Scris deDr. Liviu Turcu Scandalul provocat de difuzarea publică a conversaţiei lui Sorin Roşca Stănescu şi Bogdan Chirieac cu Cătălin Macovei, şeful Agenţiei Naţionale de Integritate (ANI), oferă opiniei publice, la aproape 20 de ani de la abandonarea fostului regim, ocazia de a evalua direct şi fără intermediari cam care este „starea de fapt“ a Romåniei de azi. Asta pentru că, în pofida aparenţei, nu este vorba doar de un scandal izolat, cu iz particular, ci de o „fereastră“ deschisă neintenţionat, prin care romånii au şansa de a înţelege mai bine ca niciodată modul în care „funcţionează“ mecanismul noii democraţii romåneşti. Nu că marea majoritate a populaţiei, din naivitate sau ignoranţă, nu ar simţi instinctiv că este condusă/călărită de o clasă politică ce se chinuie să afişeze public masca ataşamentului pentru valorile sistemului politic democratic. O mască, ascunzând în realitate faţa hådă a fostei nomenclaturi, aflată în direct concubinaj şi complicitate cu segmentul lumpenar ce beneficiază masiv de experienţa condamnaţilor de drept comun. Pentru comentariul de faţă, contextul politico-electoral în care înregistrarea a fost realizată contează mai puţin. Ea are însă darul de a furniza prin inducţie informaţii preţioase, la prima mână, cum se spune, cu privire la un „modus operandi“ cvasigeneralizat în sistemul politic actual. Un adevărat secret al lui Polichinelle pentru că, prin proporţiile metastazice ale corupţiei, traficul de influenţă, şantajul, scurgerea intenţionată de informaţii sensibile, actele ilegale de compromitere personală sau instituţională, delaţiunea şi sperjurul sunt doar cåteva dintre mijloacele practicate, asistate şi acceptate de voie sau de nevoie de mai toţi factorii decizionali. De aici alterarea la limite extrem de periculoase a însăşi substanţei şi funcţionalităţii structurilor instituţionale din Romånia de azi.
Marea famiglie
Şantajul încercat la adresa uneia din instituţiile-cheie îndrituite să investigheze elementele suspecte de corupţie din rândul clasei politice, respectiv Agenţia Naţională de Integritate, nu este o excepţie spectaculară, ci regula practicată în întregul sistem. Ca într-un domino sociopolitic de proporţii rar întâlnite, în ultimii 20 de ani s-au prăbuşit/alterat în raport cu însuşi statutul normal de funcţionare instituţie după instituţie, indiferent că aparţineau unei ramuri a puterii sau alteia. În acest mod, sistemul instituţional a trecut din poziţia de servant public (public servant) în cea de servant privat (private servant) al unui număr restrâns de grupuri de interese politice, economice şi financiare. Cele mai importante instituţii ale statului român au fost privatizate în folosul unor nuclee oculte de putere. Este situaţia clasică definitorie pentru statul mafiot ca stat captiv aflat sub controlul „marii famiglii“. Efervescenţa şi aşa-zisul dinamism al vieţii politice româneşti sunt cel mai adesea produsul competiţiei conflictuale între aceste grupuri de interese care controlează fiecare separat doar anumite sectoare ale sistemului instituţional. Aşa se explică toate convulsiile disfuncţionale din cadrul unor importante instituţii ale statului român şi unde se confruntă la modul tacit sau conflictual deschis structuri care în mod normal ar trebui să coopereze sau să se afle pe aceeaşi poziţie. Cel mai spectacular exemplu este oferit de scurgerea intenţionată de informaţii sensibile din cadrul unor servicii secrete ale ţării pentru compromiterea sau punerea în defensivă operaţională a altora. Sau când dosarele investigative întocmite de o instituţie sunt stopate sau blocate de altele în mod artificial, sub pretexte de ordin tehnico-birocratic. De aici ping-pongul cunoscut între poliţie, servicii de informaţii, Parchet şi justiţie. Dar nu este numai atât. În originalul sistem „democratic“ românesc, criteriile de bază ale ocupării funcţiilor de conducere în structurile instituţionale sunt practic două: validarea apartenenţei directe la grupul de interese politic dominant al momentului şi fiabilitatea dependenţei candidatului faţă de grup prin deţinerea unui volum suficient de informaţii compromiţătoare despre acesta. Primul criteriu, de altfel şi cel mai răspândit în România de azi, ţine de modelul sociologic al relaţiilor tribale de tipul rudeniei directe sau asociative. În această din urmă categorie se înscrie expansiunea fără precedent în perioada postdecembristă a relaţiilor de tipul naşi/fini care permit, din motive lesne de înţeles, expansiunea ca dimensiune şi pondere a „tribului“, adică a grupului de interese respectiv. Este metoda sporirii şansei de succes într-o lume în care competiţia între acestea a devenit în ultimii ani tot mai acerbă. Dacă o organizaţie nonguvernamentală serioasă şi-ar propune să alcătuiască harta acestui tip de relaţii la nivelul clasei politice româneşti, imaginea vă asigur că ar fi extrem de şocantă pentru o ţară altfel membră a Uniunii Europene. Ziarişti investigatori de mare valoare profesională şi morală, şi când spun asta mă gândesc în primul rând la un profesionist precum Dan Badea (https://badeadan.blogspot.com), au defrişat deja la modul sectorial o parte a acestei configuraţii. Dar e doar începutul, iar efortul presupune resurse umane şi financiare mult mai mari pentru a putea fi finalizat în bune condiţiuni. Este clar nevoie de un sprijin financiar extern din partea unei instituţii europene de prestigiu.
Sarcini dificile
Odată configurată harta „marii famiglii“ româneşti, se pune evident problema sanitizării/deratizării sociopolitice a acesteia. O sarcină de mare dificultate având în vedere structura acestor grupuri de interese ce domină azi discreţionar viaţa politică, economică şi financiară a României. Relaţiile de rudenie şi de interes prin asociere ale acestei constelaţii de structuri de tip mafiot nu pot fi eradicate atâta timp cât elementele-cheie ale sistemului politic şi instituţional sunt sub controlul acestora. Reconstrucţia cadrului instituţional democratic se poate face doar prin două mijloace. Primul presupune o amplă activitate de educaţie civică a marii mase a românilor, menită să-i scoată din condiţia de „captivi“ ai operaţiunilor actuale de manipulare şi dezinformare. În mod paradoxal, deşi după 1989 au fost înfiinţate sute de ONG-uri cu resurse financiare impresionante, mai nici una dintre ele nu şi-a câştigat, din păcate, notorietatea pe linia obiectivului amintit mai sus. Dimpotrivă, cele mai multe s-au transformat în anexe mercenare ale grupurilor de interese aparţinând „marii famiglii“. Revenind la procesul menţionat, odată realizat obiectivul renaşterii adevăratei conştiinţe civice şi morale, se impune crearea sub aspect organizatoric a unei formaţiuni politice al cărei principal obiectiv ar trebui să fie reformarea şi sanitizarea actualului sistem politic. În acel moment votul şi alegerile libere vor deveni poarta legitimă a accesului la pârghiile puterii şi vor permite finalizarea obiectivului propus: repunerea României în drepturile unui sistem democratic modern. Al doilea mijloc de reconstrucţie şi sanitizare presupune o restructurare a sistemului de „sus în jos“ prin decizia curajoasă a unei facţiuni „luminate“ din cadrul actualei „famiglii“ de interese de a-şi asuma rolul sanitizării în detrimentul restului grupurilor de interese. Sună a canibalism politic, dar istoria cunoaşte destule cazuri reale care au finalizat cu succes obiectivele propuse. Un proces mai scurt sub aspect temporal care ar putea acompania pentru un timp procesul ridicării nivelului culturii politice a marii mase a alegătorilor. Este un tip de tranziţie pe care l-au cunoscut chiar şi regimurile posttotalitare indiferent de natura ideologică a acestora. Un regim democratic autoritar de tipul, să spunem, al celui din Singapore (şi e doar unul dintre exemple) poate contribui serios la accelerarea procesului educaţiei civice şi morale a populaţiei şi care, în cazul României, se află într-o serioasă derivă. Cei ce se vor opune unei asemenea idei confundă, din naivitate sau ipocrizie, conceptul libertăţii personale cu anarhia definită ca „mamă a controlului discreţionar“ de către „marea famiglie“. Pentru mine, ca şi pentru alţi analişti autohtoni sau occidentali, este clar că actuala Constituţie a fost de la bun început gândită pentru a proteja influenţa grupurilor de interese ce aveau să se instaleze la pârghiile decizionale ale statului român. Sistemul actual nu are menirea, aşa cum se pretinde, să asigure un echilibru rezonabil al ramurilor puterii, ci de a asigura mai degrabă blocajul instituţional atunci când una dintre ramuri ia măsuri ce nu convin grupurilor de interese ce controlează măcar una dintre ele.
Faza critică
România este într-o fază critică în care, pentru reformarea profundă în spiritul valorilor democraţiei occidentale a sistemului actual, are nevoie de un sistem politic de tipul republicii prezidenţiale. Cu aceasta ajungem la un sector ce exultă în prezent ca mijloc de manipulare şi dezinformare a opiniei publice: mass-media. Cu mai bine de 15 ani în urmă am afirmat profetic că invocarea libertăţii absolute în mass-media românească este un act manipulaţionist ce a avut rolul de a servi drept umbrelă psihologică în compensaţie pentru absenţa accesului la informaţii mediatice în fostul regim comunist. În realitate, mass-media postdecembristă a fost parazitată de la bun început de un complex proces diversionist având drept scop controlul percepţiei publice atât despre trecut, cât şi despre evoluţiile curente. Ele au fost totodată paravanul operaţiunilor de preluare a controlului politic, economic şi financiar de către grupurile de interese născute din fosta clasă politică a regimului comunist în deplină conivenţă cu fostul segment colaboraţionist al birocraţiei instituţiilor de stat. Într-o fază ulterioară marcată de altfel evolutiv şi de caracterul conflictual acut al relaţiilor între nucleele principalelor grupuri de interese ce dominau deja sistemul mass-media au intrat în proces de cartelizare. O cartelizare ce a fost însoţită de epurarea jurnaliştilor care încă mai credeau că pot şi trebuie să fie fideli valorilor deontologice şi înregimentarea directă, fără perdea, cum se spune, a celor rămaşi la operaţiuni dictate direct de controlorii mass-mediei respective. Audio-vizualul a devenit în ultimii 20 de ani factorul preponderent în formarea sau, mai bine zis, deformarea sub control a percepţiei opiniei publice. Orice cercetare cu minime pretenţii ştiinţifice nu poate evita constatarea împingerii percepţiei publice generale cu preponderenţă spre zone triviale, vulgare, în detrimentul inculcării valorilor morale şi civice ce constituie în mod obiectiv fundamentul unei solide culturi politice individuale. Simpla intrare în contact direct cu alegătorii te face să constaţi efectul nefast al întărâtării manipulative la adresa unui candidat sau altul pe motive nu numai superficiale, dar pur şi simplu ilogice. Dan Badea şi alţii numesc marea masă a victimelor manipulate „bizoni“. Cred că alegerea termenului invocă spre neştiinţa multora finalul tragic al busculadei create artificial/manipulativ de către vânătorii de bizoni. Ideal ar fi ca odată „lămuriţi“, bizonii să redirecţioneze busculada pe direcţia manipulatorilor. E greu, dar nu imposibil… Până atunci nu-mi rămâne să constat decât că România se află nu numai pe mâna cui nu trebuie, dar şi la discreţia unor derbedei ce se vor cu „ştaif“. Discuţia dintre Sorin Roşca Stănescu şi Bogdan Chirieac cu Cătălin Macovei este în acest sens de un simbolism excepţional pentru „starea de fapt“ a României actuale, cu un calificativ dur la adresa clasei politice şi a grupurilor de interese dominante.
Domnul Dorin Tudoran si-a inchis blogul. Pacat. Tocmai cand devenise mai interesant. Astept cu incredere redeschiderea lui, dupa alegeri, mai ales ca in cele 10.000 de pagini grupate in 18 volume, pe care le-a obtinut de la CNSAS, se afla, am inteles, si lucruri interesante despre unii “intelectuali publici” activi sau pasivi. Redau mai jos una dintre ultimile sale postari, pe marginea dialogului refuzat de Vladimir Tismaneanu dar acceptat de Liviu Turcu. Si nu degeaba. Sper ca nu disputa “Tismaneanu vs Basescu” sau Turcu vs Reteaua Tismaneanu sa-i fi cauzat ceva la mandat…
Cum bănuiam, a continua o polemică cu dvs., este o futilitate; lux pe care nu mi-l pot permite. Ceva gânduri și precizări:
Repet : opiniile dvs. despre dl Vladimir Tismăneanu nu mă interesează. Nu înțeleg de ce faceți o lungă listă de vinovății ale dlui Tismăneanu într-o scrisoare deschisă adresată mie. Adresați-vă, direct, dlui Tismăneanu.
Afirmați:
”In sfirsit, dar nu in cele din urma, sa va mai reamintesc un incident extrem de semnificativ nu numai pentru caracterul prietenului dvs. dar si a modului de operare cind se izbeste de ceea ce nu-i convine“.
În ce mă privește, vă feriți din calea adevărului.
A ”reaminti” cuiva ceva presupune că beneficiarul gestului ar fi știut cândva de acel ”ceva”. Or, nu am avut nici cunoștință de presupusa faptă a dlui Tismăneanu, nici (logic) nu am colaborat cu dl Tismăneanu la fapta pe care o incriminați. Puneți mâna pe limba română, până nu pune ea mâna pe dvs. și vă spune, public, pe nume.
Nu înţeleg nici de ce vă asumuți rolul de a mă informa, printr-o scrisoare deschisă, accesibilă oricui pe Internet, că presupusa victimă a dlui Tismăneanu a ocupat postul de “șef al biroului România din CIA”. Nu ştiu dacă aveţi ori nu mandat din partea agenţiei la care vă referiţi (CIA) să dezvăluiţi asemenea lucruri. Nu ştiu nici dacă aveţi împuternicire din partea părţii vătămate (“Cert este ca prietenul “Volo” a cerut nici mai mult nici mai putin decit capul analistului CIA publicat de Roncea in “Ziua”, in virtutea “crimei” comise, deci sa fie dat afara.”) să-i reprezentaţi public interesele. Chiar dacă ați avea asemenea împuterniciri, cum este vorba de fapte foarte grave, nu înţeleg de ce le menţionaţi într-o scrisoare deschisă adresată mie, care nu am nimic de-a face cu cele presupus întâmplate, şi nu vă adresaţi celor — instituţii ori persoane – în chip natural interesate să primească şi să prelucreze asemenea informaţii. Deci, dle Turcu, tot nu înţeleg unde lucraţi şi cu ce vă ocupaţi în acest moment pentru a avea acces la asemenea informaţii şi împuternicire de a le aduce la cunoștința opiniei publice.
Nici declarația dvs. privind o afirmație a mea (”Cind am citit afirmatia ca V. Tismaneanu se bucura de increderea presedintelui T. Basescu m-a bufnit instantaneu un ris homeric.“) nu mă interesează. Recunosc, însă, este interesantă. Ea ne dă măsura incomparabilului dvs. simț al realității.
Reiau următoarea dvs. afirmație, doar spre a-i ajuta pe cititorii acestui blog să înțeleagă cu cine au de-a face. Mă refer la mine și puterea amețitoare de care dispun în România, ca membru al celui mai puternic grup de interese:
“…pune in discutie una dintre cele mai dureroase probleme ale societatii romanesti: responsabilitatea intelectualitatii romanesti pentru esecul reconcilierii nationale ca urmare a unei pasivitati incredibile fata de confiscarea de catre un grupuscul de interese pur private, prin monopolizare, a centrului decizional in problematica ideologica din sistemul politic romanesc. Cu consecinte nefaste in primul rind pentru procesul de modernizare al tarii. Nu vreau sa fiu gresit inteles. Sunt constient ca ar fi o eroare sa blamez in corpore pe tot cei angajati, foarte multi, cu cele mai bune intentii in activitatile ce intra sub umbrela mai larga a societatii civile. Absenta insa a unui curent de opinie care sa reactioneze ferm la monopolul abuziv al grupului de interese din care facteti parte este deprimanta.”
Cum bănuiesc că opiniile despre dl Traian Băsescu pe care le exprimați în acest text i le-ați împărtășit mai întâi președintelui României, când l-ați întâlnit în 2006, nu-mi rămâne decât să trec mai departe. Nu înainte de a vă invidia pentru cât de multe am putea înțelege că v-a mărturist dl Băsescu :
“Ultima greseala ar fi sa-l considerati dle Tudoran pe presedintele T. Basescu un naiv in evaluarea lui V. Tismaneanu. Chestia cu increderea reciproca e o gluma si inca nu una de buna calitate. Presedintele T. Basescu stia foarte bine caracterul traseist politico-ideologic al prietenului dvs. care ca sa va folosesc expresia “crosetase” deja in cel mai pur stil mercenar pe rind “loialitati’ succesive fata de Nicolae Ceausescu, Ion Iliescu, Emil Constantinescu si acum venise rindul lui. Si era sa uit, V. Tismaneanu a mai fost la inceputul anilor 90, e drept putin mai discret din cauza circumstantelor politice si …monarhist!, participind ca balon de incercare la lansarea campaniei cunoscute de reintoarcere in tara a fostului monarh.“
Polemica aprinsă la care vă referiți (și pe care o ilustrați cu o scrisoare deschisă pe care i-am adresat-o părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa) nu era, cum fals afirmați, “despre cine are dreptul să preia conducerea secției canadiano-americane a Alianței Civice.” Acel drept nu a fost niciodată în discuție iar secția de care pomeniți nu a existat nici ea vreodată.
Alianța Civică și Partidul Alianței Civice mi-au cerut să le reprezint în Statele Unite. Am acceptat; am făcut demersurile ce se cuvin spre a fi acreditat și a reprezenta aici cele două entități; am realizat câteva întâlniri la Casa Albă și Departamentul de Stat pentru reprezentanți ai AC și PAC.
Câteva grupuri de aici au găsit de cuviință să se constituie în filiale ale AC, și-au ales reprezentanți și au început să vorbească în numele AC. Am cerut clarificări celor de la București și am primit din partea AC și PAC reconfirmarea că sunt cel ce-i reprezintă aici, deci singurul care poate vorbi în numele AC și PAC. Dar hărțuieleile la care m-au supus unii au continuat. Într-o bună zi, am comunicat celor de la București că nu mai am timp de pierdut cu asemenea mizerii.
Ca și atunci, și acum eu am toate documentele spre a proba ce spun, în vreme ce dvs. vă bazați pe ce vă place să auziți. Dna Ana Blandiana și dl Nicolae Manolescu pot fi consultați oricând în legătură cu acest subiect. Ați făcut-o înainte de a mă “demasca”?
Informațiile pe care le prezentați în legătură cu Institutul pentru Credință și Libertate se bazeaza pe ce v-ar fi spus o persoana ori alta.
Și în acest caz, eu, spre deosebire de dv., mă bazez pe documente și cunoașterea directă a situației. Am mai fost implicat într-o discuție de felul celei pe care, zadarnic, încercați să o deschideți prin asemenea speculații și am dovedit, cu probe, tot ce era de dovedit.
Înainte de a implica numele unor instituții americane și a conducătorilor lor, verificați-vă informațiile. Un fost ofițer de informații ar trebui să știe măcar ce știe și un civil – informațiile nu le verifici cu cei ce ți le livrează; informațiile se verifică altfel.
Nu știu la ce vă referiți când afirmați “Ca totul a ramas o vreme in coada de peste cum se spune dupa care a urmat ruptura datorita refuzului ferm al celor doi co-presedinti de a da curs propunerilor este o alta poveste.“, dar numele meu nu a fost refuzat de nu știu ce co-președinți ai unui institut care nu știu nici măcar cât timp a funcționat. Dimpotrivă, am fost invitat să mă alătur unei inițiative, invitație pe care, în final, am declinat-o din motive pe care nu am nici o obligație să vi le împărtășec.
Ce vreau să vă împărtășesc este altceva – că nu e bine să (mai) abuzați de înțelegerea mea. În ultimă instanță, vorbele doar vorbesc; documentele probează. Nu mă siliți să fac documentele să își facă datoria, fiindcă, o dată deschisă o asemenea ușă, nu mai este loc pentru nici un fel de ceață.
Războiți-vă cu cine aveți războaie de dus, dar renunțați la fumigenele dedicate mie.
Ați luat azimutul greșit. Vă urez să-l regăsiți. Din mers. Și cât mai curând.
Dorin Tudoran
Urmarea: Tudoran si-a inchis blogul. Deci, se pare, (zic si eu 🙂 el este cel care “nu avea mandat”…
Ca sa nu ramin la nivelul aprecierilor generale haideti sa revedem impreuna fie si sumar ce ati postat recent pe blogul dvs. sub titlul “Tismaneanu vs. Basescu – dirlogii umilintei”. E zic eu, un exercitiu cu utilitate multipla. Mai intii imi permit sa observ ca titlul creaza de la bun inceput anumite confuzii semnalate chiar si de unii dintre comentatorii blogului dvs. Da, marturisesc ca am avut rabdarea, cam greu pusa la incercare, dar am citit cele peste 200 de comentarii la adresa textului si am constatat din nou ceea ce remarcasem din parcurgerea comentariilor specifice mass mediei romanesti: exista si la specia blog categoria cititorilor pro X si anti X care isi dau cu presupusul indiferent de gradul de cunoastere a subiectului si carora indiferent ce argumente logice le-ai aduce e un efort inutil intrucit ramin pe pozitiile inculcate de “centrul ideologic coordonator” precum stinca Gibraltarului. O alta categorie este a celor care nu intra in celelalte doua dar se impart in subcategoria oamenilor de buna credinta informati si neinformati si care simt nevoia sa-si exprime opiniile in spiritul libertatii de exprimare dobindite dupa atita amar de vreme. E un fel de terapeutica recuperatorie. In sfirsit, mai exista o categorie total aparte si anume a celor care folosesc spatiul comentariilor pentru a se pronunta pe subiecte ce-i intereseaza dar care nu au absolut nici o legatura cu subiectul postarii. Batalia cea mai apriga se duce evident intre taberele pro si contra iar nivelul argumentatiei ma face inca o data sa conchid ca implementarea democratiei reale in societatea romaneasca va fi un proces extrem de dureros si indelungat. Vorbeam asadar de confuzia creata de insusi titlul ales: el lasa sa se inteleaga prin particula vs. (versus) ca ar fi vorba de o contrapunere de pozititii intre V. Tismaneanu si presedintele T. Basescu. Ca nu e vorba de asa ceva cititorul educat stie deja sau intelege din parcurgerea textului. Ziceti dvs. in deschiderea materialului precum la o partida de sah simultan cu aprinderea luminii verzi pentru pornirea roller-coaster-lui intelectual mentionat mai sus, pe un ton imperativ: “NU Vladimir Tismaneanu este marea problema a Romaniei“. Dixit. Chiar asa dle Dorin Tudoran? Aveti chiar sentimentul, ca observator obiectiv al evolutiei politice din Romania ca tara a intrat la ananghie datorita unei imaginare perceptii privindu-i pe cei doi? Sau e doar o “deschidere” manipulativa menita sa-l aseze V. Tismaneanu ab-initio pe piedestalul cel mai inalt in ierarhia ordinii valorice romanesti spre multumirea/anestezierea insatiabilei sale sete de a fi oriunde si oricind adulat ? Eu daca as fi un simplu cetatean si as fi citit materialul v-as fi scris imediat: dle Tudoran nu fiti ingrijorat de loc la acest capitol, noi romanii avem alte necazuri si inca mari de tot fie si daca amintesc criza economica. Dupa aceasta introducere declansati sarja intii de cavalerie: “…marea problema a Romaniei este Traian Basescu”.
Tudoran ofera varianta de exit pentru Tismaneanu
Apoi aplicati un aparent impecabil silogism. Prima premisa, citez:“Dl Tismaneanu se bucura in acest moment de increderea Presedintelui…”; a doua premisa: “oamenii sint deceptionati de prestatia din primul mandat” si deci il urasc mai mult sau mai putin pe presedinte; concluzia irefutabila: V. Tismaneanu e urit si atacat in prezent pe nedrept pentru ca este identificat cu persoana presedintelui T. Basescu.Actul intii de serviciu manipulativ indeplinit! V. Tismaneanu este asadar victima involuntara a relatiei sale apropiate cu presedintele T.Basescu. Iar pentru cei care banuiti ca s-ar putea sa nu va accepte prea usor silogismul simtiti nevoia unei augmentatii laudatorii gratuite suplimentare dar cu tinta precisa dupa cum urmeaza: “Pentru unii imaginea analistului obiectiv (sic) s-a topit si a fost uzurpata de imaginea agentului electoral”. Si mai adaugati filozofic spre luminarea celor care fiind mai grei de cap nu au inteles cum e cu “obiectivitatea marelui analist” perceput pentru moment pe post de agent electoral: “Analiza obiectiva (sic) poate parea plicticoasa unora; propaganda electorala este iritanta mai pentru toti”. Adinc. Chiar pentru toti? Inclusiv sustinatorii presedintelui T.Basescu? Sau poate pentru majoritea intelectualilor mai putin cei din grupul de interese politice din care face parte V.T? In plus, in acest context cele doua asocieri pe care intr-un fel le contrapuneti au tot atita legatura cit cele din celebra conversatie purtata intre faimosul matematician Grigore Moisil cu un june hitru ce a vrut sa-l puna in incurcatura intrebindu-l public: ‘domnule profesor care este legatura intre metru si parametru?’ La care profesorul a raspuns zimbind: ‘tinere intre metru si parametru este cam tot atita legatura cit este intre stass si parastas……..’.
“Buletin de Cotroceni”
Intrucit parcurgerea per paragraf desi este foarte interesanta si relevanta depaseste spatiul blogosferic prezent voi selecta pentru logica discursului momentele mai importante in care observatorii imaginarului roller-coaster intelectual traiesc momentele cheie ale pasagerilor la schimbarea brusca de directie asociate firesc cu binecunoscutele exclamatii de rigoare. Ziceti deci in continuare:
– si dusmanii dlui T. Basescu si ai dlui V.Tismaneanu (observati in continuare elementul cheie al asocierii) “savirsesc” erori ce le auto submineaza propriile interese; la primul caz tragind in V.T. ii dau ragaz lui T.B; la al doilea caz “sporesc sansele agresatului de a deveni o victima inocenta”. Ce oroare Doamne si cum vor mai sari cu mic si mare romanii de la opinca la vladica sa corecteze aceasta nedreptate…si ca sa fie si mai limpede acest lucru afirmati imperativ: “Nici un om de buna credinta nu poate saluta asemenea executii josnice”. Ca sa fie clar pentru toata lumea: nu numai ca cei care l-au atacat pe V.T. (unde cind si cum nu stim din simpla parcurgere a textului) sint niste netrebnici dar daca cei 21 de milioane romani nu iau atitudinea specificata mai sus atunci conform unui simplu rationament cei ce nu vor lua atitudine numai ca nu sint oameni de buna credinta dar si complici la “executia josnica” a lui V.T. Tare. Dur. Asta nu va impiedica in acelasi pasaj – ca de pe virful maxim al loialitatii de grup atins de roller costerul nostru intelectual sa porniti senin la vale dindu-i o “copita zdravana” (expresie folosita cu predilectie in cercurile literare) afirmind sententios “si sunt putini cei atita iute de picior ca dl. Tismaneanu cind este vorba de a se declara victime”. Ca sa fie si mai limpede le mai reamintiti, citez din nou “celor ce-l urasc visceral pe V.T” ca in afara faptului ca isi bat singuri cuie in talpa subminindu-si atingerea propriilor obiective strategice (si atunci la ce bun tot recursul, dle Tudoran?), “Cei ce practica aceasta gherila anti-Basescu via anti-Tismaneanu nu pot cistiga partida”. De ce? Pentru ca cei doi, citez din nou: “sint oameni cu un talent extraordinar la a folosi oameni. Pina cind unul din cei doi (din nou a se remarca sensul matematic al egalitatii) nu se va satura de cit l-a folost pe celalalt, un Basescu vs. Tismaneanu este exclus. Mai mult, la ce-ar fi bun, daca respectul si colaborarea intre cei doi pot determina pasi de care societatea romaneasca are nevoie ca de aer?”
Grupul piramidal de interese nocive al noilor comisari ideologici Acesta este pasajul care, dle Tudoran, a declansat cel de al treilea motiv de a va trimite aceasta scrisoare. El pune in discutie una dintre cele mai dureroase probleme ale societatii romanesti: responsabilitatea intelectualitatii romanesti pentru esecul reconcilierii nationale ca urmare a unei pasivitati incredibile fata de confiscarea de catre un grupuscul de interese pur private, prin monopolizare, a centrului decizional in problematica ideologica din sistemul politic romanesc. Cu consecinte nefaste in primul rind pentru procesul de modernizare al tarii. Nu vreau sa fiu gresit inteles. Sunt constient ca ar fi o eroare sa blamez in corpore pe tot cei angajati, foarte multi, cu cele mai bune intentii in activitatile ce intra sub umbrela mai larga a societatii civile. Absenta insa a unui curent de opinie care sa reactioneze ferm la monopolul abuziv al grupului de interese din care facteti parte este deprimanta.
Un grup de intelectuali si pseudo-intelectuali reuniti de un oportunism rarisim si un trecut ideologic si cultural extrem de similar s-a insinuat in cel mai pur stil machiavelic in structurile institutionale romanesti ce au un rol educational profund pentru generatiile care nu au cunoscut la nivelul propriei experiente fostul regim comunist. Organizati piramidal dupa reguli intilnite doar in cadrul regimurilor totalitare noii comisari ideologici incearca sa rescrie zi de zi si ceas de ceas istoria politica a Romaniei in deplina complicitate cu factorii politici corupti care ii finanteaza din bani publici (CNSAS, Institutul Cultural Roman, Centrele culturale din strainatate, ministerul culturii dar si alte institutii sponsorizate de stat) sau surse private (politrucii infiltrati in mass media). Factorii politici mentionati ii folosesc la rindul lor ca vitrina ideologica in raporturile cu societatile democratice occidentale si grilele evaluative utilizate de acestea. Un quid-pro-quo dupa modelul o mina spala pe alta in cel cel pur stil mafiot. Daca totul s-ar fi redus doar satisfacerea setei de vizibilitate publica si parazitarea desantata temporara a bugetului public ar fi fost cum ar fi fost, ca de, traim in Romania,nu? Dar grupul acesta care s-a erijat fraudulos in postura de Gini pentru noua constiinta politica si morala a Romaniei a desacralizat in realitate rind pe rind si sistematic procese moral politice esentiale pentru iesirea tarii din marasmul ideologic mostenit.
Masluirea prezentului, trecutului si viitorului
Tocmiti ca la tirgul de vite de samsari cu resurse financiare obtinute prin mijloace ilegale pe care pina si un copil de pe strada le cunoaste, noii comisari si mandarini ideologici au masluit rind pe rind finalizarea unor obiective cu adinca semnificatie in constiinta ceteanului de rind precum epurarea clasei politice de fostii colaborationisti (a se citi din nou monopolul triajului selectiv la CNSAS) si condamnarea la rece in termeni credibili si obiectivi a comunismului ca specie de regim politic. Sint doua teme care m-au preocupat in mod deosebit luind de altfel si pozitie publica. Restul oamenilor de bine, adica a intelectulilor seriosi au preferat sa se retraga de pe scena confruntarii unii fiind intimidati la scena deschisa altii de sila si lehamite.
Pe acest “teren” m-am intersectat si confruntat de pe pozitii de idei cu grupul vostru de interese si mai ales cu prietenul tau “Volo”. Oportunismul, veleitarismul, duplicitatea, labilitatea morala si obsesia megalomanica de a deveni noul Jdanov al Romaniei sau macar un Leonte Rautu al ingineriei socio-psihologice romanesti simultan cu pozitia de impiegat de miscare al relatiilor romano-americane le cunosc de mult.
Scrisoarea catre Ion Ratiu
Cu toate acestea, poate paradoxal pentru unii eu nu am abordat subiectul in mass media decit de doua ori in 20 de ani. Nu s-ar spune ca am facut-o prea des. Prima interventie am facut-o printr-o scrisoare adresata public dlui Ratiu care recent finantase instituirea unei catedre de istorie si civilizatie romaneasca la prestigioasa Georgetown University. Atunci mi-am exprimat opinia ca dl. V. Tismaneanu nu indeplineste nici pe departe conditiile impuse de specialitatatea de profil pentru a ocupa o pozitie demna de eruditia unui Nicolae Iorga sau Vasile Pirvan. Mi se pare si azi aberant ca o atare pozitie cheie in perceptia culturii si civilizatiei romanesti pe un spatiu geografic atit de important precum Statele Unite sa fie incredintata altcuiva decit unei personalitati cu recunoastere internationala in domeniul respectiv. Am atras de asemenea atentia la momentul respectiv despre aranjamentele de culise incorecte ce se faceau de catre candidat pentru a-si vedea scopul dus la bun sfirsit. Nu am fost singurul care si-a exprima opozitia in mod public si am si azi credinta ca nu am fost factorul decisiv in decizia colectiva luata la Georgetown University de a oferi postul unui alt candidat universitar. Azi, imi zic, mai in gluma sau mai in serios bine ca V. Tismaneanu nu l-a plasat in acea pozitie pe prietenul sau apropiat Sorin Antohi sau pe Mihnea Berindei. “Popularitea” de care se bucura in mass media romaneasca cei doi prieteni apropiati ai dlui V. Tismaneanu ma scuteste de a intra in detalii.
Fata in fata cu Traian Basescu
A doua oara, interventia mea s-a produs mult mai tirziu cind se discuta deja public numirea sa ca sef al Comisiei prezidentiale pentru studierea comunismului. Nu trebuie sa fii mare expert ca sa intelegi ca abordarea in maniera credibila a unei teme atit de importante pentru trecutul dar si viitorul Romaniei trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii minimale:
– sa aiba sprijinul neconditionat al clasei politice si a ocupantilor principalelor ramuri ale puterii de stat; deci sa existe vointa politica pentru succesul unui asemenea proiect; – elaborarea Raportului sa fie incredintata unei structuri (in cazul discutat unei Comisii) din care sa faca parte doua categorii de oameni: personalitati cu o reputatie profesionala si morala impecabila care se bucura de respectul marii majoritati a populatiei; cetateni, care prin experienta nemijlocita in raport cu fostul regim politic reprezinta in mod echilibrat dincolo de orice dubiu la nivelul perceptiei publice un punct evaluativ de referinta obiectiv; evident ca in orice alta structura similara, comisiei urmind a-i fi augmentata un aparat tehnic de prelucrare a informatiilor; – evaluarile si recomandarile Comisiei sa fie elaborate intr-o maniera care sa aiba efecte practice nemijlocite in viata publica, inclusiv de ordin legislativ; Nici una dintre aceste conditii nu aveau cum sa fie indeplinite din start numindu-l pe V. Tismaneanu la sefia acesteia indiferent cit de prezidentiala s-a dorit a fi aceasta decizie.
Basescu incoltit de grupurile de interese politico-economice
Si acum e momentul sa lamurim citeva lucruri cu privire la geneza deciziei presedintelui T. Basescu. O decizie luat in circumstante speciale dictata de raportul de forte pe scena politica romaneasca. In acel moment presedintele T. Basescu intrase deja in conflict acut cu principalele grupuri de interese politice, economice si financiare ce dominau copios Romania post-decembrie 1989. Baza sa de sustinere la categoria acestor grupuri desi semnificativa nu puteau egala puterea si influenta celor dintii. Principala baza de sprijin raminea o parte insemnata a opiniei publice care a si facut posibila alegerea sa in fruntea tarii. Ca in orice sistem politic factorii politici au nevoie si de sprijinul intelectualitatii sau ma rog a partii celei mai vizibile in spatiul public. Tributar ca mai toti politicenii romani ideii ca vectorul extern occidental este una din cheile asigurarii succesului si sprijinului regimului respectiv presedintele T. Basescu a acceptat o alianta ad-hoc cu gruparea zgomotoasa a celor ce s-au erijat in promotorii de virf a valorilor democratice liberale, recte grupul de interese ce face obiectul prezentei discutii. In schimbul activismului deschis pro-TB (ca profesionisti ai propagandei politice) presedintele le-a dat la schimb pozitiile de conducere solicitate in institutiile mentionate anterior. Grupul respectiv avea sa puna mina pe pirghiile institutionale la care au rivnit de ani de zile prilej de a-si instala si largi sub aspect organizatoric reteaua. Un obiectiv strategic neatins nici macar in perioada administratiei Constantinescu, primul presedinte adus la putere avind ca forta motrice organizatiile societatii civile. Cind am citit afirmatia ca V. Tismaneanu se bucura de increderea presedintelui T. Basescu m-a bufnit instantaneu un ris homeric.
Nefastul Plesu
Personajul a fost introdus pe usa din spate a scenei politice de catre dl.Plesu si alti intelectuali cu staif ai regimurilor post-decembrie 1989. Ideea dlui. presedinte de a institui Comisia prezidentiala si a o da pe mina prietenului dvs. a avut un singur scop: de a capitaliza politic masiv pe plan intern si mai ales extern pe un subiect atit de delicat. Un subiect care atirna greu in traista politicii externe romanesti si nu putea fi scos cu nici un chip de pe agenda internationala. Nu voi merge pina acolo incit sa afirm ca in mod intentionat cunoscind foarte bine situatia raporturilor de forte din Romania presedintele T. Basescu prin nominalizare a compromis intentionat intregul proiect la capitolul credibilitate. Ce insa a devenit extrem de vizibil dupa prezentarea de catre el insusi a unei extrem de sumare formule a Raportului final in parlament este totala lipsa de apetit pentru a forta aplicarea in practica a recomandarilor menite sa aiba forta legislativa.
Presedintele T. Basescu avea sa fie supus pe drept ulterior si unui tir mass media nu numai din partea celor interesati la modul personal (membrii fostei nomenclaturi) sa boicoteze Raportul dar si a celor care prin definitie ar fi trebuit sa fie in tabara sustinatorilor acestui Proiect (militantii anti-comunisti, victimele fostului regim, conducerea Bisericii Ortodoxe, etc.). Inclin sa cred ca presedintele a tras invataturile din greseala savirsita si unde cum se spune planul de acasa nu s-a potrivit cu cel din tirg. Cit despre anti-comunismul feroce in plan ideologic al presedintelui, invit pe toata lumea sa-i reciteasca declaratiile publice. Nu este un sustinator al comunismului dar nici un militant al anti-comunismului. E un om cu orientari politice absolut pragmatice. Ultima greseala ar fi sa-l considerati dle Tudoran pe presedintele T. Basescu un naiv in evaluarea lui V. Tismaneanu. Chestia cu increderea reciproca e o gluma si inca nu una de buna calitate.
Presedintele T. Basescu stia foarte bine caracterul traseist politico-ideologic al prietenului dvs. care ca sa va folosesc expresia “crosetase” deja in cel mai pur stil mercenar pe rind “loialitati’ succesive fata de Nicolae Ceausescu, Ion Iliescu, Emil Constantinescu si acum venise rindul lui. Si era sa uit, V. Tismaneanu a mai fost la inceputul anilor 90, e drept putin mai discret din cauza circumstantelor politice si …monarhist!,participind ca balon de incercare la lansarea campaniei cunoscute de reintoarcere in tara a fostului monarh.
Hopa-marxisto-comunisto-leninisto-ceausisto-monarhisto-social-iliescian-liberalo-tapo-popularo-neoconservator de stramba-dreapta
In plus, acceptarea tezei atit de vehiculata cu aplomb de cercul prietenilor dvs. ca orice intelectual are dreptul sa-si corecteze la un moment dat in viata optiunile politico-ideologice intimpina in cazul prietenului dvs. o mare problema: mai intii a fost marxist si comunist infocat; apoi a trecut la social democratie cind l-a cultivat de dl. Ion Iliescu; apoi s-a reciclat la un fel de liberalism cind s-a aciuat pe linga presedintele Emil Constantinescu (si pe care acum il critica in termeni foarte aspri ca sa nu folosesc un alt termen); in sfirsit acum de cind este in colegiul Institutului infiintat de PD-L, adica partidul presedintelui T. Basescu care a sarit scurt de la Internationala Socialista la Miscarea populista (PPE in parlamentul european) este evident un …adept al dreptei doctrinare conservator populiste! Prietenul dvs. pare a fi un perfect Hopa Mitica in breasla convertitilor ideologic care schimba atasamentul doctrinar mai ceva decit copii cuminti batistele… Ce mai urmeaza? Raspunsul este foarte simplu: depinde de culoarea politica a celui ce va veni in viitor la cirma puterii.
Profesorii de minciuni
Revenind la oile noastre cum se spune, drept urmare, intreagul proiect antamat sub umbrela Cotroceniului s-a transformat de la bun inceput intr-o susanea din care seful Comisiei, adica prietenul dvs., sub privirile ingaduitoare ale presedintelui T. Basescu si-a construit o platforma de vis pentru lansarea unei campanii publice fara precedent in favoarea cultivarii sistematice a propriei imagini publice. Tinta: V.Tismaneanu pe post de salvator al constiintei politice a neamului romanesc. In orgoliul sau nemasurat dar si de teama unor competitori profesionali autentici V. Tismaneanu a numit in Comisie oameni care nu ar fi indeplinit in cazul unei selectii corecte nici macar baremul de a lucra in aparatul tehnic al acesteia. Oameni cu o experienta profesionala insuficienta in raport cu obiectivul Comisiei dar care in calitate de prieteni si dependenti ai sefului Comisiei reprezentau garantia ca nu-i vor da dureri de cap la actul final al impartirii “meritelor” publice. Nimeni nu a protestat fie si din orgoliu profesional minimal de ce Comisia prezidentiala s-a transformat peste noapte exclusiv in Comisia Tismaneanu. (Si nu.. Ierunca- Lovinescu, din respect pentru “marii inaintasi”- nota mea, VR :). In aceste conditii esecul politic al actiunii a fost garantat de la bun inceput spre satisfactia “fostilor” care pentru moment chiar isi vazusera amenintate sinecurele izvorite din apartenenta la “noua clasa politica” in fapt in majoritatea ei componenta de baza a vechii nomenclaturi care si-a lipit singura, prin reciclare, peste noapte, noua eticheta ideologica.
Metoda “suveica-retur”
Analiza ar fi insa incompleta daca nu as aduce la masa discutiei si citeva lucruri despre tehnica “originala” folosita de V. Tismaneanu pentru a crea precum in studiourile hollywoodiene imaginea morganatica a unui om cheie in evolutia relatiilor romano-americane de dupa 1989. Morisca creata a lucrat citva ani buni pe ambele maluri ale Atlanticului dar a ramas lucrativa dupa 1996-1997 doar pe malurile Dimbovitei. Totul a inceput cu ideea ingenioasa de a intra in contact cu conducerea FSN, respectiv dl. Ion Iliescu sub pretextul unui interviu pentru o revista cu profil politic americana. Drept urmare a solicitat redactiei o delegatie scrisa care sa-i permita intrarea la cabinetul dlui Ion Iliescu. Cum evenimentele din Romania se aflau din plin in atentia mass mediei dar si a cancelariilor occidentale conducerea redactiei i-a dat delegatia. Evident ca atunci cind V. Tismaneanu a anunat partea romana ca a venit sa ia un interviu sefului FSN pentru mass media americana usile i s-au deschis automat. Prietenul dvs. nu a scapat desigur ocazia de a vorbi despre relatiile si intrarile sale speciale in culisele politice americane, respectiv Departamentul de Stat si Congresul SUA. Reflexele pavloviene ale factorilor politici din Romania au functionat perfect. Pasul intii al moristi deci a fost un succes.
CIA a oprit morisca: deces profesional si academic definitiv
La reintoarcere, dupa inminarea interviului sau ma rog a ceea ce a reprezentat discutia de rigoare V. Tismaneanu a oferit celor din Departmanetul de Stat, respectiv celui ce raspundea de desk-ul Romania dar si celui din sectorul de resort din cadrul directiei de cercetare si intelligence, informatii evaluative obtinute cum se spune la prima mina despre situatia din tara. Suveica retur. Situatia apoi avea sa devina un mecanism repetitiv: in Romania prietenul dvs. juca precum in cazul cacialmalei la jocul de poker, cartea unui vector american important ce nu poate fi minimalizat sau neluat in seama; in Statele Unite juca rolul marelui expert in probleme romanesti si sursa de informatii credibile prin contactele directe avute la nivelul liderilor politici romani. In Statele Unite morisca s-a oprit insa curind, la data mentionata mai sus, in momentul in care “expertul” V.Tismaneanu s-a discreditat definitiv la Departamentul de Stat prin furnizarea de informatii si evaluari total eronate despre situatia politica din Romania. Deces profesional si academic definitiv.Factorii politici seriosi din Romania aveau sa constate cit de curind la rindul lor ca pretentia lui V. Tismaneanu de a fi un factotum al relatiilor romano-americane este absolut imaginara. Si ca de fapt, numai doi americani de origine romana au jucat in limitele rationale de functionare ale aparatului guvernamental american un asemenea rol important. Nici in plan academic, ca expert in problematica comunismului romanesc prietenul dvs. nu a obtinut in mod real recunoasterea cercurilor academice americane traditional implicate in studierea problemelor romanesti. Pentru ultima sa carte caracterizarea a venit in mod necrutator: “abordarea nu intruneste conditiile de rigurozitate documentara pe baza studiului materialelor de arhiva pentru a fi calificata ca stiintifica”. Ma refer desigur la istoria politica a PCR. O opinie neinstituionala dar venita nu din gura oricui. Declaratiile favorabile ale altor academici pe care V.Tismaneanu ii citeaza ad nauseam se va observa ca sint de serviciu, cei in cauza facind parte din cercul sau de prieteni sau aliati ocazionali.
Atacul pe sub birou
In sfirsit, dar nu in cele din urma, sa va mai reamintesc un incident extrem de semnificativ nu numai pentru caracterul prietenului dvs. dar si a modului de operare cind se izbeste de ceea ce nu-i convine. Intre cei care in mod public s-au exprimat critic la adresa persoanei sale ca sef al Comisiei precum si a continutului Raportului final s-a numarat la un moment dat si specialistul care a ocupat un timp si postul de sef al biroului Romania din cadrul CIA. Cercetator stiintific de meserie si bun cunoscator al realitatilor romanesti si-a permis sa faca o analiza serioasa a limitelor si neajunsurilor Raportului final in nume propriu, de pe pozitii intelectuale, citind deopotriva si alte observatii critice facute de cercetatori cu reputatie ca Michael Shafir sau analisti ca Ciprian Siulea si altii. Ca represalii, prietenul dvs. a organizat o ambuscada ce nu poate trezi decit dezgustul si dispretul oricarui om de buna credinta. Prin intermediul unei conectii politice personale (ticalosia ca si prostia sint universale deci nu se opreste la granitele Romaniei) a plasat in mod mascat sub o forma diabolica la institutia amintita ideea ca unul din functionarii acesteia atacind Raportul Tismaneanu, ca raport insusit de insusi presedintele Romaniei creeaza impresia ca Statele Unite dezavueaza cvasi-oficial insasi ideea “revolutionara” de condamnare a comunismului in aceasta tara. Ce mai incolo – incoace, eveniment grav, ce poate crea confuzii nedorite in intelegerea politicii americane fata de Romania. Sa mai precizez ca asa cum bine stiti, functionarilor publici americani nu li se permite sa exprime pozitii in probleme ce ar putea crea confuzii la adresa intelegerii pozitiei oficiale a Washington-lui. Iar cind o fac trebuie sa obtina aprobare prealabila. Dar analistul desk-lui pe Romania din cadrul CIA isi exprimase pozitia in chestiune ca intelectual – si nu ca functionar al serviciului de informatii – pe blogul sau personal, de unde dl. Roncea l-a preluat, cu acordul acestuia, in cotidianul “Ziua”. Nimeni nu poate controla astfel de preluari in ziua de azi. Cert este ca prietenul “Volo” a cerut nici mai mult nici mai putin decit capul analistului CIA publicat de Roncea in “Ziua”, in virtutea “crimei” comise, deci sa fie dat afara. Ceea ce desigur nu s-a intimplat citusi de putin, luind doar o sapuneala pentru a fi avut proasta inspiratie de a-si exercita dreptul unui demers critic intelectual la adresa a ceea ce a considerat ca este o productie chioara si schioapa. De retinut insa pentru toata lumea cam cum isi regleaza V. Tismaneanu conturile cu colegii sai din mediul academic fie aici in Statele Unite fie in Romania unde are la dispozitie o haita intreaga de gonasi. Si evident nu numai din mediul academic…
Noua meserie din nomenclatorul Cotrocenilor: analist sinecurist pe viata
Cum proiectul cu Raportul a cam intrat in uitare in absenta obiectului muncii ce il poate mentine in atentia agorei, dl.Tismaneanu in prezent desfasoara intens o noua susanea via prietenul sau Iliesiu. Acesta din urma trimbiteaza pe toate canalele publice posibile alaturi de alte “voci independente” evident (a se citi acoliti si aliati ai lui V.T.) despre necesitatea infiintarii unei Comisii prezidentiale care sa se ocupe de anchetarea evenimentelor din decembrie 1989 si apoi a celebrelor mineriade. Prietenul dvs. “Volo” ar fi stat el ca si altii ceva mai prudent pe bara spectatorilor la conflictul pro si anti T. Basescu daca nu ar fi socotit ca intrind in arena, asa cum spuneti pe post de agent electoral, nu ar fi mizat prin aceasta miscare sa faca o investitie care dupa potentiala victorie a candidatului sustinut ii va aduce sefia mult doritei noii Comisii prezidentiale.
Pamfletarul de serviciu al unei galerii in picaj
Ar mai fi inca multe, multe lucruri de spus la acest capitol dar deja cred ca am pus greu la incercare puterea de lecturare a cititorilor. Am sa inchei dle Tudoran cu un citat cu care am fost si sint si azi absolut de acord: “Cum stau prost cu timpul,” zice autorul, “mi-ar fi fost mai usor sa va raspund dvs. si colaboratorilor dvs. cu un pamflet. Dar pamfletele nu rezolva mai niciodata nimic. Ele fac doar deliciul galeriei si cam atit…” Cine este autorul? Dvs., adica Dorin Tudoran si este un extras din “scrisoarea deschisa” adresata parintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa (sa-i fie tarina usoara!) prin intermediul revistei “Lumea Libera” nr. 156 din 28 septembrie 1991 (click foto dreapta jos). Subiectul? O polemica aprinsa despre cine are dreptul sa preia conducerea sectiei canadiano-americane a Aliantei Civice. Si atunci cum ramine cu practicarea continua de catre dvs. a stilului pamfletar la adresa cercului dvs. de prieteni din nucleul “civic” si inclusiv la adresa lui V. Tismaneanu precum ultimul postat pe blogul dvs.? Doar pentru deliciul galeriei ? Numai bine, Liviu Turcu
P.S. : Dupa publicarea primei parti a interventiei mele desi ati declarat ca veti asteptam mai intii sa cititi intregul text nu v-ati putut abtine facind urmatorul comentariu: ” Nu stiu la ce Institut si neintelegeri financiare te referi. In anii aceia existau multe initiative “pro-Romania”. Existau si cereri de finantare, evident. Unele proiecte au parut finantatorilor mai convingatoare, altele au parut mai putin convingatoare. Ca se pot insela si finantatorii — adevarat. Cererea de finantare la care am participat (sub egida FPRI) a fost aprobata de National Endowment for Democracy. Asa a aparut revista Agora intre 1987 si 1993. Gandindu-ma la aceasta realitate – pe care cred ca e greu sa o “demantelezi” – ma intreb ce vrei sa spui cu “dispretul autoritatilor autohtone”?”
Mazilirea si umilirea “d-lui” Parinte Gheorghe Calciu, dupa 21 ani de temnita comunista
Dle Tudoran,
Referinta mea in partea I-a nu are nici o legatura cu cele mentionate de dvs., adica proiectul Agora s.a.m.d. Eu am facut trimitere la “Institutul pentru Credinta si Libertate” (Faith and Liberty Institute) fondat de parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa si Victor Gaetan. In calitate de co-presedinti primul miza pe calitatea publica recunoscuta de dizident politic iar cel de al doilea pe cea de expert, bun cunoscator al culiselor politice americane in calitatea de fost asistent al speaker-lui Camerei Reprezentantilor, Tip O’Neil. Institutul a fost creat exact in contextul descris mai sus cind administratia Reagan a creat National Endowment for Democracy ca centru coordnator si de finantare a activitatilor menite sa incurajeze fortele capabile sa determine democratizarea in societatilor comuniste. Din Colegiul de conducere al Institutului au facut parte importante personalitati americane de orientare politica conservatoare care erau familiarizate cu tematica romaneasca. Potrivit declaratiei lui Victor Gaetan (dar confirmata mie si de parintele Calciu mai tirziu) in vara anului 1986 Carl Gershman, presedintele N.E.D, l-a invitat pe Victor Gaetan sa se intilneasca la Philadelphia cu Michael Radu si V. Tismaneanu pentru a discuta o posibila aliniere de forte sub egida Institutului. Cu ocazia discutiei V. Tismaneanu a propus ca cei doi co-presedinti sa accepte includerea in Colegiul de conducere al Institutului a propriei persoane, a lui Radu Michael, plus a dvs. dle Tudoran urmind sa fie apoi “imbunatatita” componenta acestuia si cu alte participari ce vor fi precizate ulterior. Dl.Victor Gaetan afirma ca V.Tismaneanu ar fi adus drept argument suprem in favoare schimbarilor solicitate citez ” ar fi mult mai relevanta participarea mea (V.T.), a lui Radu (Michael) si Dorin Tudoran, ca elemente cunoscute in Romania si cu audienta in bordul N.E.D.,(referinta la distribuirea de fonduri de sustinere) decit a unui preot, cu multe bube in cap si a unui “extremist” fost ambasador fie el si american la Bucuresti (referinta este la ambasadorul David Funderburk), etc.”. Ca totul a ramas o vreme in coada de peste cum se spune dupa care a urmat ruptura datorita refuzului ferm al celor doi co-presedinti de a da curs propunerilor este o alta poveste. Cert ramine faptul ca in urma incriminarilor reciproce pe culoarele mecanismului politic american rezultatul a fost discreditarea pe ansamblu a ambelor parti. De aici formularea mea cu “dispretul” si dezamagirea autoritatilor mentionate de arbitra la infinit acest conflict. Pierdere clara pentru Romania.
Nota VR: Titlul, intertitlurile si unele sublinieri si fotografii imi apartin
Astept sa termini tot ce ai de spus si iti voi raspunde asa cum se cuvine — linistit. Acum, doar o precizare.
Nu stiu la ce Institut si neintelegeri financiare de referi. In anii aceia existau multe initiative “pro-Romania”. Existau si cereri de finantare, evident.
Unele proiecte au parut finantatorilor mai convingatoare, altele au parut mai putin convingatoare. Ca se pot insela si finantatorii — adevarat.
Cererea de finantare la care am particip (sub egida FPRI) a fost aprobata de National Endowment for Democracy. Asa a aparut revista Agora intre 1987 si 1993.
Gandindu-ma la aceasta realitate – pe care cred ca e greu sa o “demantelezi” – ma intreb ce vrei sa spui cu “dispretul autoritatilor autohtone”?
Cum esti, singur ne spui, un om care afirma lucruri ce pot fi verificate si peste 200 de ani, poate poti produce si probe ale dispretului la care te referi.
Ma refer doar la dispretul fata de mine; dispretul autoritatilor autohtone pentru altii din cei pe care ii numesti este o problema ce nu ma priveste.
Crezi, nu crezi – iti doresc cele bune,
Dorin Tudoran – Comentariu pe Blog Roncea
Dorin Tudoran Says:august 31, 2009 at 1:21 pm @ caraiman # 44 M-am uitat. Interesant textul dlui Turcu. I-am lasat dlui Turcu un scurt comentariu pe blogul dlui Roncea. Astept continuarea si finalul interventiei dlui Turcu si ii voi raspunde cum se cuvine — linistit si la obiect. Dlui Romosan, n-am ce sa-i raspund. Mai asteptam. Deocamdata imi datoreaza … un raspuns; la o intrebare mai veche si, in fapt, singura care ma intereseaza in legatura cu intreaga sa “dosariada”. Celelalte “miracole” ale vietii sale nu fac obiectul atentiei mele in acest moment. O saptamana buna!
Nota mea: Mi-am adus aminte de un text scris de mine toamna trecuta (mai jos), care pare a avea legatura cu afirmatiile dlor Turcu si Tudoran. Ramane de vazut!
Revolta anticomunista a muncitorilor brasoveni, din 15 noiembrie 1987 – un prim 21 decembrie, aproape uitat – a luat complet pe nepregatite atat Securitatea cat si Agentia Centrala de Intelligence a SUA.
Pentru generalul Iulian Vlad, aflat la comanda Departamentului Securitatii Statului de nici doua saptamani, a fost o proba de foc in fata conducerii Partidului dar, mai ales, pentru la fel de nou numitul ministru de interne, celebrul dobitoc autodeconspirat, Tudor Postelnicu, responsabilul direct pentru ordinea publica si relatia cu judetenele de partid. Cum-necum, Vlad a reusit sa evite ordinul lui Postelnicu, prin care acesta ceruse interventia in forta si folosirea mijloacelor represive la adresa manifestantilor, dupa cum evidentiaza si istoricul Cristian Troncota in lucrarile sale de specialitate. Analiza situatiei de pe teren, intreprinsa prin mijloacele operative, a dovedit, dupa cum marturiseste si generalul, ca revolta a fost “o treaba spontana, dar bine facuta, fara amestec strain”. Ceea ce nu inseamna ca la fata locului nu s-au aflat atenti observatori… Militia, subordonata direct lui Postelnicu, este insa cea care a incercat prin toate metodele, inclusiv torturarea protestatarilor arestati ulterior, sa demonstreze, aberant, contrariul.Explozia nemultumirii a fost determinata de atitudinea aroganta, jignitoare, amenintatoare si injurioasa a unui lider local al organizatiei de partid. Generalul Vlad il informase anterior pe sefului statului intocmai cu realitatea, iar seful contrainformatiilor economice, generalul Emil Macri, primise dezlegare superioara de partid sa identifice si sa supervizeze redirijarea unor marfuri de prima necesitate alimentara catre “platforma industriala” Brasov. De atunci, nu s-a mai putut spune ca Ceausescu nu a stiut. El lasa insa uneori impresia ca stie ca se dosesc alimentele care nu ajung pe piata si punea Securitatea sa le descopere!
Ceea ce nu stiam insa noi atunci este ca masurile extreme luate pentru eradicarea datoriei externe erau generate de Banca Mondiala si de miscarile economice ale Rusiei impotriva Romaniei, ca si astazi, de altfel. Un document cu mentiunea “Top Secret” al Directoratului de Intelligence al CIA, din 17 decembrie 1987, arata ca Ceausescu l-a demis atunci pe ministrul de Finante din cauza dobanzilor mari ale ratelor catre Banca Mondiala, “probabil revizuind strategia de plata a datoriei in urma revoltei de la Brasov”. Este singura referire la miscarea de protest a muncitorilor brasoveni din cadrul miilor de documente si analize secrete declasificate recent de CIA, agentia de spionaj a SUA care a ramas, si ea, cu gura cascata in fata Brasovului anticomunist.Ce s-a intamplat insa peste Ocean, taramul libertatii? Studiile unor istorici reali ai acestei perioade, care se bazeaza pe arhive secrete britanice si americane, inclusiv ale NSA (depozitara interceptarilor electronice ale comunicatiilor oficiale) arata fara putinta de tagada c` Rom=nia si politica sa independenta de blocul sovietic devenisera tinta puternicelor servicii secrete rusesti KGB si GRU. n afara propagandei oficiale, Rusia “lucra” si Romania si Statele Unite cu aceleasi metode: din interior. Istoricul Larry Watts arata in cea mai recenta lucrare a sa cum atat Departamentul de Stat al SUA cat si CIA au fost manipulate impotriva intereselor americane si ale lumii democratice de catre unele “grupuri etnice”: emigranti din Ungaria si Polonia, suspectati ulterior pentru colaborare cu KGB si GRU, si care dezinformau regulat cu privire la Romania, folosind teza falsa a “calului troian” al URSS. La fel s-a intamplat si in noiembrie 1987.
Luate prin surprindere, organele americane au chemat cativa romani din SUA la consultare. Parintele Gheorghe Calciu, Dumnezeu sa-l odihneasca in pace, care sustinea ajutorarea imediata a muncitorilor brasoveni, mi-a povestit cum a decurs acea intalnire. Informatiile sale mi-au fost reconfirmate recent, de catre surse de la Washington. In primul rand, parintele s-a mirat ca pe lista invitatilor nu se afla si doctorul Ionel Cana, fondatorul primului sindicat liber, expulzat din Romania si neagreat, se pare, de catre Vladimir Tismaneanu, si el unul dintre participanti. Impotriva argumentelor parintelui, ca este vorba despre o miscare anticomunista autentica, politologul a sustinut “incompatibilitatea grupului” de la Brasov in privinta combaterii din Romania, sugerand ca ar putea fi chiar o operatiune a Securitatii si militand pentru sprijinirea metodelor deja existente: cateva revistute ale intelectualilor “disidenti”. Recomandarea lui Tismaneanu a fost sustinuta si de “grupurile etnice” in cauza, ceea ce a determinat abandonarea sprijinirii muncitorilor anticomunisti, interogati brutal de catre Militie si deportati apoi in intreaga tara.
Ulterior, nivelul de penetrare si manipulare al rusilor si “etnicilor” in CIA, a culminat cand seful statiei la Bucuresti a devenit nimeni altul decat Harold J. Nicholson, ofiterul american cel mai mare in grad arestat vreodta pentru spionaj. In favoarea Rusiei.
In aceeasi perioada au avut loc alte investigatii extraordinare la Departamentul de Stat, National Security Council si CIA. In timpul acestora, Steve Weber, director pentru operatiuni clandestine pentru Europa de Est si URSS, emigrat din Ungaria in 1956 si seful direct al lui Nicholson, a disparut, in urma unui accident de masina, la Budapesta. O alta persoana apropiata lui Weber, chiar sefa Romanian Desk la CIA, Fisher, al carei sot lucra la Departamentul de Stat tot pe Europa de Est, a trebuit sa-si dea demisia din CIA. Un alt personaj, consultantul NSC Charles Gati, si el emigrant ungur din ’56, profesor de “studii ruse” si colaborator pe la tot felul de “think-tank”-uri de Foreign Policy a fost “lasat sa plece” de la Casa Alba pentru suspiciune de a fi “prea apropiat” de serviciile unguresti, conform surselor citate. Sotia lui, Tobi Gati, Head of State Department Intelligence and Research Unit, dupa o investigatie de 6 luni, a parasit, si ea, Departamentul de Stat.
Dupa cum arata tot ghemul incalcit peste Washington si Bucuresti, nici astazi nu stam mai bine.
La aniversarea a 20 de ani de la revolta anticomunista de la Brasov, presedintele Traian Basescu spunea: “Nu cred ca putem construi ceva trainic pana cand nu depasim confuzia vinovata intre victime si calai, intre eroi si profitori, intre cei cinstiti si cei necinstiti”. Ce bine ar fi fost pentru Romania daca si CIA si SRI si seful statului ar fi fost lamuriti mai devreme asupra acestui adevar.
PS: Seful SRI, domnul George Maior, ne asigura ca agentii si spionii de prin Romania sunt atent monitorizati. Bine, bine, zic eu, asta o facea si Ceausescu. Si la ce i-a folosit? Versiunea prescurtata a acestui text, la randul lui sinteza unui studiu mult mai amplu, este publicata la ZIUA: Cum a fost pacalita CIA pe 15 noiembrie 1987 de Victor RONCEA
FOTO: Arhiva personala Victor Roncea – Parintele Calciu si Coposu la Washington, in 1992. In fundal Grigore Caraza
Intrucit ati avut bunavointa de a-mi semnala postarea de catre domnul Dorin Tudoran pe blogul sau la data de 21 august 2009 a unui comentariu/pamflet despre Vladimir Tismaneanu dar in finalul caruia face o trimitere la propria-mi persoana va rog sa aveti amabilitatea de a posta intru lamurirea celor ce au lecturat materialul mentionat precizarile anexate acestui mesaj. Imi exprim speranta ca precizarile, ce includ si un periplu mai larg in evolutia evenimentelor de ordin istoric din Romania vor reusi sa-l ajute pe dl. Dorin Tudoran sa-si corecteze perceptia eronata cu privire desfasurarea aspectelor mentionate pe blogul sau dar in acelasi timp sa trezeasca si interesul cititorilor mai tineri si de ce nu chiar a generatiilor ce vor urma. Cu multumiri, Liviu Turcu, PhD 28 August 2009
PARTEA I
Domnule Dorin Tudoran,
Incep cu esentialul. Cele ce urmeaza nu au drept scop declansarea unei polemici in sensul semantic denaturat dar comun azi din pacate in societatea romaneasca, adica a unei ‘incaierari’ care sa faca deliciul amatorilor unor asemenea ‘spectacole’. Pentru mine ‘polemica’ pastreaza prin educatie sensul dialogului antic. Decizia de a interveni public de asta data are la baza trei motive pe care le consider demne de acest efort. Primul are drept scop clarificarea sub aspectul acuratetei de ordin faptic la modul definitiv a afirmatiilor incorecte in raport cu realitatea pe care le-ati facut initial in articolul ‘Bobinacarul si energumenii’ publicat in Jurnalul National in urma cu trei ani dar pe care iata ca le repostati acum in 21 August 2009 ca pe un adevar indubitabil. “Atunci, din motive pe care le voi explica mai tirziu am preferat sa nu va dau o replica corectiva cu speranta ca eroarea comisa a fost un simplu derapaj impus de circumstantele scrierii unui “material de serviciu” si dictat de obligatiile apartenentei la grupul de interese ce-l sprijineau neconditionat pe Vladimir Tismaneanu..
Tehnica dezinformarii de tip ‘gri’
Pentru cei mai tineri precizez ca un ‘material de serviciu’ reprezinta in gazetarie elaborarea constienta a unui comentariu in care sub aparentele maxime ale unei asa zise obiectivitati se plaseaza prin manipularea abila a unui amestec de informatii corecte cu informatii false idei si teze menite sa trimita opinia publica intr-o directie aflata in grav conflict cu realitatea. Cu alte cuvinte este un instrument ‘clasic’ utlizat in tehnica dezinformarii de tip ‘gri’.
Ce a declansat atunci atacul dvs. la adresa mea a fost furia lui V.Tismaneanu si a grupului sau de acoliti pentru pozitia publica avuta cu privire la incompatibilitatea ocuparii pozitiei de sef al comisiei prezidentiale pentru incriminarea comunismului din Romania, atentie, in raport cu eficienta si credibilitatea morala si politica a Raportului final in fata societatii romanesti! Mi-am zis atunci, ‘treaca de la mine, D.T. a facut-o de nevoie, ca un compromis impus de vicisitudinile existentei cotidiene’.
Dupa aceasta mica paranteza, ca om ce sint inca sclavul rigurozitatii factuale ii invit pe cititori sa puna fata’n fata ce spuneati acum trei ani si apoi repetati cu convingere pe blogul dvs. la 21 august 2009 versus precizarile facute in dialogul ulterior cu domnul Victor Roncea pe 26 august 2009.
‘Draga Volo’, ICR si dolarii livrati de Patapievici
Textul din “Bobinacarul si energumenii’ publicat in Jurnalul National si apoi reluat la 21 august 2009 in “Tismaneanu vs. Basescu”:
“ Un sfat: Volo, inapoi la carti. O rugaminte: data viitoare cind mai defecteaza dl. Turcu, nu ma ruga sa-l intilnesc. Recunosc, e ‘un tip eminent’, care poate deschide toate usile, chiar si buncarul in care zac sutele de mii de dolari pe care ti le-ar fi pasat dl. Patapievici, dar nu sunt ‘precis’ ce fel de om este prietenul tau. Mai inchide din usi. Nu de alta, dar e curent si, dupa cum simti, te trage.”
Mai intii retin tonul peiorativ absolut minimalizator in termeni valorici morali referitor la decizia mea de a ramine in occident si care a fost urmata de condamnarea mea la moarte in contumacie. Asta, cu atit mai mult cu cit ati primit la redactia postului de radio ‘Vocea Americii’ si mi-ati si inminat una din multele scrisori de amenintare si discreditare menite sa-mi distruga credibilitatea in Statele Unite. O pastrez si acum in arhiva mea. Daca as fi procedat in acelasi mod stilistic acum trei ani ar fi trebuit sa spun si eu ‘d-le Tudoran cind o sa mai fiti arestat si luat la interogatoriu de securitate iar familia va va fi amenintata brutal …” Si in cazul dvs., din fericire, nu era vorba ca in cazul meu de tribunalul militar si nici de echipe trimise spre pedepsire prin occident. Va spun ca n-as fi facut-o in veci caci tine de bunul simt si de cei sapte ani de acasa. Cit despre afirmatia mistocar-dimboviteana cu privire la buncarul cu sute de mii de dolari ce prin exagerare la absurd as fi afirmat (ceea ce evident nu am facut-o in articolul incriminat de dvs &comp.) ca ar urma sa fie puse la dispozitia lui V. Tismaneanu am o singura observatie: eu cind scriu ceva ma raportez in primul rind la verificarea in timpi istorici, adica afirmatiile facute sa reziste verificarilor si de acum si peste 200 de ani. Susaneaua mentionata de mine in comentariul meu de atunci a fost planuita in mod real si chiar si dupa ce a fost demantelata public a continuat in alte forme diluate. O simpla revizie financiara corecta la Institutul Cultural Roman ma va confirma. Asta daca nu vor folosi metoda trierii de tip tuns si frezat dupa modelul arhivelor securitatii. Cit despre neajunsurile confruntarii publice a textelor ‘stiintifice’ contradictorii elaborate tinind doar seama de avantajele poticio-ideologice ale momentului va recomand sa-l consultati pe ‘Draga Volo” intrucit se bucura la acest capitol de o cvasi-permanenta atentie atit a mass mediei cit si a opiniei publice romanesti.
Textul continua dupa cum urmeaza:
“In sfirsit, Volo, da-te jos de pe ‘caii aia mari; si ai in mina darlogii umilintei. Dupa numai un kilometru, vei intelege ca tot ce lasi in urma e doar o biata martoaga cu ifose de unicorn. Desi vinataile de azi sunt mai dureroase ca altele, capul sus! Nu mor caii, cind vor ciinii. Caii adevarati, se intelege.”
Emotionant. Cred ca am inteles cu totii cine sint caii si cine sint ciinii cei netrebnici. Acum iata textul additional in partea referitoare la mine, de altfel deja postat de domnul Victor Roncea pe blog, pe care l-ati transmis in dialogul purtat dupa 21 august 2009:
“ Domnule Roncea, …citatul este dintr-un text de acum trei ani (asa cum mentionam in postarea mea), publicat in Jurnalul National, cred ca dl. Liviu Turcu l-a vazut la timpul respectiv. Evident, asta nu inseamna ca ma amestec in invitatia pe care i-o faceti (in momentul respectiv eu, Liviu Turcu habar nu aveam nici de postare si nici de invitatia domnului V. Roncea) –era vorba de o precizare. Cum dl. Turcu se bucura de respectful dvs. (nici pe mine nu ma ocoleste acel respect fata de multe din meritele dlui Turcu)s-ar putea sa-l convinga, mai bine decit o pot face eu, pe colegul dvs. de blog de enormitatile de care m-a acuzat in nota postfata pe blogul dvs. Am postat un mesaj similar pe blogul dvs. Cele bune, Dorin Tudoran”
Zice domnul Roncea in continuarea aceluiasi dialog: “Cum mi-am exprimat mirarea ca dl Turcu nu a avut nici o replica dl.Tudoran mi-a mai precizat: “Il pretuiesc pe Liviu (sic LT)cred ca este cu adevarat, o minte stralucita. Atunci insa, m-a pus intr-o situatie f.f.neplacuta: Volodea m-a rugat sa ma intilnesc cu el si tot Volodea m-a rugat sa-l ajut pe Liviu cit pot. Ca ziarist, l-am ajutat facind cu Liviu un interviu epopee si in conditii foarte…dificile; pentru amindoi. Cind am auzit-din multiple surse – ca-l injura pe Volodea si cind am avut si confirmarea, chiar mi-a displacut. Cred ca Liviu s-ar fi asteptat ca Volodea sa-l ajute mai mult din punct de vedere professional –ca intre sociologi. Asta era mai greu de realizat, nu neaparat pentru ca Volodea este f. competitiv (sic) (este, dar a facut mult bine-multora) ci pentru ca lumea era interesata de ce are de spus fostul inalt ofiter de securitate LT, nu sociologul. O drama, o nedreptate, dar lumea este cum este, si Liviu trebuia sa stie la ce se poate si la ce nu se poate astepta. Inteleg ca e bine, acumsi s-a pus pe picioare, ceea ce ma bucura. Daca-l vedeti salutati-l din parte-mi!” Multumesc domnule V. Roncea. Certific primirea salutarilor.
D. Tudoran, V. Tismaneanu si restul grupului aveau retea informativa pe teritoriul Statelor Unite?
O scurta paranteza cu privire la potentiala ranchiuna fata de V. Tismaneanu care, ziceti dvs. domnule Tudoran, nu a dat curs apelurilor mele disperate de ajutor academic: la data respectiva eu deja aveam invitatia pentru anul 1990 de a veni pentru un an la Boston University ca John M. Olin Fellow. Cu norma de cercetare dar si part-time de guest lecturer. Cu ce m-ar fi putut ajuta V. Tismaneanu in acel moment cind el insusi incerca in disperare conform propriei confesiuni sa vina la Washington si sa intre in rindul cadrelor didactice de la Maryland University? Ziceti in continuare:
“Sigur ca Liviu a vazut articolul inca de la aparitie (are chiar prieteni la J.N.) dar, probabil si-a zis ca nu are rost sa intinda peltea; si bine a facut. La postarea articolului pe blogul meu, aveam optiunea sa elimin acel paragraf; dar as fi fost acuzat – pe buna dreptate – ca am ‘crosetat’ un adevar.”(subl. LT)
Inainte de a repune realitatea istorica in drepturile ei adinc abuzate in aceasta secventa marturisesc in premiera publica ca am un handicap educational major: nu am obiceiul sa injur, ca regula, iar daca am facut-o vreodata in public astept in premiera mondiala dovada. Cit despre natura injuraturilor proferate la adresa ‘mimozei mimensis’, recte V. Tismaneanu atunci, in anul de gratie 1989, chiar ca am ramas perplex. Caci la acel an este referinta. Ca atare chiar va rog fie si pe cale particulara sa ma scoateti din ceata asta rational impenetrabila. Daca veti invoca utilizarea semantica a termenului la modul figurativ chiar si asa fondul problemei ramine. Ca profesionist al muncii de informatii am ramas de asemenea impresionat de afirmatia verificarii de catre dvs personal ‘prin multiple surse’ a actului josnic de a-l fi injurat pe V. Tismaneanu. Deja dvs., V. Tismaneanu si restul grupului aveati retea informativa pe teritoriul Statelor Unite?
‘Materialele de serviciu’ ale lui Dorin Tudoran
Mai ramine, de asemenea, de clarificat in fata cui as fi facut acest lucru si in ce scop. Logic ar fi fost sa o fac in fata unor factori politici sau de influenta politica de sorginte americana altfel nu ar fi avut nici un sens. Eu sint omul actiunilor eficiente. In plus, date fiind contactele mele extrem de limitate cu societatea americana in acea perioada, impuse de grila de securitate personala, mai ramine ipoteza ca vorbeam de unul singur sau foloseam contacte telepatice. Sa fim seriosi. La data respective aveam cu totul alte griji, preocupari iar birfa mi-a repugnat intotdeauna. Intrebati-i pe fostii mei subordonati, colaboratori sau cunoscuti de buna credinta. In rest, trebuie sa recunosc ca plasarea explicatiei in materialul de serviciu publicat de dvs. in Jurnalul National si repostat acum ‘suna bine si convingator’; se vrea a se spune, “domnule, e informatie verificata prin multiple surse, ce mai vreti…” Vorba lui nenea Iancu prin parafraza:‘curat meserie’… Nu pot sa nu remarc, de asemenea, cita rabdare ati manifestat, mai exact diferenta dintre noiembrie 1989 si 2006 adica 17 ani pentru a ma pedepsi public pentru culpa, citez, ca l-as fi ‘injurat’ pe amicul drag ‘Volo’, cum il numiti scrisoarea cu pricina. Ma intreb daca cel ce a folosit expresia ‘Draga Stolo” nu va plagiat… Memorie de cafru, demna de invidiat, plus setea justitiara manifestata demna de un personaj precum Edmond Dantes alias contele de Monte Cristo. In plus, ce nu inteleg in pofida unor serioase eforturi intelectuale este semnificatia urmatoarei afirmatii facute in continuare: “Atunci insa, m-a pus intr-o situatie f. f.neplacuta: Volodea m-a rugat sa ma intilnesc cu el si tot Volodea m-a rugat sa-l ajut pe Liviu cit pot. Ca ziarist, l-am ajutat facind cu Liviu un interviu epopee si in conditii foarte…dificile; pentru amindoi…” Fidelitatea fata de regulile logicii aristotelice ma obliga sa constat conform textului ca atunci cind ati scris “Bobinacarul si energumenii” in 2006 ca ‘material de serviciu’ ati fost pus intr-o ‘situatie f.f. neplacuta’ din cauza celor intimplate in noiembrie 1989 (?!) Sau poate, mai exact, asocierea a avut drept scop de a induce in mintea cititorilor in mod clar ideea, pentru care ar trebui sa rositi si azi dupa aproape doua decenii, ca opozitia mea, strict opinie personala, altfel bine argumentata, fata de ocuparea pozitiei de sef al Comisiei prezidentiale de catre V.Tismaneanu ar fi de fapt justificata de ranchiuna personala nascuta din refuzul acestuia in calitate de Sfintu Petru de a-mi deschide larg portile ‘paradisului american’?
Cozonacul lui Tudoran de la masa lui Voiculescu
Atacul la persoana, domnule Tudoran, este descalificant in plan intelectual intr-o polemica rationala. Asta se invata in anul intii de facultate la cursul de logica elementara. Nu convingi publicul ca X sau Y nu trebuie luat in seama, introducind pe usa din spate o falsa premiza, precum cea invocata de dvs. adica prin trimiterea la o situatie incorecta si imaginara petrecuta in urma cu 17 ani. Marturisesc ca atunci cind am citit diatriba in 2006, mai intii, ca reactie la nivelul bunului simt am fost suparat, de, imperfectiuni umane, intre altele si pentru faptul ca la Jurnalul National aveam deja o serioasa audienta publica. Mai apoi, intelepciunea cea din urma mi-a impus teza mentionata mai sus adica cea cu ‘Treaca de la mine…ce nu face omul pentru o piine alba sau poate chiar o felie de cozonac…”.
Deontologia crosetatului
Repostarea textului la 21 august 2009 schimba insa datele problemei la modul serios chiar daca in cadrul dialogului purtat cu dl. Victor Roncea v-ati contrazis singur referitor la persoana mea in citeva zile sarind de la o extrema la alta. Ceea ce m-a scos, vorba dlui Roncea, din preocuparile mele actuale a fost insa afirmatia facuta dupa cum urmeaza, si citez: “La postarea articolului pe blogul meu, aveam optiunea sa elimin acel paragraph; dar as fi fost acuzat – pe buna dreptate – ca am ‘crosetat’ un adevar.” Deci, cu alte cuvinte m-am inselat cind am gindit ce am gindit acum trei ani. Mea culpa. Continuati sa afirmati sus si tare cum se spune ca ceea ce ati afirmat in doua rinduri este un ‘adevar’ ce nu poate fi ‘crosetat’. O adevarata ofranda depusa pe altarul deontologic jurnalistic. Dupa precizarile ce urmeaza sper ca atit personal cit si eventualii cititori de buna credinta vor avea in sfirsit o perceptie corecta a situatiei reale.
“Eu v-am ales pe dvs si nu vice-versa”
Iata deci, informatiile factuale indubitabile referitoare la situatia descrisa incorrect de dvs:
– nu v-am intilnit personal niciodata pina in momentul acordarii interviului postului de radio ‘Vocea Americii’ unde va desfasurati activitatea ca redactor;
– decizia de a lua o pozitie publica cu impact maxim la opinia publica romaneasca dar si a oficialilor fostului regim a fost convenita de mine in accord cu autoritatile americane sub a carei protectie de securitate ma aflam 24 de ore din 24 de ore;
– alegerea postului de radio ‘Vocea Americii’ si nu a postului ‘Europa Libera’ are o explicatie eminamente politica. Desi stiam ca postul de radio ‘Europa Libera’ are prin numarul de ore de difuzare o pondere net superioara ‘Vocii Americii’ acesta din urma avea un atu politic superior: era explicit un post de radio oficial al guvernului american si aducea cu el plusul de credibilitate de care era nevoie;
– fiind convenit cu autoritatile americane, acestea au asigurat si cadrul in care s-a desfasurat interviul; fara a intra in detalii va asigur ca in afara garzii de corp care m-a insotit la locul interviului au fost efectuate in mod firesc pentru astfel de situatii si alte verificari inclusiv de personal;
– exact ca in bancurile cu radio Erevan (nu exemplific ca sunt de notorietate) deci, nu V.Tismaneanu si nici dvs. nu mi-ati deschis ‘usa’ la “Vocea Americii” (unde de altfel am continuat ulterior sa particip la diferite emisiuni pe care le-am considerat importante pentru obiectivele mele politice in compania altor redactori) ci ati fost lasati sa credeti asta pentru asigurarea ‘normalitatii situatiei’; mai mult, va asigur punindu-mi in joc intreaga credibilitate, cum se spune, ca eu v-am ales ca interlocutor al interviului si nu vice-versa si asta din doua motive: primul a fost acela ca stiindu-va biografia, dar si ce vi s-a intimplat in tara in confruntarea cu autoritatile fostului regim, ati reprezentat pentru mine in pofida faptului de a nu ne fi cunoscut personal ‘un aliat politic natural’; al doilea motiv a fost unul de ordin tactic: fiind scriitor si cunoscut deja in urma confruntarii cu autoritatile romane drept dizident aveati deja audienta la segmentul opiniei publice care ma interesa foarte mult: cel al intelectualitatii literare considerat de altfel de occidentali ca potential detonator al unor schimbari socio-politice de substanta in Romania;
– in acest context ideea, asa cum afirmati in textul cu pricina, ca m-as fi rugat de V.Tismaneanu sa te roage pe dumneata sa ai bunavointa de a-mi lua un interviu ca favoare personala este nu numai ridicola dar si de un umor nebun ; si cind afirm asta o fac cu blindetea celui care intelege incapacitatea naturala a unui outsider al muncii de informatii de a cunoaste si intelege modul de operare profesionala pentru astfel de operatiuni;
– cum bine stiti interviul epopee difuzat zilnic in fragmente in timpul desfasurarii ultimului Congres al PCR in noiembrie 1989 a facut istorie nu numai pentru postul de radio dar si la nivelul audientei romanesti oficiale si neoficiale; daca Jurnalul National il va republica in noiembrie a.c. in suplimentul ‘Scinteia’ va fi o excelenta ocazie pentru toata lumea sa compare analiza si previziunele mele de atunci cu desfasurarile istorice reale. Cea mai importanta sub aspect tactic dar cu impact strategic a fost predictia ca in momentul atingerii masei critice in sistemul politic prima institutie care-l va abandona pe Nicolae Ceausescu si camarila sa va fi Securitatea, adica DSS. A doua previziune facuta de mine inca din luna iunie 1989 in conversatiile cu analistii specializati pe tema Romaniei a fost ca Nicolae Ceausescu pentru a supravietui va incerca in extremis modelul izolarii albaneze, si deci ca orice asteptare in directia unei inlocuiri a acestuia de un nucleu din virful conducerii PCR (idée altfel puternic propagata pe la Departamentul de Stat inclusiv de V. Tismaneanu cu care sefului biroului Romania se mai consulta din cind in cind, pariindu-se ba pe Stefan Andrei, ba Gogu Radulescu ba pe altii) este inutila, singura alternativa viabila fiind miscarea de strada indifferent de natura detonatorului. Afirmatia avea sa apara si in scris la inceputul lunii noiembrie in unul din cotidienele capitalei americane.
Tismaneanu, de la propagandist comunist la propagandist capitalist
– acum sa lamurim si povestea relatiilor noastre personale; precum spuneam, facind trimitere la comparatia cu bancurile cu radio Erevan, este absolut adevarat (cred ca era spre sfirsitul verii nu-mi amintesc perfect) ca din nou, cu sprijinul autoritatilor, am identificat locatia si organizat o intilnire cu V.Tismaneanu la Philadelphia (folosesc scrierea engleza). Era la vremea respectiva cercetator la Foreign Policy Research Institute si colabora via unor conectii la una din publicatiile de analiza si propaganda ale Departamentului de Stat pe tematica comunismului romanesc. Unele au fost reluate, in nota deja cunoscuta ulterior, la microfonul postului de radio ‘Europa Libera’.
Il stiam pe V. Tismaneanu din perioada cind datorita diferentei de virsta el era inca student iar eu tinar cercetator si asistent universitar. Ii stiam bine preocuparile pentru ca ne mai intersectasem indirect in lumea publicatiilor dar si a unor cunostinte comune. Scopul intilnirii de atunci a fost din punctul meu de vedere unul pur evaluativ in ideea de a explora si crea cit de cit o posibila platforma comuna de actiune a tuturor celor implicati direct sau indirect in criticarea fostului regim comunist. Intilnirea a fost cordiala si atunci V.Tismaneanu (din nou paradigma bancurilor cu radio Erevan) mi-a vorbit mai pe larg despre ‘prietenul sau apropiat Dorin Tudoran’ care este printre putinii ce are conectii operative cu unii dizidenti din tara dar si in Europa occidentala. I-am confirmat aprecierile mele pozitive despre dvs. si intentia de a folosi unul din posturile de radio ce difuzau in spatiul romanesc. Nu ne vazusem de peste16 ani dar se parea ca am putea face cite ceva impreuna alaturi de altii in folosul Romaniei. Ii cunoasteam destul de bine inca de atunci felul de a fi dar mi-am zis ca la ‘razboi’ aliantele imping la periferie aspecte precum tarele de caracter. Nu avea sa fie, pentru ca la scurt timp, s-a produs precum stiti RUPTURA definitiva in care dvs. aveati sa jucati rolul principal de procuror, executor si curier explicativ.
Factorul Gaetan vs Tismaneanu
Viata este plina de coincidente stranii si chiar daca acestea au fost sau sint realmente aleatorii oamenii au tendinta de a le asocia altora pentru ca le servesc ca baza explicativa convenabila pentru anumite concluzii. La un moment dat am fost invitat la o masa rotunda organizata la redactia cotidianului “Washington Times” pe tema situatiei din tarile comuniste est-europene. Au participat numerosi experti si jurnalisti inclusiv din cadrul aparatului tehnico-politic al unor institutii guvernamentale. Pe unii ii cunosteam dupa nume, altii imi erau complet necunoscuti. La un moment dat am tresarit cind i s-a dat cuvintul unui participant al carui nume romanesc il stiam, la fel ca si biografia si unele din activitatile desfasurate. Pe parcursul interventiei Victor Gaetan, caci de el este vorba, a adus in discutie incompatibilitatea accesului la unele canale de informare si influenta guvernamentale, precum Departamentul de Stat a unor oameni care prin biografie si activitatile politico-ideologice duse pe durata sederii in tara de origine, recte Romania nu ar trebui sa prezinte incredere. Si l-a mentionat pe V. Tismaneanu. Nimeni nu l-a oprit, nimeni dintre participanti nu l-a criticat deschis si totul a continuat ca si cum nimic nu s-ar fi intimplat. Reactie nu tocmai surprinzatoare luind in considerare ca cel in cauza, altfel bine educat, cu un doctorat la Sorbona, era ginerele uneia dintre cele mai influente membre a Camerei Reprezentantilor si a establishmentului american reprezentind Partidul Democrat.
Tudoran, procurorul lui Turcu si aparatorul public al lui Tismaneanu
Ulterior, aveam sa primesc un telefon de la dumneata, Dorin Tudoran, in care m-ai luat la refec ca desi am fost prezent nu m-am ridicat pe loc si nu l-am ‘contracarat’ ferm pe domnul V. Gaetan. Prin aceasta atitudine am fost acuzat ca la curtea martiala comunista ca l-am tradat de V. Tismaneanu si cu asta relatiile noastre (adica cu V.T. si D.T) s-au rupt definitiv. Dupa socul initial impus de surpriza tonului dar si a fondului acuzatiei imi amintesc perfect ce v-am replicat: mai intii, v-am intrebat de ce nu m-a sunat V. Tismaneanu insusi daca de el era vorba; doi, v-am spus clar ca tonul imi repugna si ca va inselati amindoi ca am parasit Romania venind in SUA cerind azil politic ca sa intru in incaierarile voastre personale ce nu au nimic in comun cu dorinta mea de a contribui la schimbarea spre mai bine a vietii romanilor; trei, cum se face ca, relativ nu cu mult timp inainte amindoi (V.T. si D.T) ati facut alianta cu V. Gaetan si parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa pentru a obtine sprijinul guvernamental si al Congresului pentru activitatile noului Institutului Crestin (nu-mi amintesc acum titlul exact)… adica chestie de fonduri financiare iar dupa ce nu v-ati mai inteles ati intrat intr-un razboi de gherila totala spre dispretul autoritatilor autohtone. Cunosteam povestea inca din perioada in care eram in tara iar serviciul de informatii se ocupa direct de caz.
Valetul de serviciu la “casa Tismaneanu”
Cu asta s-au incheiat definitive relatiile noastre care incepusera sub auspicii promitatoare si in care, scuzati-mi formularea, ati actionat ca un simplu valet de serviciu ‘la casa V. Tismaneanu’. O ultima completare clarificatoare: ulterior incidentului aveam sa aflu prin alte mijloace ce anume fusese de fapt detonatorul real al intregii ‘tragedii’: in aceeasi perioada un foarte cunoscut journalist investigator de la “Washington Times” cu care eram in relatii apropiate comisese involuntar o eroare la care declar cu mina pe inima ca nu am fost partas. Omul afirmase in articolul sau in plin ‘elan revolutionar jurnalistic’ ca odata venit in SUA intentia mea era sa mobilizez toate fortele posibile pentru a crea un front unit impotriva regimului de la Bucuresti. I-am reprosat prieteneste eroarea comisa si i-am spus ca romanii nu-s ca americanii si ca prin traditie ‘unde sint trei romani sint cinci organizatii” fapt altfel abil speculat de regimul comunist in manipularea emigratiei romanesti. I-am spus: ‘acu sa te tii, ‘ce mai dragoste’ adica ‘antipatie’ imi vor arata compatriotii mei ‘competitori’ intr-ale schimbarii Romaniei, de a-mi aroga impertinent o atare pozitie tocmai eu care vin din interiorul serviciului de informatii externe’.
Evident ca nu am gresit in predictia mea, mai ales in rindul intelectualilor dizidenti sau pseudo-dizidenti fapt remarcat si in textul dvs., citez: ‘Volodea e un tip foarte competitiv’. Aveti dreptate, asa a fost si asa a ramas pina astazi. Dar nu numai el. Cit despre ‘competitivitatea’ dlui V.Tismaneanu si a grupului sau de interese de dupa decembrie 1989 un pic mai la vale….
“Un sfat: Volo, înapoi la cărţi. O rugăminte: data viitoare când mai defectează dl. Turcu, nu mă ruga să-l întâlnesc. Recunosc, e “un tip eminent”, care poate deschide toate uşile, chiar şi buncărul în care zac sutele de mii de dolari pe care ţi le-ar fi pasat dl Patapievici, dar nu sunt “precis” ce fel de om e prietenul tău. Mai închide din uşi. Nu de alta, dar e curent şi, după cum simţi, te trage. În sfârşit, Volo, dă-te jos de pe “caii ăia mari” şi ia în mână dârlogii umilinţei. După numai un kilometru, vei înţelege că tot ce laşi în urmă e doar o biată mârţoagă cu ifose de unicorn. Deşi vânătăile de azi sunt mai dureroase ca altele, capul sus! Nu mor caii, când vor câinii. Caii adevăraţi, se înţelege.”
Dorin Tudoran – citat din articolul Bobinocarul şi energumenii aflat in incheierea materialului Tismaneanu vs Basescu
Incurcatura cu o postare nelalocul ei in ce-l priveste pe domnul Dorin Tudoran se pare ca l-a scos si pe dr Liviu Turcu din activitatile sale academice, obligandu-l sa-si lase putin studiile sale si sa lectureze articolase si comentarii, texte si subtexte.
“Domnule Roncea, Era tot ce doream de la dvs. Cum spuneti, am corespondat — din cand in cand — si indiferent de punctele noastre de vedere, foarte diferite uneori, ne-am pastrat amandoi — unul fata de celalat — in limitele bunei-credinte. Un exemplu ar fi discutia noastra despre motivele hotararii mele de a inceta colaborarea cu ziarul Ziua. De aceea, m-am indoit — si bine am facut! — ca postarea ar fi fost scrisa chiar de dvs. Cred ca este mai mult decat dorinta de a va imita stilul coroziv si careva exagerari in postarea colegului dvs. Cum ar trebui rezolvata aceasta situatie este absolut la discretia dvs. Eu, unul, nu imi permit sa va dau sfaturi. Din parte-mi, puteti considera acest caz inchis. Ce imi voi permite va fi sa-i explic (cu oarece umor, daca mai am!) colegului dvs. in ce constau enormitatile textului sau. Sa auzim de surprize placute, foarte placute (de care e nevoie ca de aer!), ca de surprize neplacute cred ca ar trebui sa fim satui. Cum citatul pe care il dati este dintr-un text de acum trei ani (asa cum mentionam in postarea mea), publicat in Jurnalul National, cred ca dl Liviu Turcu l-a vazut la timpul respectiv. Evident, asta nu inseamna ca ma amestec invitatia pe care i-o faceti — era vorba doar de o precizare. Cum dl Turcu se bucura de respectul dvs. (nici pe mine nu ma ocoleste acel respect fata de multe din meritele dlui Turcu), s-ar putea sa-l convinga, mai bine decat o pot face eu, pe colegul dvs. de blog de enormitatile de care m-a acuzat in nota postata pe blogul dvs. Am postat un mesaj similar pe blogul dvs. Cele bune, Dorin Tudoran”
Cum mi-am exprimat mirarea ca dl Turcu nu a avut nici o replica la momentul respectiv, dl Tudoran mi-a mai precizat:
“Il pretuiesc pe Liviu si cred ca este, cu adevarat, o minte stralucita. Atunci, insa, m-a pus intr-o situatie f.f. neplacuta: Volodea m-a rugat sa ma intalnesc cu el si tot Volodea m-a rugat sa-l ajut pe Liviu cat pot. Ca ziarist, l-am ajutat facand cu Liviu un interviu epopee si in conditii foarte… dificile; pentru amandoi. Cand am auzit — din multiple surse — ca-l injura pe Volodea si cand am avut si confirmarea, chiar mi-a displacut.
Cred ca Liviu s-ar fi asteptat ca Volodea sa-l ajute mult mai mult din punct de vedere profesional — ca intre sociologi. Asta era mai greu de realizat, nu neaparat pentru ca Volodea este foarte competitiv (este, dar a facut mult bine- multora), ci pentru ca lumea aici era interesata de ce are de spus fostul inalt ofiter de Securitate LT, nu sociologul. O drama, o nedreptate, dar lumea este cum este, si Liviu trebuia sa stie la ce se poate si la ce nu se poate astepta. Inteleg ca e bine, acum, si s-a pus pe picioare, ceea ce ma bucura. Daca-l vedeti, salutati-l din parte-mi!
Sigur ca Liviu a vazut articolul inca de la aparitie (are chiar prieteni la JN), dar, probabil si-a zis ca nu are rost sa intinda peltea; si bine a facut. La postarea articolului pe blogul meu, aveam optiunea sa elimin acel paragraf; dar as fi fost acuzat — si pe buna dreptate — ca am “crosetat” un adevar.”
E, acum promite sa nu mai lase raspunsul deoparte si sa intervina. Asteptam!
(*) Impropriu spus polemica, pentru ca Tismaneanu tace si acum, de frica
Profitand de faptul ca nu am acces regulat la internet, unul dintre colaboratorii mei, pe care l-am insarcinat sa-mi gestioneze aprobarea si respingerea comentariilor pe perioada retragerii mele din infernul citadin, a tinut sa-mi faca o surpriza. Incercand sa-mi imite stilul coroziv, fara prea mari reusite – eu prefer sa vorbesc doar in numele meu, fara “noi, cei multi” – si dand dovada de o vadita nota de exagerare, tanarul condeier a comis o postare rautacioasa si neprincipiala, cu titlul MUCLES TISMANEANU. CIA se leapada de Tismaneanu, balastul lui Basescu. Dorin Tudoran ar vrea invers. Ambii subiecti tac malc. La fel SRI si SIE. FSB?. Pentru ca nu am acces la adresa de e-mail a ziarului, de la care corespondez in mod obisnuit cu domnul Tudoran, nu stiu care sunt reprosurile sale, dar pot sa le intuiesc. Am dedus ca exista, si este normal, din cele doua comentarii gasite la aceasta nota, respectiv: “Anonymous said… Buna ziua, dle Roncea. Va adresez si pe aceasta cale o intrebare: sunteti cu adevarat autorul acestei postari? Multumesc, Dorin Tudoran August 24, 2009 5:21 AM Dorin Tudoran said… Buna ziua dle Roncea.Tot incerc sa postez aici o intrebare, dar nu prea merge.Vroiam sa stiu daca dvs. sunteti, cu adevarat, autorul acestei postari “Mucles Tismaneanu. CIA…” ? Cele bune, Dorin Tudoran August 24, 2009 6:10 AM“
Il asigur pe domnul Tudoran de regretele mele pentru o astfel de iesire sub-publicistica si ma ofer sa indrept situatia incomfortabila pentru ambele parti, fie eliminand cu totul postarea, fie publicand o eventuala punere la punct a autorului acestei mici traznai urzicatoare, caruia i-am retras deja accesul pe acest blog.
Cu scuzele de rigoare si aceeasi consideratie,
Victor Roncea
victor.roncea at gmail.com
PS: De asemenea, si domnul Liviu Turcu este invitat sa faca unele precizari, necesare, fata de sugestiile domnului Tudoran din finalul scrisorii sale catre Tismaneanu, respectiv:
“Un sfat: Volo, înapoi la cărţi. O rugăminte: data viitoare când mai defectează dl. Turcu, nu mă ruga să-l întâlnesc. Recunosc, e “un tip eminent”, care poate deschide toate uşile, chiar şi buncărul în care zac sutele de mii de dolari pe care ţi le-ar fi pasat dl Patapievici, dar nu sunt “precis” ce fel de om e prietenul tău. Mai închide din uşi. Nu de alta, dar e curent şi, după cum simţi, te trage. În sfârşit, Volo, dă-te jos de pe “caii ăia mari” şi ia în mână dârlogii umilinţei. După numai un kilometru, vei înţelege că tot ce laşi în urmă e doar o biată mârţoagă cu ifose de unicorn. Deşi vânătăile de azi sunt mai dureroase ca altele, capul sus! Nu mor caii, când vor câinii. Caii adevăraţi, se înţelege.”
Vezi siUn articol interesant al domnului Dorin Tudoran despre dezbatere legata de ICR, turnatori si securisti:Ciocoii – noi si ei: ZIUA
UPDATE: In urma mesajului de mai jos al domnului Tudoran am eliminat postarea buclucasa (La fel dupa cum am procedat, dar la cererea sa, si cu postarea Analistul CIA pentru Romania Richard Hall il face prost pe Sorin Iliesiu. E valabil si pentru alti “intelectuali romani“).
Domnule Roncea,
Va multumesc pentru precizare; era tot ce doream din partea dvs.
Asa cum spuneti, am corespondat, din timp in timp, si chiar daca, de multe ori, opiniile noastre au fost foarte, foarte diferite, am reusit amandoi sa ne tinem — unul fata de celalat — in limitele bunei-cuviinte. Este si cazul discutiei noastre despre decizia mea de a intrerupe colaborarea cu Ziua. De aceea nu am vrut sa cred, si bine am facut, ca postarea cu pricina era scrisa chiar de dvs.
Eu, unul, cred ca e ceva mai mult decat incercare de a va imita stilul coroziv si niste exagerari, acolo’sa, in textul colegului dvs. de blog.
Decizia in legatura cu ce ar fi bine de facut este numai a dvs — eu nu-mi permit sa va sugerez asemenea decizii.Tot ce-mi voi permite va fi sa-i explic (cu oarece umor) colegului dvs. pe blogul meu de ce se insala.
Altfel, consider acest caz inchis si sper sa nu ne mai facem unii altora surprize de asemenea proportii. Neplacute, ma grabesc sa adaug. Ca de surprize placute, ori foarte de placute ar fi nevoie “ca de aer”.
Gustul ficţiunii în capitalismul românesc Încep prin a mărturisi preocuparea de aproape două decenii de a înţelege ca observator al evoluţiei societăţii româneşti decalajul între imaginea propagată oficial, cvasi-oficial ca şi de o parte a mass-media şi cea reflectând realitatea nemijlocită.
de Dr. Liviu Turcu
E-mailCând acest decalaj se manifestă îndeobşte la nivelul unui singur individ în societăţile civilizate, colectivitatea îi pune acestuia un diagnostic medical şi îl supune tratamentului vizând readucerea la starea de normalitate. Atunci când însă fenomenul se manifestă la scară socială, lucrurile se complică impunând aşa cum istoria a demonstrat corecţii de ordin special şi nu de puţine ori intervenţii ale comunităţii internaţionale. Al doilea război mondial poate fi un asemenea exemplu. Cu erorile, costurile şi pierderile colaterale cunoscute. De aici faimoasa referinţă adresată liderilor politici conform căreia cine nu învaţă din erorile trecutului le va repeta cu siguranţă. Sarcina de “gardian” cu rol preventiv revine de regulă elitei intelectuale şi politice responsabile de altfel pentru însăşi navigaţia istorică a societăţii respective. Este un truism că mai toate societăţile supuse unor schimbări istorice traumatice în plan politic, economic şi social trec în faza tranziţiei printr-o stare de confuzie psiho-socială care în afara costurilor ridicate la nivelul unora dintre categoriile şi grupurile sociale are şi menirea de a facilita accelerarea generală a procesului de adaptare şi de revenire la normalitate. Folosesc în acest comentariu conceptul de normalitate în sensul semantic cel mai larg cu putinţă.
Problema României de azi şi a românilor în general este că la aproape 20 de ani după decembrie 1989 – moment presupus a fi fost crucial pentru trecerea societăţii într-o fază superioară a evoluţiei sale istorice – se află în continuare într-o pseudo-perpetuă tranziţie către capitalismul de tipul practicat în societăţile democratice dezvoltate occidentale. Pseudo pentru că trecerea la noul model politic s-a realizat de către fosta clasă politică reciclată ideologic peste noapte fără intrarea pe scena istoriei a unei noi categorii de actori politici. Este situaţia clasică a definiţiei conceptuale a evoluţiei şi nu a revoluţiei. Perpetuă pentru că sarcini de ordin istoric specifice perioadei de tranziţie au rămas încă neîndeplinite sau parţial nerezolvate. Acceptarea ţării ca membră a Uniunii Europene şi a NATO constituie pentru mulţi argumentul suprem pentru încheierea tranziţiei şi confirmarea progreselor decisive ale acestui proces. Este o ficţiune ca să nu utilizăm termenul de iluzie şi care pune ţara într-o poziţie de inferioritate în mecanismul funcţional al organizaţiilor menţionate. O analiză atentă şi obiectivă a acestui proces relevă însă în deplină conformitate cu teza enunţată mai sus faptul că România se află de facto, folosind criteriul evaluative istoric al momentelor de tranziţie de la un model politico-social la altul, într-o continuă şi dăunătoare stare de confuzie psiho-socială în raport cu proiectul politic oficial declarat. Cu efectele de rigoare extinse la mai toate aspectele vieţii politice, economice, sociale şi nu în cele din urmă a celor de ordin etic. Un deficit ce se încearcă a fi compensat de clasa politică prin crearea unor aparenţe aflate în profund conflict cu realitatea nemijlocită. Punctele de sprijin utilizate sunt diverse. În condiţiile unui spaţiu limitat şi fără pretenţia unei enumerări exhaustive pot fi amintite o serie de procese de ordin manipulativ facilitate de absenţa unui nivel minim satisfăcător al culturii politice şi civice la nivelul cetăţeanului, ofensiva sufocantă a ideologiei consumeriste, preeminenţa scopului comercial ce determină însăşi existenţa mijloacelor mass-media, degradarea abisală a scării valorilor ce stau la baza modelului cultural-etic şi nu în cele din urmă superficialitatea incredibilă cu efecte incalculabile în planul deontologiei profesionale a celor ce-şi desfăşoară activitatea în spaţiul public. Subiect de abordare de sine stătător pentru un studiu academic distinct şi deci care depăşeşte prezentul spaţiu tipografic. Pentru a nu rămâne totuşi la nivelul afirmaţiilor general teoretice voi da câteva exemple care în pofida caracterului anecdotic ilustrează exact diversitatea situaţiilor descrise mai sus. Unele ţin de simpla judecată a bunului simţ, altele reflectă caracterul diversionist şi vizează în intenţia iniţiatorilor efecte mult mai profunde. Astfel, nu cu mult timp în urmă, la unul dintre marile posturi de televiziune am urmărit o emisiune în care s-a abordat chipurile geneza procesului apariţiei noilor capitalişti ai perioadei post-decembrie 1989. Invitaţii emisiunii ilustrau ca intenţie oameni de succes proveniţi din rândul antreprenorilor dar şi ai noii clase/categorii tehnocrate din domeniul financiar. Aceştia urmau a reprezenta pentru marele public modele comportamentale ale noii economii de piaţă. În faţa unei audienţe neîndoielnic remarcabile ca număr, unul dintre noii capitalişti de mare succes a explicat cum a plecat el şi fratele lui imediat după decembrie 1989 în Franţa unde, lucrând ca simpli zugravi şi instalatori în construcţii, au câştigat într-un an peste 200.000 de euro pe care apoi reîntorcându-se în judeţul de provenienţă i-au multiplicat în doi-trei ani la nivel de zeci de milioane de euro etc…
A se reţine: doi fraţi plecaţi să lucreze illegal în Occident, adică muncind la negru cum se spune au dat lovitura muncind cinstit făcându-i de ruşine pe toţi muncitorii autohtoni şi alţi confraţi în ale emigraţiei. Asta în condiţiile în care plata muncitorilor ilegali este bine ştiut minimală adică sub nivelul oficial al lucrătorilor legali. Să nu se uite însă că şi în condiţiile unui contract legal semnat în ţară plata nu ar fi fost spectaculos diferită. Interesant pentru cazul discutat este că o altă invitată a emisiunii, de această dată provenind din categoria tehnocraţilor lucrând pentru o companie financiară occidentală în România a ţinut să completeze relatarea fraţilor milionari în valută cu afirmaţia că nici nu este de mirare, întrucât la Nisa pe Coasta de Azur, ea personal poate confirma că pentru simpla înlocuire a unui bec ars la un apartament se plătesc circa 35-40 de euro. Ce mai, să viseze tot românul la specialitatea profesională a schimbătorului de becuri arse! Exemplele de acest tip au continuat fără ca practic nici moderatorul şi nici grupul jurnaliştilor invitaţi să pună lucrurile la punct. Sigur că românii de rând, chiar şi cei neplimbaţi prin străinătate vor fi râs cu lacrimi sau vor fi zâmbit ironic la ascultatea acestor ficţiuni transmise la ora de vârf de un post de televiziune ce se vrea nu numai onorabil dar şi creator de opinie. Nu mai vorbesc de faptul că afirmaţiile făcute ar fi riscat în mod inevitabil reacţia dură a celor aproape două milioane de români plecaţi în pribegie pentru a câştiga o pâine inexistentă acasă şi care evident prin raportarea la realitate erau implicit insultaţi de incapacitatea de a câştiga 200.000 de euro pe an şi refuzul obstinat de a deveni milionari odată reîntorşi în România. Că majoritatea românilor nu au înghiţit nici o clipă ficţiunea naşterii milionarilor români după modelul prezentat opiniei publice de postul de televiziune este de la sine înţeles. Daunele diseminării unor asemenea informaţii sunt însă mult mai mari şi mai profunde atunci când astfel de ficţiuni se repetă perpetuu chiar dacă îmbracă forme ilustrative diferite. Este mitul altfel propagat timp îndelungat de fundamentaliştii economiei de piaţă conform căruia oricine poate deveni milionar sau miliardar totul depinzând de capacitatea şi calităţile personale individuale. Ultima transpunere ideologică a acestui mit în plan politic servit ţărilor foste comuniste dar şi ţărilor în curs de dezvoltare este sintagma dogmatică potrivit căreia economia de piaţă generează în mod automat democraţie ceea ce este desigur o altă ficţiune. Mai grav stau lucrurile în cazul României când ficţiuni absolut similare celor menţionate mai sus sunt servite pe diverse căi (discursuri publice, programe guvernamentale, privatizări clar discutabile sau dubioase, analize pretins obiective dar de susţinere a unor politici exprimând interese de grup etc.) opinei publice pe teme şi domenii în care în mod obiectiv majoritatea oamenilor nu posedă fie cultura fie informaţiile minimale necesare unei filtrări critice a ceea ce li se livrează. În societăţile democratice autentice, altfel nici ele complet imune la propagarea ficţiunilor interesate, rolul de guardian public în slujba adevărului şi de protejare pe cât posibil a opiniei publice neavizate în faţa dezinformării sau pur şi simplu a informării aiuristice revine alături de diverse ONG-ri autentice, celor ce asigură controlul etic al canalelor de comunicaţie de la emiţător la receptor. În cazul României, din nefericire pentru toată lumea, o parte a “gardienilor adevărului” a devenit într-o îngrijorătoare proporţie de-a lungul celor două decenii complici conştienţi sau involuntari la procesul propagării ficţiunilor de tip politic, economic, social, ş.a.m.d. Categoria complicilor conştienţi de participarea la actul dezinformării se autodefineşte prin însăşi calificarea dată. Vorbim de abandonarea intereselor generale în favoarea celor personale fie din motive de ordin pecuniar sau politico-ideologic. Cei în cauză sunt cu alte cuvinte mercenari sau condotieri ce-şi pun abilităţile de comunicare şi transmitere a mesajelor măsluite la dispoziţia grupurilor de interese care le elaborarează şi doresc diseminarea acestora către anumite segmente ale opiniei publice. Preţul este dictat la modul individual de capacitatea de convingere a “ţintei” vizate, adică publicul. Aici referinţa nu este exclusivă la adresa mass-media dar acestea ocupă o pondere deosebit de importantă în lumea de azi. Alături de această categorie există însă complicii involuntari adică cei care participă la procesul dezinformării fiind convinşi că ceea ce fac este corect nu numai în plan etic dar şi o contribuţie reală la reflectarea adevărului şi deci a realităţii. Ei sunt deci convinşi că sunt reali gardieni ai percepţiei corecte a realităţii. Din analiza numeroaselor cazuri monitorizate mai ales în cadrul mass-media rezultă concluzia că principala cauză a situaţiei descrise este incompetenţa profesională şi încălcarea normelor deontologice. Căci, cum altfel poate fi descrisă superficialitatea endemică ce domneşte la nivelul primului pas elementar al abordării adică al documentării pe subiect. Ca şi în cazul exemplului cu geneza noilor capitalişti români de după decembrie 1989 şi la această ultimă categorie exemplele de tip Gâgă sau Ilf şi Petrov abundă. Ceea ce este realmente îngrijorător şi de nexplicat este că foarte multe dintre informaţiile incorecte diseminate ar fi putut fi înlăturate cu uşurinţă încă din faza documentării preliminare prin faptul că aceste informaţii şi date sunt de natură publică, deci la îndemâna tuturor. Un exemplu recent este deosebit de edificator cu atât mai mult cu cât prin natura subiectului abordat audienţa publică a fost mare. Este vorba de o emisiune televizată pe tema aşa-ziselor conturi ale lui Nicolae Ceauşescu. Subiect dificil avându-se în vedere numărul extrem de mic al persoanelor competente ce l-ar putea discuta. De aici şi interesul public pentru a afla despre ce este vorba. Precizând de la bun început că înţeleg dificultatea realizatorilor de a găsi oameni din categoria menţionată ceea ce a frapat în mod deosebit a fost debitarea nestingherită de către unii invitaţi a unor enormităţi cu aerul unor experţi de probitate profesională intangibilă. De fapt, ce le lipsea celor în cauză nu era numai competenţa profesională dar şi logica elementară de tip aristotelic. Dacă pe fondul problemei cei în cauză îşi puteau ascunde cu relativă uşurinţă incompetenţa dată fiind ignoranţa mai mult sau mai puţin firească a publicului pe subiect, situaţia a devenit absolut grotescă când cu acelaşi aer de atotştiutori invitaţii în cauză au diseminat incorect informaţii de ordin public, mai ales pentru perioada de după decembrie 1989. Astfel s-a afirmat indubitativ că cel care a iniţiat comisia de investigare a conturilor fostului regim iar ulterior a negociat cu compania de investigaţie canadiană pe tema conturilor a fost primul ministru Nicolae Văcăroiu. Pentru cel în cauză nu conta faptul că acţiunea, altfel oficială şi larg prezentată în mass-media timpului a fost declanşată în 1990, timp în care prim ministru era Petre Roman, iar discuţiile după plecarea acestuia de la Palatul Victoria au fost continuate cu pe atunci noul prim-ministru Teodor Stolojan. Deci totul cu ani buni înainte de desemnarea lui V. Văcăroiu în postul de prim-ministru şi fără legătură cu motivul invocat. S-a spus de asemenea cu o siguranţă factuală demnă de o cauză mai bună că este vorba de doar două conturi, unul la BRCE, iar altul la Carpaţi, când, în realitate, lucrurile stau cu totul altfel atât ca număr dar şi ca utilizare. S-au folosit deavalma acronime de instituţii, nume de persoane şi poziţii oficiale în conflict total cu realitatea istorică. S-a afirmat că Nicolae Cauşescu a fost prin politica dusă filo-arab ceea ce nu numai că este total inexact, dar un fapt ştiut până şi de omul de pe stradă că a dus o politica duală în raport cu statele arabe şi statul israelian. Şi lista poate continua într-un ad-hoc almanah Guiness al enormităţilor româneşti. Dezinformare calculată sau crasă ignoranţă?
Întrebarea care se pune firesc este de ce nu a intervenit nimeni atât în studiou cât şi din afara acestuia cu corecţiile necesare? Incompetenţă, superficialitate sau indiferenţă profesională faţă de adevăr, realitatea istorică sau dispreţ pentru opinia publică? Cum se poate evita în plan istoric repetarea erorilor trecutului cu plata de rigoare în condiţiile în care se continuă fără jenă mistificarea realităţii? La această categorie a superficialităţii profesionale ar mai trebui adăugată o sub-speţă la fel de dăunătoare. Este metoda utilizată conştient de anumite grupuri de interese de a repeta ad-nauseam prin toate mijloacele de comunicare informaţii incorecte pentru a le impune treptat în conştiinţa publică drept adevăruri imbatabile. Şi nu în cele din urmă ca surse de referinţă demne de încredere în procesul unei documentări profesionale legitime. În faţa acestui bombardament zilnic în plan politic, ideologic şi mediatic românilor nu le rămâne sub aspectul filtrului informaţional critic decât tradiţionalul instinct al neîncrederii cronice faţă de stat şi instituţiile acestuia, faţă de clasa politică, formaţiunile politice şi exponenţii acestora. Această neîncredere s-a extins în ultimele două decenii tot mai vizibil la nivelul elitei “gardienilor adevărului” adică a celei altfel menite să protejeze opinia publică cât mai mult posibil de acţiunile manipulative ale grupurilor de interese egoiste în raport cu interesele generale, ale întregii societăţi româneşti. După aproape 20 de ani România bate serios pasul pe loc la acest capitol, ba chiar a înregistrat la nivel etic un regres vizibil, dovadă fiind apatia politică la nivelul participării de masa la presupusele procese ale reconstrucţiei politice cât şi un cinism cu efecte distructive la nivelul ethosului naţional. Totul, întâmplându-se într-un moment istoric în care reversul era şi continuă să fie o condiţie sine-qua non pentru trecerea cu success într-o fază superioară a evoluţiei istorice. În acest context, fără a cădea pe panta pesimismului ireversibil, se poate afirma căa România şi românii rămân încă prizonierii unui proiect oficial potemkian al democratizării de tip occidental cu un capitalism în care gustul ficţiunii a devenit un surogat pentru ascunderea unei realităţi triste, dezolante şi nemeritate.
Criza actuală, comparabilă cu seismul din martie 1977. Mitul Nr 1. Motto: “A-i apăra pe cei mulţi şi năpăstuiţi nu este un hobby, ci o datorie morală sacră”
În ultimul comentariu găzduit de Jurnalul Naţional intitulat “Gustul ficţiunii în capitalismul românesc”, am încercat să trezesc interesul cititorilor pentru a reflecta pe tema consecinţelor nefaste induse de diseminarea manipulativă prin diferite mijloace a unor importante categorii de date şi informaţii menite să creeze o anume percepţie publică. Totul, servind desigur scopurilor unui numar restrâns de oameni şi grupuri de interese politice, economico-financiare, ideologice şi aşa mai departe. Sub umbrela aparenţei unui sistem politic democratic, marea masă a populaţiei devine astfel o simplă masă de manevră lăsând celor menţionaţi un spaţiu decizional discreţionar.
LA NOI ÎN OGRADA. România de azi, în virtutea evoluţiei sale istorice, odată intrată (atenţie, nu am spus integrată, ceea ce este cu totul altceva) în structurile instituţionale europene, se confruntă, deocamdată periferic, cu dificultăţile imense ale unei crize economice mondiale considerate a fi fără precedent. O criză care prin proporţiile globale este “democratic” distribuită geografic, dar nu şi la nivelul costurilor şi al responsabilităţii celor ce au provocat-o. Sunt convins că mulţi dintre cititori au avut până acum nenumărate ocazii să citească, să audă sau să comenteze această temă fie doar şi pentru că această criză ne afectează viaţa de zi cu zi în mod nefavorabil. Datorită magnitudinii crizei actuale, complexităţii acesteia ca şi potenţialelor efecte negative ce ar zdruncina serios stabilitatea socio-politică a modelului economiei de piaţă, opinia publică internaţională a făcut şi continuă să facă obiectul unui bombardament informaţional manipulativ sau cvasi-manipulativ menit să-i altereze percepţia corectă a realităţii. Faptul că majoritatea oamenilor nu au expertiza necesară interpretării corecte a situaţiei reale facilitează acest proces manipulativ punând-o astfel în postura de a vedea copacii dar nu şi pădurea. De aici decizia de a oferi cititorilor acestui cotidian într-o formă cât mai accesibilă ceea ce am numit “Cinci mituri referitoare la criza economică mondială”. O ocazie de a reflecta nu numai la contextul actual, dar şi asupra opţiunilor de viitor pe care fiecare dintre noi le are în raport cu programele guvernamentale oferite de diferite partide politice. MITUL NR.1 “Actuala criză economică, în pofida proporţiilor masive, este expresia naturală a procesului ciclic specific economiei de piaţă. Recesiunile ca expresie mai blândă sub aspectul consecinţelor negative sunt aşadar fenomene <> ce ţin de balanţa inexactă a comandamentelor legii cererii şi ofertei. Ca atare, unele crize sunt mai mari, altele mai mici, dar, ca şi gripele, vin şi pleacă fără a pune în discuţie sau pericol ca organism sistemul economiei de piaţă”.
DEMOLAREA MITULUI. Nimic mai fals pentru situaţia de faţă. După al doilea război mondial economia de piaţă a trecut prin 10 crize de tipul recesiunii, dar nici una dintre ele nu se compară cu criza actuală care este o criză structurală de sistem. Deci una care nu poate fi rezolvată precum cele menţionate mai sus, adică prin corecţii sectoriale sau în limbaj comun prin simple “cârpeli”. Pentru a înţelege exact diferenţa, îi invit pe cititori să facă următoarea analogie. Recesiunile sunt precum cutremurele “obişnuite” în zonele seismice din Vrancea sau California. Ele au o anumită frecvenţă deja recunoscută, dar pagubele sunt relativ minimale. Se crapă pereţii la unele clădiri, altele mai vechi chiar trebuie să-şi refacă acoperişul, dar rareori sunt pierderi de vieţi omeneşti. Criza economică actuală este însă de tipul curemurului din România din martie 1977, San Francisco în 1906 şi tunami în Indonezia în anul 2004. Adică o situaţie de criză gravă în care, avându-se în vedere proporţiile dezastrului general, nu se pune doar problema reconstruirii clădirilor dărâmate, ci şi revizuirea însăşi a metodologiei arhitectonice a reconstrucţiei care va trebui să reziste în viitor unui dezastru similar. Pentru a restructura însă mecanismul economiei de piaţă altfel intrată în ultimii 30 de ani în noua fază a globalizării, factorii de decizie politică şi economico-financiari trebuie să cadă de acord mai întâi asupra cauzelor reale ce au declanşat criza actuală. Iar la acest capitol nu există în momentul de faţă – socotit de unii ca fiind prematur – o unanimitate de opinii, cu excepţia unui singur punct de nivel generic: necesitatea unui nou tip de control al pieţii financiare internaţionale. Un început bun însă prea puţin pentru a rezolva problemele structurale de fond ale actualei economii de piaţă.
TEORIA. Două sunt în prezent “şcolile de gândire” în abordarea analitică a crizei: una doreşte soluţii fără modificarea dramatică a structurilor esenţiale de funcţionare ale economiei de piaţă, adică opţiunea pentru soluţii relativ similare celor folosite până acum în soluţionarea recesiunilor de duzină apărute după al doilea război mondial; alta, înţelegând mai bine evoluţia complet inedită a contextului internaţional dictată de globalizare, doreşte o reformare a mecanismului şi a sistemului instituţiilor financiare create imediat după încheierea ultimei conflagraţii mondiale. Ambele abordări au un punct comun în înţelegerea situaţiei: luarea în discuţie fie şi implicit a actualului statu-quo al ordinii politice şi economico-financiare pe plan internaţional. Un adevărat călcâi al lui Achile pentru cei ce doresc menţinerea monopolului actual şi cei care văd în această criză un moment favorabil pentru spargerea acestuia.
PE TABLA DE ŞAH, LA G20. Apropiata întâlnire la nivel înalt G-20 de la Londra în luna aprilie va marca deschiderea ca într-o partidă de şah a meciului între cele doua părţi. Până atunci, bulgărele de zăpadă continuă să se rostogolească transformându-se într-o avalanşă tot mai greu de controlat îndeosebi prin efectele dramatice la baza piramidei socio-economice. Rata şomajului în epicentrul crizei este de peste 8.1%, cu un ritm lunar de pierdere a locurilor de muncă de peste 650.000. În mai puţin de patru luni, 2,4 milioane de oameni au fost disponibilizaţi aducând cifra totală a şomerilor la peste 4,5 milioane. Mecanismul liniilor de credit continuă să fie paralizat cu efecte devastatoare pentru asigurarea ciclului economic normal îndeosebi la nivelul producţiei. Scăderea dramatică a ratei generale a consumului şi spaima zilei de mâine a pus pe butuci cum se spune comerţul intern şi internaţional cu efectele deja cunoscute la nivelul economiilor emergente ca principale furnizoare de mărfuri pentru pieţele de consum occidentale. Pieţele de acţiuni au pierdut deja mai bine de 8 trilioane de dolari adică peste 50% din valoarea avută la începutul crizei, spulberând o parte însemnată a fondurilor de pensii precum şi a economiilor individuale menite să asigure resursele financiare pentru o bătrâneţe decentă. Cele mai mari bănci şi instituţii financiare ale lumii occidentale sunt practic în cvasi-faliment fiind deja calificate drept instituţii “zombi”, doar cordonul ombilical financiar guvernamental ţinându-le în viaţă într-o sui-generis cameră de urgenţă. Şi lista poate continua încă mult. Problema este că incendiul a cuprins nu doar cea mai arătoasă casă şi implicit cartierul bunăstării, dar se extinde încet, încet asupra întregii cetăţi mondiale. Un motiv în plus ca după dezastru reconstrucţia să fie acompaniată de măsuri adecvate pentru a se preveni repetarea în mod stupid a acestuia.
ANALIZA. Mitul nr. 2
“Economia de piaţă, aşa cum s-a dezvoltat în democraţiile occidentale, este singurul model economic ce a produs prosperitate economico-financiară pentru toţi membrii societăţii în condiţii de eficienţă neegalată de alte modele. Acest model stimulează permanent prin competiţie inovaţia şi deci progresul ce stă la temelia modelului politic de tipul democraţiei occidentale şi deci al avansării civilizaţiei contemporane. De aici impunerea modelului ca singură opţiune raţională pentru ţările în curs de dezvoltare şi fostele ţări comuniste.”
Winston Churchill a rămas celebru prin afirmaţia că democraţia este probabil cea mai rea formă de guvernământ exceptând desigur pe toate celelalte încercate de omenire pâna acum. O subtilă formulă de justificare a sistemului politic specific democraţiilor occidentale în raport cu potenţialii critici ai acestuia.
Parafrazându-l pe fostul prim-ministru englez putem afirma la rândul nostru că economia de piaţă este o formulă verificată istoric pentru asigurarea unui volum însemnat de bunuri şi servicii, dar asta nu înseamnă că este neperfectibilă sau chiar posibil a fi înlocuită de o alta mai bună. Negarea acestei ipostaze contrazice una dintre tezele fundamentale ale însăşi evoluţiei istorice a societăţii omeneşti. O idee de altfel susţinută acum mai bine de două secole între alţii şi de unul dintre “părinţii fondatori” ai republicii americane, Thomas Jefferson. Economia de piaţă a produs şi produce, aşa cum deja am menţionat, desigur cu excepţia sincopelor de tipul crizelor economice, o mare abundenţă de bunuri şi servicii.
La acest capitol, Statele Unite au fost şi continuă să fie bastionul model pentru restul lumii. Stea polară în navigaţia economico-financiară mondială. În patria fundamentalismului economiei de piaţă, capitaliştii văd libera competiţie ca fiind condiţia esenţială pentru prosperitatea economică, fiind adepţii crezului că eliminarea sărăciei se poate face la modul implicit prin intermediul libertăţii economice şi nu printr-un proces politic conştient, dirijat, de sine stătător, de redistribuire a bogăţiei.
DOCTRINA LIBERALA În plan ideologic, această concepţie se regăseşte cu precădere în doctrina liberală care proclamă preeminenţa interesului individual în raport cu interesul colectiv. Informaţiile de ordin factual de mai jos vor ajuta la clarificarea raportului între afirmaţiile de ordin teoretico-ideologic menţionate mai sus şi realitatea nemijlocită. Cifrele sunt oficiale şi deci autentice, marea majoritate provenind din recensăminte şi cercetări de ordin statistic. Ele vor ajuta opinia publică să se raporteze mai bine la contextual actual al crizei mondiale.
CUM SE DISTRIBUIE BOGAŢIA ÎN SUA Nimeni nu contestă faptul că Statele Unite sunt naţiunea cea mai bogată a lumii contemporane. Modul de distribuire a bogăţiei accumulate de societate în ultima sută de ani şi cu precădere în ultimii 60 de ani pune însă serios în discuţie teza de mai sus privind rezolvarea automată a sărăciei prin asigurarea preeminenţei libertăţii absolute a legilor economiei de piaţă.
Unu la sută din populaţia americană deţine mai multă bogăţie decât 95% din restul acesteia. Disparitatea între vârful şi baza piramidei nu ar fi foarte dramatică dacă baza acesteia ar beneficia de resurse financiare suficiente asigurării unui nivel de trai decent.
La urma urmei e de la sine înţeles că a poseda case super-luxoase, yachturi şi avioane personale nu intră la capitolul satisfacerii necesităţilor obligatorii asigurării unui mod de viaţă confortabil. Situaţia reală pentru marea majoritate a populaţiei relevă însă nu numai o stare de fapt a momentului, ci şi efectele unui proces negativ îndelungat la capitolul distribuirii bogăţiei obţinute prin actualul mecanism de funcţionare al sistemului economic.
PLATA PE ORA În prezent, plata minimă pe oră în Statele Unite a fost ridicată la 6,25 dolari. În termenii puterii de cumpărare, prin aplicarea factorului inflaţie, această plată a scăzut în comparaţie cu anul 1979 cu 21%. Dacă ar fi rămas egală sau îngheţată, cum se spune, la nivelul anului 1979, ea ar fi trebuit să fie azi de 10 dolari pe oră. În aceeaşi perioadă salariile şi câştigurile executivilor corporaţiilor au crescut exponenţial.
În 1980 un CEO (şef de corporaţie) câştiga în medie de 45 de ori mai mult decât propriii salariaţi. În anul 2005, raportul era de 541 la unu. În medie, astăzi un astfel de şef câştigă într-o jumatăte de zi de lucru cât un salariat într-un an întreg.
Să mai adaugăm faptul că această categorie nu-i include pe “căpitanii” economiei de piaţă care la începutul perioadei crizei mondiale încasau sume astronomice de sute de milioane de dolari pe an, iar managerii unor fonduri de investiţii care între timp au clacat lamentabil au încasat sume individuale de peste un miliard de dolari.
Faptul că unii dintre aceştia au continuat să încaseze sume similare şi în plină criză, când banii contribuabililor au fost masiv folosiţi pentru “proptirea” sistemului financiar falimentar a provocat reacţia violentă a opiniei publice. Fără efecte prea dramatice la nivelul “stilului” de lucru şi viaţă al celor menţionaţi. Dar asupra acestui aspect reveni mai târziu. Pentru adepţii ortodoxismului economiei de piaţă care ar fi tentaţi să replice că disparităţile în venituri sunt rezultatul firesc al diferenţei de competenţă profesională sau al productivităţii, mai am câteva cifre statistice.
PRODUCTIVITATEA Între 1979 şi 2004 (acestea sunt ultimele date oficiale, dar sigur între timp cifrele au evoluat pozitiv) productivitatea salariaţilor americani a crescut cu 64% în timp ce compensaţia medie primită a fost de 12%.
Că uneori în pofida declaraţiilor privind neamestecul sacrosanct al guvernului în procesul “natural” al distribuţiei materiale unele administraţii au făcut-o aparent în favoarea tuturor o demonstrează următorul exemplu. Administraţia Bush a trecut prin Congresul controlat la momentul respectiv de partidul republican măsura reducerii taxelor pe venit ca expresie a preocupării de a mări veniturile cetăţenilor şi deci a îmbunătăţi nivelul de trai.
O MASURA INUTILA Drept efect, în anul 2006, 20% din totalul de 100 de milioane de gospodării au primit suma de 23, da repet, 23 de dolari. Cei 20% din mijlocul piramidei sociale au primit 448 de dolari. Familiile din topul de 1% au primit 39.020 de dolari, iar vârful piramidei reprezentind 0.1% au primit 200.523 dolari.
Ca sumă totală, cei 1% din vârful piramidei sociale au primit cadou din partea administraţiei republicane (2001-2008) suma de 491 de miliarde de dolari. Iar 2008 este deja primul an al intrării din plin în criza economică mondială.
Cum s-au adaptat americanii de rând la acest proces economico-financiar degenerativ în ultimele decenii ne-o spune un reputat profesor universitar american, Huck Gutman: “Probabil că situaţia reală cu care se confruntă americanii de rând este greu de perceput de cei din străinătate care urmăresc curent producţiile de televiziune sau cinematografie.
Ei văd americani ce conduc curent maşini SUV şi trăiesc în case arătoase. Realitatea este însă că progresele făcute cât de cât în creşterea nivelului de trai în ultimele decenii se bazează pe intrarea masivă a femeilor în câmpul muncii, transformând imaginea clasică a familiei americane cu un singur salariat în una dependentă de doi salariaţi.”
FICŢIUNE VERSUS REALITATE În aceeaşi categorie a raportului ficţiune versus realitate se înscrie şi faptul că în prezent 45 de milioane de oameni nu au nici un fel de asigurare de sănătate pentru simplul fapt că nu şi-o pot permite. Spirala ameţitoare a costurilor a fost şi continuă să fie artificialaă fiind alimentată de un cerc vicios în care se confruntă companiile de asigurări, industria farmaceutică, corpul profesional medical şi “industria” proceselor judiciare la adresa celor dintâi. Costurile medii, precizez medii pentru frecventarea învăţământului superior (4 ani) ating în prezent în medie sume de circa 70-80.000 de dolari. Obţinerea masteratului ridică costul la peste 100.000 de dolari ceea ce reprezintă deja pentru cei ce au împrumutat aceşti bani povara similară unei ipoteci imobiliare greu de imaginat în urma cu 30-40 de ani. Pentru profesiile tehnice şi cele din domeniul medical costurile de învăţământ sunt şi mai mari, iar odată acceptaţi în universitatile de mare prestigiu, fericiţii candidaţii sunt confruntaţi cu costuri multiplicate. Pentru cei care ar fi tentaţi să invoce la acest capitol tradiţionala preluare a unei părţi a poverii financiare de către universităţile în cauză şi de instituţiile federale realitatea devine pe zi ce trece tot mai dezamăgitoare prin secarea surselor de finanţare. Noua realitate a declanşat un proces de reevaluare la scară naţională a tradiţionalei aspiraţii a tinerei generaţii de a urma cursuri universitare în condiţiile în care după absolvire în contextul noii configuraţii structurale a economiei majoritatea acestora au drept salarii de pornire de ordinul a 10-15 dolari pe oră. De aici tendinţa actuală de a reorienta tineretul spre şcoli vocaţionale (ca aspiraţie este modelul german) cu durată de 1-2 ani ca opţiune care nu numai că reduce povara financiară, dar şi asigură în mod paradoxal salarii de pornire egale sau chiar mai mari decât cele menţionate mai sus.
MITUL NR.3 “Actuala criză mondială a fost provocată de prăbuşirea pieţei imobiliare. Oameni nechibzuiţi au contractat împrumuturi ipotecare pe care de la bun început au fost în imposibilitatea practică de a le returna în ritm susţinut pe termen lung. Când numărul falimentelor (foreclosures) s-a intensificat, piaţa imobiliară a căzut prin devalorizarea accelerată a valorii generale a acestui fond şi de acolo pe principiul dominoului s-a produs prăbuşirea sistemului financiar şi îndeosebi a liniilor de credit”
În realitate, prăbuşirea pieţei imobiliare în sine nu este cauza de fond a crizei mondiale actuale, ci doar picătura care a umplut paharul unei anomalii născute şi împinse până la paroxism prin tranzacţii şi manipulaţii tehnice ale instituţiilor financiare naţionale şi internaţionale. Goana iraţională dupa profit şi absenţa condamnabilă a factorilor regulatori guvernamentali eficienţi au permis “unui grup de băieţi deştepţi”, ca să folosesc o sintagmă dragă românilor, utilizarea unor tehnici manipulative complexe ce au transformat piaţa financiară într-un cazinou hibrid împerecheat cu o schemă de tip Ponzi (la români, mai cunoscută sub trista amintire a experienţei FNI). Iată câteva argumente de ordin factual în sprijinul afirmaţiilor de mai sus.
În perioada 1974-2004 mediană (deci nu media) preţului caselor în Statele Unite a crescut de la 108.000 la 197.000 de dolari, ceea ce reprezintă o creştere de aproape 82%. Mare parte din această apreciere valorică s-a produs după prăbuşirea temporară a pieţii acţiunilor la bursă (stock exchange) în anul 2000. Este momentul când marii investitori şi aici am în vedere în primul rând marii investitori instituţionali şi-au mutat banii masiv într-un câmp mai fertil al profitului, mai exact în domeniul imobiliar. Acest transfer a provocat aşa cum era de aşteptat conform legilor economiei de piaţă inflaţia preţurilor caselor şi a celorlalte tipuri de proprietăţi imobiliare.
De reţinut că pentru aceeaşi perioadă mediană venitul pe familie a crescut doar de la 44.678 la 55.869 de dolari, ceea ce reprezintă o creştere de 25%. În aceste condiţii, întrebarea care se pune este cum putea familia plasată tipic la mijlocul piramidei socio-economice să-şi cumpere o casă când preţurile în acel moment datorită procesului menţionat au crescut la o rată de trei ori mai mare decât rata veniturilor?
Răspunsul e foarte simplu: asumându-şi datorii mari, cu mult mai mari decât până atunci. În anul 1974 rata de economisire a americanului a fost în medie de circa 11%. În anul 2004, rata era deja negativă în medie de circa minus 2%, adică se trăia deja la nivelul bugetului de familie permanent pe datorie. Creşterea accelerată în simultan a costurilor privind locuinţa, educaţia şi sănătatea – aşa cum deja am menţionat anterior – asociată cu o masivă descreştere a investiţiilor guvernamentale în direcţia reciclării profesionale a forţei de muncă disponibilizată de “fuga” locurilor de muncă tradiţionale spre ţările în curs de dezvoltare, a programelor de sprijin pentru păturile sarace inclusiv în domeniul imobiliar ca şi creşterea tacită a taxelor pe statele de plată ale salariaţilor au lăsat majoritatea clasei mijlocii în poziţia de cash poor adică cu o absenţă acută a lichidităţilor de tip bani peşin. Singurul refugiu pentru a supravieţuit, dar şi a-şi menţine cât de cât stilul de viaţă impus de ofensivă ideologiei consumeriste a fost utilizarea intensă a cărţilor de credit, refinanţarea ipotecilor imobiliare pentru extragerea de bani (cash) din valoarea nou umflată a caselor şi accesarea pentru cei ce nu au avut case dar au vrut să le cumpere de împrumuturi nerealiste la dobânzi temporare atunci extrem de mici. Aşadar clasa muncitoare şi clasa mijlocie americană a fost împinsă cu bună ştiinţă într-un stil de viaţă cu o fundaţie la fel de sigură precum o casă construită pe nisipuri mişcătoare. A fost doar o chestiune de timp pentru ca întreaga morişcă să se prăbuşească.
Nu trebuie să fii mare expert financiar ca să înţelegi că oricât de nesăbuit ar fi un om atunci când contractează un împrumut nerealist nu se poate face abstracţie de rolul capital jucat de cel care dă banii. În mod normal cel ce dă banii cu împrumut ia în primul rând în calcul minimalizarea riscului de a-i pierde în cazul în care dintr-un motiv sau altul cel ce împrumută nu-i mai poate returna. Nu este nevoie să reamintesc cât de dură este lumea în care au loc astfel de tranzacţii dacă nu pentru altceva, măcar pentru că recuperarea împrumuturilor stă la baza însăşi sursei unor profituri substanţiale pentru cei ce practică acest tip de tranzacţii.
Şi atunci se pune întrebarea voit naivă: cum a fost posibilă încălcarea regulilor de fier în relaţiile lumii financiare cu marea masă a datornicilor de azi? Şi-au pierdut minţile “căpitanii” pieţei finaciare? Nicidecum. Şi aici se intră în marea schemă Ponzi a noului cazinou mondial. Odată penetrând în forţă piaţa imobiliară şi crearea unei aprecieri valorice artificale, deci nejustificate sub aspectul valorii reale a fondului imobiliar, marile capitaluri s-au lansat într-un proces speculativ fără precedent. Mai întâi a fost spartă complet tradiţionala relaţie directă între finanţatorul ipotecii imobiliare şi proprietar. Ipotecile au fost “topite” într-un creuzet şi transformate prin ceea ce s-a numit securitizare în acţiuni ce au fost apoi vândute şi tranzacţionate pe piaţa financiară după modelul general al bursei.
Atractivitatea operaţiunii a venit din faptul că o dată cu fuga capitalurilor după 2000 pe piaţa imobiliară, prin umflarea artificială a valorii fondului imobiliar s-au obţinut profituri uriaşe în comparaţie cu celelalte sectoare tradiţionale ale lumii tranzacţiilor financiare. Când s-a produs ceea ce azi se numeşte “securitizarea” ipotecilor adică topirea lor în acţiuni, toţi investitorii au contat atunci când şi-au plasat investiţiile în acest domeniu pe rata extraordinară de profit deja produsă între 2000 şi 2007. Intrarea în acest joc a marilor instituţii financiare a adus simultan cu sine aparatul tehnic al Wall Street-lui specializat deja în utilizarea de scheme şi instrumente altfel având menirea de a stoarce maximum de profit teoretic paralel cu minimalizarea riscurilor.
O piaţă de zeci de trilioane de dolari cu participare nu numai autohtonă, dar şi internaţională. În acest context simplificând un proces altfel mult mai complicat din necesităţi de înţelegere la nivelul ne-experţilor să menţionăm faptul că mai fiecare investitor important îşi protejează de regulă investiţia pe cât posibil prin contractarea simultană de poliţe de asigurare. Aşa cum la nivel individual se asigură bunurile de valoare. Se întâmplă ceva cu bunurile asigurate, se recuperează valoarea pagubei parţial sau total în funcţie de premiumul/rată plătită asiguratorului. În legislaţia oficială americană este interzis celui ce vinde acţiunile să zicem de tipul A să vândă şi poliţa de asigurare a acestora. Numai că “băieţii deştepti” ai Wall Street-lui au găsit o formulă de eludare a acestui obstacol prin crearea unor tehnici asociate unei noi categorii de instrumente financiare cunoscute azi sub denumirea de “derivate financiare sintetice”.
Instrumente extrem de complicate ce au depăşit capacitatea de înţelegere chiar şi a veteranilor pieţii financiare precum Warren Buffet şi George Soros multimiliardari altfel nu tocmai inocenţi în cunoaşterea tehnicilor manipulative ale pieţei financiare. Ei aveau să declare după declanşarea crizei mondiale că imposibilitatea de a înţelege structura reală a derivatelor financiare sintetice este motivul principal pentru care nu s-au băgat în acest tip de operaţiuni. Ca şi cum topirea ipotecilor imobiliare în acţiuni pe baza unor valori de piaţă pur speculative temporare nu a fost de ajuns, noua generaţie a “băieţilor deştepţi” de pe Wall Street a asistat tehnic tranzacţionarea acestora pe piaţa financiară internaţională într-o spirală iraţională ce a condus de facto la multiplicarea de 7-8 ori a valorii iniţiale.
Deci să recapitulez: s-a pornit de la o valoare umflată artificial, deci nereală care a fost iniţial tranzacţionată în condiţiile speculative cunoscute la bursă iar apoi au fost retranzacţionate succesiv prin tehnici manipulative până la multiplicarea de circa 7-8 ori a valorii iniţiale. Adică, conform aprecierilor estimative preliminare, la o valoare ce oscilează între 20 şi 30 de trilioane de dolari. Cu poliţe de asigurare directe sau indirecte. Când balonul de săpun a început să se dezumfle ca în orice tip de acţiuni speculative s-a produs panica de rigoare atât la nivelul bursei, dar mai ales al instituţiilor bancare ce au participat în calitate de investitori la “marea morişcă” a cazinoului Ponzi.
Amploarea dezastrului financiar altfel bine mascat public prin mutarea atenţiei spre dominoul falimentelor imobiliare (foreclosures) individuale a forţat guvernele occidentale să intervină drastic pentru acoperirea pierderilor uriaşe din sistemul financiar internaţional. O parte a opiniei publice fidelă crezului fundamentalist al economiei de piaţă avea să fie curând şocată de abandonarea de către guvern a crezului ideologic tradiţional de a nu propti pe bani publici instituţii financiare care altfel ar fi trebuit să fie lăsate în faliment ca rezultat al deciziilor proaste luate.
Factorii de decizie politică, culmea ironiei istorice, sub o administraţie republicană au fost obligaţi să recunoască în cele din urmă că folosirea ca prim pas a mai bine de un trilion de dolari din banii publici este singura soluţie, orice altă alternativă fiind nu numai mult mai costisitoare, dar aducând cu sine riscul distrugerii întregului sistem financiar internaţional. Mulţi dintre cititori vor fi remarcat prezenţa repetată în ştirile mass-media a a companiei American International Group (AIG) probabil cea mai mare companie de asigurări din lume. Ea a primit în tranşe successive până acum peste 180 de miliarde de dolari pentru a nu fi lăsată să falimenteze.
Ceea ce nu înţelege contribuabilul de rând este de ce AIG este atât de importantă, încât să justifice ajutorul financiar guvernamental masiv primit. Răspunsul, deşi evitat public este relativ simplu: AIG a trebuit şi trebuie să achite în continuare poliţele de asigurare (aici termenul este generic) pentru a acoperi obligaţiile asumate în tranzacţiile speculative în care au fost folosite “derivatele financiare sintetice” menţionate mai sus. Ceea ce s-a încercat din motive lesne de înţeles să se acopere până acum pentru opinia publică americană este că o mare parte a acestor bani publici au fost folosiţi pentru plăţi către instituţii bancare şi financiare importante din afara SUA, mai exact Europa occidentală şi restul lumii.
Un medicament greu de înghiţit de americanul de rând profund afectat economic şi financiar în momentul de faţă. AIG ca actor acţionând global a plasat ani de-a rândul aceste “derivate sintetice otrăvite” pe piaţa internaţională. Şi nu a fost singura companie ce a procedat astfel. De aici diseminarea unui virus care dacă înaintea globalizării s-ar fi manifestat drept o gripă locală s-a transformat azi într-o criză pandemică. O analiză obiectivă a falimentelor imobiliare relevă în pofida propagării interesate a unei percepţii false despre originea şi cauzele reale ale actualei crize faptul că rata crescută a acestora în ultimul an se datorează nu atât asumării de împrumuturi iraţionale sub aspectul capacităţii reale de plată, cât creşterii extraodinare a ratei şomajului.
Pierderea locurilor de muncă i-a pus pe cei ce au falimentat în imposbilitatea practică de a-şi plăti ratele şi nu asumarea creditelor. De aici decizia dramatică guvernamentală lansa un mare program de stimulare economică în valoare de 787 de miliarde dolari în speranţa creării de 3-4 milioane de noi locuri de muncă. Un fel de soluţie de avarie în speranţa revenirii cât de curând la o oarecare normalitate. O “normalitate” care oricum aşa cum am văzut anterior s-a bazat pe un consumerism nesustenabil pe termen lung întrucât s-a bazat pe o schemă financiară speculativă lansată de marile capitaluri de pe Wall Street cu sprijinul unor centre financiare internaţionale.
Publicul american este aşadar de facto o victimă şi nu responsabilul direct al crizei mondiale actuale. Prin folosirea banilor publici şi creşterea fără precedent a datoriei naţionale publicul plăteşte pe nedrept oalele sparte ale unui proces în care a jucat doar un rol periferic. O situaţie în care se află de altfel mai mult sau mai puţin şi restul opiniei publice mondiale.
Ca-n bancurile cu radio Erevan
Mitul nr.4 “Bursa şi piaţa acţiunilor reprezintă barometrul obiectiv al stării de fapt a economiei locale, regionale şi internaţionale. Preţul acţiunilor creşte atunci când companiile care le-au emis şi economia în general reflectă semne de creştere pozitivă şi stabilitate. De aceea mişcarea preţurilor acţiunilor şi în general indexul acestora este un indicator al tendinţei generale din economie. Când preţul acestora coboară foarte mult şi într-o perioadă scurtă de timp bursa şi piaţa acţiunilor indică intrarea în recesiune, depresiune sau criza financiară masivă.”
În pofida atractivităţii definiţiei şi caracterizării de mai sus, realitatea este pe fond cu totul diferită şi aminteşte de celebrele bancuri cu postul de radio Erevan. Celebre pentru că ilustrau în mod execepţional cum se poate manipula adevărul folosindu-se abil în sens manipulativ judecăţi aparent impecabile. Unul dintre aceste bancuri rămâne pentru mine chintesenţa acestui mecanism şi se aplică şi cazului de faţă: “un ascultător întreabă: este adevărat că A.G. a câştigat recent la loterie o limuzină Ceaika?’ Răspunsul postului de radio: “da, este adevărat şi confirmăm fără dubiu că este vorba de A.G., dar infirmăm faptul că a câştigat o limuzină Ceaika; de fapt, în cazul de faţă, el avea o bicicletă şi nu a câştigat-o, ci i-a fost furată.” O logică ce poate fi perfect aplicată şi bursei şi pieţei acţiunilor.
BANCUL, APLICAT ÎN REALITATE Da, este adevărat, că “bursa” (denumirea europeană) sau “stock exchange” cum este botezată în restul lumii este o corporaţie sau organizatie de interes mutual care asigură cadrul organizat pentru plasarea, vânzarea şi cumpărarea de acţiuni şi alte tipuri de instrumente financiare în numele investitorilor. Este însă la fel de adevărat ca fiind supusă legii fundamentale a economiei de piaţă, adică a raportului între cerere şi ofertă, bursa reflectă înainte de toate PERCEPŢIA de moment a realităţii economice la nivelul companiei X sau Y sau a economiei în general. Diferenţa însă dintre PERCEPŢIE şi REALITATE este tot atât de puternică ca între imaginea produsă artistic de iluzionişti şi realitatea obiectivă, nemistificată. Asta nu înseamnă câtuşi de puţin negarea existenţei unei legături PROBABILISTICE între nivelul cursurilor acţiunilor la un moment dat şi performanţele economico-financiare ale unei companii, grup de companii sau starea generală a economiei. Cu condiţia nealterării acestui proces de către unii actori majori ai pieţei care exact ca într-un uriaş joc de poker la cazinoul mondial folosesc periodic operaţiuni manipulative speculative menite să sporească profiturile obţinute în detrimentul altora. Iar la acest capitol al arsenalului manipulativ o incursiune de ordin istoric ar releva o evoluţie cel puţin la fel de spectaculoasă ca între performanţele iluzionistului de acum 200 de ani şi cele ale lui celebrului iluzionist de azi David Copperfield. În consecinţă, în ultimii 30 de ani, o dată cu apariţia computerelor de mare performanţă au fost create modele probabilistice matematice care încearcă sau pretind că măresc substanţial controlul actorilor de bursă asupra pieţei.
VISUL ALCHIMISTULUI Minţi strălucite în ale matematicii şi econometriei au fost înrolate într-un proces care de facto nu diferă prea mult de visul alchimistului de a fabrica aur şi a celui ce descoperea formula asigurării certe a numerelor câştigătoare la loterie. Până acolo însă modelele amintite cuplate la era electronică a plasării comenzilor de cumpărare/vânzare permit marilor investitori particulari şi mai ales instituţionali să altereze inechitabil regulile jocului general.
Noua configuraţie este similară prin asociere cu o masă de poker la care, deşi dreptul de a juca este deschis tuturor – de aici formal conceptul asigurării egalităţii oportunităţilor – jucătorii dispun de resurse financiare foarte diferite. Este exact situaţia în care un individ se aşează la masa de joc cu suma de 100 de dolari iar alţi câţiva se aşează cu 1 miliard de dolari. Primul nu numai că este limitat de marja obiectivă a pariului propriu maxim (100 de dolari), dar probabilitatea obiectivă de a rezista la masa de joc este extrem de limitată raportul de forţe la nivelul şanselor probabilistice între cele tipuri de jucători fiind de 1 la 10 milioane. Şi mai ilustrativ pentru înţelegerea gradului de sofisticare al arsenalului folosit de cei mai puternici jucători în materie de manipulare temporară a cursului pieţii este exploatarea la maximum a unora dintre regulile de funcţionare create cândva fără a se anticipa schimbările actuale facilitate de evoluţia tehnologică a executării tranzacţiilor. Personal am avut prilejul de a fi martorul direct al câtorva dintre aceste categorii de acţiuni. Exemplul pe care îl voi da nu este nici pe departe singular şi serveste foarte bine înţelegerii acestui tip de manipulare. În ziua de azi, majoritatea tranzacţiilor se fac electronic. Asta înseamnă că pentru marii jucători (îndeosebi instituţionali) ce folosesc sisteme informatice extrem de sofisticate de urmărire a evoluţiei pieţei deciziile se iau şi se execută în fracţiuni de secunde.
JOCURI PE PIAŢA Pentru jucătorul obişnuit chiar dacă este conectat electronic tranzacţia durează mult mai mult. Pentru cei mai puţin cunoscători ai mecanismului operaţiilor de bursă precizez că jucătorii care fac bani din tranzacţii multiple în fiecare zi – adică vând acţiunile deţinute scump şi cumpără ieftin în mod repetat – există şi posibilitatea de a lua împrumut acţiuni la un anume preţ apoi pariind din diverse motive că preţul acestora va scădea le returnează când acest lucru se produce şi reţin diferenţa ca profit. Tipul de tranzacţie se cheamă short-sell. Dacă nu se confirmă pariul făcut în ziua respectivă, cel în cauză fie aşteaptă confirmarea în timp sau le returnează înregistrând pierderea de rigoare. Aici este locul şi momentul ideal în care manipulările de tip zvonistic sau vânzările şi cumpărările masive de acţiuni de un tip sau altul de către marii investitori creează situaţii artificiale de panică sau euforie pentru restul jucătorilor. În cazul menţionat de mine, minimum doi mari jucători instituţionali (e posibil a fi fost mai mulţi) au decis să facă bani frumoşi printr-o lovitură fulgerătoare atât la nivelul duratei de execuţie, cât şi al sumelor folosite la masa pokerului bursei. Ei au ales acţiunile companiei Google, companie foarte cunoscută pentru profiturile aduse investitorilor iniţiali şi chiar şi a celor care au cumpărat ceva mai târziu. Cum Google a continuat să confirme performanţele economico-financiare la modul general preţul acţiunilor a continuat să crească continuu.
O investiţie rentabilă, potrivit principiului dictat de condiţiile finite ale numărului de acţiuni puse pe piaţă şi numărul mult mai mare al celor ce doreau să le cumpere. Revenind la situaţia concretă, menţionez că operaţiunea manipulativă s-a desfăşurat pe parcursul unui singur minut, dar exact ultimul minut înainte de închiderea oficială a tranzacţiilor bursiere pentru ziua respectivă. În acel minut s-a produs mai întâi o vânzare artificială masivă (de tipul sell short menţionat mai sus) a acţiunilor Google ce a avut drept efect temporar scăderea preţului per acţiune cu 90 de dolari (circa 30% din valoarea de start în minutul 59). Când s-a ajuns la acel preţ, o cantitate similară de acţiuni a fost cumpărată, fapt ce a provocat revenirea rapidă la preţul iniţial după care le-au revândut.
Elementul surpriză a jucat un rol esenţial pentru a se împiedica amestecul major al altor investitori şi deci pericolul de a altera atingerea scopului propus. Cei implicaţi au câştigat astfel într-un minut sume imense (multiplicaţi 90 de dolari per acţiune cu milioane de acţiuni) atât din devalorizarea temporară, dar şi revalorizarea acestor acţiuni, ambele fiind pur artificiale şi fără nici o legătură cu mult clamata expresie a performanţei economice a companiei Google.
Când s-a intrat în marea criză economică, un număr mare de investitori instituţionali, numiţi prin forţa lor financiară investitori strategici, au încercat să-şi minimalizeze pierderile din implicarea anterioară în morişca cazinoului imobiliar de tip schema Ponzi utilizând masiv metoda short-sell descrisă mai sus. Cu o întârziere condamnabilă, factorii politici au impus în cele din urmă suspendarea acestui tip de tranzacţii pentru acţiunile de sorginte financiară, dar bulgărele de zăpadă se rostogolea deja cu viteza unei avalanşe apoape imposibil de oprit. Cu ce efect pentru restul pieţii? Foarte simplu: crearea prin folosirea aceleaşi metode (deşi nu în exclusivitate, dar tonul face muzica) a unui decalaj aberant între situaţia economico-financiară de facto a companiilor emitente de acţiuni şi a valorii acţiunilor tranzacţionate pe o piaţă aflată în panică generală. Reamintesc că la începutul acestui capitol (mitul nr.4) am citat clar afirmaţia că bursa este definită formal ca un REAL BAROMETRU pentru starea economică a companiilor şi economiei în general. După intrarea în criză mondială şi acest lucru rămâne valabil şi azi exemplele ce contrazic flagrant afirmaţia abundă. FENOMENE. Companii care după intrarea în criza mondială au continuat să aibă performanţe economico-financiare superbe la toţi indicatorii, altfel consideraţi sacrosancţi în orientarea investitorilor pentru operaţiunile de cumpărare/vânzare, au cunoscut o scădere artificială a preţurilor de până la 90% din valoarea iniţială(!). De la 160 de dolari la 4-5 dolari e o distanţă imensă şi reflectă nu numai pierderile celor care în panică au vândut pe parcurs aceste acţiuni, dar şi câştiguri imense pentru investitorii ce au manipulat speculativ prin short-sell aceste tranzacţii dar şi alte metode tehnice pentru care nu am spaţiul necesar a le descrie.
De unde se vede că “băieţii deştepţi” ai lumii financiare ştiu să scoată bani din piatră seacă adică nu doar din situaţii de prosperitate dar şi din dezastre generale. În sfârşit voi cita în sprijinul aserţiunilor făcute dintr-un memorandum intern adresat investitorilor de şeful uneia dintre cele mai prestigioase companii americane. În acest memo el confirmă fie şi cu jumătate de gură cele de mai sus: “Ziua de azi marchează sfârşitul unei săptămâni tumultoase pentru pieţele financiare într-un an care deja punctează un record negativ absolut nemaiîntâlnit până acum. Valoarea de piaţă a acţiunilor companiei noastre consfinţeşte pierderea a peste 75% din valoarea avută înaintea declanşării crizei. De aceea doresc să vă prezint cum vad eu situaţia prezentă şi în perspectivă. Înainte de toate, permiteţi-mi să constat ceea ce este deja de domeniul evidenţei: logica nu este întotdeauna forţa ce prevalează în mecanismul economiei de piaţă. În aceste zile este aproape imposibil să asociezi schimbările în preţul acţiunilor cu o explicaţie logică satisfăcătoare…” (s.n.) Situaţia aminteşte de povestea împăratului ce pretindea ca toată lumea să recunoască că are cele mai frumoase haine din lume dar în realitate era gol goluţ. Cam aşa şi cu pretenţiile formale ale stăpânilor burselor care ar fi transformat prin tehnologizare vechiul cazinou mondial într-o mănăstire pioasă a democraţiei şi egalelor oportunităţi pentru plebei. În acest context, în ziua de azi nimeni în lumea politică americană nu îndrăzneşte să amintească campania furibundă dusă în timpul celor 8 ani ai Admnistraţiei republicane pentru a se convinge Congresul şi opinia publică de a se accepta privatizarea sistemului de pensii federale (social security) şi plasarea fondurilor pe piaţa acţiunilor bursiere. Argumentul atractiv al momentului a fost că sub aspect istoric performanţele financiare ale fondurilor plasate pe piaţa bursieră sunt clar superioare modestelor dar sigurelor dobânzi din afara acesteia. Dacă s-ar fi dat curs propunerii astăzi, Social Security ar fi fost într-o situaţie catastrofală afectând direct exact categoria demografică majoritară care nu poate supravieţui zilnic fără aceste pensii. De altfel, prin propagare internaţională această idee a devenit aproape o directiva politică pentru ţările în curs de dezvoltare şi mai ales fostele ţări comuniste. O lecţie de ordin istoric pentru toată lumea.
Mitul nr. 5 ” Rezolvarea crizei mondiale actuale este ca şi în cazul crizelor anterioare atributul puterii discreţionare a statului suveran. Intervenţia promptă a factorilor politici decizionali naţionali prin implementarea unor programe de măsuri adecvate va soluţiona dificultăţile actuale şi va repune economia de piaţă pe făgaşul obişnuit.”
Este un truism să afirmi că istoria societăţii omeneşti este un proces dinamic continuu marcat de succesiunea a ceea ce numim modele sociale, politice, economice, culturale etc, deci, într-un cuvânt, a civilizaţiilor. Ca atare, nici economia de piaţă şi mai ales nici raportul acesteia cu centrul politic decizional, adică în termeni simplificaţi, statul, nu au rămas în afara acestui proces. Pentru discuţia de faţă este relevant un aspect ce şi-a găsit pentru prima dată locul pe agenda dezbaterilor Organizaţiei Naţiunilor Unite cu mai bine de 40 de ani în urmă: statutul companiilor transnaţionale. Că avea să rămână o dezbatere cvasi-sterilă pentru multă vreme nu trebuie să mire pe nimeni, întrucât dezbaterea a îmbrăcat forme politico-ideologice mulate pe structura conflictului războiului rece. În fapt, momentul respectiv defineşte istoric germenii intrării în linie dreaptă a ceea ce azi este cunoscut ca procesul ireversibil al globalizării. Raţiunea intrării accelerate în această fază a economiei de piaţă este relativ simplă: obţinerea de profituri superioare într-un model internaţional al ciclului economic considerat ca fiind mai eficient şi devansa modelul “clasic” naţional. Noutatea venea nu atât din caracterul unic al acestui model, ci prin proporţiile şi viteza cu care se disemina în mai toate sectoarele economico-financiare. Pentru cititorii mai puţin avizaţi voi folosi un exemplu care principial este cât se poate de similar. În agricultură poţi obţine recolte superioare în două feluri. Dacă măreşti suprafaţa cultivată de două ori, obţii în condiţii climatice egale o recoltă dublă, dacă o măreşti de 10 ori, obţii o recoltă de zece ori mai mare. Asta se cheamă metoda dezvoltării extensive. Dacă însă nu ai această posibilitate, adică nu ai terenuri suplimentare pentru a fi cultivate, rămâne o a doua posibilitate: creşterea productivităţii, adică dispunând de aceeaşi suprafaţă de teren introduci noi metode de cultivare, noi soiuri de seminţe etc şi obţii astfel recolte duble sau chiar mai mari. Această metodă se numeşte exploatare intensivă. Revenind la transnaţionale şi globalizare ultimii 40 de ani au marcat via capitalurile internaţionale tranziţia către metoda obţinerii de profituri superioare prin metoda exploatării extensive.
FENOMEN Uriaşul spaţiu geografic oferit de restul lumii sub-dezvoltate sau în curs de dezvoltare în special prin bazinul forţei de muncă super-ieftine, condiţii fiscale de excepţie şi o potenţială piaţă de desfacere fără limite asigură trei dintre ingredientele financiare esenţiale ale globalizării. Adică exact aceeaşi metodă prin care Amazonul defrişat a devenit azi una dintre marile furnizoare cerealiere pentru piaţa mondială. Transferul industriilor manufacturiere din ţările industriale dezvoltate către lumea în curs de dezvoltare în numele eficienţei economice superioare (a se citi a profiturilor mai mari) a pus un important segment al clasei mijlocii a lumii occidentale într-o postură extrem de dificilă sub aspect economico-financiar. De la câştiguri pe oră în medie de 30-50 de dolari, la 10-15 dolari prin reciclarea profesională forţată în noile poziţii oferite de sectorul serviciilor.
Culmea este că această fugă a locurilor de muncă de pe piaţa occidentală a continuat în mod accelerat în anii ’90 şi în acest domeniu al serviciilor, inclusiv al poziţiilor high-tech din sectorul informatic către ţări precum China şi India unde costurile forţei de muncă reprezintă o fracţiune. Rezultatul acestui proces în plină criză economică mondială: 12,4 milioane de şomeri în SUA şi cifra creşte vertiginos într-un ritm de jumătate de milion pe lună. Dacă plata de 6,25 dolari pe oră nu asigură minima subzistenţă pentru salariatul occidental, plata de 2 dolari pe oră pentru salariatul chinez sau indian îi conferă paşaportul pentru a ieşi din categoria mizeriei lumpenare.
PARERILE CRITICILOR Criticii ideologici ai fundamentalismului economiei de piaţă au afirmat de mult timp subordonarea discreţionară a statului şi îndeosebi a pârghiilor decizionale politice la nivelul ramurii executive (Guvern) şi legislative (parlamentare). Vorbind de fenomenalul decalaj al bogăţiei între vârful şi baza piramidei sociale americane unul dintre aceştia afirmă că “ceea ce ar trebui să îngrijoreze este nu atât faptul că posesorii marilor capitaluri achiziţionează yachturi şi avioane particulare, ci că achiziţionează politicieni, deputaţi şi senatori. În acest fel, ei utilizează puterea financiară pentru a distorsiona în favoarea propriilor interese politicile publice şi ordinea priorităţilor economice naţionale”. Nimic nou sub soare, cum se spune, numai că în procesul globalizării capitalurile internaţionale au folosit puterea politico-militară a statelor industriale dezvoltate drept mijloc de persuasiune pentru eliminarea barierelor naţionale fiscale, comerciale, etc ale ţărilor subdezvoltate şi în curs de dezvoltare transformându-le în câmp discreţionar de acţiune. Criza financiară urmată de dezastrul economic din Asia în anul 1998 a ilustrat perfect efectele acestui proces ce se constituie într-un excelent studiu de caz. Criza s-a declanşat prin fuga peste noapte cum se spune a capitalurilor internaţionale în momentul în care “balonul de săpun” financiar iraţional creat tot de ele în conivenţa cu politicieni autohtoni corupţi s-a spart. Singurele ţări care au reuşit să limiteze dezastrul au fost cele precum Malaezia şi China care, printr-o politică fiscală mult mai prudentă, au impus încă de la începutul sosirii acestora bariere în calea ieşirii intempestive de pe piaţa locală. Altfel ţări puternic afectate de criză precum Indonezia şi Filipine au arătat după criză exact ca zonele devastate de uriaşe stoluri de lăcuste care migrează necriscriminatoriu în căutarea de noi resurse alimentare.
CONFLICT În configuraţia crizei mondiale actuale, care reia într-un fel la proporţii marite simptomele maladiei asiatice, capitalurile în poziţia de actori globali se află în pofida aparentelor defensive într-un conflict acut cu factorii decizionali politici naţionali ce încearcă să schimbe statu-quo-ul actual al modului de operare pe piaţa internaţională. Epicentrul conflictului se află evident în Statele Unite drept centru istoric tradiţional şi bastion al fundamentalismului economiei de piaţă. “Băieţii deştepţi” ai lumii financiare refuză să-şi asume integral pierderile create de jocul iraţional al consumerismului neacoperit de resursele financiare reale ale consumatorilor. Sub ameninţarea prăbuşirii întregului sistem ca urmare a potenţialei falimentări a marilor bănci şi instituţii financiare, cei în cauză şantajează implicit administraţia politică actuală pentru a finanţa la o scară nemaiîntâlnită din bani publici pierderile provocate la cazinoul mondial de tipul schemei Ponzi. Dacă Administraţia republicană părea a fi în ton cu solicitările Wall Street-lui, noua Administraţie democrată a adoptat o linie complet diferită şi nu doar pentru că îi serveşte unei capitalizări politice pe termen lung. Şi această situaţie conflictuală nu este prea diferită de cea a celorlalte membre ale clubului democratiilor occidentale.
EXPLICAŢII Raportul de forţe actual între statul suveran (fie el şi îmblânzit în timp de influenţa capitalurilor financiare) şi capitalurile internaţionale limitează mai vizibil ca niciodată marja de acţiune a celui dintâi. Desigur, îndeosebi pentru situaţia în care statul nu se mai aliniază cuminte şi disciplinat la strategia mogulilor lumii financiare internaţionale. Un asemenea tip de aliniere ar produce însă în momentul de faţă o instabilitate socială fără precedent, riscând să arunce în aer întregul model socio-economic sau cum se afirmă plastic oficial să ducă la scufundarea întregii corăbii. Un apel care desigur face apel la instinctul de supravieţuire al pasagerilor aflaţi la clasa a IV a Titanicului. Frustrarea opiniei publice naţionale şi internaţionale creşte ireversibil pe măsură ce informaţii altfel confidenţiale transpiră tot mai mult cu privire la destinaţia banilor publici alocaţi repunerii vasului pe linia de plutire. Ele relevă în mod simbolic atât fondul problemei, dar şi conduita morală a factorilor responsabili ce au provocat criza. Am menţionat în cadrul analizei cazul marii companii de asigurări AIG în care au fost investiţi din banii publici în ultimele luni peste 180 de miliarde de dolari pentru a se evita efectul distructiv al dominoului la scară mondială. La întrebarea tot mai insistentă a publicului şi unor politicieni oneşti ce s-a făcut practic cu aceşti bani răspunsul a venit greu şi trunchiat pentru că este greu de digerat de americanul de rând. Păi, 50 de miliarde de dolari au plecat la banca de invesţii Goldman Sachs ca plată pentru acoperirea pierderilor la ruleta derivatelor financiare sintetice şi a altor speculaţii similare. Şi lista continuă cu plăţi masive către Deutsche Bank AG, Societe Generale, Barclays PLC, Danske, Royal Bank of Scotland, Banco Santander, HSBC, Morgan Stanley, Wachovia, Lloyds Banking Group şi altele. Plata către bănci străine fie ele şi aparţinând lumii occidentale a exacerbat şi mai mult furia contribuabilului american care suferă deja din plin efectele crizei şi constată ca banii publici aşteptaţi să-i creeze locuri de muncă acasă zboară vesel în afara ţării. Că AIG este principalul responsabil pentru vânzarea către europeni a instrumentelor financiare toxice ca parte a “moriştii” generale, nu prea aminteşte nimeni. Oficial se spune “AIG este prea interconectat cu sistemul global financiar pentru a fi lăsat să falimenteze. Regulatorii au sesizat prea târziu amestecul AIG în combinaţiile financiare deosebit de riscante, iar acum nu mai este nimic de făcut”. În caz contrar – mesajul este cât se poate de clar – se duce totul de râpă.
BANCILE ŞI BANII…. A doua categorie de informaţii iritante include continuarea practic nestingherită a acordării de salarii şi compensaţii uriaşe executivilor acestor instituţii financiare ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Idem la capitolul cheltuielilor corporaţiilor “ca stil de viţă”. Merill Lynch pentru a evita falimentul a fost achiziţionată cu sprijin guvernamental de Bank of America care la rândul ei a primit până acum zeci de miliarde de dolari din banii publici. Înainte de a fi achiziţionată deşi “falimentară” şefii lui Merill Lynch au găsit câteva miliarde de dolari, repet miliarde de dolari pentru a plăti compensaţii şi bonusuri de performanţă (!) managerilor acesteia. Vorba lui nenea Iancu “curat falimentară”. Şi cazul nu este singular nici pe departe. Când scriu aceste rânduri pe ştirile de presă fac prim plan declaraţiile lui Larry Summers, preşedintele Consiliului Economic Naţional, sub titluri precum “AIG – permisiunea lăcomiei nesfârşite?” Citez: “O mulţime de lucruri teribile s-au petrecut sub aspectul crizei în ultimele 18 luni dar ceea ce s-a întâmplat la AIG este dincolo de orice limite.” L. Summers făcea referire la dialogul purtat între secretarul de finanţe Timothy Geithner şi Edward Liddy seful AIG, în care cel dintâi i-a reproşat deschis că este absolut innaceptabil pentru o companie care a primit 180 de miliarde de dolari din banii publici să plătească integral bonusuri seniorilor executivi în valoare de peste 121 de milioane de dolari. Geithner sugera la nivel de compromis că bonusurile către primii 50 de executivi să fie reduse la 50% iar restul să fie acordate pe CRITERII DE PERFORMANŢA. În răspunsul dat, şeful AIG a explicat secretarului de Finanţe că nu poate face nimic întrucât este legat juridic de mâini de contractele şi aranjamentele semnate anterior, încălcarea acestora riscând nu numai procese interminabile dar atenţie şi compromiterea capacităţii companiei de “a reţine profesionişti de valoare cu poziţii cheie în administrarea portofoliului de peste un trillion de dolari. În plus tăierea bonusurilor ar avea drept efect pierderea capacităţii de a reţine în poziţiile respective operatorii talentaţi ai companiei care (sic) operează în prezent prin sprijinul financiar masiv primit în numele contribuabililor americani, deci a interesului public. Ca atare continua intervenţie a departamentului de finanţe pe tema ajustării arbitrare a compensaţiilor şi a bonusurilor trebuie să înceteze ” Dacă situaţia nu ar fi tragică, ar fi de un umor nebun, mai ales când se invocă criteriile de performanţă şi grija pentru apărarea interesului public. Din nefericire, sabotajul programelor guvernamentale de deblocare a creditului către marea masă a consumatorilor continuă nestingherit. La 4 martie a intrat pe hârtie în acţiune un important program menit să deblocheze procesul de refinanţare simplificată a ipotecilor imobiliare în condiţii de dobândă scăzută pentru circa 5 milioane de proprietari buni plătitori, dar care fac greu faţă noilor condiţii economice generate de scăderea fără precedent a valorii proprietăţilor deţinute.
Un program care pentru a atrage cooperarea instituţiilor bancare oferă stimulente financiare guvernamentale clare pentru fiecare dintre aceste operaţiuni. La mai bine de două săptămâni de la presupusa intrare în vigoare lucrătorii băncilor şi instituţiilor financiare vizate invocă clienţilor interesaţi absenţa unor instrucţiuni concrete din partea conducerii propriilor instituţii. O temporizare calculată întrucât fiind buni plătitori noile refinanţări micşorează profiturile obţinute din dobânzile mai mari angajate anterior. Aceiaşi funcţionari oferă în schimb în modul cel mai senin refinanţări în nota obişnuită a condiţiilor neguvernamentale la un cost evident mult mai mare şi deci mai profitabil pentru instituţiile financiare în cauză. Exemplele de mai sus vorbesc de la sine despre raportul de forţe actual între stat şi lumea capitalului financiar internaţional. Noutatea de excepţie o constituie intrarea statului în condiţiile globalizării într-o fază în care înseşi marile puteri economice ale lumii se văd confruntate direct cu o forţă ce-i dispută tradiţionalul ascendent al atribuţiilor de suveranitate.
CRIZA ACTUALA, LA MICROSCOP O situaţie ce implică riscuri serioase la nivelul stabilitaţii geopolitice şi decurge dintr-un proces mai indelungat decât geneza actualei crize economice mondiale. O criză greu de prevenit şi controlat în condiţiile în care două treimi din operaţiunile financiare ale capitalurilor internaţionale se desfaşoară în afara oricărui tip de regularizare. Precum o bombă cu efect întârziat ce ticăie ameninţător la adresa întregii lumi civilizate problema creării noului mecanism de regularizare a fost pusă în sfârşit pe agendă într-o poziţie prioritară la apropiata reuniune G-20 la nivel înalt din 2 aprilie. O reuniune ce reprezintă principalele economii ale lumii şi două treimi din populaţia planetei. Reuniunea tehnică pregătitoare la nivelul miniştrilor de Finanţe a încercat deja să alinieze ca prim pas toţi actorii economiei mondiale într-o strategie unitară a programelor de stimul economic menită să stopeze agravarea crizei generale actuale. Lucru nu tocmai uşor de realizat nu numai datorită faptului că majoritatea arată cu degetul spre minoritatea responsabililor crizei dar şi anticiparea unei distribuţii inegale a costurilor pentru a se ieşi din criză. Discrepanţele menţionate în prima parte a analizei la nivelul distribuţiei bogăţiei în interiorul societăţilor naţionale se reproduce structural în mod similar la nivelul comunităţii internaţionale. Şi acest lucru nu trece neobservat la nivelul piramidei sociale mondiale.
LUMEA ŞI BOGAŢII SAU SARACII EI Un studiu al ONU confirmă că vârful de 10% a păturii bogate deţine 85% din avuţia lumii. Jumătate din întreaga populatie a lumii deţine mai puţin de 1% din aceeaşi avuţie. 10% din topul populaţiei americane are un venit egal cu venitul a 43% din populaţia lumii, iar 25 de milioane de americani din partea superioară a piramidei sociale au un venit egal cu venitul a 2 miliarde de oameni din restul lumii. Imaginea distribuţiei inegale a resurselor pe plan internaţional e completată de constatarea că în anul 2005 avuţia reunită a primilor trei cei mai bogaţi oameni ai lumii depăşesc produsul intern brut a 47 de ţări subdezvoltate sau în curs de dezvoltare. Şi lista disparităţilor şocante poate continua încă mult. Criticii actualei situaţii vorbesc de consecinţele istorice al raportului între puterile coloniale şi cei colonizaţi şi care continuă să alimenteze încă abundent conflictele de ordin ideologic, cultural sau religios. Arma ideologică a promotorilor globalizării rămâne pe de altă parte inculcarea ideii parţial corecte că acest proces este o soluţie pozitivă reciproc avantajoasă ce permite promovarea dezvoltării economico-sociale în lumea a doua şi a treia lăsându-se intenţionat în subsidiar modul inegal de distribuire a noii prosperităţi create. De aici competiţia acerbă între ţări aparţinând acestei categorii de a atrage printr-o varietate de concesii economico-financiare şi fiscale capitalurile internaţionale pe care le-am calificat deja ca nomade şi migrând acolo unde pot maximiza profitul indiferent de ce lasă plecând în urma lor. Iar când pentru a obţine concesiile maxime capitalurile internaţionale fac alianţă ad-hoc cu elementele corupte ale clasei politice autohtone efectele negative ce se revarsă asupra majorităţii populaţiei se multiplică la scară exponenţială. Pentru cititorii noştri, cazul României poate servi drept un excelent studiu de caz pentru perioada postdecembrie 1989. Evident însă, România nu este un caz unic, ea doar înscriindu-se în partitura mondială elaborată în cu totul altă parte a lumii.
EFECTELE CRIZEI Cât despre efectele şi implicaţiile geopolitice ale crizei economice mondiale (şi care ar trebui să facă obiectul unei analize de sine stătătoare) acestea deja încep să se vadă cu ochiul liber în forumul public ieşind tot mai mult din culisele diplomaţiei secrete. Cea mai mare parte a datoriei publice occidentale şi îndeosebi cea americană este finanţată de un grup relativ restrâns de economii dinamice aparţinând ţărilor în curs de dezvoltare. Caracterul global al crizei actuale oferă acestora din urmă prilejul de a cere la masa negocierilor restructurarea actualului sistem financiar internaţional controlat discreţionar de câteva mari puteri occidentale. Ele cer modificarea drastică a structurilor şi modului de functionare a unor instituţii precum Banca Mondială şi FMI dar şi a altora. Ani de zile negocierea cunoscută sub denumirea de Nord-Sud adică între ţările bogate şi cele sărace au eşuat tocmai datorită refuzului celor dintâi de a renunţa la acest monopol. Instaurarea dolarului după cel de al doilea război mondial şi mai ales după anul 1973 când a fost abandonată acoperirea în aur a acesteia drept monedă forte pentru rezervele valutare naţionale au creat un cerc vicios ce a descurajat idea devalorizării acestuia pe măsura creşterii datoriei publice americane la niveluri astronomice. Ideea a fost şi a rămas din punctul de vedere al emitenţilor foarte simplă: încetarea susţinerii internaţionale a dolarului şi devalorizarea sau căderea drastică a cursului acestuia are ca efect înainte de toate reducerea proporţională a a valorii rezervelor valutare naţionale. Adică exact ceea ce majoritatea ţărilor sărace şi în curs de dezvoltare nu şi-au putut permite vreodată tocmai datorită situaţiei economice critice pe plan naţional. Astăzi însă, fapt fără precedent în analele diplomatice internaţionale, China a dat în aceste zile un avertisment politicos dar clar lumii occidentale, prin vocea primului ministru, faţă de eventualitatea unei posibile soluţii tehnice de ieşire din criza ce ar avea drept efect devalorizarea dolarului. O soluţie considerată ca total inncaceptabilă pentru Beijing dar şi alte ţări posesoare de mari rezerve valutare in dolari. China detine in prezent o rezerva valutara de peste 1.5 trilioane de dolari şi cumpără cu regularitate bonduri ale trezoreriei americane. Deci practic ea finanţează o parte însemnată a deficitului bugetar postbelic american alături de grupul tigrilor economici asiatici.
TACTICA Asimilând eficient lecţia crizei asiatice din 1998, Beijingul nu doreşte să fie luat prin surprindere la apropiata reuniune de la Londra şi atunci a respins public anticipat strategia unei distribuiri globale “uniform-democratice” a pagubelor financiare create de cazinoul clubului financiar exclusiv occidental. În spiritul diplomaţiei de nuanţe, prim-ministrul Wan a amintit ca din întâmplare că China aflată în ultimele decenii în plin proces de prosperitate spre deosebire de marile puteri economice occidentale a şters complet datoria ţărilor lumii a treia şi asta fiind o sumă nu de ici colo, ci de 46 de miliarde de dolari. Punct ochit, punct marcat, cum se spune în planul imaginii şi vizibilităţii politice internaţţionale. Sudul căruia i se cere cooperarea la soluţionarea crizei economice mondiale se pregăteşte mai mult ca oricând să-şi renegocieze agenda politico-economică blocată de decenii de Nord. Dacă va reuşi sau nu este o altă poveste urmând ca doar viitorul să aducă răspunsul. Cam cum merg însă lucrurile în lumea capitalurilor financiare internaţionale în raport cu ţările lumii a doua şi a treia este ilustrat şi de un alt exemplu foarte edificator. În plină criză economică mondială posesorii marilor capitaluri internaţionale fiind în cunoştinţă de cauză cu privire la “bang-ul sonic” adică efectele implicite ce urmează natural îngheţării liniilor de credit pentru sfera productivă au acţionat în două direcţii: prima, retragerea acolo unde a fost posibil după modelul crizei asiatice cât mai rapidă “în centrală” a capitalurilor investite în aceste ţări; a doua, minimalizarea pierderile suferite din tranzacţiile cu derivatele sintetice financiare dar şi a altora prin lansarea unor operaşiuni speculative de proporşii împotriva monedelor naşionale mai slabe sau aparşinând economiilor mici şi mijlocii. România poate fi un exemplu în acest sens. La prima categorie de măsuri, filialele băncilor occidentale au înghetat sau înăsprit condiţiile de asigurare a liniilor de credit către companiile productive dar şi catre consumatorii individuali. La acestea s-au adăugat demersurile oficiale din partea guvernelor ţărilor mamă a băncilor respective ca guvernul român să contribuie financiar la susţinerea liniilor de credit în noile condiţii prin alinierea la politica financiară occidentală. Este cazul Austriei, dar nu numai.
La a doua categorie de măsuri se înscrie suita de operaţiuni speculative împotriva leului căreia Banca Naţionala a României a trebuit să-i facă faţă la 17 octombrie 2008 şi din nou nu numai acesteia. Conduita “n-am mamă, n-am tată” mai ales în relaţiile capitalurilor internaţionale cu ţările mici şi mijlocii nu e câtuşi de puţin nouă. Spre lauda ei, conducerea Băncii Naţionale s-a achitat foarte bine până acum în postura de ultimă barieră a interesului financiar naţional. Războiul este însă abia la început, iar sfârşitul acestuia încă dincolo de orizont. Manipulările mass media internaţionale aflate sub controlul său influenţa capitalurilor internaţionale completează arsenalul complex utilizat de acestea pentru a-şi minimaliza pierderile prin mărirea la scară mondială a listei plătitorilor. În această categorie se înscriu şi acţiunile de stimulare a panicii în rândul populaţiei ţărilor menţionate ca mijloc de presiune asupra factorilor de decizie politică care nu se aliniază convingător la strategia nucleului occidental.
Cum marea majoritate a băncilor şi instituţiilor financiare din ţările în curs de dezvoltare, inclusiv cele foste comuniste nu au avut resursele de a deveni parteneri integrali în tranzacţiile speculative ce au produs actuala criză mondială, efectele acesteia nu ar trebui să vizeze structurile sistemului ci funcţionalitatea acestora în condiţii de stres. Numai că într-o lume practic lipsită de un arbitraj regulatoriu fie el şi minimal se constată că până acum fiecare dintre actori caută soluţii după modelul “vestului sălbatec” în care fiecare îşi vede de propriile interese şi le promovează fără să ţină prea mult seama de daunele provocate celorlalţi. De aici strigătul de alarmă pentru mobilizarea generală, ignorarea intereselor sectoriale şi regionale în caz contrar toţi pasagerii trasatlanticului urmând să împărtăşească aceeaşi soartă finală. Un moment istoric ce impune conducătorilor compartimentului românesc responsabilităţi de excepţie. Promovarea necritică uneori bâlbâită în ultimii 19 ani a modelului fundamentalist al economiei de piaţă ca alternativă la fostul model al economiei centralizate a fost şi este aşa cum se poatea vedea cu uşurinţă de prost augur pentru nivelul de trai al majorităţii românilor. Această opţiune este egalată ca intensitate doar de aspiraţia “noilor capitalişti români” de a intra cu orice prţ în clubul select al posesorilor capitalurilor internaţionale, indiferent de preţul plătit pe spezele intereselor marii majorităţi. Rămâne de văzut dacă aceştia plus clasa politică înţelegând bine cam ce se întâmplă la modul real în actuala criză vor trage învăţămintele de rigoare şi vor şti să aleagă măcar în ceasul al 12-lea soluţiile cele mai potrivite pentru minimalizarea pagubelor nu numai sub aspectul interesului naţional dar şi la nivelul suferinţelor şi privaţiunilor românilor de rând.
NOTA REDACŢIEI JURNALUL NATIONAL: Expertiza domnului Liviu Turcu este susţinută de activitatea îndelungată în domeniul cercetării economice şi a experienţei directe în domeniul competitive business intelligence (informaţiilor competitive în domeniul afacerilor)
November 13th, 2009 
VR 
Scris de Dr. Liviu Turcu 
Posted in Uncategorized 
Tags: 
