„Rapoarte secrete“ scoase de la naftalina lui Voronin
Agentul SOV Cornel Ivanciuc invocă în „Caţavencu“ rapoarte „secrete“ ale SIS-ului moldovenesc – de extracţie fesebistă, materiale publicate de fapt, iniţial, în „Moldova Suverană“, oficiosul comuniştilor lui Voronin. Miza dezinformării transpiră prin toţi porii aşa-zisei anchete. Se ştie că din nicio instituţie rapoartele secrete nu pleacă singure, către public. Aşa-zisele rapoarte reprezentau în fapt intoxicări livrate cu scopul conspirării „noului val“ de „rândunici“ (lastocika) lansate şi dirijate către teritoriul României.
Exact acum un an, în august 2009, SIS-ul din Moldova lansa un aşa-zis material-bombă, de fapt un fâs ce făcea parte dintr-o serie de materiale „informative“ cică, privind asociaţiile de basarabeni din România. „Lucrarea“ SIS se intitula: „Asociaţiile tinerilor basarabeni din România cu referinţă la implicarea României în afacerile interne ale Republicii Moldova prin organizarea şcolilor de vară din România, 2009“ şi a fost trimis de pe o adresă de mail fictivă – studentbas@ yahoo.co.uk şi semnat de Asociaţia basarabenilor din România, Organizaţia Studenţilor Basarabeni şi Liga Studenţilor Basarabeni.
Evident, niciuna dintre cele 3 asociaţii nici măcar nu exista. Materialul SIS-ului nu era primul de acest tip, ci a venit după altele două, apărute în decursul anului 2009. Primul a apărut în ziarul „Moldova Suverană“, în data de 18 iunie 2008, şi avea următorul titlu: „Studenţii din Republica Moldova – o pradă uşoară pentru serviciile secrete din România“, fiind „semnat“ anonim, ca în revistuţele lui Vadim Tudor, Tribunul homosexualilor, de „Un grup de tineri, studenţi în România“.
Al doilea a apărut în data de 13 martie 2009, a fost trimis de pe aceeaşi adresă de mail ca ultimul, studentbas@yahoo. co.uk, de către Asociaţia Basarabenilor din România şi adresat SRI, SIE, Preşedinţiei României, ONG-urilor studenţilor basarabeni din România şi mass-mediei din România şi Moldova.
În toate aceste materiale, se susţine că studenţii basarabeni din România, în mare parte lideri şi membri ai unor asociaţii anoste, care se ocupă în principal cu chefuri şi petreceri, ar fi fost racolaţi de SRI şi SIE, instruiţi de politicieni români şi finanţaţi de anumite instituţii ale statului român în vederea promovării unor idei unioniste, ceea ce ar reprezenta un atac la statalitatea Republicii Moldova.
În principal însă materialele emanate de la SIS-ul lui Voronin reprezentau de fapt un atac la adresa României şi a instituţiilor acesteia, a Preşedintelui României, Traian Băsescu, şi mai ales la adresa secretarului de stat, şefului Departamentului pentru Relaţiile cu Românii de Pretutindeni (DRRP), Eugen Tomac, şi a altor oficialităţi din România.
Premiat la GDS de Doru Maries, Dan Voinea, generalul de 185 de milioane pensie pe luna este mentinut pe post de consultant la IICCR-ul lui Vladimir Tismaneanu. Iata ce zice “Adevarul” despre el:
Dosarul Revoluţiei şi Dosarul Mineriadei rămân, după 20 de ani, două mari semne de întrebare. Cele două dosare au fost obstrucţionate constant prin influenţa politicului, chiar şi când impresia generală era aceea că se lucrează susţinut pentru pedepsirea vinovaţilor.
A fost, de fapt, schimbarea de tactică pe care sistemul a adoptat-o exact la momentul potrivit: după apatia scandaloasă din perioada ’90-’96, la români a prins perfect iluzia unei Justiţii care goneşte cu motoarele turate la maxim către un „finiş” glorios, în care închisorile vor deveni neîncăpătoare pentru vinovaţii rămaşi nepedepsiţi.
O STRATEGIE DE IMAGINE
Personajul principal al acestei strategii a fost procurorul Dan Voinea, căruia i s-a creat imaginea unui luptător neînfricat şi neobosit în slujba dreptăţii, singurul capabil să finalizeze nişte dosare de asemenea amploare. Activitatea lui Dan Voinea este, la prima vedere, cu adevărat impresionantă: a audiat sute de martori, a întocmit zeci de rechizitorii şi le-a trimis în instanţă, a început urmărirea penală faţă de mai multe nume grele implicate în Revoluţie şi Mineriadă, inclusiv Ion Iliescu, şi a redeschis, în 2004, Dosarul Revoluţiei, tocmai cu câteva zile înainte de prescripţia faptelor.
Dincolo de prima impresie, acţiunile întreprinse de Dan Voinea sunt însă dominate de o serie de greşeli uluitoare, care conduc spre o concluzie extrem de plauzibilă: în spatele unor acţiuni care creau aparenţa că în cele două Dosare se lucrează intens, procurorul Dan Voinea bloca în mare parte rezolvarea dosarelor prin greşeli făcute în momente-cheie.
PILDA LUI GENICĂ BOERICĂ
Mihai Popov, procurorul care a creat „Dosarul Mineriadei” în 1997, oferă o pildă în loc de răspuns, atunci când este întrebat despre acest subiect: „Situaţia lui Dan Voinea e asemănătoare cu cazul lui Genică Boerică. Ăsta era un fel de cap de mafie, la Craiova, şi fiind el arestat a făcut un bilet către locotenenţii lui. Subofiţerul din paza arestului a interceptat biletul şi s-a dus cu el la şeful lui. Drept pentru care şeful a luat măsura să spună: «Uite cât de vigilenţi sunt subofiţerii noştri, uite ce voia să facă nenorocitul de Genică Boerică». Şi a publicat bileţelul în ziar. Prin urmare, Genică Boerică, din arest, şi-a transmis mesajul prin presă. Poate pe aici trebuie să căutaţi un început de răspuns”.
Cercetatorul Liviu Tofan, fost redactor sef adjunct al postului Radio Europa Libera, care, din cate deduc, pregateste o carte-document despre Afacerea Haiducu, ia la bani marunti minciunile din cartea despre Pacepa a fostei secretare PCR pe TVR in decembrie 1989, Lucia Hossu Longin, convertita peste noapte in “anticomunista” si revenita in Consiliul de Administratiae al actualei TVR, din partea PNL. Cu acribie, Liviu Tofan descopera in cartea “Fată în fată cu generalul Ion Mihai Pacepa” aparuta la fosta Editura Politica a PCR, actualmente Humanitas, a lui Gabriel Liiceanu, falsuri istorice jenante debitate de Pacepa si colportate de Longin (despre care se spune ca facea partea din reteaua tovarasului general DIE). Cum ar fi, de exemplu, o declaratie despre Afacerea Hernu pusa in gura lui Mitterrand intr-un an cand fostul presedinte francez nu mai era in viata… Interesant de observat cum, in apararea fantomei Pacepa se tin de manuta diversi agenti si traficanti de influenta care, in aparenta, fac parte din cercuri politice si de interese diferite, de la Vladimir Tismaneanu si Gabriel Liiceanu la Lucia Hossu Longin si indelung propagandistul lui Pacepa in Romania, Sorin Rosca Stanescu. Daca avem in vedere recentele dezvaluri privind apartenenta lui Pacepa la KGB, pe linia vechiului NKVD si presupunerile ca toate persoanele de mai sus activeaza “pe deplin consipirat”, nu avem, insa, de ce sa ne mai miram. Redau mai jos analiza dlui Liviu Tofan, pe care, chiar daca l-am piscat putin legat de falsa fotografie a lui Pacepa, il respect ca pe un profesionist ce e:
Generalul DIE I.M. Pacepa – flagrant de fals în declaratii
Am cumpărat cartea “Fată în fată cu generalul Ion Mihai Pacepa” (Ed. Humanitas) mai mult dintr-un fel de simt al datoriei (de cercetător şi de fost “obiectiv” al Securitătii), dar şi pentru că un prieten din occident era curios să afle eventuale noutăti puse pe tapet de fostul general de Securitate. Mie mi se spusese chiar că n-ar fi nimic nou în acest lung interviu luat lui Pacepa de dna Lucia Hossu Longin.
Dar, mi-am zis, mai bine să văd cu ochii mei. Si bine am făcut. Căci am dat peste afirmatii care m-au uimit, pur şi simplu, prin precaritatea veridicitătii lor (ca să nu mai vorbesc de superficialitatea receptării lor de către autoarea interviului). Uimit pentru că, în exemplele pe care le voi da în continuare, este vorba despre fapte a căror verificare este la îndemîna aproape oricui; ca să nu mai spun că, în cazul de fată, improvizatiile “după ureche” vin din partea unui om din domeniul “intelligence”, cunoscător – nu-i aşa – al materiei din interior, de la sursă, ca nimeni altul.
Mi-a sărit în ochi numele “Haiducu” (pag. 79). Aha, mi-am zis, interesant; să vedem ce are de zis Pacepa despre cazul Haiducu, un caz pe care îl cercetez de un an şi jumătate, şi despre care cred că ştiu mai mult decît oricare alt muritor de rînd (formulare menită să-i excludă pe cei din serviciile speciale, româneşti sau străine). Citesc şi mă minunez. Un neadevăr după altul, o confuzie mai gravă ca cealaltă. Textul seamănă foarte mult cu materialul unui superifical şi neşcolit începător român în ale gazetăriei, care a copiat şi luat de bune fără nici cea mai sumară verificare aiurelile scrise de un ziarist “bazat”, dar de fapt la fel de superifical şi neşcolit ca şi începătorul (vi se pare cunoscut?). Dar, să le luăm pe rînd. Pacepa mentionează anul 1982 “cînd DIE, rebotezată CIE, a încercat să-l asasineze pe Paul Goma la Paris”. Toate bune pînă aici, deşi lipseşte deja un element foarte important asupra căruia voi reveni. Mai departe: “Am colaborat cu DST-ul francez (ăsta e Serviciul de Contrainformatii) şi-am văzut stiloul pe care generalul Pleşită i l-a dat lui Haiducu, ofiterul DIA însărcinat să-l asasineze pe Goma. Stiloul continea otravă, nu cerneală, adică avea un compartiment pentru cerneală şi un al doilea pentru otravă”. Nu ştim ce a văzut generalul Pacepa, dar un asemenea stilou n-a existat niciodată. Este adevărat că legenda acestui stilou cu otravă a circulat prin presa vremii, iar generalul s-a inspirat probabil din aceste articole nedocumentate. În imaginea alăturată (la începutul postului) se poate vedea că “stiloul” era în realitate un banal pix Parker.
În luna ianuarie a anului 2009 „Curentul“ publica un material intitulat „Vântu îşi bagă coada în coaliţia de guvernare“, în care se menţiona coliziunea dintre interesele lui Vântu în Republica Moldova şi persoana, indezirabilă pentru SOV, a secretarului de stat MAE, fost consilier al preşedintelui Băsescu pentru românii din diaspora, Eugen Tomac. Acesta era atacat în defunctul „Cotidianul“, pe de o parte, din cauza faptului că acesta era privit ca un apropiat al preşedintelui Băsescu, iar pe de altă parte, deoarece Vântu urma să se intromisioneze la Chişinău, iar Tomac îi stătea în cale, deoarece „omul preşedintelui“, cum scria cu năduf condeierul lui Vântu, se află pe un post-cheie pe relaţia cu Republica Moldova, iar una printre principalele sale atribuţiuni este relaţia cu Chişinăul.
Vântu începuse încă de pe atunci să dea târcoale Chişinăului şi, aşa cum a dezvăluit „Curentul“ în premieră, la vremea aceea, intenţiona să-şi deschidă încă o televiziune de latrină, care să verse zoaie zilnic în capul basarabenilor, aşa cum o face RealitateaTV, dejecţia presei româneşti. Latrina tv a lui Vântu de la Chişinău s-a numit Publika TV, o televiziune cu nume rusesc, cu programe în limba rusă şi cu o „vedetă“ tot rusoaică, care nu a reuşit nici până acum să buchisească limba română, deşi s-a dus personal Sergiu Toader până la Chişinău, alături de Hurezeanu pentru a o învăţa să aglutineze şi altceva decât lătrături ruseşti pe post.
Miza făkăturii tv a lui Vântu este campania electorală din toamna acestui an, unde acesta speră să joace un rol, urmând apoi să ciugulească nişte contracte de la viitoarea conducere a Moldovei. Televiziunea sa de la Chişinău este însă deja falimentară, ca şi toate celelalte componente media ale Trustului SOV. O altă falimentară fiţuică a lui Vântu -“ Caţavencu“ – se propteşte acum, din nou, la un an de la atacul din „Cotidianul“, în persoana lui Eugen Tomac. Nu este omis, desigur, mai ales Traian Băsescu, dar apare şi o ţintă nouă, preşedintele interimar al Moldovei, Mihai Ghimpu, un apropiat al preşedintelui Băsescu.
Materialul a fost lansat zilele trecute pe piaţă de Cornel Ivanciuc, iar conţinutul ne readuce aminte persistenţa activităţii acestuia pe coordonatele intoxicării şi dezinfomării, calităţi preţuite, se pare, în cadrul Trustului lui Sorin Ovidiu Vântu.
Who the fuck is Ivanciuck?
Ivanciuc, alias Balea Alexandru (numele de reţea), a fost colaborator al Securităţii, fost colaborator al revistei „22“, fost colaborator al revistei „Caţavencu“, de unde a fost dat afară după ce CNSAS a deconspirat calitatea sa de informator, la cererea Civic Media, redevenind apoi colaborator al Trustului Realitatea-Caţavencu. La „Caţavencu“, Ivanciuc nu era o rara avis, stabilimentul găzduind o pepinieră mai vastă de agenţi, cu înclinaţii „diametral opuse“ ciocofoniştilor de rând ai banalei securităţi. O parte dintre ei cântau la ocarină cu guşă şi în alte tarafuri, mai dinspre Răsărit.
În data de 3 octombrie 2008, Florin Călinescu, invitat al unei emisiuni televizate, a formulat tranşant o serie de acuzaţii grave la adresa foştilor săi colegi de la „Academia Caţavencu“, despre care afirma: „La «Caţavencu» este o altă problemă. Diferenţa dintre mine şi foştii mei colegi de la «Caţavencu» este că eu sunt civil. Dar ăştia de la «Caţavencu» nu fac parte din structurile NATO, ci din cele diametral opuse“.
Până la a ajunge „în structuri diametral opuse“ personaje ca Ivanciuc şi-au făcut mâna (şi) ca turnători pentru fosta Securitate comunistă, aşa cum o demonstrează şi adresa CNSAS remisă Civic Media, (foto) ca urmare a solicitării deconspirării foştilor ciripitori din redacţiile ziarelor şi televiziunilor, prin campania Voci Curate, care a scos la iveală o sumedenie de molii, deşi mai rămân încă destule de scos la lumină.
Numele lui Ivanciuc mai apare şi într-o anchetă publicată de „Adevărul“, în care se dezvăluia legătura dintre banii fraudei Rompetrol şi şefii de la „Academia Caţavencu“. Prin Sorin Marin, mâna dreaptă a lui Patriciu – sumele de bani, variind între 1,3 miliarde de lei şi 2,1 miliarde de lei – au ajuns în conturile personale ale ziariştilor săptămânalului „Academia Caţavencu“. Fundaţia „Anonimul“ a lui Sorin Marin, ce figura alături de Grupul Rompetrol într-un raport al Oficiului Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor ca efectuând operaţiuni suspecte de spălare a banilor, a vărsat, la data de 7 noiembrie 2002, suma de 8,6 miliarde de lei unor persoane fizice, şi anume cinci membri fondatori şi acţionari la „Academia Caţavencu“, respectiv Mihaiu Liviu, Buşcu Doru, Toma Mircea, Ioan T. Morar şi desigur lui… Ivanciuc Cornel.
Revenind la calităţile stilistice ale lui Ivanciuc, nu putem să nu sesizăm faptul că materialul recent semnat (că scriitura nu prea îi aparţine – este mai degrabă o compilaţie de note ale SIS-ului lui Voronin) de subordonatul lui Buşcu din „Caţavencu“ reia teze dragi Centrului Moscova.
Intamplarea cu spioni de-ai Washingtonului si Moscovei din acesta vara pare un fel de spectacol cu happy-end. Pentru un ziar occidental a fost un episod “istoric”, pentru unul rusesc – un episod “scurt”. Istoric, pentru ca e primul, de amploare, dupa incheierea razboiului rece. Scurt, pentru ca “incidental” a fost rezolvat cu celeritate, nu i s-a dat amploare si n-a fost exploatat politic si propagandistic, iar impricinatii nu vor avea voie sa-si povesteasca ispravile pentru marele public.
Batista pe tambal a fost pusa dupa negocieri expeditive, iar “ceremonia” schimbului de spioni a durat doar vreo ora si jumatate. Nici Washingtonul, nici Moscova, n-au acum interes sa-si tensioneze relatiile, dimpotriva, sunt in plin process de resetare a ecuatiei lor, chiar daca totul se face lent si prudent.
Afacerea nu aduce deloc cu povestirile captivante despre James Bond, iar targul parca ar fi fost facut mai degraba cu fotbalisti transferati, nu cu spioni. Chiar intr-atata sa se fi “degradat” conditia de spion? Una dintre vedetele show-ului, o tanara rusoaica, n-a avut parte de un sfarsit dramatic, prin impuscare, ca Mata Hari, ea e consemnata sa-si continuie viata in anonimat si tacere.
Nu mai sunt spionii de azi ce erau pe vremuri?
Politicienii si politologii, diplomatii si ziaristii se tot straduiesc sa raspunda la intrebarea daca razboiul rece s-a incheiat sau nu, iar opinia publica ii urmareste nedumerita. Si singurii care isi continua treaba, discreti si netulburati de spectaculoasele rasturnari de pe esichierul international sunt protagonistii confruntarii americano-sovietice, care actioneaza din umbra: serviciile de informatii si contrainformatii. E drept ca si CIA s-a intrebat, o vreme, existential, incotro sa se indrepte, iar de la institutiile ce au succedat KGB-ului “s-a asteptat” o innoire in procesul general de restructurare a societatii ex-sovietice. Aparenta acalmie este totusi falsa. In urma cu vreo sase ani, presa scria ca un cercetator al Institutului, Igor Sutiaghin, a fost arestat, anchetat, judecat si condamnat la 15 ani de inchisoare, sub acuzatia de spionaj pentru CIA, care ar fi actionat prin intermediul unei firme britanice de consultanta. (Sutiaghin face parte din “lotul” spionilor occidental predate acum de rusi in cadrul schimbului.)
Identităţi strict secrete – pe urmele lui Pacepa
Dialog cu un om care nu există
Istoria serviciilor secrete de pretutindeni abundă de exemple privind punerea în executare a sentinţelor de condamnare la moarte pronunţate de justiţie împotriva trădătorilor refugiaţi pe teritoriul altor state şi sub a căror protecţie se aflau. Există, de asemenea, o bogată cazuistică în care trădătorii au fost răpiţi şi aduşi, în colete diplomatice sau în alte modalităţi, în ţările pe care le-au trădat, date fiind, pe de o parte, exigenţele înfăptuirii justiţiei, iar, pe de altă parte, interesele serviciilor de securitate de a clarifica, până în cele mai mici detalii, circumstanţele şi consecinţele actelor de trădare, precum şi pentru a fi de luare aminte celor care ar fi avut intenţii să se pună în slujba unor puteri străine.
Putem vorbi chiar şi de un top al serviciilor secrete care şi-au făcut o regulă din prinderea şi pedepsirea trădătorilor fugari, denumiţi, cu totul impropriu, “defectori”. Aşa de exemplu, serviciile speciale israeliene nu concep să închidă vreun caz de spionaj-trădare fără aducerea în Israel a trădătorului fugar. La fel şi în ceea ce priveşte recuperarea agenţilor proprii condamnaţi de statele împotriva cărora au acţionat. Nu contează care sunt aceste state. Măiestria cu care au fost concepute operaţiunile de înşelare a vigilenţei protectorilor trădătorilor şi ingeniozitatea soluţiilor de aducere a vinovaţilor în Israel au devenit “suport de curs” în marile şcoli de spionaj şi contraspionaj ale lumii. Desigur, cu mult înaintea apariţiei serviciilor israeliene, Ohrana, Ceka, NKVD-ul, KGB-ul în Rusia, TEWU în China au excelat şi ele în asemenea operaţiuni.
Romania are, la rândul ei, o lungă şi nefericită experienţă a trădărilor de ţară, din care, din păcate, nu s-au desprins încă suficiente concluzii şi învăţăminte pentru prezent şi viitorime.
În Centrala Serviciului Extern al Securităţii a existat un Grup Operativ Special de Acţiune Acoperită Externă, care avea misiunea pregătirii punerii în aplicare a sentinţelor definitive de condamnare la moarte, pronunţate de justiţie.
Ofiţerii care au făcut parte din acest grup au identităţile strict secrete. Ei sunt “oameni care nu există”… Prilejul de a avea astfel de interlocutori este cu totul excepţional. În cele ce urmează, vom prezenta dialogurile avute cu “un om care nu există”. Asemenea tuturor cazurilor de “oameni care nu există”, şi interlocutorul nostru a fost acoperit cu mai multe nume de cod, dintre care l-a ales, pentru a se prezenta cititorilor, pe cel preferat: “Tiberiu Cenădeanu“.
Aurel Rogojan: Domnule Tiberiu Cenădeanu, în a doua jumătate a anilor `80 ştiu că v-aţi ocupat incidental şi de o reevaluare a situaţiei trădătorilor României aflaţi sub protecţia puterilor străine pentru ai căror arginţi şi-au încălcat jurământul de credinţă. Aţi înaintat atunci şefului Departamentului Securităţii Statului şi un “album“ cu cei în cauză. Mai reţineţi care era numărul lor şi în ce interval de timp săvârşiseră actele de trădare?
Tiberiu Cenădeanu: Da… Erau câteva zeci de trădători, din rândul foştilor cetăţeni români care, aflându-se în interes de stat în alte ţări, “au trecut de partea inamicului”. Lumea era atunci divizată în două sisteme politice şi două alianţe militare, situate pe poziţii ireconciliabile, fiecare dintre părţi calificând astfel asemenea fapte. Perioada avută în vedere începea în anii ’50 şi se încheia cu cel mai recent caz de trădare…
– Din ce categorii de ocupaţii proveneau trădătorii?
– Aveam o ierarhie a priorităţilor de care ne ocupam cu precădere. Personalităţi publice importante din domenii strategice, foşti conducători de instituţii, cercetători, înalţi ofiţeri din armată, aşa-zişi detaşaţi în ministerele şi sectoarele economice în legătură cu apărarea, care au fost racolaţi de servicii de spionaj pentru a intra în posesia secretelor deţinute. Ponderea nu era reprezentată, aşa cum s-a încercat a se acredita, de foşti ofiţeri din Serviciul Extern al Securităţii. Această categorie nu deţinea cele mari secrete, din care puterile străine să obţină avantaje strategice, economice ori tehnico-ştiinţifice. Consecinţele trădării lor se limitau, cel mai adesea, la operaţiunile în care erau introduşi şi un eventual impact politic, cum a fost cazul lui Pacepa.
– Dosarul operaţiunii de urmărire a trădătorilor fugari pe care l-aţi prezentat era actualizat şi sistematizat, cu memorandumuri cronologice cât mai exacte cu putinţă, ceea ce demonstra că situaţia lor era relativ bine cunoscută. În pofida acestei realităţi, din câte îmi aduc aminte, nu reţin să se fi pus în executare nici o sentinţă de condamnare la moarte şi nici nu a fost adus în ţară vreun trădător.
– Aţi reţinut corect.
– Atunci cum trebuie înţeles acel impresionant efort informativ (şi nu numai!) de a-i urmări, în condiţii uneori foarte grele şi riscante, fără a face ceea ce alte servicii nu ar fi ezitat?
– Nu-i urmăream pentru punerea în aplicare a sentinţelor ori pentru a-i răpi şi aduce clandestin în ţară. Obiectivul imediat vizat era protecţia personalului misiunilor permanente ori a delegaţiilor României în străinătate împotriva eventualelor încercări de a acţiona împotriva lor. În situaţii speciale determinate, respectiv vizite de nivel înalt ale oficialilor români – şeful statului sau primul-ministru -, se colabora cu autorităţile ţărilor respective. Noi le ceream nominal ca aceia în cauză să fie “asiguraţi” pe timpul prezenţei delegaţiei oficiale, iar şefii poliţiei ori ai serviciilor de securitate ne garantau că nu vor ajunge nici măcar în preajma spaţiilor securizate.
– Există, totuşi, afirmaţii privind atentate, angajări de mercenari ai morţii, răpiri… Cazul fostului căpitan Şerban, în Elveţia, membri ai emigraţiei române anticomuniste…
– Dumneavoastră cam ştiţi cum au stat lucrurile… sau cele mai multe dintre ele…
La începutul acestui an, în data de 5 ianuarie, cånd lumea încă nu-şi revenise de pe urma chefului de Revelion, harnicul europarlamentar PDL Cristian Preda trăgea de sirenă mai ceva ca Vasile Roaită, celebrul informator al Siguranţei, acoperit ca activist politic de circumstanţă. Şi Cristi Preda tot un fel de activist politic pare să fie, nu e clar însă al cui, de vreme ce proiectul politic, anunţat emfatic pe blogul personal, cu privire la „necesitatea modernizării partidului şi a clarificării sale doctrinare“ a scos pe ţeavă, după multe guiţături, o… Teo Trandafir, care a clarificat pe deplin relaţia sa doctrinară – asimilată de la profesorul ei – printr-un gest memorabil, plin de modernitate, care nu poate fi tradus în cuvinte decåt prin „v-am tras-o la m..ie, bă pedelei prostovani“.
Contextul raportării dispreţuitoare a lui Teo Trandafir, produsul politic al lui Cristian Preda, la PDL-ul care a intromisionat-o în Parlament nu este unul singular, de vreme ce chiar mentorul ei opina într-un interviu în revista „22“, publicaţie fondată de gurul modernităţii, doctrinarul Siviu Brucan, că „în PDL sunt foarte mulţi oameni care sunt mai aproape de Gigi Becali decåt de Traian Basescu şi e regretabil ca astfel de personaje să ajungă în poziţii de decizie publică“. Cånd a fost însă pus pe listele partidului în poziţie eligibilă pentru ocuparea scaunului de europarlamentar, unde a ajuns chiar coleg cu blamatul Gigi Becali, onorabilul Cristi Preda nu a protestat şi nici nu i s-a părut că pute învecinarea sa cu pedeliştii care-l umpleau de regrete.
În timp ce colegii săi de partid îi put, un alt coleg europarlamentar îi miroase a parfum de roze, i se umple gura cånd rosteşte „Laszlo Tokes“, pentru care nu găseşte decåt laude, aşa-zisul pastor, fost informator şi al Securităţii comuniste din Romånia, şi al Securităţii comuniste din Ungaria, reprezentånd nici mai mult, nici mai puţin decåt „un simbol al luptei împotriva comunismului“ şi un „erou anticomunist“. Desigur doar în optica stråmbă a lui Preda.
Doctor în arta confuziei, inversånd sistematic criteriile, Preda participă de fapt la un întreg proces de răsturnare a valorilor, operaţiune pe care o execută mai nou de pe o platformă de partid, partid pe care în fapt nu şi-l asumă, ci doar îl parazitează.
Scăldatul în mocirla falselor criterii este însă un atribut nu doar al trecutului, ci iată şi al prezentului – în ce-l priveşte pe Preda.
Pe toate cărările, şi mai ales pe cărăruia Vox Publica şi Realitatea TV a deontologului Sorin Ovidiu Våntu, deontologul Cristian Preda vine şi vorbeşte de principii. De anticomunism, de dreapta. Înjură la comunism de spui că a avut de suferit pe vremea Odiosului. Nici vorbă însă. A fost sluga perfectă. Îl regăsim în mai multe documente UASCR de pe vremea Răposatului. Era cadru de nădejde. Cenzor la UASCR (Uniunea Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din Romånia). Apare ca responsabil de organizarea Conferinţei Naţionale a UASCR din 1988 şi cu ode în lucrarea editată la acea vreme de Editura Politică.
Cristi Preda şi cântecul de sirenă al Partidului Comunist (more…)
Tam-nisam, dupa 40 de ani in care a pretins ca se ascunde de Securitate si si-a mai facut, saracul, si niscai operatii estetice, ca sa nu fie executat de securisti (aiurea, dupa cum s-a vazut in cartea cercetatorului CNSAS Liviu Taranu, DSS ii stia si numele de imprumut, Paul Montaigne, si masina si adresa si menajera, dar n-a vrut sa intre in coliziune cu badigarzii de la KGB pe terenul CIA) batranul kaghebist Pacepa se preface ca isi devoaleaza noua infatisare. Poza ii apare, din “neant”, intr-o revista cvasi-anonima pentru romani, la unul din articolele sale scrise cu dosul, despre care CIA a concis ca e bine sa fie citite cu un mare semn de intrebare in spate. Pentru ca trebuia sa se stie si in Romania, un ziarist descopera intamplator fotografia si baga un articolas in Cotidianul.ro, intarit de “sursa” a doua, Wikipedia… Care ar fi dovada ca personajul din poza e Pacepa, cand Pacepa e sinonim – conform site-ului oficial al CIA – cu neverosimil – implausible – (adica minciuna)?
Asa imi incepeam ieri seara un articol, dupa ce, desi nu dadusem crezare “stirii” privind pretinsa fotografie a lui Pacepa – pe care am vazut-o prima oara pe Ziare.com – , am cazut in plasa unui specialist, care o confirma, ba chiar dezvolta o intreaga poveste pornind de la poza in cauza. E vorba de directorul IRIR, Liviu Tofan, fost redactor sef adjunct la Europa libera. Dar, de fapt, cand colo, ce sa vezi? Omul din fotografia publicata in presa de la Bucuresti are o latura comuna cu Pacepa, in sensul ca este un fost faimos agent dublu al KGB. Insa numele lui este George Blake, fost ofiter MI6 devenit colonel KGB si decorat de SVR in 2007 cu “Ordinul Prieteniei”. Amuzant, nu? Si eu care incepusem sa cred ca Pacepa vrea sa vina in Romania si, de frica, se joaca pe net cu o fotografie falsa…
Ce ziceam eu ieri: E, dar articolasul din Ziare.com n-a starnit prea mult atentie. Atunci ce facem? Inlocuim ziaristul cu un nume “greu”. Greu de tot: ditamai directorul IRIR (Institutul Roman de Istorie Recenta, infiintat de britanici prin clasicul steag olandez folosit si inainte de 1989, cu aportul lui Dennis Deletant care l-a instalat pe Marius Oprea pana ce acesta si-a luat valea la Tariceanu), domnul Liviu Tofan, fost director adjunct la Europa Libera. Cand am vazut titlul articolului sau de pe Cotidianul.ro – “Un ofiţer francez confirmă: Pacepa a fost agent dublu al americanilor” – (oare cine-i “PR”-istul care l-a plasat acolo?!), mi-am spus in sinea mea: Ia te uita, Tofan e ofiter francez. Si eu care credeam ca-i “de-ai nostri”… Cand colo “dezvaluirea” era facuta de “un ofiter francez” iar Tofan doar o interneto-novelea.
Nici asta cu “agent dublu al americanilor” n-am prea inteles-o. Pacepa a fost general al Securitatii, cu functie de conducere (tot adjunct, ca si Tofan, dar la DIE). Deci pentru romani nu era un simplu “agent”. Asadar formula “agent dublu” pusa alaturi de “al americanilor” inseamna ca, de fapt, pe langa americani mai lucra si pentru altcineva. Cum pentru Romania o facea oficial, ca ofiter, la vedere, insotindu-l pe Ceausescu, ca atare nu mai putea fi si “agent”, inseamna oare ca “ofiterul francez” a vrut sa spuna ca lucra ca “agent dublu”, adica si pentru rusi? Gura pacatosului adevar graieste. Logica, bat-o vina. In tot cazul, mister Tofan tranteste o povestioara cu Pacepa de adormit mosnegii Securitatii – chipurile, dar astia sunt mereu de veghe 🙂 – , care se sfarseste cu marturia unui misterios sef DST, acum pensionar bonom, care-i confirma lui, dupa lungi tergiversari, situatia, neelucidata, din titlu, desi, dupa cum conchide Tofan ca-ntr-un “B” spre “C” movie: “Cum ziceam, I.M. Pacepa nu mă preocupă în mod special. Am vorbit cu “Albert S.” despre cu totul altceva. Dar asta este, iarăşi, altă poveste”. Bomba!, ce sa zic…
Iata si nuvela fantastica a domnului Tofan:
Un ofiţer francez confirmă: Pacepa a fost agent dublu al americanilor
Nu mă interesează în mod special I.M. Pacepa, am mai spus-o. Dar recenta dispută privind “fotografia lui Pacepa”, cea apărută în “American Spectator”, m-a determinat să intervin.
Ce ii uneste si ce ii aseamana pe Vintu, Voiculescu, Patriciu?
Istoriile necenzurate ale mogulilor “presei libere”
Cine sunt “mogulii” presei romanesti si de ce acestia au devenit o tema centrala a discursului public actual ?
De ce televiziunile mogulilor Voiculescu si Vintu s-au inflamat pana la explozie pana si datorita unor mici pamflete vizuale create de fratele meu si alti “derbedei”, huligani, golani si gugulani? De ce s-a ajuns ca informatii despre moguli sau chiar luatul in ras ai acestora sa nu (mai) fie permise decat in spatiul online? – (desi agenti ai acestora din asa zisa societate civila incearca acum sa “reglementeze” pana si acest unic mediu de expresie unde mai exista inca libertate, pana la un punct).
De ce este atat de controlata presa, cu mijloace de presiune mult mai perfide decat in apusa epoca comunista?
De ce jurnalismul care se practica acum in Romania mai are foarte putin de-a face cu ideea de libertate si exprimare neingradita?
Sunt intrebari legitime in masura in care conceptul de “presa libera” mai are (inca) legitimitate, dupa 20 de ani de la momentul in care romanii au crezut ca “si-au luat ratia de libertate” in decembrie 1989. Anatema de “stupid people” aruncata in scarba romanilor acum 20 de ani de Silviu Brucan, unul din sefii vechii retele a Kominternului mai are inca putere si azi?
Nu reusim oare sa ridicam valul de minciuna, sa luptam cu armele cuVintului liber impotriva celor care isi propun, ca demni urmasi ai lui Brucan, sa impinga in jos, sa prosteasca si sa-i hipnotizeze pana la idiotizare pe romanii cu telecomanda in mana?
Chiar daca nu ne ramane decat online-ul ca mediu de exprimare libera, si eu si alti ziaristi, formati in mediul liber de comunism al Pietei Universitatii, trecuti prin mineriada, prin arest si prin proba batailor salbatice aplicate de mineri si securistii/militieni ai lui Ion Iliescu ne vom propune sa deslusim misterul mogulilor educati la scoala Brucan, facuti oameni – miliardari – de regimul Iliescu.
Este vorba in principal in serialul care urmeaza de Sorin Ovidiu Vintu, Dinu Costache Patriciu si Dan Felix Voiculescu, bazat pe informatii care deja circula dar pe care, in premiera, le completez cu date mai putin public, pentru care cer si sprijinul profesionistilor liberi din presa, din mediile de informatii. Asadar, intrucat este vorba de un work in progres invit pe toti cei care au date suplimentare ce pot completa, in beneficiul opiniei publice, profilul fiecaruia dintre cei trei sa mi le trimita si voi adauga aceste materiale la serialul pe care il voi publica aici cu respectarea confidentialitatii celor care o doresc.
2. Cum si-a cladit Vintu ciomagul media
In 2008 procurorii Directiei de Investigare a Infractiunilor de Criminalitate Organizata si Terorism (DIICOT) au dechis un dosar pentru spalare de bani, ce viza modul in care Sorin Ovidiu Vintu a cumparat, prin intermediul unor off-shore inregistrate in Cipru, actiunile detinute de Silviu Prigoana la postul Realitatea TV.
Deputatul PDL Silviu Prigoana a dat de doua ori cu subsemnatul la DIICOT pe aceasta tema. Povestea sa, din surse ale parchetului a fost urmatoarea:
In noiembrie 2003 Silviu Prigoana, proprietarul postului la data respectiva, a cesionat 55% din Realitatea TV off-shore-ului elvetian Blue Link Comunicazzioni contra sumei de 165 de dolari (ati citi bine una suta saizeci si cinci de dolari).
In aprilie 2004, Sorin Ovidiu Vintu a cumparat optiunea de preluare a Realitatii TV de la Bluelink Comunicazioni.
In mai 2004 Prigoana a cesionat catre Bluelink si restul de 45 de procente unui anume Radu Mihai Margineanu, contra sumei de 133 dolari (ati citit bine una suta treizeci si trei de dolari).
In luna iunie 2004 Margineanu vinde actiunile cumparate de la Prigoana cu 133 de dolari contra sumei de 5.553.297 dolari catre Radoway Limited, un off-shore din Cipru, ce apartinea tot lui SOV.
Milioanele de dolari au fost insa virate si platite de Petromservice, fosta firma controlata de Liviu Luca, partenerul de afaceri cu SOVintu.
Alt off-shore cu acelasi nume ca off-shore-ul elvetian, respectiv Blue Link Comunicazioni Cipru, care apartine unui cetatean moldovean pe numele sau Vitalie Dobanda a preluat actiunile de la Radoway Limited.
In februarie 2006, Vintu anunta ca a preluat compania Blue Link Comunicazioni Elvetia, cu tot cu patrimoniul sau respectiv pachetul majoritar al Trustului de presa Realitatea.
Tranzactia preluarii a fost perfectata de Blue Link Comunicazioni Cipru, patronata de Vitalie Dobanda, interpusul lui SOV, apropiat de KGB si GRU.
Misteriosul Margineanu, care a perfectat tranzitia dintre Prigoana si SOV a Trustului Realitatea este finul si partenerul de afaceri al generalului Gheorghe Rotaru, fostul sef al Directiei Generale de Informatii a Armatei (DGIA) fost consilier al fostului ministru PD al Apararii, Sorin Frunzaverde. Generalul Rotaru detine alaturi de Radu Margineanu 50% din firma Compatible Systems International SRL, infiintata in 2006 si axata pe intermedieri de logistica militara.
Margineanu face parte din gruparea de afaceri condusa de Alexandru Bittner si Adrian Petrache. Firma sa lucreaza cu biroul notarial “Vladica Gheorghe”, patronat de Janina Ratiu si de Gheorghe Vladica. Janina Ratiu, este fiica generalului de securitate Gheorghe Ratiu, ultimul sef al fostei Directii a I-a din cadrul Securitatii Statului, fost sef al GELSOR-ului creat de Sorin Ovidiu Vintu.
Cercetatorul Calin Mihaescu aduce la lumina un interviu din 1999 cu seful Directiei de Constraspionaj a Securitatii, generalul Neagu Cosma, o legenda a lumii informatiilor cuprinzand toate taberele posibile, ale prietenilor si dusmanilor Romaniei, de ieri si de azi. Interviul este fara indoiala exceptional, mai ales si pentru ca nu exista multe astfel de marturii. De la PCdR, o agentura a alogenilor care au calarit apoi tancurile Armatei Rosii invadand toata Romania, si a Securitatii de la inceput, dominta de consilierii sovietici de aceeasi factura, pusi pe distrus nationalismul si Miscarea Legionara, la atacurile constante ale ungurilor asupra Romaniei si la culisele operatiunilor sovietice din 1968, pana la unitatea anti-KGB si ultimii ani ai regimului Ceausescu, generalul Neagu Cosma si Calin Mihaescu nu scapa aproape nimic. O pagina lunga si trista a istoriei Romaniei, mai mult sau mai putin cunoscuta, reletata de un general de Securitate la moartea caruia urmasii consilierilor sovietici de ieri, acum calare pe ponei roz, au jucat tontoroiul.
ROMÂNIA ÎN FATA INVAZIEI
– interviu cu generalul de Securitate Neagu Cosma –
Ceauşescu a zis: „Dacă vin îi primim cu gloanţe”
Călin Mihăescu: – Stimate domnule general Neagu Cosma, recent revista britanică „The Observer” a stârnit vâlvă în jurul evenimentelor din vara lui 1968, dezvăluind că imediat după ocuparea abuzivă de către sovietici a Cehoslovaciei, România era expusă în mod iminent unui pericol asemănător, iar guvernul englez era bine informat asupra intenţiei ruşilor de a invada şi România, situaţie la care britanicii erau hotărâţi să răspundă declarând război Uniunii Sovietice. Dumneavoastră, ca director în acea perioadă al Serviciului de Contraspionaj al României ce ştiaţi despre posibilitatea ca România să fie atacată militar?
NEAGU COSMA: Da, înţeleg … S-au trezit acum englezii, şi bine că s-au trezit, şi au spus public că în 1968 România a fost în mare pericol de a fi invadată de sovietici şi că poziţia guvernului englez atunci a fost fermă, intenţionând chiar intervenţia armată pentru a apăra România. Mie parcă nu-mi vine să cred că au fost într-atât de hotărâţi, dar desprind din chestia asta faptul că englezii erau îngrijoraţi că aici putea să înceapă o poveste care să complice lucrurile.
Dezvăluirea revistei britanice confirmă ceea ce eu şi generalul Ion Stănescu, şeful Securităţii în 1968, am mai dezvăluit în cartea apărută la Editura Pacea în vara anului trecut („În anul 1968 a fost programată şi invadarea României”), deci confirmă că pericolul invaziei a fostreal şi nu imaginar. Sunt bune asemenea clarificări pentru că unii dintre ai noştri, unii care vor să o facă pe interesanţii, care nu au informaţii dar pozează a fi bine informaţi, ignoră informaţiile şi dau prioritate propriilor păreri şi gânduri, spunând că a fost un joc al lui Ceauşescu, al puterii de la Bucureşti, că de fapt ruşii nu au avut o asemenea intenţie de a ne invada şi că ar fi fost doar o strategie a lui Ceauşescu pentru a-şi consolida poziţia, pentru a deveni lider internaţional, cu o recunoaştere mai largă. Ba unii au şi spus că ce s-a întâmplat atunci la Palatul Regal, cu discursul, a fost o mascaradă, sau poate nu atât de brutal au zis-o, dar au zis-o cam aşa: că poate n-ar fi trebuit să se dea frâu liber unor porniri şi unor jocuri meschine.
N-au fost nici un fel de jocuri meschine ci România a fost în pericol de a fi invadată.
De unde ştiu astea? Ştiu pentru că în anii aceia lucram în Securitatea Română. Eram şeful contraspionajului şi pentru cine nu ştie vreau să spun că această structură de informaţii adună tot felul de date, de fapte şi informaţii care se referă la interesele României. Contraspionajul se află într-o luptă de-a „hoţii şi gardiştii” cu spionii. Unii pătrund să fure informaţii, contraspionii încearcă să-i oprească, să-i anihileze. Deci este un contact cu surse bine informate privind România, dacă ne referim la contraspionajul român, şi din sursele acelea bine informate care au legătură cu serviciile de informaţii ale altor state, am aflat că România era într-adevăr în mare pericol. Şi vreau să vă spun că nici o acţiune de anvergura celei din 1968 nu se pornea fără informaţii obţinute se serviciile abilitate. Îşi trimiteau oameni afară, îi activau pe cei din interior, căutau alţii, ş.a.m.d. Noi fiind pe urmele lor am ştiut aceste lucruri. În carte dăm un caz deosebit de interesant, că am avut o sursă chiar la Comandamentul Pactului de la Varşovia, chiar în grupul de clarificare a invaziei şi care ne-a ţinut la curent permanent cu ceea ce ni se punea la cale. Era vorba de un colonel polonez care lucra cu noi şi ne informa.
Deci am ştiut, şi pe baza informaţiilor acestea Ceauşescu a fost în măsură să aprecieze lucid şi exact situaţia, ba a încercat să-i ajute şi pe alţii: l-a prevenit personal şi pe Dubcek, ducându-i o scrisorică. L-a prevenit şi pe Tito, căci era vizată şi Iugoslavia. Am fost la curent, am luat contra-măsuri, o multitudine de măsuri a luat ţara atunci, pe toate liniile: armată, diplomaţie, servicii secrete, pentru a fi la curent cu acţiunea care viza ţara noastră şi pentru a contracara.
Călin Mihăescu: – S-a făcut un plan atunci care mergea până la capăt? Adică: să ne batem cât putem, ce să facem când ne-au bătut, că sunt mai tari şi mai mari, unde ne ducem, şi aşa mai departe …?
NEAGU COSMA: – Planul era de ripostă, fără nici o îndoială. Ceauşescu atunci nu a făcut greşeala pe care a făcut-o Dubcek, să spună că dacă ruşii vin îi primim cu flori. Nu! Ceauşescu a zis: „Dacă vin îi primim cu gloanţe”
Călin Mihăescu: – Şi dacă teritoriul României ar fi fost ocupat total?
NEAGU COSMA: – Problema stătea cam aşa: să opunem rezistenţă, conştienţi fiind că nu o să putem să rezistăm prea mult şi până la capăt, pentru că era vorba despre un colos care năvălea peste noi. Dar ne-am fi bătut ca lumea, dacă ne retrăgeam în munţi, citadela aceasta naturală putea să ne apere. Încercam să-i convingem pe sârbi, Tito chiar îşi dăduse acordul, ca la nevoie să ne retragem în Iugoslavia şi să facem front comun dacă atacă şi Iugoslavia.
Călin Mihăescu: – Dar probabil şi Iugoslavia ar fi fost învinsă şi ar fi fost ocupată total?