Posts Tagged ‘Liiceanu – Liigheanu – Liicheanu’

SUNTEM CU OCHII PE VOI: Plesu si Patriciu, razboiul rozetelor. Mensevicii lui Tismaneanu. Latifundiara Mirela Curlatan, filosemita sub acoperire. Cultul oazei maro de la GDS. Plesu si Liiceanu, doua jucarii stricate. Sunt faimos in Adevarul si EvZ! Povestea Presei, de Ion Creanga?

Cum nu ma mai uit deloc la televizor si nici nu mai citesc ziarele – ceaa ce va recomand si dvs – aflu de la prietenii care primesc zilnic o revista mini-media mai speciala, ca sunt, din nou, vedeta mare in presa! Inteleg ca intamplarea face ca in aceeasi zi sa ocup mintile unor mari curifei ai presei romane: Andrei Plesu si Mirela Curlatan (de ce ti-ai schimbat numele cu un “o” in “Cur”, Mirelusa?, ti-e rusine de origine?). Biata de ea, plina de frustrari ca de cosuri pe piept, are o viata demna de mila: dupa ce a luat un sutulet in curulet din capul la dealul Copoului in jos direct de la Ziarul Lumina si-a incercat norocul la o sectie a unui SRL local, cu o stea in opt colturi (ii plac stelutele de mica). Cum nu facea fata nici acolo (nu s-a uitat niciodata in oglinda?) si-a luat steaua-n dinti si a plicat pi shentru, la Bucale, mai, c-acolo i di dulshe! Aici, alte griji, nevoi, necazuri, rele: lui Bucsu ii placea mai mult melodia “Fetite dulci ca-n SRI” iar apoi, la EvZ, a ratat la milimetru concursul de Miss cea mai frumoasa EvZiliera in favoarea frumusicei cu spume Ioanei Pulea, pardon, ma scuzati: Lupea (m-am redelectat aseara cu Povestea Pulii a lui Creanga si mi-a scapat, involuntar. Oricum, de fapt, ar putea sa se numeasca bine-mersi Povestea Presei…). Si-atunci ce sa faca, mititica Curlateanu? Ea chiar vroia sa fie milionara, sa aiba si ea un viloi pi la Snagovoi, ca toata presa “buna”, “nu-asa”? Cum nu stia cum s-o faka mai bine, a ales “suna un prieten”. Intamplator, copouan de-al ei, acum umflat cu pompulita lui Plesu in orificiu pana ce-a ajuns ca balonul Dictatorului Hitrelica, de sperie si grifonii de pe faianta din baie, omului i s-a facut si lui mila. Normal, cand o vezi asa ca o curca plouata cu cioculetul ei rujat, mu-mu-mu, doar-doar i-o baga si ei cineva ceva in gurita. Saracuta… Si-uite-asa s-a trezit cu al 24-lea salariu, anual, si “s-a ajuns”,  latifundiariazata si ea, pe undeva, prin fundul Snagovului. Acum, dintr-odata, a prins aripi curculita noastra: executa in dreapta si stanga, de la Parintele Bartolomeu, eviscerat pe viu, pana la, mai nou, Parintele Justin. Si o doare rau soarta Bisericii. Buna coleguta a unui intarziat cu cioc (ma, dar chiar tuturor le place ciocul?) merge pe urmele Papesei societatii civile, Purceluta de aur, si critica bolsevic, pardon!, mensevic, “profunda neadaptare spirituală a unor preoţi la vremurile actuale”. Mai departe, micuta Cecurai, steaua coltoasa a presei proletare, se revolta cu aceeasi manie de avorton iesit din diavol tasmanian corcit cu filo-ungurean: “Până la urmă, Petru Vodă a devenit un fel de stat în statul BOR, un loc unde Constituţia României are infinit mai puţină trecere decât literatura legionară. “Duhovnicul neamului” Iustin Pârvu săvârşeşte slujbe de cununie în absenţa actelor de căsătorie civilă, pentru a vorbi doar de evenimentele devenite publice prin însăşi infatuarea personajelor ce s-au considerat astfel “alese””, scrie fetita cu scamele de la EvZ in “infierarea” ei de ieri careia nu pot sa nu-i admir titlul extrem de inspirat, probabil singurul rand adevarat: Oaza verde de la Petru Voda. Pai ce, vroiai sa fie o oaza maro, ca la GDS? Of, of, of, ce sa-ti fac Mirelusha curca mea!? Inteleg ca singura problema a ei e ca nu sunt un “ales” al “poporului ales”. Micuta Cedeepthroatai se pare ca stie bine, dupa masuratorile facute de operatoarele SIE si SRI pe cai “specifice”. Ca doar, vorba fostilor ei colegi de la Cotidianul, e “Filosemita” sub acoperire. Nu prea mai am ce sa zic. Cele 287 de comentarii de la EvZ spun totul, asa cum o spuneau si cele de la HotNews, care le dadeau atata in gurita deontologilor lui Soros ca le-au si suprimat, democratic. Daca le rad si EvZilierii ca pulifricii de la Hotnews, la gasiti AICI.

Si colega ei de unitate, de la gaoaza* maro (*termen prezidential) a GDS, Sabinuta Fati – nume de cod Maimuta, se intreaba Pentru cine se cântă “Sfântă tinereţe legionară”. Pentru BOR?.  Micuta maimutica transcedentala decreteaza: “Ascunzându-se sub patrafire aurite, dar soioase, după atâtea greşeli nerecunoscute, Biserica Ortodoxă îşi pierde nu doar credibilitatea, ci şi enoriaşii, fiindcă din ce în ce mai mulţi se duc spre alte culte, mai apropiate de realitatea secolului 21.” Cum ar fi Cultul Oazei Maro? Cred ca, raspunsul potrivit sta in intrebarea clasica pe care ar trebui sa si-o puna insa gastii ei de la GDS: Pentru cine trag clopotele, Mi(ti)tica? Oare nu simtiti că va cuprinde frigul si întunericul?

Acum ar trebui sa ma ocup putin de Plesu, dar ma grabesc. Pe scurt, ma bucur ca am lansat o noua tema de dezbatere nationala, din moment ce ocupa si svaiterul cu mucegai adapostit in cutia craniana a “Tulceanului”: Liiceanu, de la Liicheanu si Liigheanu la Filosofeanu. La articolul Dupa ce l-a facut pe Patapievici “pitigoi psihopat” Patriciu sterge pe jos si cu “filosofeanu” Liiceanu. Iar Plesu recunoaste ca a luptat cu regimul comunist “prin mancare” si se vede deja in rai, unde “ii pune pile” lui Michnik. Dumnezeule mare! Plesu raspunde in “Melancoliile” sale scoase sub patronatul lui Patriciu cu: “Nu e treaba mea să mă amestec în antipatiile oamenilor. Nici să-l cocoloşesc pe Gabriel Liiceanu. şi nu mă preocupă veghea războinică a câte unui băieţel inconsistent, care se trezeşte pavlovian din propria sterilitate, oridecâteori miroase a „boierii minţii”. Mă întristează însă reacţia pe cât de pripită, pe atât de radicală a dlui Dinu Patriciu…” Bla, bla, bla. Da, asa e, “Maestre”, ai dreptate! Mai putin la chestia cu “boierii mintii”. Eu am scris “limbricii mintii”!

Dupa care ii plange de mila cocoselului Liiceanu si o da din nou cu persecutia saracutului posesor al lui Marcello si Siegfried pe motiv de “basescianism”. Plesulica se face ca uita ca Liicheanu si-a dat demult demisia din functia de “intelectual cu staif” al lui Basescu. Mai precis, dupa ce Boc a refuzat sa-i reesaloneze datoriile pana la anulare, dupa cum au facut-o toate guvernarile trecute. Atunci, INAINTE DE ALEGERI, Liigheanu s-a declarat “cetateanul invins si obosit de regimul Basescu” si a plecat de la dezbaterea organizata cu Basescu la GDS inainte ca acesta sa-si termine raspunsul pe care i-l adresa, lasandu-l pe presedinte sa se intreba ca prostul: “Domnul Liiceanu a plecat?”. Apoi, mai recent, tot Persecurtatul de la Ateneu s-a “lepadat de Basescu”, in direct la MIX2TV nume predestinat celor doua jucarii stricate. Poate voi reveni asupra celor doi curmanosi.

In the end, my friend, remarc dementa “intelectuala” a lui Tismaneanu, care, dupa ce Michnik l-a facut bolsevic pe Liiceanu pentru a reveni, cu indulgenta, la termenul de mensevic, acum Volodica explica pe blogusorul lui ca e de bine: mensevicii erau baieti buni. Bai, tasmaniene, eu credeam ca doar te prefaci tampit, dar, saracutule, m-ai facut sa-mi fie mila si de tine: tu chiar esti tampit, tampitelule!

PS: Daca tot au cazut in melancolie Plesu si Liiceanu, cele doua doua jucarii stricate ale cui plateste mai bine, ar trebui sa-si aminteasca ca-n orasu-n care ploua de trei ori pe saptamana curvele intelectuale par papusi automate, date jos din galantare… Iata-le:

Toti oamenii… presedintelui Fundatiei Dinu Patriciu

Dupa ce l-a facut pe Patapievici “pitigoi psihopat” Patriciu sterge pe jos si cu “filosofeanu” Liiceanu. Iar Plesu recunoaste ca a luptat cu regimul comunist “prin mancare” si se vede deja in rai, unde “ii pune pile” lui Michnik. Dumnezeule mare!

Se vede treaba ca Patriciu e un om al extremelor. Cand nu actioneaza sub imperiul orgoliului si la ordinele rusilor, si sta si pritoceste cate-un text asa, vreo saptamana, chiar poate fi simpatic. Mai ales cand vorbeste despre piticii lui de gradina, din menajeria “Adeverului”. Adevarul e ca nu stiu ce-l mananca pe Plesu dar este evident ca in ultima perioada se afla intr-o cautare disperata de publicitate, pe toate canalele. Sa pregateasca ceva? Daca da, atunci cred ca Patriciu i-a aratat putin batul, urinandu-se de sus pe Liiceanu, dupa ce l-a gadilat cu morcovul pe Plesu, pana acum. Nu stiu ce parere o avea despre oligarh angajatul lui, “esteticianul si filosoful religiilor” (?!) Andrei Plesu, mai ales cand deja a sters pe jos si cu cel al doilea intim al sau, dupa Patapievici – “pitigoiul psihopat“, mai celebrul Liiceanu alias Liicheanu sau Liigheanu, conform disidentului Dan Petrescu. Sau “micul mensevic”, dupa cum a afirmat Adam Michnik pe scena Ateneului. Oricum, cei doi sunt “neinfricati” si vor ramane impreuna, pentru totdeauna… macar la TVR, pe banii nostri. Eu unul sunt convins ca “rezistentul prin mancare” o sa faca la fel ca si la Basescu: jignit in amorul propriu o sa-si dea demisia chiar azi din Trustul magnatului tupeist. Pai cititi si dvs aici ce a putut sa scrie odiosul lui patron despre tovarasul sau de viata:

Turma si iertarea

de Dinu Patriciu

Din păcate, mulţi intelectuali sunt şi oportunişti şi poartă ca pe un cancer ascuns mentalitatea şi conceptele comuniste.

Există oameni care fac istorie şi oameni peste care trece istoria. Adam Michnik face parte dintre cei dintâi. De aceea poate să ierte, deşi a trecut prin atâţia ani de închisoare politică. În sala arhiplină a Ateneului Român l-am ascultat la începutul săptămânii într-o sclipitoare discuţie cu Andrei Pleşu. Din sală, cineva, un intelectual care se considera de elită, sub pretextul unei întrebări, a încercat să se arate pe sine. Se declara uimit că Herta Müller îl credea trădător pentru că prin scrisul său nu se luptase cu sistemul ca anticomunist ce se presupunea a fi, iar acum se simţea acuzat că ar fi procuror, pentru că în 1990 le ceruse celor care se făceau vinovaţi de colaboraţionism să stea o vreme deoparte.

Adam Michnik i-a demonstrat cu adânc bun-simţ că nu există vini colective. Fiecare plăteşte pentru greşelile lui. Regimurile extremiste au pedepsit în grup pentru simpla apartenenţă. Din respect pentru scrierile preopinentului, Michnik a admis că nu e chiar bolşevic. „E doar menşevic”. Deşi se sculase ca şi coada vacii, verticală uneori, filosofeanul s-a scurs moale şi s-a împrăştiat pe scaunul lui. Dacă tăcea, filosof rămânea în ochii celor de faţă. E o ruşine să fii deştept şi totuşi oportunist. Acum 2.000 de ani l-ar fi lăudat pe băiatul cu focul sau pe cel care şi-a făcut calul senator. Astăzi laudă scroafa cu aptitudini de a se căţăra în copac.

E o ruşine în zilele noastre să judeci oamenii ca turmă. Din păcate, aceasta e una dintre racilele noastre. Din păcate, mulţi intelectuali sunt şi oportunişti şi poartă ca pe un cancer ascuns mentalitatea şi conceptele comuniste. Aşa apare totalitarismul, aşa apare pericolul dictaturii. Ăia sunt hoţi, ăilalţi sunt proşti, ai noştri sunt adevăraţi. Orice grupare are, evident, uscăturile ei. Importante sunt filosofia şi codul etic, conform cărora oamenii se aleg între ei. Democraţia este instrumentul pentru a asigura libertatea individuală. Dacă sunt unii care se adună împotriva oricărei atingeri a libertăţii individuale, aceia sunt cei buni. Nimeni nu-i perfect, dar eu sunt liber să aleg răul cel mai mic. Desigur, pentru asta trebuie discernământ. Trebuie să-l deosebeşti pe hoţul care strigă „hoţii” de unul care mai îmbracă şi tricouri cu Che Guevara, furat de miturile stângii. Ele au transformat un bandit într-un erou romantic…. (restul nu mai e important – nota mea)

Practic, Liiceanu si-a luat-o singur, a doua oara, tot pe scena Ateneului, si tot vrand sa se dea “disident”. De senzatie! Vezi si Cum l-a umilit Herta Muller pe Liiceanu la scena deschisa in conferinta de la Ateneu ridiculizand si criticand falsa disidenta a intelectualilor tip Patapievici, Plesu sau Brucan. VIDEO


Ce mai e haios? Ca Plesu ii pregatea venirea lui Adam Michnik si i(s)i facea oleaca de promo fara P in Adevarul gresindu-i maxima cu “Nu exista socialism cu fata umana ci doar totalitarism cu dintii sparti” in…. “anticomunism cu fata umana” (adica isi facea un mini-autoportret). De coma! Vezi citatul real pus pe Arhitectura in timpul Fenomenului Piata Universitatii si raderea lui Plesu pentru ultra-ingamfare si ticalosie in Mortul frumos, Cristian Paturca, si viul urat, Andrei Plesu. “Mai bine mort decat comunist!” versus dubitativul “Cum trebuie sa arate anticomunismul?”

Despre ce e vorba, de data asta? Cititi si ingretosati-va singuri:

Dialog Pleşu-Michnik: Cum să îi ierţi pe comunişti

de Gabriela Lupu

Două minţi strălucite, Andrei Pleşu şi Adam Michnick, au purtat luni seara, la Ateneul Român, un dialog pe tema rezistenţei prin cultură, a dizidenţei şi a anticomunismului.

În prima parte a întâlnirii s-a făcut referire la precedenta conferinţă de la Ateneu, la faimoasa întâlnire dintre Herta Muller şi Gabriel Liiceanu. „Cu puţin timp în urmă pe locul pe care stai tu, Adam, era Hertha Muller, iar pe scaunul pe care stau eu era Gabriel Liiceanu. Eu stau pe locul victimei pentru că, pe scurt, Herta Muller ne-a certat. Ea era supărată pe noi pe motiv că intelecutalii nu au făcut destul sub comunism, că prin simpla lor retragere s-au făcut părtaşi la regim”, a spus Pleşu care l-a introdus astfel pe Adam Michnik în polemica Muller-Liiceanu pe tema disidenţei sau non-disidenţei intelectualilor români sub comunism.

Pleşu: „Am rezistat prin umor, am rezistat prin mâncare”

(more…)

Sa ne mai si distram: Liiceanu, in consonanta fenomenologica profunda cu Dorelii. VIDEO

Liiceanu, mai sarac cu trei milioane de euro fata de anul trecut, cand Humanitas a facut 10 milioane de euro

Grupul Humanitas, care reuneste Editura Humanitas, Humanitas Fiction, societatea de difuzare Librariile Humanitas si Humanitas Multimedia, a finalizat anul trecut cu o cifra de afaceri de 7 milioane de euro, fata de aproape 10 milioane de euro anul anterior, potrivit oficialilor companiei.

“Anul trecut a fost un an extrem de complicat. Am facut restructurari la nivel de grup pentru a ne adapta la conditiile din piata si pentru a eficientiza activitatea”, a declarat Nicolae Ciurea, presedintele consiliului de administratie al societatii Librariile Humanitas.

Aproape jumatate din incasarile grupului controlat de scriitorul Gabriel Liiceanu sunt generate de editura Humanitas. Alaturi de Liiceanu, care detine 88% din titlurile grupului, alti actionari importanti sunt Mihaela Maria Korne (cu 3%), societatea Librariile Humanitas si alti actionari persoane fizice.

Printre masurile care s-au luat anul trecut se numara inchiderea unei librarii din Pitesti si mutarea a doua alte librarii din Cluj-Napoca si Galati pe suprafete mai mari, potrivit datelor companiei. In Monitorul Oficial din 8 martie aparea informatia potrivit careia la sfarsitul anului trecut au fost desfiintate si radiate din Registrul Comertului sapte puncte de lucru ale Librariilor Humanitas. Oficialii companiei au explicat ca este vorba doar de o singura inchidere a unui punct de lucru, respectiv inchiderea unitatii din Pitesti.

“Piata de carte a fost afectata in 2009, atat editurile au simtit efectele crizei, cat si librariile. Vanzarea cartilor impreuna cu ziare la chioscuri a fost unul dintre factorii care au dus la scaderea vanzarilor din librarii”, a spus Ciurea.

(more…)

ADRIAN MARINO: In regimul comunist Plesu si Liiceanu au avut stagii in Germania mult mai lungi decat ale mele. Manolescu la fel

Volumul de memorii al lui Adrian Marino, „Viaţa unuiom singur”, care va apărea la începutul lunii martie la EdituraPolirom, naşte deja controverse şi dispute în lumea literară. Şi astapentru că Adrian Marino pune la index personalităţi marcante precumAndrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, dar şi George Călinescu sau ConstantinNoica. Unul dintre capitolele controversate ale volumului se referă la călătoriile în străinătate înainte de 1989.


„Resimţeam, în permanenţă, aceste «plecări», ca pe o reală şi uneori chiar gravă «culpabilizare».
Ceea ce mă irita şi mă jignea, mai ales, era dubla măsură cu care eramjudecat, bârfit, suspectat etc. În definitiv, şi alţi foşti deţinuţipolitici călătoreau: Ovidiu Cotruş (de nu ştiu câte ori). Dar şi Al.Zub a fost bursier Humboldt. Sergiu Al George a ajuns chiar şi în…India. Dar N. Balotă, cu întreaga familie, când toţi lectorii plecausinguri? Fiul său, la vârsta serviciului militar, nu s a întors în ţarăşi… nu s a întâmplat nimic. 

Şi nimeni nu s a scandalizat. Şi pe bunădreptate. Ca şi în cazul G. Liiceanu şi Andrei Pleşu, şi ei bursieriHumboldt, cu stagii în Germania mult mai lungi decât ale mele. N.Manolescu a fost în Franţa, înainte de 1989, cel puţin tot de atâteaori cât mine. Iar în SUA a fost de două ori, chiar înaintea mea. Ceeace nu l a împiedecat să mă atace violent şi insultător, după 1989,tocmai din acest motiv. Mi a fost foarte uşor să demonstrez (înDreptatea) că, în două împrejurări, el a fost în străinătate, înperioada incriminată, chiar… împreună cu mine. Aş putea continua multşi bine acest pomelnic (a făcut, de pildă, cineva lista completă abursierilor de la Iowa?). (…) Mulţi, de fapt, călătoreau, ca şi mine.Cartea albă a Securităţii dă şi numărul, aproape incredibil, de 800.”
www.cotidianul.ro 

NISTORESCU despre BASESCU si saltul peste bord al "intelectualilor de lista": Drama lui Mircea Cărtărescu (& Comp)

În nebunia asta electorală, zăbovesc pentru un singur articol asupra unei ştiri de ultimă oră. Scriitorul Micea Cărtărescu nu-l mai susţine pe Traian Băsescu! Dramă naţională! Sau mare brînză! Nici cu Cărtărescu, cu Patapievici, cu Liiceanu şi cu Mihăieş şi nici fără ei Traian Băsescu nu ar fi făcut nici mai mult şi nici mai puţin! Cu Consiliu General la Capitală, cu scriitori sau fără în jurul Preşedinţiei, cu Guvern ascultător sau cu unul împotrivă, Traian Băsescu ar fi prestat cam la fel. Asta este anvergura personalităţii sale (observaţi că nu o calific). Mai exact spus, atîta poate! De altfel, şi Mircea Cărtărescu ajunge la aceeaşi concluzie: „Am văzut că nu poate face nimic. Pînă acum şi-a epuizat şi strategia, şi programul”. Adică Traian Băsescu n-a izbutit să facă nimic împotriva corupţiei, n-a izbutit să dea în vileag oamenii importanţi şi atrocităţile Securităţii, n-a izbutit să consolideze instituţiile statului şi nici să sporească prestigiul extern al României. În schimb, l-a decorat pe Mircea Cărtărescu şi l-a făcut un fel de prim scriitor în viaţă al României contemporane! Ceea ce, în ciuda numărului de cărţi tipărite, în ciuda multiplelor traduceri în nenumărate limbi, pe banii din bugetul statului, în ciuda decoraţiei şi a premiilor primite (multe dintre ele în cadrul unui schimb de onoruri în interiorul găştii literare), nu este! N-ai cum să fii mare scriitor român (necum laureat al Premiului Nobel) dacă în 20 – 30 de pagini de text scriitura ta nu trădează nici o sclipire! Şi-i iau mărturie pe toţi cei care vor să facă o încercare. Îmi pare rău, exact ca în cazul H. R. Patapievici! Citiţi opera sau măcar 20 – 30 de pagini şi pe urmă judecaţi singuri! Din acest punct de vedere, rivalul său la onoruri, Traian Radu Ungureanu, chiar şi în cronicile sportive, îl bate de la o poştă. Are o scriitură cu cîteva clase peste!
Sînt gata să recunosc că s-ar putea să-mi lipsească antenele pentru depistarea unui Proust contemporan, care miroase a Minulescu. De asemenea, sper că păcatul meu să nu conteze în nici un fel în stabilirea eternităţii lui Mircea Cărtărescu. Problema mea nu este arta lui. Nu eu îi fixez dimensiunile. Şi nici adversarii săi, necum criticii săi de casă sau băieţii din gaşca de susţinători ai lui Traian Băsescu! Timpul îi va da lui Mircea Cărtărescu locul potrivit. Succesul său în materie de vînzări n-are nici o legătură cu un posibil capitol într-o istorie a literaturii române, scrisă peste trei – patru decenii!
Pe mine mă preocupă doar uşurinţa cu care Mircea Cărtărescu se delimitează de Traian Băsescu, după ce o vreme l-a susţinut cu entuziasm (începînd din zilele în care acesta îşi bătea joc de Parlamentul României). Acum se leapădă de el pentru că „nu poate face nimic” şi pentru „alianţa cu PSD”. Altfel, personajul era merituos, demn de sprijin din partea tuturor intelectualilor (mai ales a celor dornici de dregătorii). Evident, Traian Băsescu merita susţinut în primul rînd pentru meritul de a fi fost primul care a condamnat comunismul (neavînd nici o importanţă dacă operaţiunea a fost efectuată de un informator notoriu şi de un ofiţer de securitate acoperit). Apoi sprijinul intelectualilor trebuia acordat şi pentru muşchii de oţel în combaterea corupţiei, muşchi cu care preşedintele n-a putut să culeagă nici măcar flori de tei! Aş putea să întocmesc o listă lungă de alte „merite” care ar fi putut să-l trezească pe Mircea Cărtărescu. E treaba lui că s-a păcălit! Problema mea stă însă în uşurinţa cu care un scriitor român îşi imaginează că dispar servituţile, limbile şi susţinerile voluntare (pe el nu l-a obligat nimeni să se prostitueze). L-a susţinut doi ani (între timp poeto-eseisto-romancierul a mai făcut ceva muşchi) şi l-a părăsit ca pe o vrabie.
„Nu poate face nimic”, a conchis scriitorul! Mă tem că nici Mircea Cărtărescu, nici Mircea Mihăieş, nici H. R. Patapievici şi nici Gabriel Liiceanu nu mai pot face mare lucru pentru a se despărţi de „opera” lui Traian Băsescu!

Cornel Nistorescu

ROMOSAN despre cum l-au pacalit pe BASESCU "intelectualii de lista" Plesu, Liiceanu, Patapievici si picolii lor: Filosofii-ospătari față cu recesiunea

Traian Băsescu are o îngrijorare. Se împuţinează ospătarii. Să-l înţelegem. Între Biserică, Şcoală, Bibliotecă şi Cîrciumă, Băsescu va alege întotdeauna Cîrciuma. Şi Traian Băsescu mai are o îngrijorare: se înmulţesc periculos filosofii. Aici se înşală grav. Din cei trei („avem trei filosofi de serviciu în România”, zice Mircea Dinescu) care primiseră autorizaţia instituţiei tutelare să presteze public filosofia n-a mai rămas nici unul care să nu-şi fi pus şorţuleţul alb şi şervetul de ospătar.
Primul, fiind şi cel mai talentat dintre cei trei, a servit discret la cîrciuma din dealul Cotrocenilor. E vorba, bineînţeles, de Andrei Pleşu. Filosoful-ospătar a acceptat cu distincţie în 2005 postul de consilier. În subordinea directă a jupîniţei Elena. A fost totuşi un exces şi, pînă la urmă, a cedat nervos. Patapievici, ultimul venit între maeştrii cîntăreţi – pardon, între filosofii-ospătari – şi-a pus şi el de la început şorţuleţul corespunzător. Plus un papion. Şi nu şi le-a mai scos pînă astăzi. Deh, a fost numit şef peste Restaurantul găştii subintitulat filosofic Institutul Cultural. Serveşte mai ceva ca meşterul Apostol la Capşa pe vremuri. Un desăvîrşit filosof-ospătar. Al treilea filosof cu autorizaţie, Liiceanu – un caracter mai irascibil – serveşte şi el, dar numai la ocazii solemne, în acord cu natura sa: în Piaţa Universităţii, la tîrguri de carte, în campanii electorale. Dar serveşte la greu.
Desigur, mai există şi ceilalţi băieţi, picolii. Sînt mulţi şi sînt plasaţi în puncte strategice. Dar e greu să-i identifici pe toţi şi să poţi face astfel un pomelnic exhaustiv. Totuşi, cîţiva s-au detaşat din pluton: Mircea Mihăieş, Traian Ungureanu, Cristian Preda, Sever Voinescu şi destui alţii. Cu toţii sînt filosofi-ospătari în devenire. Aşteaptă autorizaţia. Care s-ar putea să nu vină niciodată, iar ei să rămînă pentru totdeauna picoli.
Emil Constantinescu, care a fost un preşedinte infinit mai onorabil decît Traian Băsescu, îi invita ieri pe intelectuali să se elibereze de „fascinaţia bădăranului” şi să scape urgent de „răul absolut” pe care l-a identificat cu actualul preşedinte. Soarta sa tristă de Don Quichote va face că, nici de această dată, nu-l va auzi nimeni.
Oare vizita televizată pe care i-a făcut-o Întîiul Client al ţării Primului ei Ospătar, măreţul Emil Boc, la Cîrciuma din Piaţa Victoriei, să fi avut scopul de a-i stresa pe bancherii şi pe investitorii occidentali prezenţi în România sau interesaţi de ea? În orice caz, reuşita e totală: a mai dat o lovitură de cîteva miliarde economiei româneşti. Dar originalul preşedinte român nu e la prima încercare. Nu a dat el foc portului Rouen, în Franţa? Şi nu a reuşit el să facă dispărută flota României? România? Frumoasă ţară…

Petru Romosan

NISTORESCU despre seful HUMANITAS – vechea Editura Politica si seful ICR-noul PCR plus gasca GDS-KGB: „Canalie de facto”- H.R. Patapievici

Filosoful îmbîrligat a provocat un tărăboi cumplit. Culmea este că nici el nu ştie de ce. După ce ani buni a fost socotit o minte luminată, o speranţă, o referinţă morală, el s-a trezit supus unei re-examinări necruţătoare ce tinde a deveni nimicitoare. Cînd Iosif Sava ni-l recomanda cu căldură, românii îl credeau pe Iosif Sava, convinşi că ştie el ce spune. Articolele şi cărţile lui H.R. Patapievici erau prea sofisticate şi de aceea mai toţi cititorii lui Patapievici s-au lăsat păgubaşi. Cînd acelaşi filosof a fost luat în braţe de tandemul Pleşu-Liiceanu, românii l-au socotit de îndată egalul acestora. Şi la operă şi la caracter!
Ani întregi, lumea a luat de bune spusele lui H.R. Patapievici fără a le cîntări cu atenţie. Cumpăra cărţile şi le aşeza în bibliotecă, fără a le parcurge şi fără a ajunge la sfîrşitul uneia dintre ele. Eu unul nu m-am dat în vînt după producţia sa intelectuală. Nu este pe gustul meu, scrie greoi şi contorsionat. I-am cumpărat însă toate cărţile, fiind şi eu unul dintre cei care s-au păcălit straşnic. De fiecare dată, după primele pagini, am renunţat la lectură, iar cînd am dat peste cîteva rînduri pe post de recomandare la privire şi meditaţie, publicate pe foaia de gardă a unui album foto, am rămas şocat. Parcă erau opera unui copil cretin, nu a unui filosof instalat confortabil în fotoliul de înţelept al neamului.
Spre Patapievici am întors capul mai atent abia cînd el a coborît de pe soclul iluzoriu de clasic în viaţă la rolul de ţuţăr politic al lui Traian Băsescu. S-a aruncat într-o luptă ce părea una de idei şi care încet-încet s-a dovedit a fi doar forma de manifestare a unei „canalii de facto”. Biografia sa plină de suferinţe politice se dovedeşte a fi o scorneală. Cel care huiduia de mama focului din balconul parlamentului atunci cînd Traian Băsescu citea Raportul de condamnare a comunismului (provocat şi de Apelul iniţiat de Sorin Ilieşiu, Apel pe care, de bună credinţă şi fără să ştiu ce pregătea, l-am semnat şi eu) era totuşi un beneficiar al acestuia.
Horea Roman Patapievici şi Vladimir Tismăneanu nu aveau acoperirea morală de a fi membrii comisiei de redactare a unui asemenea document, necum să stea în fruntea unei asemenea operaţiuni. În panseurile sale imbecile, Patapievici scria cîndva despre român: „Canalie de facto, românul este un colaboraţionist bovarizat de ipocrizia aspiraţiei la disidenţă”. Şi Tismăneanu, şi Patapievici nu sînt decît „canalii de facto”. Şi ei, şi părinţii lor, după ce au pus osul şi mintea la consolidarea comunismului, au dorit să pară şi victime ale acestuia.
Lui Patapievici, anticomunismul a început să-i aducă şi burtă, şi funcţii. Pîrlitul de asistent universitar din anii ’90 a sărit ca titular de curs la Filosofia ştiinţei (unii zic că ar fi chiar conferenţiar, deşi nu are doctoratul) la Facultatea de Filozofie din Bucureşti, a ajuns şi director la Institutul Cultural Român, iar nevasta lui, cea care a condus catastrofal finanţele Editurii Humanitas (vezi datele Ministerului Finanţelor, cu reeşalonări cu tot!), a promovat repede în ierarhia profesională, devenind nu demult consilier al guvernatorului BNR (unde tatăl lui Patapievici, după servicii aduse sovieticilor la Viena, s-a înţepenit şi el ca unul dintre directori!). Cu o sută de milioane de la BNR, cu lefuri, premii şi drepturi de autor de la îndatorate edituri, Casa Patapievici începe să arate altfel şi să trădeze beneficiile de pe urma slugărelii politice.
„Canalia de facto” emite mereu judecăţi importante, fiind autorul uneia absolut penibile. El socoate că ziua poate fi şeful Institutului Cultural Roman, iar seara îl poate pupa în fund, apăra şi justifica în ce face pe patronul său şi la propriu şi la figurat. L-am numit pe Traian Băsescu. Un atare comportament a determinat o relectură şi o reprivire la rece a operei şi biografiei sale. Părerea mea este că examenul critic al impostorului e pe cale să determine şi o relectură a cuplului Pleşu – Liiceanu!
Ce vrea Patapievici? Se plînge de un linşaj mediatic şi vrea ajutor din partea instituţiilor statului şi a înţelepţilor de rasă, mai ales din partea celor care îl admiră şi-l susţin fără să fie capabili să-i citească patru-cinci pagini de carte. Cum se apără directorul ICR de propoziţiile cretine din propria-i operă? Cică nu-l mai reprezintă! „Canalie de facto”, Patapievici vrea să ascundem sub preş enormităţile pe care le-a scris despre români, România şi istoria naţională. Nu pentru că i-ar fi ruşine, nu pentru că a terfelit imaginea unui popor ce pare a-i fi cu totul străin, ci pentru că textele sale, ca un scuipat pe obrajii României, îl încurcă în raport cu slujba pe care o deţine şi la justificarea banilor pe care îi încasează.
Parafrazîndu-l pe H.R. Patapievici ( „mă simt personal jignit de prostia băşcălioasă, de acreala invidioasă, de stridenţa de ţoapă a acestei populaţii ignare. Fondul ultim al substanţei naţionale româneşti este inadecvarea. Privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării”) aş putea spune şi eu: mă simt personal jignit ca un căcănar cu tupeu, autor al unor panseuri fără logică, să bată cîmpii pe seama poporului său şi apoi, pe banii acestuia, să conducă operaţiuni de reprezentare în lume şi tot el să-i dea lecţii şi note de bună purtare!
P.S. Le rog pe toate coniţele şi pe toţi studenţii care se dau în vînt după filosoful scribaci şi îmbîrligat să se supună mai întîi unei lecturi a „Omului recent” şi a volumelor „Zbor în bătaia săgeţii” şi „Cerul văzut prin lentilă”. Dacă, la sfîrşit, rămîn cu aceleaşi convingeri, le sugerez prieteneşte să continue sau să consulte un psihiatru!
Cornel Nistorescu
Foaia Transilvana

ROMOSAN despre PACEPA, zis Sobolanul: Ciorbă reîncălzită: Pacepa, Liiceanu, Lucia Hossu-Longin (plus Tismaneanu)

Pacepa, zis Şobolanul. Colegii săi securişti l-au poreclit Şobolanul. Pentru că avea obrajii plini de coşuri care miroseau urît, miroseau a şobolan. I se impută moartea unor disidenţi sîrbi în fostul hotel Dorobanţi, actualul Howard Johnson. I se impută lui personal, şi nu Securităţii în general. Şi cei care-l ridică în slăvi (Liiceanu e ultimul), şi cei care-l atacă (mai ales ofiţerii fostei Securităţi) vorbesc inevitabil despre trădare. Pacepa regretă cei 27 de ani în solda Securităţii. Lucia Hossu-Longin regretă cam douăzeci de ani dedicaţi propagandei comuniste.

Ce regretă Liiceanu vom afla în următorii ani. Triada Pacepa – Liiceanu – Hossu-Longin : sacul şi-a găsit peticul. Cine e sacul şi cine e peticul nici nu mai contează. Lucia Hossu-Longin îşi permite să-l atace pe regretatul Mihai Pelin – cercetarea lui despre trădătorul Pacepa e la îndemîna oricărui om de bună-credinţă. Cît a trăit Mihai Pelin, Lucia Hossu-Longin, ca orice laş, nu a îndrăznit să-l atace. S-a mulţumit să banalizeze memoria foştilor deţinuţi politici (printre alţii, Corneliu Coposu şi Elisabeta Rizea) cu vocea ei monotonă, de maşină de tocat carne, de lucrător de nădejde în televiziunea comunistă.

După ultimele informaţii de la Washington, Pacepa ar trăi şi ar fi doar un instrument în mîna mişcării neoconservatoare din SUA, cea aflată în spatele fostului preşedinte George W. Bush şi a fostului vicepreşedinte Dick Cheney. Comunitatea de informaţii din America nu-i mai acordă fostului securist din România nici o atenţie: e o murătură de mult expirată, şi deci urît mirositoare. Un şobolan. Într-o carte de memorii din 2008 a colonelului în retragere Stelian Octavian Andronic sînt propuse trei ipoteze în legătură cu defectarea lui Ion Mihai Pacepa. Iată citatul din “36 de ani în serviciile secrete ale României”:

«1. Pacepa a fost recrutat de nemţi pe cînd se afla la post în RFG, lucrînd sub acoperire, la reprezentanţa noastră din Köln. Ulterior a fost preluat de americani * CIA l-a preluat deci de la nemţi, avînd în vedere poziţia sa destul de importantă în cadrul serviciului încă din acea perioadă.
2. Fugarul s-a implicat încă de cînd se afla la post în RFG, dar mai ales ulterior, cînd a deţinut înalte funcţii în stat atît pe relaţia vest-europeană, cît şi pe cea asiatică, în special arabă, în operaţiuni ilegale, de tip mafiot, din care a obţinut şi importante profituri materiale personale. A fugit din ţară pentru a scăpa de o arestare iminentă sau, cel puţin, presupusă de el a fi iminentă.
3. După unii, Pacepa a fost încă de la început agent al KGB-ului infiltrat la noi şi sprijinit de sovietici să urce treptele pînă la nivelul cel mai înalt – parcurs impresionant pentru cel ce fusese iniţial un ilustru necunoscut. Cînd KGB-ul a considerat că agentul său a devenit o momeală destul de apetisantă pentru americani, l-a aruncat în atenţia CIA, care l-a primit – «pe nemestecate» – cu braţele deschise şi cu toate onorurile acordate transfugilor consideraţi importanţi. KGB-ul a realizat astfel o dublă mare lovitură : pe de o parte, l-a torpilat serios pe Ceauşescu, care stătea în gît Moscovei, iar pe de altă parte, şi-a infiltrat agentul în stomacul inamicului permanent, care l-a şi înghiţit, dar nu ştim dacă l-a mestecat sau nu. Oricum, pentru KGB era arhisuficientă şi realizarea primei lovituri, căci Ceauşescu era în ochii săi un instrument periculos în mîna Vestului, care îl considera copilul minune al Europei de Est şi îl primea cu toate onorurile. Or, Moscova dorea cu orice preţ compromiterea lui Ceauşescu în ochii Occidentului, îndeosebi ai Americii.
Această ultimă variantă are şi meritul de-a explica în mare măsură misterul promovării excepţionale a lui Pacepa în ierarhia comunistă de la Bucureşti, unde sovieticii aveau destui oameni de încredere apţi să dea o mînă de ajutor la infiltrarea unui agent important în cercurile înalte ale puterii. Pentru că este greu de presupus că americanii aveau în acel timp la Bucureşti suficiente şi competente forţe pentru a-l ajuta pe fugar să urce într-un timp atît de scurt pe trepte atît de înalte.»

Ce i-a determinat pe Liiceanu şi pe Lucia Hossu-Longin să-i facă o asemenea promovare Şobolanului rămîne de aflat. Dacă alegem corect una dintre variantele propuse de Stelian Octavian Andronic, lucrurile încep să se clarifice. În urmă cu cîţiva ani, cei doi nu ştiau nici ei cît de buni prieteni sînt. Iată ce spunea Gabriel Liiceanu despre Lucia Hossu-Longin în 1998 : «Mi-am pus întrebarea cum se poate ca autorul unui asemenea film (Memorialul Durerii – n.r.) să aibă tipuri de comportament atît de discutabile moral şi mi-am adus aminte că viaţa ei e mult mai complicată decît ne imaginăm noi. […] şi că poate între autoarea Cîntării României, de dinainte de 1990, Lucia Hossu-Longin sau a unor elogii aduse cuplului prezidenţial de atunci şi autoarea Memorialului Durerii poate să existe o legătură, poate că acest Memorial al Durerii este doar o cîntare a României». Şi ce îi răspunde Lucia Hossu-Longin lui Liiceanu, «un perpetuu candidat la preşedinţia Televiziunii Române», care «a asemuit Memorialul Durerii cu o Cîntare a României pe invers»? Iată ce: «În timp ce eu o descopeream pe Elisabeta Rizea, Liiceanu, i-a dat la topit cartea pentru că nu se vindea. Aşa a făcut şi cu Paul Goma. »

Ciorba reîncălzită Liiceanu – Hossu-Longin are de data asta şi ceva carne de Şobolan…

P. S. Lucia Hossu-Longin vrea să ocupe în CNSAS locul rămas vacant prin dispariţia lui Constantin Ticu-Dumitrescu. Iar pentru asta îl fugăreşte pe deja stresatul prim-ministru Boc. Se repetă istoria cu Andrei Pleşu şi Mircea Dinescu, foşti membri PCR instalaţi inexplicabil în Consiliu împotriva unei precizări explicite a legii de funcţionare a acestei instanţe ?

Petru Romosan

„CURVA“ Pacepa – Tismaneanu: Afacerea Trădării (IX). Şeful cadrelor Securităţii staliniste „l-a acoperit“ pe Pacepa

„Curva“ Pacepa – afacerea trădării (IX)

Scris de George Roncea (foto)
Ziarul „Curentul“ continuă prezentarea opiniilor foştilor colegi ai adjunctului şefului Departamentului de Informaţii Externe, Ion Mihai Pacepa, cu privire la „defectarea“ fostului consilier al familiei Ceauşescu.
Pe parcursul acestei luni, cånd s-au împlinit 30 de ani de la momentul „rebrănduirii“ lui Pacepa, publicaţia noastră trece în revistă elemente şi date inedite ale „dosarului Pacepa“, cu concursul Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Serviciul de Informaţii Externe şi al redactorilor revistei de specialitate „Periscop“, editată de membrii Asociaţiei.
Menţionez că titlul acestui extins material dedicat celui supranumit „Curva“ Pacepa este inspirat de o sintagmă care nu îmi aparţine, deşi subscriu calificativului, termenii descrierii lui Pacepa aparţinånd unuia dintre cei mai influenţi şi mai importanţi jurnalişti americani, David Binder, veteran al jurnalismului american de elită, specialist în intelligence, apropiat al familiei Bush.
În episoadele următoare, istoricul şi cercetătorul Arhivelor CNSAS, dr. Liviu Ţăranu, oferă perspectiva unui investigator scufundat în documentele Securităţii, autor al volumului „Ion Mihai Pacepa în dosarele Securităţii 1978-1980“, lucrare ce cuprinde 132 de documente preluate din dosarul anchetei, coordonate la vremea aceea de generalul Iulian Vlad. Materialul face parte din selecţia „Dosarului Pacepa“, realizată de redactorii revistei de specialitate „Periscop“, editată de membrii Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Serviciul de Informaţii Externe. (George Roncea)

Controversa „cârtiţă“ sau „defector“ de circumstanţă

În timpul pregătirilor pentru vizita lui Nicolae Ceauşescu din Statele Unite ale Americii, în aprilie 1978, la întâlnirea care avusese loc între Ion Mihai Pacepa şi J. Knight, şeful Serviciului Secret american, acesta din urmă i-a mulţumit pentru băuturile primite cadou. Ion Mihai Pacepa i-a răspuns că i-ar face plăcere să-i ofere posibilitatea să le bea şi pe teritoriul românesc, exprimându-şi speranţa că îl va reîntâlni în România în 1979-1980, cu prilejul unei eventuale vizite de răspuns a preşedintelui SUA.
Referindu-se la acest episod, şeful rezidenţei româneşti din SUA, lt. col. Gh. Ioniţă, descria astfel evoluţia comportării lui I.M. Pacepa în timpul vizitelor în SUA: „în timpul vizitei la nivel înalt din noiembrie-decembrie 1973 a dat dovadă de spirit activ, energie, iniţiativă, optimism; vorbea cu elan de vizită şi de activitatea din ţară; cu prilejul vizitei din 1976 s-a arătat mai puţin activ şi energic, vorbea mai puţin despre activitatea noastră practică şi social-economică din ţară; în vara anului 1977 părea şi mai obosit decât în 1976, mai puţin entuziast. Într-o discuţie a afirmat că este realmente obosit, că nu ştie dacă va mai trăi mult dacă va munci tot aşa de mult, că ritmul de muncă din ţară este foarte accelerat, ceea ce îi oboseşte pe oameni; în martie-aprilie 1978 arăta obosit de-a binelea, în timpul vizitei fiind lipsit de iniţiativă şi energie, de fermitate şi orientare atunci când discuta cu americanii problemele vizitei la nivel înalt.
Astfel, în seara demonstraţiei ungurilor iredentişti din New York, Pacepa, în loc să vină cu propuneri prin care să ceară răspândirea demonstranţilor, el îşi freca faţa cu mâinile, asuda şi punea doar întrebări, care nu concordau cu experienţa şi funcţia sa“.
Gh. Ioniţă considera că, la finele vizitei, Ion Mihai Pacepa plecase din SUA cu sentimentul de teamă că ar putea fi sancţionat pentru că nu a putut evita organizarea demonstraţiei.
Colonelul Titu Simon, ofiţer de informaţii al DIA, autor al volumului „Din culisele serviciilor secrete româneşti: Pacepa, quo vadis“, susţine că Ion Mihai Pacepa era agent dublu încă din anii ’60. Ambii lucraseră împreună la Frankfurt/Main, de unde Titu Simon susţine că trimisese în ţară rapoarte şi semnale de alarmă asupra activităţilor dubioase derulate de colegul său. Încă din acel moment, în încercarea de a-şi întări relaţiile cu oameni influenţi din nomenclatura PCR, Ion Mihai Pacepa oferea „mici cadouri“ şi reuşea să-şi asigure protectori la vârf.
Asupra momentului trădării generalului s-au făcut mult timp speculaţii, multe cadre din conducerea Departamentului de Informaţii Externe fiind convinse că această trădare avusese loc nu cu mult timp înainte de fuga în Occident.

Anchetat pentru delapidare

În schimb, cel care fusese desemnat la conducerea DIE, în martie 1978, ca succesor al lui Nicolae Doicaru, respectiv Alexandru Dănescu, în şedinţa colegiului MI din 25 decembrie 1978, era convins că trădarea era mult mai veche şi avea în vedere următoarele elemente: Ion Mihai Pacepa fusese implicat personal într-un act de trădare în anii 1958-1959 în cazul Horobeţ-Ciuciulin, menţionat cu detalii în documente întocmite în acel moment, dar şi ulterior.
Tot atunci, Ion Mihai Pacepa a fost învinuit şi anchetat pentru acte de delapidare, respectiv a 30.000 DM, pentru ascunderea cărora au fost distruse unele documente. În acest caz, cercetarea faptelor se încheiase şi se aprobase scăderea valutei în contul statului. Dar era important de reţinut că la întoarcerea din misiunea de la Frankfurt/Main, în 1959, Ion Mihai Pacepa a venit cu un autoturism Mercedes nou (nici în nomenclatură nu erau prea mulţi care să-şi permită acest lux).
În aceeaşi şedinţă a conducerii MI, şeful Departamentului Securităţii Statului, Tudor Postelnicu, răspundea speculaţiilor privind momentul defectării: „Numai spre informarea dv. aş vrea să vă spun că trădătorul s-a aflat în slujba organelor de spionaj de aproape 20 de ani“. Acelaşi demnitar amintea de gravele probleme de dosar pe care le avea Ion Mihai Pacepa încă de la încadrarea sa în Securitate, susţinând că în ultimii 10-11 ani din documentele de cadre ale acestuia, treptat, au dispărut cele care menţionau probleme deosebite.

Şeful cadrelor Securităţii staliniste „l-a acoperit“ pe Pacepa

Încadrarea în Securitate şi ascensiunea lui Ion Mihai Pacepa, care avea câteva probleme la dosarul său de cadre, au fost posibile, potrivit generalului Ionel Gal, în urma falsificării datelor biografice şi a prezentării lor deformate de către Ion Mihai Pacepa în autobiografiile şi chestionarele pe care acesta le-a completat de-a lungul timpului. Adjunctul şefului spionajului românesc avea un trecut care nu era deloc de natură să-l ajute în a urca pe scara socială: fusese înscris în organizaţia de tineret a PNL, participase la unele manifestaţii anticomuniste, semnase o adeziune la YMCA (Young Men’s Christian Association) şi frecventase Biblioteca Americană din Bucureşti. Potrivit canoanelor politice ale vremii, toate acestea îi refuzau din start orice posibilitate de admitere atât în Securitate, cât şi în PCR.
Dosarul său de cadre nu a fost însă verificat datorită relaţiei pe care tatăl lui Ion Mihai Pacepa a avut-o cu Alex. Demeter, şeful cadrelor Securităţii în anii ’50. Ulterior, superficialitatea sau alte considerente au făcut ca declaraţiile iniţiale despre biografia acestuia să rămână bătute în cuie. Referatul de cadre făcut la încadrarea în Securitate, în 1951, îl prezenta ca pe un tânăr cu origine modestă, muncitor, cu rezultate bune la învăţătură, membru al UTC, un om în care se poate avea încredere politică având frumoase perspective de afirmare.
La intrarea în partid, aceste consideraţii au fost preluate integral fără a mai fi verificate. Totuşi, în momentul în care Ion Mihai Pacepa a fost propus ca prim-adjunct al şefului DGIE, funcţie care intra în nomenclatura CC al PCR, Secţia de cadre de la CC a făcut verificări mai serioase şi a descoperit versiunea reală a biografiei generalului, drept urmare finalizând referatul de cadre cu concluzia că „NU prezintă încredere politică de a fi promovat în funcţie de răspundere“. În pofida acestei concluzii, Ion Mihai Pacepa a fost promovat în funcţie şi înaintat la gradul de general, referatul fiind modificat ulterior prin dispariţia miraculoasă a cuvântului „NU“, fără a fi cunoscută identitatea celui care a operat această schimbare.
(va urma)

„Curva“ Pacepa – afacerea trădării (IX)
Curentul – luni, 27 iulie 2009

Powered by WordPress

toateBlogurile.ro

customizable counter
Blog din Moldova