prin aceste gesturi, si posibile actiuni preconizate, Bucurestiul face propria sa politica fata de Republica Moldova, fara sa se fi consultat cu UE, actionind in afara cadrului institutional al UE, si fara a coordona aceste initiative cu politica de vecinatate a UE.
Chiar daca acordarea cetateniei este o prerogativa a fiecarui stat membru al UE, acordarea cetateniei romane cetatenilor Republicii Moldova pe baza unui presupus drept colectiv intra in contradictie cu politica UE. Romaniei i s-a cerut sa nu actioneze in acest mod atunci cand Romania a fost admisa in Spatiul Schengen; iar Romania s-a conformat acestei cereri a UE pina acum. Acum, insa, presedintele Basescu si alte oficialitati romane mentioneaza cifre de milioane de cetateni ai Republicii Moldova—un million, trei milioane, patru milioane—care ar avea, chipurile, dreptul de a primi cetatenia romana. Daca Bucurestiul trece la actiune in acest sens, relatiile sale cu UE si cu unele tari membre ale UE—deja dificile la capitolul emigratie si la alte capitole—vor cunoaste o noua complicatie.
Afara de problema migratiei, interlocutorii de la Bruxelles sint preocupati de abordarea mai mult politica decit juridica a chestiunii cetateniei de catre presedintele roman in relatia cu Republica Moldova. Oferta de a acorda milioane de incetateniri romanesti seamana mai mult cu o strategie de politica externa, decit cu respectarea unui drept individual. Un drept individual poate fi demonstrat in unele cazuri individuale, dar desigur nu ca drept colectiv pentru populatia Republicii Moldova in ansamblul ei.
Vom asista, oare, la o “Passportizatsiya” de tip rusesc, dar de asta-data din partea Bucurestiului, ca actiune de politica externa ? In acest caz, precum am auzit personal la sediul UE in aceasta saptamina, UE este preocupata de slabirea propriei sale pozitii de rezistenta fata de politica Rusiei. Conducerea de la Kremlin a folosit deja passportizatsiya ca unul dintre pretextele pentru a invada Georgia; si a anuntat intentia de a pasaportiza populatii rusesti sau rusofone din alte tari vecine, precum Ucraina si statele baltice, acestea fiind membre ale UE. Daca UE va critica Rusia pentru aceasta politica in cazul Ucrainei sau al statelor baltice, Rusia va putea raspunde ca o tara membra a UE, Romania, recurge si ea la pasaportizare pe cont propriu.
Retorica presedintelui roman nu-i ajuta nici pe leaderii opozitiei din Chisinau. In dezbaterile de la sediul UE in aceste zile, unele guverne membre au exprimat dubii si rezerve fata de ceea ce le-a parut a fi implicarea partizana a presedintelui roman, care a sustinut deschis o parte a spectrului politic impotriva altei parti a spectrului politic din R. Moldova. Aceasta abordare nu-i conforma cu practicile UE, nici cu politica de vecinatate a acesteia, si nici cu diplomatia UE in criza politica actuala din R.Moldova
Diplomatia romana doreste in mod sincer sa sprijine R.Moldova in cadrul UE. Dar vocea Bucurestiului in dezbaterile din UE a pierdut mult din credibilitate, ca urmare a declaratiilor pripite, ne-calculate (sau, poate, calculate pentru politica interna) ale presedintelui Basescu si ale altor politicieni romani. Desigur, multi politicieni romani nu se raliaza unor asemenea declaratii. Nici pe departe. Mai ales oamenii politici romani cu experienta de politica externa abordeaza relatiile cu Republica Moldova in chip responsabil.
Abordarea Uniunii Europene este ne-partizana in relatiile cu Republica Moldova, cu atit mai mult in criza politica actuala. Iata de ce Uniunea Europeana ramine singurul interlocutor credibil, si singurul mediator viabil, in situatia actuala din Republica Moldova.
RFI: Coalitia “Opriti codurile” va trimite, astazi, o scrisoare la Bruxelles RADIO FRANCE INTERNATIONALE (29 aprilie, ora 8:05) – Realizator: Andreea Pietrosel – Realizator: Coalitia “Opriti codurile” va trimite, astazi, o scrisoare la Bruxelles, prin care trage un semnal de alarma privind incalcarea legislatiei nationale si internationale, prin adoptarea celor patru coduri legislative. Coalitia vorbeste in scrisoarea sa despre incalcarea unui articol din Declaratia drepturilor omului privind dreptul oricarei persoane de a lua parte la conducerea treburilor publice ale tarii sale. Mai mult, in scrisoare se arata ca Romania a incalcat si Tratatul de la Copenhaga, care justifica aderarea Romaniei la Uniunea Europeana. Coordonatorul de programe la Centrul de Resurse Juridice, Georgiana Iorgulescu: Georgiana Iorgulescu: Daca statul roman spune ca trebuie sa avem un raport frumos in primavara, pentru ca altfel ne cearta UE, deci daca tot este ipoteza asta deschisa ca UE ne cearta, atunci hai sa ne certe UE – nu stiu cum, ca nici eu nu am reusit sa aflu cum – dar daca statul roman spune ca ne cearta, atunci haide sa ne certe pentru ceva care tine de nerespectarea legii. Sa gaseasca UE acea forma prin care sa certe statul roman. Noi n-am spus nici sa faca X lucru sau Y lucru UE prin Comisia Europeana sau Consiliul European. (Rador)
Un personaj obscur, Bogdan Chiritoiu, cu un trecut solid de PDL-isto-PSD-ist, a intrat intr-o zi rece, de februarie 2005, pe poarta Cotrocenilor, de-o mana cu Alina Mungiu Pippidi si de cealalta cu Andrei Plesu. Cata atentie pentru un biet consilier, functia pe care urma sa o primeasca in urmatoarele minute. Da, dar pozitia era importanta: Planificare si Analiza Politica. Adica locul de unde se poate intoxica cel mai bine un presedinte. Desi genunchii-i tremurau usor, avea proptele bune. Trecutul insa, nu chiar. Cu stagii de mai multi ani la Budapesta, un master la Universitatea lui Soros, CEU, si activitate in “Reteaua Soros” – dupa cum scrie chiar el – si SAR-ul Alinei Mungiu Pipidi, Chiritoiu, desi era membru al PNL inca din 1990, cu diverse functii in partid, nu a fost impiedicat de asta sa devina si consilier al Ministrului Justitiei PSD, Rodica Stanoiu. Dar, ca membru al SAR, se poate orice: si de la UASCR-ul lui Ceausescu la GDS-ul lui Iliescu, apoi de la Iliescu la Constantinescu, inapoi la Iliescu si, ce sa-i faci, hai sa SAR si la Basescu, chiar daca nu-i “intelectual”… Plecarea de la Cotroceni a penultimului consilier din “prima generatie” (a mai ramas pupilul lui Plesu – Cazaban) este si un semn bun si un semn rau: bun ca scapa de el, ca si de Plesu, Weber, Saftoii, etc; rau ca va ocupa o pozitie mai importanta si ca, deh, poate e vorba si de sobolanii care parasesc primii corabia…
Fundatia Societatea Civila pentru Reforma Morala a trimis o scrisoare deschisa liderului PDL, Emil Boc, si ministrul justitiei, Catalin Predoiu. Prin aceasta se solicita informatii suplimentare privind mandatul de perchezitie semnat in alb de fostul procuror Monica Macovei. Solicitarea survine in urma faptului ca, in ciuda acestei sesizari, Monica Macovei este actual candidat la alegerile europarlamentare din partea PDL. Reporter: La cele doua scrisori a fost atasata si o copie a mandatului in alb. În scrisoarea catre liderul PD-L se arata: “Avand in vedere declaratiile dumneavoastra conform carora partidul pe care il prezidati reprezinta ‘o formula profesionista, ce raspunde intereselor Romaniei de a avea la Bruxelles oameni care sa reprezinte cu cinste, demnitate si mult profesionalism interesele tarii’, dorim sa ne oferiti o pozitie oficiala referitoare la eligibilitatea candidaturii doamnei Monica Macovei in contextul in care, in calitate de procuror, domnia sa a emis – dupa dovezile existente – un mandat de perchezitie in alb, actiune ilegala in orice stat de drept”. În urma cu o saptamana, Societatea Civila pentru Reforma Morala a dat publicitatii “Lista neagra a candidatilor pentru Parlamentul European”, document ce cuprinde 17 candidati considerati nerecomandabili pentru functia de europarlamentar, printre care si Monica Macovei, despre care exista informatii ca in 1984 ar fi emis un mandat de arestare in alb, actiune ilegala in orice stat de drept si cu consecinte deosebit de grave. În acest sens, organizatia cere ministrului justitiei sa confirme sau sa infirme, pe baza unei anchete, existenta mandatului de perchezitie emis in alb. (Rador)
Lista Neagra pentru Parlamentul European
1. Monica Macovei (PD-L). Fost ministru al Justitiei in primul Guvern Tăriceanu (24 decembrie 2004 – 5 aprilie 2007), Monica Macovei a fost unul dintre cei mai controversati membri ai cabinetului. Desi neinregimentată politic, a fost sustinută oficial de către Partidul Democrat (actual PD-L) pentru obtinerea si apoi păstrarea portofoliului Justititiei in ciuda criticilor vehemente ale opozitiei si a unelor dezvăluiri venite din partea presei. Fost procuror in timpul regimului comunist (din 1983 pană in 1997), activitatea Monicăi Macovei a fost deseori criticată de către superiori din cauza lipsei de organizare, nerespectării termenelor, absenteismului si lipsei de punctualitate. Din cele 198 de dosare repartizate in trei ani de activitate, procurorul Monica Macovei a solutionat doar 29. Printre abuzurile comise de procurorul Macovei si devenite publice se numără emiterea in alb a unui mandat de perchezitie, procedură ilegală chiar si in timpul regimului comunist. Numită in functia de consilier pe probleme de coruptie al Prim-ministrului Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, Monica Macovei a castigat anul trecut 100.000 euro (Un salariu nejustificat tinand cont ca Macedonia nu este o tara mai bogata decat Romania; dimpotriva). In momentul de fată detine trei imobile in Bucuresti, unul in Corbeanca si unul in Limanu, precum si o serie de terenuri in mai multe judete din tară.
Alte nume pe lista neagra a Fundatiei: Laszlo Tokes, Sogor Csaba, Traian Ungureanu, Janos Boros, Rovana Plumb, Relu Fenechiu, etc
Acum vreo 30 de ani, circula bancul cu rata: “R-at-ai dracu’ de intelectuali!”. Era, pe undeva, dispretul Tovarasei sau To’asului fata de intelectualii acelei vremi, sigur nu toti, ci mai ales fata de aceia “de elita”, care se tot duceau cu jalba in protap la Cabinetul nr.1, cerand favoruri. Pentru ca, dupa ce le obtineau, sa mai si carteasca prin carciumi contra binefacatorului. Dupa ’90, vremurile s-au schimbat, s-au schimbat si unele masti, dar naravul a ramas. Noile masti de intelectuali, autoproclamati intre timp “elita” sau, mai sub acoperire, “societatea civila”, s-au repezit la noii conducatori pentru a-si adjudeca privilegiile celor pe care i-au dat la o parte. Asa incat, printre intelectualii lumii literare, caci doar la ei ma refer, luptele au inceput sa fie dure, in pofida dictonului cecen conform caruia “cuvantul nu omoara”. Presiunile au inceput inca din anii ’90, cand “dizidentii” ramasi in tara au tabarat pe Petre Roman (primul prim-ministru democrat) cerandu-i avantaje, privilegii si sinecuri. Tanar si nelinistit, revolutionar cu pulovar rosu, politician neexperimentat, Roman le-a dat, asteptandu-se, poate, macar la o recunostinta saraca. Ea n-a venit, si cand Roman a cazut, acei intelectuali, deveniti intre timp “elita”, n-au avut nicio tresarire in a-l balacari. Patrunsi de importanta lor nationala, cativa elitisti au crezut ca pomana poate atinge si sfera politica, motiv pentru care vreo cativa au participat la alegerile din primavara lui 1990, nereusind sa obtina mai mult decat voturile prietenilor lor de “dialog social”. Cu toate acestea, pofta a devenit mai mare si lupta pentru pomana obtinuta de la guvernanti s-a ascutit, mai ceva decat lupta de clasa, care murise. In schimbul pomenilor, se angajau sa taca, iar daca nu le obtineau, jurau sa distruga. Adevarul acestui santaj a ramas pe undeva pe la mijloc si azi nu mai stii daca ei sunt filozofi, eseisti sau activisti de partid. Interesant este nivelul la care ajung unii “elitisti” atunci cand e vorba de pomana. Unii il iubesc atat de mult pe actualul presedinte incat stau ca milogii pe la poarta lui, doar-doar li se va raspunde cu un post gras, platit pe bani publici. Unul vrea ambasador, altul vrea bani pentru afacerea lui, altul vrea functii inalte. Si, in schimbul acestor pomeni, sunt gata sa actioneze in aer, pe pamant si pe mare. Adica in mass-media, de multe ori sub acoperire de editorialisti sau analisti politici. Cata vreme treaba mergea conform planului si pomenile curgeau, editorialele curgeau ca mierea si untul (pe post de lubrifianti) si rareori era folosita lamaia pentru alungarea gretei. Imediat ce Zeus n-a mai raspuns la solicitarea pomenilor, sau a considerat ca a oferit destule, “elitistii” au intors macazul. Si, in aceleasi mass-media, considerate pana mai ieri “oficioase”, cartelile se imbrancesc unele pe altele. Autori? Aceiasi pomanagii, de data asta refuzati. Zeus, cu instinctul lui, stie, ca si To’asul, cum sa-i indeparteze si cum sa-i apropie, uneori cum sa-i ridice pe unii contra altora. Mereu sub un ranjet dispretuitor. Bancul mai vechi a capatat actualitate: “R-at-ai dracului de intelectuali!”. Plus un “ha-ha-ha!”. Spre deosebire de Plesu, Victor Rebengiuc este un “monstru” cultural, cel putin al scenei romanesti. Rolurile lui memorabile se leaga de spectacolele regizate de Liviu Ciulei, dar si de unele personaje intruchipate in film, mai ales in cele de dupa ’90. In decembrie 1989, el a socat natiunea care privea la “TVR libera”, atunci cand a pus pe masa un sul de hartie igienica la indemana celor care mancasera rahat pe vremea Dictaturii. A fost considerat un gest care incita la revansa si, de aceea, a fost cooptat in “noua elita”. Alaturi de alti “fosti”. Paleologu este un alt exemplu. El a fost absolvit de pacate chiar si atunci cand s-a dovedit (si omul a recunoscut) ca a colaborat cu Securitatea. Pe undeva, logica schiopata, dar “noua elita” cu siguranta ca nu asta urmarea. Pe de-o parte, scriitorii si actorii (la ei se referea Rebengiuc) de pe vremea Dictaturii trebuiau sa se stearga la gura, pe de alta parte, unii dintre ei deveneau sub noua ordine, “repere morale”. Unii scriitori erau pusi pe liste negre pentru ca ar fi colaborat cu Securitatea, altii erau cap de liste albe pentru acelasi “delict”. Victor Rebengiuc n-a avut de suferit ca actor in ultimii 20 de ani. Talentul lui l-a salvat, dar si relatiile. Omul a vazut multe, insa, in acesti ani si acum este la un fel de ora a bilantului. Te-ai astepta sa fie multumit, avand in vedere ca alti colegi de breasla au ramas in umbra. Si cu toate acestea, in ultimul sau interviu, Victor Rebengiuc, dezamagit de starea in care am ajuns de atata democratie, spune: “La pomana se inghesuie toti, se calca in picioare. Ce e un mic? Pentru orice om, e posibil sa-si cumpere unul de la un grataragiu din coltul strazii. Dar ei, nu! Ideea e sa te bati cu toti, sa te impingi acolo, sa-ti dea unii mititelul gratis si pe urma sa-l mananci fericit si cu hainele rupte in urma luptei”. Se refera la amaratii care sunt momiti de fiecare data cu ocazia alegerilor. Micul e pentru omul simplu care nu ajunge la autoritati, care nu au usile deschise la Cotroceni sau Victoria. Pentru “pomanagiii” de elita, insa, micul inseamna posturi de ambasadori, de consilieri la Palat, de sefi de institutii. Si pentru asta se calca si ei in picioare, poate mai abitir decat amaratii. Mai departe, spune Victor Rebengiuc: “E cea mai mare greseala ca in vremuri de criza sa te gandesti sa sacrifici cultura”. Ca scriitor, nu pot decat sa subscriu acestei axiome. Numai ca interesul iese la iveala in momentul in care actorul adauga: “Faptul ca in ultima vreme au existat niste bugete mai mari pentru cultura, ca ICR, de exemplu, a putut trimite in afara tarii atatia reprezentanti ai vietii artistice, artisti din toate domeniile si toate generatiile, a facut o impresie deosebita. Stiu asta pentru ca am fost unul dintre cei care au jucat spectacole in turnee sprijinite de ICR, iar oamenii ne-au apreciat, pentru ca a fost cazul!”. Institutul Cultural Roman? Acela unde Patapievici este papa? Acela cu scandalul din Germania? Parca suna a pomanageala, iertat sa fiu! In rest, idei de bun simt: guvernul actual este de incompetenti (corect!); despre acea parte dintre intelectuali care s-a raliat total cu Traian Basescu, actorul crede ca “a renuntat” sa-l mai sprijine (ce spuneam eu mai sus?Pentru ca n-au mai primit tainul si “foloasele cuvenite”); azi, toata clasa politica ar avea nevoie de hartie igienica (mai mult ca sigur!); dupa 20 de ani de la Revolutie, Romania e degradata moral, iar asta ar trebui sa ne dea de gandit (corect!). Sunt vorbele unui actor deloc grabit, care a traversat doua dictaturi. Asta noua ne da de gandit. Dar, din pacate, lor nu! https://www.cronicaromana.ro/ Vezi si https://www.romaniamurdara.ro/
BASARABIA: “INTERFRONTUL” SI TRANSILVANIA Daca cititorul roman stie ce e Transilvania, nu stie in schimb ce este „interfrontul”, cuvant intrat dramatic in viata romanilor de dincolo de Prut. „Interfront” este o prescurtare a lui „internationalnii front”, care in ruseste inseamna front international. Cand in Moldova rasariteana, profitand de curentul „transparentei” si „perestroikai”, romanii au putut sa spuna adevarul despre societatea basarabeana si despre trecutul ei istoric, era inevitabil sa ajunga la concluzia veche ca nu sunt o noua natiune romanica, ci tot romani, ca cei din Romania, ca limba moldoveneasca nu e alta limba decat limba romana si ca Basarabia a facut parte intima din statul roman. Aceasta intoarcere la adevarul istoric, care a insemnat si redesteptarea instinctului national la romanii dintre Prut si Nistru, a devenit cu totulinconvenabila pentru intrusii, veniti din toate colturile URSS in Moldova. Stalin a practicat deportarile si colonizarile, sau infiltrarile de populatie, pentru a distruge spiritul national al republicilor sovietice neruse. Basarabia s-a umplut de venetici din toate colturile imperiului rus, cu conditia sa nu fie romani, cu conditia sa vorbeasca ruseste si sa fie fideli ideologiei dupa care moldovenii nu sunt romani, dupa care intrarea Basarabiei in componenta Romaniei a fost o ocupatie, iar limba vorbita in Moldova nu e romana ci „moldoveneasca”. Aceasta populatie venetica si pestrita, in care majoritatea sunt rusii, avea mai multe interese comune: ocuparea celor mai importante functii in ierarhia de stat si administrativa si sustinerea cu orice pret a limbii ruse ca limba de stat. In momentul in care Frontul popular din Moldova a inceput sa lupte pentru limba „moldoveneasca” ca limba de stat, rusofonii, privilegiati prin pozitiile sociale si politice pe care le detineau, s-au intrunit in organizatia „interfront”. Regimul colonial sovietic care-i sustinea era amenintat, practic, de ridicarea autohtonilor la aceleasi drepturi cu ei: noii veniti trebuie sa invete limba romana sau sa renunte la slujbe si avantaje. Totodata prioritatea limbii romane ca limba de stat creeaza o sansa competitiei pentru romanii basarabeni, care au trait pana acum un regim de ocupatie. „Interfrontul” reprezinta, deci, reactia imperiului colonial rus la ridicarile nationale din republici. Caracterul lui national, pro-rus, pro-imperial se vede din faptul ca el nu lupta pentru internationalizarea URSS, ci pentru mentinerea dominatiei ruse. Acesti colonisti rusi si rusofoni, raspanditi in diversele republici ale Uniunii Sovietice, au un sentiment foarte activ de superioritate rasiala fata de localnici. Soferul rus de taxi din Dusanbe se uita cu dispret la urmasii vechilor persani, pentru ca nici tinuta lor demna nu-i impresioneaza, nici europeismul lor real, nici cultura lor milenara, straveche, pe care nu o cunoaste. Indoctrinati in ideea de libertate si … comunism, asemenea rusi simpli sunt cea mai graitoare expresie a brutalitatii unui sistem social si politic de ocupanti, de uzurpatori. Dar, lucrul pe care europeanul nu-l stie, dispretul acestor popoare fata de rusi este imens. El poate fi intalnit la lituanieni, letoni, estoni, romanii basarabeni, armeni, gruzini, tadjici, uzbeci, cazahi si chiar la bielorusi si ucrainieni. Aparitia rusilor si rusofonilor in asemenea tari de veche cultura si traditie nu este rezultatul unei miscari firesti, ci al unui transplant calculat, in primul rand. Pentru a exploata si controla cat mai bine economia acestor republic, practic anexate si subjugate economic si politic, Moscova a creat in ele mari intreprinderi, care nu au subordonare de stat, ci unionala, nu tin, spre exemplu, de Chisinau, ci direct de Moscova, de ministerul de resort. Acesta planifica activitatea intreprinderilor unionale, folosind materia prima a locului, angajand oamenii pe care ii doreste si vanzand la pretul pe care-l fixeaza singur produselor lor. Moscova se infatiseaza astfel ca o imensa caracatita mecanizata, care are un numar incalculabil de ventuze, prin care absoarbe din aceste republici mici materie prima, folosind-o dupa bunul ei plac. Crearea acestei retele de intreprinderi unionale a dus la un proces de urbanizare care sa le sustina, de unde rezultatul slavizarii sau rusificarii demografice a acestor republici. Noile intreprinderi de dependenta exclusiv centrala, adica ruseasca, isi recruteaza singure personalul si ele angajeaza cu precadere rusi. Romanul nu gaseste de lucru in aceste intreprinderi, ci colonistul de aiurea, care-l scoate pe vechiul locuitor al Basarabiei, pe roman, in afara granitelor tarii, aruncandu-l pe alte meleaguri. Acest proces de pulverizare etnica este calculat pe intreaga suprafata a URSS si a dus la situatii dintre cele mai anormale. La Chisinau localnicii nu au acces intr-o locuinta noua in bloc, decat dupa asteptari de 15-20 de ani! Orice angajat al acestor intreprinderi unionale rusofone, adesea necalificat, desi in Basarabia exista mana de lucru calificata romaneasca, primeste in curs de luni, saptamani sau zile, locuinta la bloc, in cartierele cele mai avantajoase. Pe acesta cale s-a produs o stare de segregatie in URSS, pe care toate republicile vor s-o elimine. Iata ce a voit sa lichideze Frontul popular din Moldova. Poeta Leonida Lari a rostit de nenumarate ori taioase discursuri impotriva acestei adevarate invazii rusofone, care creeaza inegalitati sociale, obligandu-i pe romani sa-si ia campii. Cobflictul din Basarabia are un acut continut social si national. Inferiorizati prin masuri brutale de colonizare, romanii basarabeni, ca si locuitorii celorlalte republici de centura ale URSS, vor sa intre in posesia drepturilor lor firesti. In invatamantul superior se mai preda inca in ruseste. Selectia profesorilor nu poate fi controlata, iar calitatea acestui invatamant este slaba, ceea ce imputineaza sansele candidatilor basarabeni la diferite funtii datorita diplomelor locale, republicane, carora li se prefera cele rusesti de la Leningrad sau de la Moscova. Batalia restructurarii in Basarabia nu are numai un continut national, ci unul dramatic, care-l determina pe cel national. Prin afirmarea valorilor spirituale romanesti, in primul rand a lui Eminescu, scriitorii din Basarabia au dat o prima replica acestui tratament de ocupatie care li s-a aplicat. Revendicarea grafiei cu litere latine inseamna mai mult decat revendicarea unei apartanente culturale. Cu introducerea limbii romane, „moldovenesti” (cum i se spune inca acolo), incepe o batalie sociala, o batalie politica, care are aspect national. Impotriva limbii romane, ca limba de stat, s-a ridicat Tiraspolul, orasul industrial de dincolo de Nistru, rusificat in cea mai mare proportie. Ei traiesc in Moldova, dar nu doresc sa-i invete limba. La mijloc este si o batalie intre orasul industrializat si rusificat, dependent, prin intreprinderile unionale, direct de Moscova, si Basarabia neindustrializata, rurala, care vrea sa ramana romaneasca. Interfrontul (international doar cu numele) apara dreptul la suprematie al Rusiei si al poporului rus. Acest drept li-l contesta nationalitatile din URSS, care-i trimit pe rusi de unde au venit. „Rusi, mergeti acasa, la voi!” – Au atata pamant, spun basarabenii, de ce vin peste noi? Iar daca vin, de ce nu ne invata limba? Organizatiile „Interfront” de pe tot cuprinsul URSS au de ce sa se uneasca: colonizarile fortate, opresante si umilitoare pe care le-a practicat Moscova sunt contestate peste tot. Cine nu invata limba trebuie sa plece! Localnicii stiu ca datorita unui orgoliu stupid, inoculat de propaganda unionala, acesti colonisti nu vor invata romana, lituaniana, gruzina, armeana, tadjica, letona. „Interfrontul” este o organizatie indreptata practic impotriva vointei de libertate, de egalitate si fraternitate a popoarelor din URSS. In Moldova, „Interfrontul” este net antiromanesc si, in ciuda inferioritatii lor numerice, se bizuie pe fonduri, pe armata, la nevoie, si pe sprijinul si coordonarea ministerelor de care tin intreprinderile unionale din Basarabia. Republica tiraspoleana si gagauza sunt opera acestor factori. „Interfrontul” apara pozitii sociale privilegiate, lucru care-l face deosebit de periculos. De aceea el apeleaza la cele mai interesate argumente in lupta impotriva romanilor si a Frontului Popular Moldovenesc. In publicatiile „Interfrontului” din Tiraspol, din Rabnita si din Chisinau au aparut articole care-i prezinta pe romanii din Romania ca pe niste tirani, ca pe niste opresori ai minoritatilor. (In acest fel recunosc unitatea romanilor pe care altfel o contesta!). Iar exemplificarea lor este minoritatea maghiara din Transilvania. Inainte ca aceste lucruri sa ni le spuna in 1990 in Romania Laszlo Tokes si Geza Domokos, ele erau prezente ca dovezi indubitabile in publicatiile rusofone ale „Interfrontului”. Propaganda promaghiara a inceput in Basarabia prin „Interfront” de circa trei ani. Campania UDMR de la Bucuresti, din 1990, are precedente serioase si identice la Chisinau, incepand din 1987. Cum delegatii unguresti de „simpatie” fata de Frontul Popular din Moldova au venit destul de des in ultimii ani la Chisinau si in alte orase romanesti din Basarabia, nu e greu de inteles de unde vine aceasta argumentatie antiromaneasca. Nu intamplator emisiunile UDMR de la TV Bucuresti bat moneda pe Basarabia. Ele vor sa zica: cine vrea Basarabia, pierde Transilvania! Acesta este un cantec placut Moscovei. Iar „Interfrontul” am zis ca tine de Moscova. Din pacate romanii basarabeni nu sunt deloc la curent cu drama Transilvaniei, preocupati firesc de propria lor drama, dezinformati de o jumatate de secol asupra Romaniei, iar unii turisti nesabuiti care se deplaseaza de la Bucuresti in Basarabia nu inteleg grava problema sociala a Basarabiei, profunda ei trauma etnica, ce poate fi luminata foarte bine prin echivalarea ei cu aceea a romanilor transilvaneni. Basarabenii stiu ei insisi ce au de facut la ei acasa. Trebuie insa lamuriti ce e in Romania. Pana cand nu-i vom face pe basarabeni sa inteleaga ca „Interfrontul” lor este totuna cu Uniunea Democratica Maghiara din Romania si cu „Grupul de dialog social” nu vom putea realiza o unitate de pareri si de viziune. Unitatea de pareri si de viziune este cea care pregateste orice actiune comuna. La fel, pana cand romanii de la Cluj, Timisoara, Iasi, Craiova si Bucuresti nu vor sti ca UDMR si GDS sunt totuna cu „Interfrontul” din Basarabia orice actiune comuna este sortita esecului. Mihai Ungheanu Iunie 1991
OPERATIUNEA “OPRITI CODURILE FAMILIEI SI ALE NORMALITATII”
O nouă societate
de Bogdan Mateciuc
Aşa cum este ea, cu destule neajunsuri pe care le cunoaştem şi pe care dorim să le combatem, putem spune că, în comparaţie cu alte ţări, societatea românească e încă una conservatoare, ataşată valorilor morale. Acest ataşament faţă de valori se datorează concepţiei naturale a românului despre viaţă; se datorează educaţiei şi normelor sociale împământenite şi, de obicei, există un fundament religios pentru aceste valori. Cu toate astea, există presiuni externe şi interne pentru reconfigurarea acestei societăţi, aşa cum o vedem astăzi, după linii noi, menite să reaşeze fundamental întreaga societate. Aceste noi linii de aranjare sunt de natură umanistă seculară. Termenul de umaniste este înşelător pentru mulţi. Mulţi îl asociază cu omenia şi umanitatea, dar lucrurile stau cu totul altfel. Am învăţat la şcoală ce este acela umanism – în perioada Renaşterii, gânditorii vremii l-au pus pe Om în centrul filosofiei lor de viaţă, afirmând centralitatea acestuia în raport cu Dumnezeu. Dacă până atunci Dumnezeu era sursa oricărui sistem valoric, treptate Omul a devenit primordial, substituindu-se oricărei noţiuni de Divinitate. Totuşi, în perioada Renaşterii, Dumnezeu încă avea un rol în ordonarea socială a vieţii. Astăzi încă, filosofia umanistă seculară îl elimină şi doreşte să-l elimine complet pe Dumnezeu şi orice referire la Divinitate din viaţa socială, din viziunea globală asupra vieţii şi a societăţii. Astfel, întrucât umaniştii secularizanţi percep credinţa şi religia ca reprezentând fundamentul oricăror valori morale şi sociale afirmate astăzi, pentru ei, eradicarea credinţei şi scoaterea religiei din societate ar însemna prăbuşirea întregului sistem de valori pe care îl avem astăzi. Iar ei tocmai asta urmăresc, demontarea şi eliminarea completă a sistemului valoric şi social de astăzi şi înlocuirea lui cu unul nou. Este vorba de o nouă societate, o societate în care morala şi orice principii nu mai purced de la Dumnezeu, ci sunt făcute de om. Un prim aspect vizibil al acestei viziuni utopice este acela că orice sistem valori creat de om nu poate fi decât unul subiectiv. Şi, în al doilea rând, nu poate fi unul singur, pentru că cine, dintre oameni, are dreptul să decidă că sistemul lui valori este mai bun decât al meu? La această transformare radicală a societăţii româneşti lucrează mai multe organizaţii. Toate împărtăşesc o viziune umanistă asupra vieţii, deşi multe îşi disimulează filosofia de lucru în spatele unor sloganuri general acceptate, cum ar fi cel al nediscriminării şi al drepturilor omului. Astfel, s-a înfiinţat în anii de după Lovitura de Stat o serie de asociaţii care acţionează la unison şi servesc aceleaşi idealuri umaniste seculare: Asociaţia pentru Libertatea de Conştiinţă (dedicată luptei împotriva icoanelor şi în general a prezenţei lui Dumnezeu în şcoli, inclusiv în manualele de Biologie)
Liga Pro Europa (condusă de Smaranda Enache, activistă comunistă înfocată pe vremuri, convertită după Lovitura de Stat din 1989 la valori “europene”)
Societatea Academică Română (un ONG condus de Alina Mungiu-Pippidi, care nu are nici o legătură nici cu societatea şi nici cu Academia Română; numele este special ales pentru a induce în eroare)
APADOR CH (o asociaţie dedicată promovării valorilor „europene” ale drepturilor omului; ce înseamnă pentru ei acestea, ştim prea bine)
Asociaţia Accept (asociaţie a sodomiţilor şi lesbienelor)
Centrul pentru Resurse Juridice (o anexă a asociaţiei Accept; toate comunicatele de nuanţă juridică ale lui Accept sunt semnate şi de CRJ)
Romani Criss (teoretic, o asociaţie dedicată luptei împotriva discriminării ţiganilor; în fapt, o anexă a lui Accept, care încearcă să-i prezinte pe sodomiţi ca pe nişte minoritari etnici, asemenea ţiganilor, discriminaţi de majoritate)
Agenţia pentru Monitorizarea Presei – ActiveWatch (Cine are nevoie de monitorizarea presei? Pentru cine monitorizează această asociaţia presa şi în ce scop?). Ioan T. Morar, fost comediant la grupul Diverstis, este acum „analist” la acest ONG.
Toate aceste asociaţii sunt finanţate ori de către Uniunea Europeană, din fonduri alocate luptei împotriva discriminării şi drepturilor omului, ori de magnaţi afiliaţi unor cercuri de interese transnaţionale (Notahttps://www.romaniamurdara.ro/: SOROS, care asigura “Centrala” GDS plus “motorul” Pro-Democratia al pro-homosexualului C. Pirvulescu). Iarăşi, idealuri universal acceptate, însă aceste asociaţii se folosesc de acestea, amestecându-le cu „valorile” lor şi prezentându-le publicului şi factorilor de decizie spre avizare. Sub aceste două titluri generale – anti-discriminarea şi drepturile omului – se desfăşoară acţiunile acestui mănunchi de asociaţii pentru reconfigurarea radicală a societăţii româneşti. Trebuie menţionat că în numai câţiva ani de la căderea comunismului, aceste organizaţii străine de spiritul şi valorile românilor au reuşit să capete vizibilitate, erijându-se în voci ale cetăţenilor. Astăzi, reprezentanţii lor – Cristian Pîrvulescu, Renate Weber, Monica Macovei, Alina Mungiu-Pippidi – sunt invitaţi la radio şi televiziune, în show-talk-show-uri în care îşi desfăşoară viziunea lor asupra societăţii, iar canalele media îi servesc maselor ca pe nişte oracole supreme. Cine sau ce le dă dreptul acestor „analişti” să traseze norme sociale pentru un întreg popor? Din punct de vedere valoric, absolut nimic. Din punct de vedere practic, banii care îi finanţează. Sunt nişte impostori care pretind că vorbesc în numele poporului, dar slujesc intereselor altcuiva. Această „societate civilă” şi-a arătat colţii cu ocazia dezbaterilor pe marginea celor patru Coduri noi propuse de Ministerul Justiţiei. Pentru că nu au avut timp să tragă sforile pentru a avea nişte Coduri aşa cum vor ele, aceste asociaţii au trecut la presiuni asupra Guvernului pentru a le retrage din Parlament, sub pretextul necesităţii unor dezbateri publice. În realitate nu este vorba de nici o dezbatere „publică”, ci de nişte acţiuni de culise ale acestor impostori pentru a modela Codurile după viziunea social-politică a străinilor care îi finanţează. Aceste eforturi ale lor sunt dublate şi de acţiunile din exterior ale Uniunii Europene. Avem de-a face nu doar cu un import dorit de asociaţiile sus-menţionate, ci şi cu un export iniţiat de structuri ale Uniunii Europene, în special de acele comitete şi organizaţii unionale care sunt controlate, mai mult sau mai puţin, de reprezentanţi ai unor asociaţii de orientare similară active la nivel central al Uniunii. ILGA (asociaţia internaţională a sodomiţilor şi lesbienelor) este numai un exemplu; aceasta coordonează acţiunile tuturor asociaţiilor de sodomiţi din ţările membre ale Uniunii. Avem astfel de-a face cu presiuni interne şi externe pentru remodelarea societăţii româneşti aşa cum o avem astăzi. În numele nediscriminării şi al drepturilor omului, noua societate se prefigurează ca o societate fără repere morale şi valorice; o societate în care ciudăţenia şi bizareria au dreptate în faţa decenţei şi a cumpătării; o societate în care toţi nebunii şi dezaxaţii sunt liberi să se manifeste cum doresc, în numele drepturilor omului iar nimeni nu le poate spune nimic, pentru că i-ar discrimina. Există ţări în care noua societate umanistă este deja implementată într-o mare măsură. Aceste ţări ne sunt prezentate noua ca modele de urmat, ca ţări avansate, civilizate şi democratice. În comparaţie cu ele, noi, cei care încă avem repere, suntem primitivi şi fundamentalişti. Canada, de exemplu, ţară în care un om este condamnat pentru discriminare pentru că publică într-un ziar un anunţ cu două referinţe din Biblie la adresa homosexualităţii, nu poate decât să ne amintească nouă, românilor, de vremurile Republicii Populare Romîne a lui Gheorghe Gheorghiu Dej, o epocă în care aberantul avea legea de partea lui. Publicului din România îi vine greu să creadă că asemenea aberaţii, cum ar fi căsătoriile între două persoane de acelaşi sex, ar putea să aibă loc şi în ţara noastră. Dar, oare câţi credeau acum zece ani că vor vedea sodomiţi îmbrăcaţi în femei şi vopsiţi ca nişte paparude defilând prin centrul Capitalei? Mulţi au spus atunci, la momentul dezincriminării homosexualităţii, că lucrurile nu vor ajunge aşa departe. În Germania lui Adolf Hitler, când evreilor li s-a spus la început că îi paşte exterminarea, foarte mulţi au luat avertismentul în serios. Gândind în limitele bunului simţ şi al moralei LOR, le era greu să-şi închipuie că societatea poate atinge asemenea niveluri de degradare. Foarte puţini au crezut, dar majoritatea nu. Şi au sfârşit în lagărele de exterminare. Privind la acele ţări care ne sunt date ca exemplu, se poate vedea că agenda de lucru a asociaţiilor anti-valori din România nu a ajuns cu implementarea nici măcar la jumătate. Lipsa de informare şi apatia publicului lasă loc liber acţiunilor acestor organizaţii. Potopul ideologic anti-valori şi anti-creştin va veni peste ei, iar când copiii lor vor veni de la şcoală îndoctrinaţi cu „valorile” homosexualităţii, nu se va mai putea face nimic. În acest război al valorilor, există şi unele organizaţii pro-valori, de orientare creştină, însă în general acestea sunt orientate mai degrabă spre interior, nu spre exterior. Ele sunt ocupate cu organizarea de conferinţe, seminarii şi alte acţiuni cu caracter închis, la care sunt invitaţi să vorbească ai lor pentru ai lor, fără a încerca în vreun fel influenţarea publicului general şi transmiterea acelor valori în exterior. Aceste organizaţii trebuie să devină conştiente de acest război şi de faptul că promotorii noii societăţi, o societate satanică, sunt bine organizaţi şi lucrează metodic. Ciorile se aud atunci când au tăcut privighetorile. Vremea acţiunii este ACUM. Lucrurile au ajuns deja foarte departe în rău. Noi, creştinii, avem o obligaţie şi o responsabilitate faţă de copiii noşti şi înaintea lui Dumnezeu.
Motto: “Aş vrea să pot scrie odată acest lucru grozav: teroarea istoriei este teroarea omului faţă de om (…). Viitoarele capodopere ale literaturii universale se vor crea pornind de la această terifiantă experienţă” (Mircea Eliade, 29 ian.1944)
Aservit comandamentelor politice dinainte de 1989, Andrei Pleşu l-a “reconsiderat” pe Eliade într-un articol scris şi publicat prin 1984-1985, cuprins în volumul post-decembrist Limba păsărilor (1994). Recenzând cartea apărută la fosta Editură Politică condusă înainte de 1990 de Valter Roman, tatăl premierului de după Revoluţia din decembrie 1989, George Pruteanu scria că autorul textelor disparate cuprinse în ea reuşeşte performanţa “să nu renunţe la comprehensiunea jovială chiar şi a adevărurilor solemne”. Rândurile lui Pruteanu denotă simpatia faţă de “angelologul” Pleşu, cum îi plăcea prin acei ani să fie numit. Dar si nivelarea materialist-dialectică încurajând “modul jovial” de înţelegere a adevărurilor solemne. După un an de frecventare a mediilor occidentale în calitate de ataşat cultural la Londra şi la Lisabona, Mircea Eliade observase că unii scriitori au tendinţa de a-şi însuşi “filozofia la modă a timpului în care trăiesc, chiar în aspectele ei cele mai sterile şi mai vulgare” (Jurnal, 29 mai 1941).
Pentru ca lucrările ştiinţifice ale lui Eliade să nu dăuneze materialismului şi nivelării culturale din comunism, ele au fost tipărite cu mare greutate şi multă parcimonie (1). La data “reconsiderării” istoricului religiilor, publicul românesc era foarte avid de Eliade. Poate de aceea în articolul său, spre a mai tempera spiritele înfierbântate de ecoul sucesului marelui Eliade, Andrei Pleşu plasează din start două neadevăruri crase, ambele cu vădite tendinţe manipulatorii în sensul micşorării realei aprecieri de care s-a bucurat (2) faimosul istoric al religiilor. De o certă vioiciune în exprimarea falsurilor şi a incoerenţelor ideatice menite a ilustra o aşa-zisă componentă sud-est europeană a gândirii lui Eliade, nomenklaturistului nu-i reuşeşte altceva decât să demonstreze duplicitatea culturii comuniste a cărei victimă predilectă a fost şi continuă să fie Mircea Eliade.
Cum am menţionat deja, articolul debutează cu nişte informaţii bibliografice dubioase. “Primul text monografic dedicat, în Occident, lui Mircea Eliade a apărut în 1963”, notează Pleşu desconsiderând adevărul care nu era greu de aflat: deja în 1960 era apărută cartea lui Welbon, Image of Man, an anthropogeny by a Historian of Religions: Mircea Eliade (v. M. Eliade, Contribuţii biobliografice, de M. Handoca, 1980, pp.98-99). Pleşu scrie aceste lucruri făcându-se că nu ştie de cartea lui Handoca, aflată în majoritatea bibliotecilor publice din Bucureşti. Oricum, dacă cineva ar fi vrut să comenteze neadevărurile strecurate de el ca din întâmplare, teroarea ideologică permanentă determina refuzul articolelor cu accente critice, catalogate a priori drept “atac la persoană”. În plus, revistele importante se aflau sub controlul comuniştilor internaţionalişti, adică a grupării “literare” din care Pleşu făcea parte (v. Cartea albă a securităţii, 1996).
Desigur Mircea Eliade era perfect la curent cu duplicitatea acestei mafii literare care deţinea poziţile cheie în cultura română şi care amâna cât putea publicarea operelor sale. De aceea filosoful religiilor n-a ezitat să-i dea biografului său 3000 de franci francezi (v. Jurnalul) ca acesta să poată plăti în 1980 tipărirea volumului Mircea Eliade-Contribuţii biobibliografice, indiferent unde. Numai că această soluţie implica riscul desconsiderării cărţilor astfel apărute, şi atunci, ca şi acum.
In fraza care succede primeia: “A urmat o destul de lungă tăcere, după care însă, începând din 1976 exegeza (…) a intrat într-o fază de acumulare galopantă”, atât partea cu “lunga tăcere”, cât si imaginarea unui moment -1976- în care situaţia s-ar fi îmbunătăţit sînt pure invenţii ale lui Andrei Pleşu care nu pot fi probate prin nimic. După 1963 până la volumul din 1976 a lui Saliba nu a urmat nici o “o tăcere”, fie ea lungă ori scurtă, cum doreşte, prin cel de-al doilea neadevăr, a-şi induce în eroare cititorii fostul conducător a tinerilor comunişti din Institutul de Istoria Artei. Pentru că tezei de doctorat de la Northwestern University din 1960, i-au urmat cartea americanului Altizer din 1963 (singura amintită de Pleşu), urmată şi ea de teza de doctorat despre Le Thème du Temps dans l’oeuvre de Mircea Eliade prezentată la Université catholique de Louvain în1965. Un an mai târziu apărea în Italia la Università di Bari o altă teză dedicată operei lui Mircea Eliade. In America s-a publicat în 1968 exegeza lui Schreiber, The value of History and of Jesus Christ în the works of Mircea Eliade, iar în 1969 apărea masiva lucrare de 460 p. (Myth and Symbol. Studies in Honour of Mircea Eliade) în care Eliade era omagiat de cele mai mari personalităţi ale timpului (G. Tucci, P.Ricoeur, G.Dumezil, G. Scholem, W. Mueller, E.Benz, U. Bianchi, E.Junger, G. Spaltmann, universitarii spanioli de origine română: Vintilă Horia, George Uscătescu şi scriitorii Emil Cioran şi Vigil Ierunca, etc.).
Myth and Symbol din 1969 – pe care auto-intitulatul “filosof al religiilor”(3) se face că nu-l ştie (cum “nu-l ştie” nici Editura Humanitas care în două decenii n-a avut timp să afle de existenţa volumului, pentru a-l traduce şi tipări în româneşte) -, a fost urmat în America de două teze de doctorat despre Mircea Eliade în 1970, trei în 1971, două în 1972 şi una la Toronto în 1973. Între 1973 şi 1976 în Japonia s-au tradus şi tipărit în 13 volume operele marelui istoric al religiilor, desigur însoţite de felurite exegeze ale gândirii savantului. In 1974 s-au publicat trei doctorate despre Eliade la Louvain, unul la Otawa în 1975, alte două la Louvain în 1975, iar în 1976 nu a apărut doar “Homo religiosus” in Mircea Eliade a lui Saliba, ci şi un volum de exegeză semnat de profesorul de la Universitatea din Roma, Leo Lugarini, Tema del sacro: R. Otto e Mircea Eliade. Aşadar de o “tăcere destul de lungă”, – pe care n-am greşi prea mult s-o numim “tăcere totală” -, nu poate fi vorba decât în ce priveşte receptarea ştiinţifică a operei de filosofia religiilor scrisă de un istoric al artei. Precizarea noastră nu ţine de biografia lui Pleşu. Ea are în vedere mai ales iubirea de frumos a acestuia. Intr-adevăr, acel opus magnum al său apărut în 2003 încântă privirea cu vrăbiile sale stilizate. Agăţate pe sârmă una lângă alta, cele trei înaripate se regăsesc cu precizie în susul fiecărei pagini din cele 280 ale cărţii: şi pentru bucuria artistică şi să nu se uite că este vorba de o carte Despre îngeri!
In ce-l priveşte pe Eliade, numai în perioada celor 14 ani avuţi în vedere de Pleşu (între 1963 si 1976) despre numeroasele sale cărţi de istoria religiilor s-au scris vreo 20 de lucrări de doctorat în SUA, Canada şi Europa occidentală, fără a mai pune la socoteală studiile ample care i-au fost consacrate de diverşi autori occidentali în 6 volume colective apărute pe la diferite universităţi în această perioadă (v. M. Handoca, Mircea Eliade-Contribuţii biobibliografice, 1980, pp.100-101) asta desigur fără a considera că anul 1976 ar fi produs vreo schimbare în ritmul de apariţie a exegezelor la opera lui Eliade.
Cum bine se ştie, dar se ocultează în mod răuvoitor, Mircea Eliade a fost membru a cinci Academii şi profesor honoris cauza a zece universităţi. Generaţii întregi au învăţat în Occident carte după lucrările lui. Marele istoric ale religiilor a fost permanent onorat de lumea academică pentru activitatea sa ştiinţifică. “Acumularea galopantă” (apud. Pleşu) a preţuirii sale ca istoric al religiilor a culminat cu tipărirea (post-mortem) la Macmillan (New York, 1987) a celor 8 volume duble la care profesorul de la Chicago a fost redactor şef: Mircea Eliade, The Encyclopedia of Religions (16 volume). Citarea culegerii de “studii omagiale publicată de H.P.Duerr” (unde există şi un articol scris de Culianu) ca un fel de culme atinsă în 1984, chiar un adevărat Everest al aprecierii de care s-a bucurat faimosul istoric al religiilor aduce o notă înveselitoare în articolul lui Pleşu.
În fapt, prin toate onorurile academice care i s-au conferit, Eliade a fost răsplătit de confraţii săi de-a lungul întregii vieţi pentru profunzimea gândirii sale şi pentru reala îmbogăţire a patrimoniului de valori culturale a omenirii. Mircea Eliade nu este un produs al unor maşinaţii politice puse în funcţiune din timp. El n-a fost predestinat de alţii să ocupe o poziţie proeminentă. Eliade n-a ajuns la premii si onoruri pe criterii extra-culturale, într-o atmosferă de teroare ideologică exercitată constant în România ciuntită şi batjocorită prin inventarea limbii moldoveneşti, aşa cum s-a întâmplat cu Pleşu, fost membru de partid împins în faţă din cea mai fragedă juneţe prin publicarea primelor sale conspecte de istoria artei, la vremea când Ion Frunzetti (1918-1985) avea 53 de ani şi putea scrie cu mult mai mult folos pentru cultura românească, fiind din adevărata elită. Doar Andrei Pleşu, după trei decenii de mediatizare – de la debutul din 1971 cu acele notiţe din albumul Corot (Antologia şi traducerea textelor, selecţia imaginilor şi cronologia: ANDREI PLEŞU) -, continuă să fie un scriitor notoriu, dar, din păcate, cu o notorietate slab susţinută de operă.
Alexandru Dragomir îi spusese tânărului Fabian Anton că există oameni care nu sînt faimoşi de pomană, cum a fost Noica, de pildă. Andrei Pleşu a reuşit performanţa de a deveni notoriu rămânând un scriitor ca mulţi alţii, autor al unei firave opere “ştiinţifice” lăudată prin reciprocitate şi prin relaţii clientelare, un eseist diferit de alţi eseişi prin cele două ministeriate. Un faimos scriitor de limbă română cu atât mai “singularizat” cu cât nici ca ministru al culturii, nici ca ministru de externe nu s-a preocupat să lămurească politicienii din vest cum este cu limba şi cu etnia “moldovenească”, ocupat cum era să le spună că România e “ţara lui Dracula” (4). E drept însă că ambele posturi au coincis cu vreo zece distincţii academice, recolta mai bogată fiind la cel de-al doilea portofoliu ministerial, deşi între timp nu-i mai apăruse nici o nouă contribuţie ştiinţifică la filosofia religiilor.
La urma urmelor, pentru notorietatea lui Pleşu nu a fost necesară scrierea niciunui volum de istoria religiilor, fiindcă publicarea unui plăpând curs post-decembrist “despre îngeri” şi tipărirea unor colecţii de articole de manipulare ideologică şi post-ideologică (în stilul articolului despre Componenta sud-est europeană a gândirii lui Mircea Eliade) nu intră în categoria istoriei religiilor. Sigur, asta este părerea noastră. Dar ea e indirect confirmată de Andrei Pleşu care pentru propriile-i producţii de “filosof al religiilor” a inventat o rubrică specială pe care a botezat-o “religie şi modernitate”.
Inedita direcţie de cercetare a istoriei religiilor a fost omologată cu prilejul înfiinţării Institutului de Istoria Religiilor (ihr-acad) pe care îl conduce (H.G. nr. 32/09-01-2008). Si, ca să nu rămână nici un dubiu asupra insolitului gen de cercetări preconizate pentru această nouă rubrică a istoriei religiilor, e suficient să menţionăm cartea despre “alunecările fasciste” ale Bisericii ortodoxe din România interbelică scrisă de specialistul în ortodoxie al Institutului, care, fiind în Elveţia, visa să scrie despre “fasciştii” Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, dar i-a luat-o Alexandra Laignel-Lavastine înainte (5). Theodor Cazaban observa escalada în confuzie pornită de la cuvântul “legionar”, însemnând fascist, “fascist” însemnând nazist, iar “nazist” însemnând ce-i mai rău pe lume: “In acest amalgam, în această escaladă de confuzie se poate practica orice fel de manipulare”, concluziona jurnalistul.
Spre a evidenţia provincialismul lui Eliade, Andrei Pleşu s-a gândit să fie original si să nu repete ce-au spus alţii mai ştiutori decât el despre românitatea latentă în toate scrierile renumitului profesor de la Chicago, format la o excelentă universitate românească în efervescenţa culturală a unei ţări libere şi respectate la Societatea Naţiunilor datorită miniştrilor care o reprezentau peste hotare.
Pe urmele unui perfect necunoscut, fostul ministru al culturii ţine să evidenţieze o aşa-zisă “componentă sud-est europeană” în scrierile hermeneutului universurilor religioase, fără a-şi bate capul să argumenteze ideea. In locul oricărei demonstraţii, Andrei Pleşu invocă un obscur profesor de istoria religiilor de la Universitatea din Ierusalim (un israelit bulgar, sârb, ucrainian sau rus după numele de rezonanţă slavă) care scrisese despre existenţa unor “elemente de spiritualitate răsăriteană identificabile în structurile adânci” ale personalităţii lui Eliade, respectiv “romanitate, adausuri slave, balcanism, francofilie, intruziuni austriece şi germane” (A. Pleşu, Axa lumii şi “spiritul locului”.Componenta sud-est europeană a gândirii lui Mircea Eliade, în vol. Limba păsărilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p.94).
Culegerea de articole (de 272 de pagini) intitulată în mod ridicol Limba păsărilor figurează alături de volumul Despre îngeri drept marile opere de “filosof al religiilor”(6) tipărite de cripto-comunistul Andrei Pleşu. În Limba păsărilor, model de lăutărism ca “un fel de deschidere superficială spre orice subiect” (apud. A.Pleşu), articolul din 1984 consacrat lui Mircea Eliade ar fi despre “spaţiul de obârşie” ca particular îmbinat cu universalul. Si totuşi, eseistul nu scrie despre universal si particular cum greşit indică titlul: Axa lumii şi “spiritul locului”. Pleşu nu scrie nici despre arhaicitatea ridicată la rangul de universalitate (v. Arhaic şi universal, 1981) pe care o evidenţiase la Eliade indianistul Sergiu Al-George, savant recunoscut de confraţii de peste hotare, fost deţinut politic şi demn urmaş al marelui istoric al religiilor, ca şi prietenii săi apropiaţi, Arion Roşu, Ion Larion Postolache şi Cicerone Poghirc, marginalizaţi de teroarea ideologică instituită şi menţinută de garda veche a Anei Pauker, din care făcea parte Leonte Răutu, frecventat de Pleşu.
Ilustrând un lăutărism cam afon (v. nota la Berdiaev, “un liber cugetător credincios”, în Limba păsărilor, 1994) , Pleşu abandonează “modul jovial de înţelegere” (7), doar în prezenţa elitei româneşti marginalizate. La spusele lui Petre Ţuţea (8) că ruşii “nu au ce căuta în Europa” – evident referitoare la intrarea în Europa a sovieticilor prin alipirea Basarabiei şi Bucovinei de nord însoţită de masacrarea şi întemniţarea românilor atât din teritoriile zmulse cât şi din ţara controlată de mercenarii ruşilor -, Plesu pune pe tapet valorile culturii ruse. Jovialul cripto-comunist s-a făcut a nu înţelege gluma lui Ţuţea că Dostoevski “e neamţ”, consemnând ofuscat că Ţuţea “torpilează evidenţele printr-un delirant abuz de autoritate”(op. cit., p.147)
Cât despre Eliade (marginalizat şi el de nomenklaturişti) , subtitlul articolului din Limba Păsărilor indică o preocupare pentru “universalitate şi universalitate(bis) la Eliade”. Prima universalitate este privită ca “axă a lumii”. A doua, numită impropriu provincialism ca “spirit al locului”, este un soi de universalitate de arie mai restrânsă, sud-est europeană. Andrei Pleşu începuse deslânatul său discurs despre Componenta sud-est europeană a gândirii lui Mircea Eliade, adică despre acea universalitate aleasă de obscurul universitar care l-a impresionat atât de mult pe Pleşu (simile simili cognoscitur), veştejind “starea de roză ebrietate a patriotismului local”, calul său de bătaie în toate împrejurările când îşi propune să se refere la valorile majore ale culturii româneşti. Si totuşi, nu credem că faimosul Noica era cuprins de “ebrietatea patriotismului local” când explica universalismul şi românitatea lui Mircea Eliade (v. Constantin Noica în vol. Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade, 1998).
In octombrie 1981 Constantin Noica vorbea de căutarea de sine a marelui istoric al religiilor, căutare “mai adâncă decât îl îndemna veacul”. In tot ce-a scris, Mircea Eliade s-a căutat pe sine, urmărindu-se “până la izvoarele sale, româneşti ca şi străine” (op.cit.), sfârşind prin a preface (în felul său propriu) iraţionalismul aparent (al vieţii) în raţionalism, în existenţă cu sens. Chiar dacă multora, – orbiţi de mass-media -, opinia lui Constantin Noica nu le este pe plac, credem că ea are mai multă greutate si îndreptăţire decât incoerentele păreri despre Eliade avansate de un fals discipol al filosofului Noica, dublat de un fals “filosof al religiilor”.
Isabela Vasiliu-Scraba —– Note: 1.v. Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade şi manipularea post-decembristă perpetuând duplicitatea dinainte de 1989, pe pagina de internet a autoarei. 2. Micşorarea realei aprecieri de care s-a bucurat Mircea Eliade în lumea academică occidentală a fost realizată prin anii 1984-1985 de Pleşu prin minciuni. Marin Niţescu observase că în comunism, minciuna este “deliberată, calculată, verificată şi tipizată, ca o necesitate interioară, ca un instrument indispensabil în dialectica puterii” (M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului, Ed. Humanitas, 1995, p.353). Tactica micşorării importanţei culturale a istoricului religiilor se poate observa în toate prezentările lui Eliade făcute de Editura Humanitas. Aici sînt fără greş omise toate distincţiile academice primite de marele filosof al religiilor, iar mai nou tinerilor cumpărărori ai cărţilor lui Eliade nici nu li se mai arată cine a fost autorul. Pe volumele din 2008 şi 2009 Liiceanu, în lipsa oricărei prezentări biografice, îi trece lui Eliade două liste. Una cu “opera ştiinţifică şi filosofică”, alta cu “opera literară”, fără minima precizare că în ambele liste e vorba de o selectie de titluri (v. M.Eliade, Intoarcerea din rai, 2008; M.E., India. Biblioteca maharajahului. Santier, 2008; M.E., Huliganii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009). 3. Spre deosebire de perseverenta micşorare a lui Eliade la fosta Editură Politică, – unde Liiceanu i-a tot publicat o serie de cărţi, fără a ajunge nici în 20 de ani la tipărirea integrală a operei eliadeşti -, în bio-bibliografia din volumul lui Andrei Pleşu, Despre îngeri, (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, p.2), găsim înşirată întreaga recoltă de onoruri şi premii obţinute de scriitor fie ca ministru al culturii, fie ca ministru de externe, fie ca rector la Colegiul Noua Europă care “funcţionează cu fonduri din străinătate” (apud. Pleşu, rev. “22”, nr.959), Institut privat care o are drept directoare pe fata acelui Leonte Răutu din garda veche a Anei Pauker, din care mai făceau parte Crohmălniceanu, I. Vitner şi N. Moraru. In pagina a doua a volumului Despre îngeri mai găsim prezentarea lui Pleşu ca “filosof al religiilor”, precum şi informaţia după care, prin faptul că a ţinut cursuri despre îngeri la Facultatea de Filozofie, Andrei Pleşu ar fi predat acolo “istoria religiilor”. 4. v. Andrei Pleşu, Despre îngeri, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, p.160; precum şi Isabela Vasiliu-Scraba, Inspiraţia angelică a d-lui Pleşu, în vol. Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, 2004, pp.100-104 care se poate citi on-line. 5. Cel care (în emisiunea de la TV Cultural din 13 martie 2009) o admira pe autoarea volumului despre “uitarea fascismului” pentru reuşita cărţii ei este Mirel Bănică, din clientela aripii Răutu-Pleşu (NEC) ca beneficiar al burselor oferite de acest Institut privat. Volumul despre “alunecările fasciste” ale Bisericii ortodoxe româneşti în perioada interbelică a fost publicat de Polirom, având la bază un doctorat din 2004. 6. In fişa din Who’s who (Pegasus Press, Bucureşti, 2002, p. 518), Andrei Pleşu se trece “istoric şi profesor universitar”. De aici aflăm că are doctoratul în istoria artei luat în 1980 şi că ajunsese la gradul de lector universitar în 1982, la Secţia de Istoria şi Teoria Artei a Facultăţii de Arte Plastice (absolvită în 1971), fiind documentarist şi muzeograf până pe 28 decembrie 1989. În 1991-1992 apare brusc, din lector la Arte Plastice, profesor universitar la Facultatea de Filozofie, cu toate că făcea pe conducătorul de doctorate în istoria filozofiei încă din 15 octombrie 1990, fără să fie absolvent de filozofie şi fără a avea doctoratul în acest domeniu. Cu o ezitare care spune multe, pe volumul Limba Păsărilor (Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994) Andrei Pleşu nu a mai trecut că a fost profesor la Facultatea de Filozofie din 1991. El a trecut că ar fi fost “profesor din 1992”. 7. v. G. Pruteanu, Un Sancho Panza în Est, în rev. “România literară”, nr.8/ 1995. 8. v. Isabela Vasiliu-Scraba, Petre Ţuţea: “orice mare inteligenţă basculează între religie şi filosofie” care se poate citi on-line.
Scris de George Roncea Multifuncţionalul Marius Oprea, omul de casă al fostului premier Călin Popescu Tăriceanu, îşi continuă fulminanta carieră sub bagheta premierului PD-L Emil Boc, conducånd în continuare o instituţie guvernamentală numită pompos Institutul de Investigarea Crimelor Comunismului în Romånia. Reducerea bugetului Cancelariei primului ministru nu a afectat şi sinecura lui Marius Oprea, singurul secretar de stat liberal prezent şi în actuala guvernare, a cărui activitate principală pe vremea lui Tăriceanu era concentrată asupra „demascării“ lui Traian Băsescu, scotocit la dosar, la biografie şi la familie, inclusiv soţia acestuia, Maria Băsescu, fiind vizată de „dezvăluirile“ „vånătorului de securişti“ Marius Oprea. Institutul acestuia s-a „ilustrat“ pånă în prezent printr-o lucrare penibilă, un aşa-zis „manual de istoria comunismului pentru elevi“, lansat anul trecut, plin de date eronate, de „informaţii inexacte şi confuze, greşeli şi exprimări neclare“, incluzånd „datarea greşită a unor evenimente importante, cum ar fi conferinţa de la Ialta sau acordul de procentaj de la Moscova“ pentru a cita opiniile apărute în presă imediat după apariţie. Marius Oprea, şef al Institutului pentru Studierea Crimelor Comunismului, consilierul personal pe probleme de securitate al primului ministru Călin Popescu Tăriceanu, este autorul unei biografii politice a ascensiunii lui Traian Băsescu (în curs de apariţie la Polirom) de nu mai puţin de 688 de pagini, care va fi lansată la debutul campaniei electorale pentru prezidenţiale. Informaţia a ieşit la iveală ieri, cu ocazia unei alte lansări de carte a studentului lui Zoe Petre, fosta maşteră a Biroului de partid al Universităţii Bucureşti. Cartea dedicată lui Traian Băsescu a intrat deja în circuitul de mediatizare de masă fiind prezentate nu mai puţin de şapte episoade în Observatorul Cultural, revista patronată de unul dintre membrii de vârf ai GDS, avocatul de succes George Muşat. Aceeaşi revistă l-a premiat recent, pentru un volum de… poezie, pe Marius Oprea, policalificat în de toate, cercetător, om politic, istoric, arheolog, „vânător de securişti“ – suspectat la rândul său de turnătorie. Volumul său dedicat preşedintelui României „argumentează o idee mai explozivă, cum ar fi rolul Securităţii în inventarea lui Băsescu şi mai ales în propulsarea lui în viaţa politică post decembristă“ – pentru a cita din reclama cărţii.
Secretar de Stat liberal în Guvernul Boc(?)
Situaţia este cu totul inedită deoarece, astfel, premierul Boc va finanţa un mijloc de atac la adresa lui Traian Băsescu întrucât Institutul pentru Studierea Crimelor Comunismului, (IICCR) unde este preşedinte liberalul Marius Oprea, cu rang de secretar de stat, se află în subordinea directă a primului ministru. Institutul pentru Investigarea Crimelor Comuniste în perioada Guvernării Tăriceanu şi-a folosit resursele pentru a căuta Dosarul de Cadre al preşedintelui Traian Băsescu la Arhivele Naţionale de la Constanţa, dosar în care s-au căutat posibile pete în vederea folosirii eventualelor date compromiţătoare împotriva lui Băsescu. N-au găsit nimic, dar asta nu înseamnă că Oprea a şi renunţat… IICCR este o instituţie bugetofagă creată de Tăriceanu ca o replică la Comisia Tismăneanu, la rândul ei o copie a institutului-fantomă, zis al „revoluţiei“, creat de Ion Ilici Iliescu. Oprea a făcut parte şi din Comisia Tismăneanu, găzduită sub pulpana preşedinţiei, dar şi din numeroase alte comiţii şi comitete – membru al Grupului pentru Dialog Social, fost membru al Consiliului Naţional al Fundaţiei pentru o Societate Deschisă (un pui al Reţelei Soros), a mai fost şi consilier de stat al preşedintelui Emil Constantinescu (1999-2000), director al IRIR (2002), dar cea mai interesantă poziţie pe care a deţinut-o acesta a fost de consilier de stat pe lângă Cancelaria Primului Ministru Tăriceanu, unde avea în calitate de „specialist pe probleme de siguranţă“ acces la decizii ce puteau influenţa securitatea naţională a României, deşi nu a întrunit cerinţele de încredere pentru a beneficia de cerificat din partea Oficiului Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat. Faptul că i-a fost refuzat ORNIIS-ul spune multe despre acest personaj controversat, cu apucături ciclotimice, susţinător furibund al generalului Dan Voinea de exemplu, cel care a îngropat şi tergiversat un deceniu Dosarul Mineriadei, pentru a-l scoate basma curată pe Ion Iliescu, cel care l-a adus la „procesul Ceauşescu“ în calitate de om de încredere al grupului conspiratorilor sovietici. Marius Oprea s-a întrebuinţat intens inclusiv pe tema Băsescu, coborând până la răscolirea trecutului soţiei lui Traian Băsescu, Maria Băsescu, în acelaşi Observator Cultural acuzându-l pe tatăl Primei Doamne a ţării că a fost „securist“ şi „miliţian“. Nu putem decât să-i urăm succes pe mai departe prolificului autor, copil de suflet al Zoei Petre, „vânător de securişti“ sau ce-o mai fi fiind el. https://www.curentul.ro/
April 29th, 2009 
VR 
Posted in Uncategorized 
Tags: 
