Prezentarea in premiera a documentarului are loc luni, 19 mai, la ora 18.30, la Muzeul Tăranului Român, studioul Horia Bernea (sala mare). Proiecţia este urmată de o dezbatere.
The global business of biometrics — using people’s unique physiological characteristics, like their fingerprint ridges and facial features, to learn or confirm their identity — is booming. It generated an estimated $7.2 billion.
Pe 15 mai s-au implinit 24 de ani de la fondarea, de catre poetul Ioan Alexandru, a Asociatiei Pro Vita pentru nascuti si nenascuti, condusa in prezent, la nivel national, de bunul Parinte Nicolae Tanase si, la Bucuresti, de Bogdan Stanciu. Universitatea Emaus, un proiect coordonat de profesorii Ilie Badescu si Petre Anghel, a marcat acest moment aniversar.
O “Editie speciala” a TVR, in care urma sa se discute despre evenimentele din 13 – 15 iunie 1990, in format “fata in fata”, fostii studenti si fosta putere, a adus in platou doar autorii diversiunilor si manipularilor din acele zile, de la propagandistul FSN si apologet al violentei minerilor in ziarul Adevarul, scremutul “procuror al natiunii” Cristian Tudor Popescu, la presedintele TVR de atunci, cunoscutul idolatru al lui Iliescu-KGB Razvan Theodorescu, si responsabilul numarul doi de crimele fortelor de ordine si ale minerilor, fostul prim-ministru Petre Roman, cu totii inculpati in Dosarul Mineriadei. De partea cealalta, a victimelor mineriadei, cel mai probabil la presiunile “mogulului PSD” Sasha Sassu si ale celor trei figuri numite, invitatul special George Roncea, organizator al manifestatie maraton din Piata Universitatii, agresat, arestat si incarcerat ilegal de fortele mineresti si de securitate ale Guvernului FSN Iliescu-Roman, a fost rugat de realizatorul emisiunii, Mihai Voicu, sa nu mai participe. In locul lui a fost adus Emil Constantinescu, cel care, timp de patru ani cat a fost presedinte, nu a facut nimic pentru pedepsirea vinovatilor in Dosarul 13-15 iunie. O aparitie jalnica, chiar penibila, daca mai notam si ca l-am prins cu ciocul vopsit, parca pentru a completa costumul fistichiu al insuratelului de manelista Petre Roman.
Este mai mult decat jenant ca, la 20 de ani de cand, chiar in Piata Universitatii, s-a militat pentru o Televiziune libera si independenta, un realizator profesionist sa fie silit sa elimine in ultimul moment un invitat, martor principal al macelului mineresc, in favoarea raspandirii in masa a acelorasi minciuni si intoxicari spuse timp de 20 de ani, pe banda, chiar de catre cei responsabili in mare parte de inscenarea “loviturii de stat” din 13 iunie si a violentelor si crimelor care au urmat in zilele de 14 si 15 iunie 1990. Nici macar o interventie nu a fost in contradictoriu, pentru a se afla macar o farama de adevar, pe tot parcursul emisiunii. De ce nu au fost invitati si Viorel Ene, presedintele Asociatiei Victimelor Mineriadelor, inginerul Ioan Manucu, cel care a intrerupt trenurile cu mineri la Craiova, Dumitru Iuga, liderul sindicatului TVRL, si altii si altii??? Lipsa de echidistanta a emisiunii – in care “ei” se sustineau intre “ei” – a fost frapanta. Iar Marian Voicu a ajuns sa intretina (pentru ce?), intr-o discutie anosta si chinuita, niste personaje, care, intr-un adevarat stat de drept, ar fi trebuit pana acum sa raspunda in fata legii pentru actelor lor. De la adevar pana la minciuna e un lat de palma. TVR nu a reusit sa-l treaca, nici dupa 20 de ani. Pacat de meserie, pacat de terfelirea in noroi a adevarului, inca imbibat de sange nestins.
…este ora 3 si jumatate dimineata. Acum un sfert de ora isi dadea duhul in bratele mele un baiat impuscat in gat.
Fix in urma cu 20 de ani. 14 iunie ’90.
Avea traheea zdrobita – un glonte il lovise in ceafa si lasase la iesire o ditai gaura prin care sangele ii tasnea ca dintr-o fantana arteziana. Stiam cum arata ranile produse de glont – iesirea la 7.62 este destul de urata. Se tragea in draci cu munitie de razboi. Fusesem chemat in scara blocului Romarta de niste tineri care m-au vazut cu aparatul foto de gat. In cursul zilei care trecuse deja, 13 iunie, trasesem pe film aproape toti mortii si ranitii – “legionarii” impuscati de cadrele MI si MApN la instigarea lui Ion Iliescu.
M-am trezit singur in scara blocului cu baiatul care agoniza pravalit pe jos, la baza scarilor. Un tanar imbracat ingrijit, cu un sacou pepit parca iar langa el zacea o geanta cu un letcon si niste sarme de fludor. Probabil electronist si venea de la munca. O femeie care locuia in bloc mi-a adus o lumanare si a fugit inapoi in casa, speriata de rafalele armelor. Intunericul din scara blocului era brazdat de palpairile flacarii lumanarii si de lumina blitz-ului. Tiuitul blitz-ului, in timp ce se reincarca, era acoperit de horcaitul baiatului. Se mai auzeau din cand in cand rafale de mitraliera, afara. Era foarte mult sange in jur si alunecam, straduindu-ma sa fixez lumanarea, sa tin si de aparatul foto, sa reglez obiectivul si sa trag de parghia aparatului, un Praktika old stile, care se arma greu dupa fiecare cadru tras. Manevrele fotografice erau sinistre, declansatorul imi aluneca deoarece ma umplusem de sange pe maini in timp ce incercam sa opresc cu palma suvoiul rosu care tasnea din gatul baiatului.
Simteam cum imi zvacnea mana datorita presiunii sangelui care erupea la fiecare expiratie si ma stropea printre degetele naclaite. Tanarul se sufoca, i se zguduia spasmodic tot corpul haraind, nu-i mai ajungea aerul in plamani, se auzea un fel de suierat, de galgait, din adancul sau.
Mi se parea ca ma urmareste cu privirea, ca ma implora sa-l ajut, atintindu-ma cu ochii holbati, innebuniti de spaima, din ce in ce mai cetosi, horcaind din greu, cuprins de convulsiile ingrozitoare ale sfarsitului. I se scurgea viata printre degetele mele, afara se tragea inca, nu aveam niciun ajutor si m-a cuprins disperarea dandu-mi seama ca isi pierde cunostinta si ca imi va muri in brate, sufocandu-se cu propriul sange care inundase totul in jur.
Cred ca intelegea ca se duce. Intelesesem si eu ca ma aflu din nou in preajma mortii si ma enerva teribil ca nu mai stiam ce sa fac, ca nu reuseam sa opresc suvoiul acela negru care nu se mai oprea sa se scurga impreuna cu viata din trupul ciuruit al tanarului. Si astazi ma enervez cand imi reamintesc momentele acelea. Nu voi uita niciodata ultimele clipe ale acelui baiat, momentele in care-i tineam lumanarea, tragand in cadru, pe film, marturia asasinarii sale.
I-am strigat nu stiu nici eu ce, crezand ca poate ma aude. Nici acum nu cunosc de unde a aparut si Victor, frate-miu, si el cu niste aparate foto spanzurate de gat, l-a luat in viteza pe baiat in brate, impreuna cu niste tineri, si l-au dus la o masina alba a medicilor de la Medicine sans Frontiere (care sustineau ca se vor duce la Coltea – ulterior nu s-a gasit nici o inregistrare a lor si a impuscatului Dragos Drumea la spital, pentru noaptea de 13-14 iunie 1990).
Am plecat catre Arhitectura si am avut puterea sa notez in jurnal (il am si acum, patat de sange) pe care apoi nu stiu de ce l-am ascuns sub un dulap, cuprins de un fel de presimtire, momentul uciderii tanarului care si-a dat duhul in bratele mele.
Am tinut apoi un fel de sedinta ad hoc cu baietii de la Liga Studentilor, alaturi de Arhitectura, in Universitate. Aflasem ca urmau sa vina peste noi muncitorii de pe platforma Galati, adusi de Adrian Sarbu, (viitorul boss al PRO TV, pe atunci om bun la toate la Cabinetul lui Petre Roman) cel care i-a cerut lui Stanculescu dinamita pentru a arunca in aer Balconul Universitatii (Stanculescu l-a refuzat dar marturia sa exista in dosarele unei comisii de ancheta parlamentara).
Sedinta de la Liga Studentilor a fost scurta. Au fost trimise acasa fetele si s-a votat sa ramanem in Arhitectura si Universitate un numar de studenti, nucleul celor care au coordonat intreaga munca din Piata Universitatii vreme de 54 de zile. In Universitate erau 16 baieti, in Arhitectura vreo sapte. Argumentul era ca ar fi fost rusinos, las si nedemn sa ne parasim “garnizoanele” si “campul de lupta” – Piata Universitatii – pentru a scapa de bataia care ne astepta. Ni se parea logic sa o si incasam dupa ce ne-am simtit atat de bine strigand Jos Iliescu! aproape doua luni. Cred ca speram, iluzoriu, ca bucurestenii sa ne apere. Nu stiam ca avangarda de soc urma sa fie compusa din minerii adusi din subterane de Voican si de fesenistii, militienii si securistii lui Iliescu. Nu stiam nici ca hoarda de mii de troli si vandali era deja pe drum, rostogolindu-se catre noi.
Ne-am reintors (“naluci”) in Arhitectura, eu si frate-miu, in atelierul de lucru al organizatiei studentilor arhitecti, unde aveam banerele si micul studio de montaj improvizat in care bricolam materialele video cu decembrie 1989 si Iliescu KGB pe care le puneam pe ecranul Arhitecturii. Am incarcat filme noi in aparatele foto si la un moment dat ni s-a parut ca auzim un fel de vuiet. Am fugit pe scari catre turnul Arhitecturii, cu aparatele pregatite. Era inca semintuneric dar in lumina palida a zorilor am apucat sa vedem licarele lanternelor de pe casti misunand in Piata si cum sunt lovite cu tarnacoapele usile Universitatii.
Intreaga Piata a Universitatii era o masa neagra, un melanj sinistru viermuind de siluete cu casti in cap, cu salopete, inarmati care mai de care cu tot felul de rangi, ciocane, bate si topoare. Acum, in timp ce scriu, in vine in minte izbitoarea asemanare a gloatei de sobolani negri de mina, vazuta in perspectiva descendenta, cu hoarda hidoaselor fapturi ale intunericului aflate in slujba lui Sauron, vrajitorul sinistru din Stapanul Inelelor. Vuietul din Piata crestea si in timp ce frate-miu tragea cadru dupa cadru am vazut cum cetele grohaitoare patrund haulind in facultate. Am realizat ca acelasi lucru se petrece si la intrarea Arhitecturii si l-am tras dupa mine inapoi pe Victor, alergand pe scari cu o viteza nebuna, inapoi, catre atelierul nostru, pentru a-i avertiza si pe ceilalti studenti aflati inca in facultate. Nu stiam unde sa ne pitim, nu aveam in minte un plan de refugiu, ne-am grupat alergand cu sufletul la gura catre un alt turn al scolii unde sa ne ascundem. Am incercat sa gasesc pe traseu un hidrant aflat pe la etajul trei al cladirii. Vroiam sa dau drumul la apa, sa se inunde scarile pe care vroiam sa le cablez cu faza de la o sursa de trifazic dintr-un atelier mecanic. Speram sa obtin un efect electrizant consistent chiar daca minerii aveau cizme de cauciuc in picioare.
Am doua emisiuni. De la 20.00 la B1 TV si de la 22.oo la TVR International. Revin cu amanunte. UPDATE: Voi posta mai sus inregistrarile si/sau transcrierile.
May 19th, 2014 
VR 
Ziaristi Online:
Posted in 
Tags: 
