Theologhia: [Patriarhia Romana doreste, din cate se pare, continuarea relatiilor cu Patriarhia Ierusalimului si dezvoltarea, asa cum se stabilise anterior, a unui dialog diplomatic oficial intre ierarhii celor doua biserici, care sa duca mai departe la o “intelegere frateasca”. Decizia Sinodului Bisericii Ortodoxe a Ierusalimului de a intrerupe comuniunea cu Patriarhul Daniel este catalogata de partea romana ca fiind una “extrema”, care “nu poate să fie luată decât în situaţii extreme, atunci când un patriarh al unei Biserici cade într-o erezie”, iar decizia caterisirii Arhim. Ieronim Cretu drept una “nedreaptă, pripită şi nefondată din punct de vedere canonic, pentru că părintele Ieronim nu este un cleric al Patriarhiei Ierusalimului” si nu a fost chemat in vreo instanta bisericeasca ca sa se apere. Asadar, cel mai probabil, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane va merge mai departe in acelasi stil ca si pana acum al Patriarhiei Romane, cu propunerea de a se initia un dialog bilateral, spre o rezolvare a conflictului pe cale “amiabila”, fiindca acesta este de ordin “administrativ”, si nu doctrinar. De asemenea, nu se spune ce presupune, in mod concret, “reconcilierea” celor doua biserici ca sa duca mai tarziu la o “intelegere frateasca”. In acelasi timp, partea romana nu isi explica “graba” grecilor de a lua aceasta masura “unilaterala” si nici “motivul” care i-a determinat sa rupa asa de repede legaturile cu noi. Aceeasi “nedumerire” cu privire la graba si motivul grecilor de a intrerupe comuniunea o am si eu, desi banuiesc despre ce este vorba… – dan.camen.]
Basilica.ro / 12 mai 2011
La Palatul Patriarhiei, în Sala Consilium, a fost organizată astăzi, 12 mai, o conferinţă de presă în legătură cu hotărârea Patriarhiei Ierusalimului referitoare la Aşezământul Românesc de la Ierihon. Conferinţa de presă a fost susţinută de Preasfinţitul Părinte Ciprian Câmpineanul, Episcop-vicar patriarhal, care a declarat că decizia Patriarhiei Ierusalimului de a întrerupe comuniunea cu Patriarhia Română este una extremă.
„Măsura de caterisire a părintelui Ieronim mi se pare nedreaptă, pripită şi nefondată din punct de vedere canonic, pentru că părintele Ieronim nu este un cleric al Patriarhiei Ierusalimului şi, în plus, nu a fost chemat, citat, nu i s-a dat posibilitatea să se apere, pentru că el este cel care s-a ocupat de construirea aşezământului. Măsura de întrerupere a comuniunii cu Patriarhul României, adică ştergerea sa din Diptice, de asemenea, a fost o măsură extremă, care nu poate să fie luată decât în situaţii extreme, atunci când un Patriarh al unei Biserici cade într-o erezie, în situaţii foarte grave. Noi ştim din istorie că întotdeauna problemele de ordin administrativ s-au putut rezolva pe cale amiabilă”, a spus Preasfinţitul Părinte Ciprian Câmpineanul, după cum informează Radio TRINITAS.
„Noi credem că până la urmă vom ajunge la o înţelegere frăţească, deoarece Biserica Ortodoxă Română doreşte cooperarea, consultarea şi reconcilierea. Ne-a surprins şi ne-a durut faptul că s-au grăbit să ia o asemenea măsură unilaterală, atâta vreme cât convenisem să iniţiem un dialog oficial între două delegaţii de ierarhi ale celor două Biserici. Nu cunoaştem motivul pentru care s-au întrunit atât de repede în ziua de 9 mai ca să ia o astfel de decizie, dar sperăm că vor răspunde solicitării noastre de după şedinţa de săptămâna viitoare, când se va institui această delegaţie de ierarhi ce urmează să se deplaseze la Ierusalim şi sperăm ca Patriarhia Ierusalimului să răspundă solicitării noastre de dialog. Reacţia noastră a fost de surprindere, dar totodată ne exprimăm speranţa că se va ajunge la o înţelegere frăţească şi vom depăşi această criză spirituală între Biserici”, a mai declarat Preasfinţia Sa.
Activistii homosexuali de la asa zisa organizatie PSI – Population Service International -, “managera” campaniei anti-crestine si anti-umane cu bebelusul “homosexual”, au stiut exact ce fac. Acelasi afis ofensator a fost folosita deja, in 2007, impotriva unei alte tari eminamente crestine: Italia. Reactiile au fost cele scontate, la fel ca si in Romania. Vaticanul si politicienii crestin-democrati au intervenit revoltati impotriva acestei campanii desantate, dupa cum informeaza Reuters aici, intr-un articol din 26 octombrie 2007. Campania a fost conceputa de catre Émergence, o Agentie de publicitate pentru homosexuali, din Canada, unde a avut loc si “premiera” acestei “campanii sociale”, in 2006. Catolic.org arata ca pana si homosexualii intelectuali din Italia s-au dezis de campania agresiva si manipulatorie. Filosoful post-modernist Gianni Vattimo, homosexual declarat, care se impotriveste si manifestarilor exhibitioniste de tip “parada gay”, a contrazis intr-un interviu pentru “Corriere della Sera” ideea indusa de afis, si anume ca homosexualitatea este genetica si a catalogat campania ca fiind “de prost gust”. Sursa numita mai arata si ca Biserica Catolica s-a revoltat oficial prin vocea cardinalului Tarcisio Bertone, secretar de stat al Vaticanului la acea vreme, care afirma ca “s-a mers prea departe”. Practic, observam ca, in spatele unei asa-zise “campanii sociale” menite chipurile sa apropie oamenii de problemele homosexualilor, nu sta de fapt, in cazul nostru, decat intentia ferma a unei grupari anti-crestine, bine organizate, care se foloseste de bolile homosexualilor pentru a jigni ortodocsii in pragul marii sarbatori a Invierii Domnului.
In mai toate tarile lumii anti-semitismul si anti-iudaismul se pedepsesc, pe buna dreptate, cu Toleranta Zero. Este cazul sa se intample acelasi lucru si la noi, cu anti-romanismul si anti-crestinismul.
In Bucuresti, chiar la poalele Patriarhiei, au trebuit sa actioneze trei cetateni ai Capitalei, pentru ca vocea autoritatilor in drept, bisericesti, politice si adminstrative, a amutit subit. La Iasi, se ridica, iata, glasul mitropolitului Teofan. Preoti cu crucea in frunte, organizatiile de apararea copilului, presa si oamenii simpli cer sa fie respectate sarbatorile de Sfintele Pasti. Daca primarii din marile orase ale Romaniei mai au un dram de spirit crestinesc in ei trebuie sa indeparteze de urgenta aceste afise dezumanizante si manipulatorii, care inoculeaza un fals stiintific si desconsidera valorile crestine si puritatea nou-nascutului, conceput de Dumnezeu fara de pacat.
IPS Teofan, mitropolitul Moldovei si Bucovinei reactioneaza oficial:
COMUNICAT PRESA: O provocare regretabilă la adresa creștinilor, chiar în preajma Sfintelor Paști
Având în vedere faptul că în municipiul Iași, într-o zonă intens circulată, s-a afișat, pe un panou publicitar, o imagine cu un copil având de mână eticheta ”homosexual”, alături de care este textul ”orientarea sexuală / nu este o alegere / nu este boală”, aducem la cunoștința opiniei publice următoarele:
Este regretabil ca într-un loc public să fie expus un astfel de panou, întâmplător sau nu, chiar în perioada în care creștinii ortodocși (majoritari în municipiul Iași) se pregătesc să serbeze Sfintele Paști.
Homosexualitatea (ca și alte devieri în comportamentul sexual) nu reprezintă o orientare înnăscută, cum sugerează panoul respectiv, existând și studii ale unor specialiști care combat această idee.
Sfânta Scriptură, atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, condamnă în mod clar și fără echivoc orice fel de comportament sexual deviant. În cartea Leviticului, Dumnezeu le spune fiilor lui Israel ”Să nu te culci cu bărbat, ca şi cu femeie; aceasta este spurcăciune” (capitolul 18, versetul 22). Iar Sfântul Apostol Pavel scrie într-una din epistolele sale: ”Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii. Asemenea şi bărbaţii lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor” (Romani 1, 26-27).
Este evident, așadar, că pentru un creștin (dar și pentru alte religii monoteiste) homosexualitatea este un păcat. Cei care au căzut într-o astfel de patimă au însă șansa de a se ridica, prin pocăință și spovedanie, iar Biserica se roagă pentru îndreptarea lor, condamnând însă cu fermitate păcatul, indiferent de contextul social sau de ideile care sunt la modă la un anumit moment. Biroul de presă al Arhiepiscopiei Iaşilor
Calendarul ortodox pe 2011 intre innoire, dileme si perspective
O analiza de Pr Mihai Valica
Motto Roncea.ro: “Nu erau oare probleme mult mai importante de rezolvat in viata Bisercii (ex. combaterea legilor din parlament care justifica homosexualitatea, dezincriminarea prostitutiei si a incestului, actele biometrice, otravirea populatiei cu experimentarea unor medicamente direct pe oameni, creditul bancar privid finantarea Catedralei Mantuirii Neamului, legea care se dezbate in prezent privind vrajitoria – vezi pozitia 5161 din nomenclatorul de meserii – si impozitarea ei[5], ecumensimul himer si fara granite, pentru care unii monahi si monahii isi iau lumea in cap si se duc la eretici – cazul Nichita, martirii inchisorilor din perioada holocaustului rosu, etc) decat jucatul de-a alba neagra cu calendarul?”
1. Consideratii generale
Referitor la comunicatul biroului de presa al Patriarhiei Romane din data de 4 ianuarie 2011 as dori sa fac cateva comentarii teologice:
Argumentarea ca in calendarul pe 2011 “duminica nu mai apare barata cu doaua linii rosii, ci există o continuitate între duminică şi luni, pentru a sublinia adevărul din Sfânta Evanghelie că Domnul nostru Iisus Hristos a înviat în prima zi a săptămânii, care urmează după sâmbătă…” mi se pare lipsita total de logica, dar si de suport teologic, intrucat conform Sf. Scripturi continuitatea exista intre sambata si duminica si nicidecum intre duminica si luni. (Matei 28, 1; Marcu 16, 2, 9; Luca 24, 1; Ioan 20, 1).
Preafericitul Daniel arata in multe pastorale[1] legatura indisolubila intre sambata si duminica, ca zi a implinirii si a invierii Domnului. Iata cateva exemple:
,,Legătura dintre Cruce și Înviere se constată atât în cântările liturgice ale Bisericii Ortodoxe cât și în felul cum ea infățișează în iconografia ei Răstignirea și Invierea Domnului[2];
,,Sfânta și Marea Sâmbătă ca zi a legăturii dintre Moartea și Învierea Domnului are o profundă semnificație pentru viața Bisericii. Ea a devenit prototipul tuturor sâmbetelor în care se află pomenirea morților și arată că toți cei dragi ai noștrii adormiți întru Hristos sunt în așteptarea Învierii și că în mijlocul suferinței și al durerii pricinuite de moartea lor, licărește totuși speranța biruinței vieții asupra morții’’[3];
,,Duminica Învierii însă arată că sâmbăta nu este ultima zi a existenței și că deci nu moartea este ultimul cuvânt asupra adevărului omului ci viața veșnică’’[4].
Cu toate ca „nu se schimbă nimic în calendarul creştin – ortodox pe anul 2011, ci doar se subliniază adevărul că duminica, ziua Domnului, adică ziua Învierii Lui din morţi, este ziua de sărbătoare care ne dăruieşte lumină pentru toată săptămâna, ca noi să trăim viaţa în lumina Învierii lui Hristos şi să ne pregătim pentru învierea noastră”, cum se precizeaza in comunicat, totusi acest lucru era mult mai bine evidentiat atunci cand duminica aparea barata cu doua linii rosii si nu separata de ziua de sambata. Iata doar cateva argumente teologice:
Comunicat de presă: LEGALIZAREA PROSTITUŢIEI, O FORMĂ DE SCLAVIE MODERNĂ !
Pe temeiul Sfintei Scripturi, a învăţăturii Sfinţilor Părinţi şi în conformitate cu hotărârile Sfântului Sinod, Patriarhia Română dezaprobă iniţiativa legislativă a domnului deputat Silviu Prigoană privind legalizarea prostituţiei, pe care o consideră un atentat la demnitatea persoanei umane, la instituţia sacră a familiei şi la moralitatea publică.
Patriarhia Română îşi menţine poziţia, exprimată public în repetate rânduri (a se vedea comunicatele de presă postate mai jos si pe site-ul oficial www.patriarhia.ro din 12 martie şi 23 septembrie 2009), conform căreia legiferarea prostituţiei nu rezolvă o problemă socială gravă, ci, dimpotrivă, amplifică fenomenul sub forma unei sclavii motivate financiar. În acelaşi timp, legalizarea prostituţiei intensifică degradarea morală a societăţii, contribuie la proliferarea diferitelor boli şi la creşterea numărului divorţurilor, iar femeilor prinse în această sclavie li se afectează iremediabil sănătatea psihică şi fizică, precum şi demnitatea socială.
Tocmai pentru aceste motive, prostituţia este interzisă prin lege în multe ţări europene şi în majoritatea statelor federale ale SUA. În plus, Patriarhia Română reaminteşte faptul că România a ratificat în anul 1955 Convenţia ONU privind “Suprimarea Traficului de Persoane şi a Exploatării prostituării altora” prin care ţara noastră se obligă să nu legalizeze prostituţia.
Orice demers legislativ trebuie să aibă ca scop apărarea demnităţii persoanei şi a familiei, promovarea valorilor sociale şi a binelui comun, iar nu adâncirea crizei morale care a generat în parte criza economică la nivel internaţional.
Având convingerea că poziţia Patriarhiei Române este împărtăşită de cele mai multe confesiuni creştine şi instituţii din România care apără demnitatea persoanei şi a familiei, le îndemnăm să se exprime public pentru respingerea unui demers legislativ dăunător vieţii spirituale, morale şi sociale a poporului român.
BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE
BISERICA APĂRĂ DEMNITATEA ŞI SĂNĂTATEA PERSOANEI UMANE
Casa în care Eminescu a locuit la Văratec între anii 1874-1889
“De când m-am întors de la Văratec, imaginea casei în care Eminescu şi-a petrecut cea mai mare parte a ultimilor 15 ani de viaţă imi revine obsesiv în minte: o casă bătrânească din lemn, vitregită de uşi şi ferestre, cu pridvorul sprijinit pe piloni improvizaţi, gata să se prăbuşească din clipă în clipă”, scria o inimoasa iubitoare a lui Eminescu in toamna trecuta, autoarea fotografiilor de aici. Intre timp, casa a iesit din iarna grea si mai afectata. Dar starea deplorabila a casutei lui Eminescu de la Varatec este lasata sa se inrautateasca, an de an, de mai bine de un deceniu. Paradoxal, in urma cu 8 (opt) ani (!), un demers similar pentru salvarea acestei case era intreprins impreuna cu o Fundatie de Zoe Dumitrescu Busulenga, Maica Benedicta de la Varatec, care acum se odihneste intru Hristos la Manastirea Putna. “Apelul National pentru Salvarea Casei Mihai Eminescu” era lansat atunci chiar cu binecuvantarea lui Daniel al Moldovei, acum Patriarh.
“Timp de 15 ani, pana la savasirea sa din lumea noastra, Mihai Eminescu s-a refugiat adesea in linistea Sfintelor Manastiri Varatec, atmosfera din si din jurul acestui lacas fiindu-i benefica poetului pentru creatie si, multa vreme, pentru un plus de echilibru sufletesc”, se arata in Apelul din 2002. “Pentru a sta cat mai mult la Varatec, poetul a inchiriat, incepand din 1874, asa cum arata documentele, o casa anume, de la proprietara sa, Maica Asinefta Ermoghin. Aceasta casa, in care au inflorit atatea ganduri si versuri nemuritoare ale poetului nostru national, se afla azi intr-o deplorabila stare de ruina. Sesizand pericolul disparitiei unei pretioase marturii – Mitropolia Moldovei si Bucovinei si Fundatia Culturala Lucretius, prin binecuvantarea I. P. S. Dr. Daniel Ciobotea, lanseaza “Apelul National pentru Salvarea Casei Mihai Eminescu” din incinta Sfintei Manastiri Varatec.
La initiativa de restaurare lansata atunci pentru restaurarea casei lui Eminescu s-au alaturat marii duhovnici ai Ortodoxiei romane Arhim. Teofil Paraian, Arhim. Mina Dobzeu, Arhim. Ioan Iovan, Arhim. Arsenie Papacioc, Arhim. Justin Parvu, Pr. Constantin Galeriu si altii, scriitori si jurnalisti. Din pacate, trecerea la cele sfinte a Maicii Benedictina a lasat proiectul, dar si casa, intr-o paragina care se accentueaza fatal cu trecerea timpului. Alte suflete iubitoare de Eminescu au reluat acest proiect, pe care il sustin si importanti eminescologi al caror cuvant il voi prezenta zilele acestea. Pana atunci pot sa va informez ca deja exista toate mijloacele si materialele necesare restaurarii acestei frumuseti eminesciene din coltul de rai de la Varatec. Tot ce mai trebuie este o simpla aprobare, in principal din partea Maicii Starete si a ierarhului locului, in acest caz IPS Teofan al Moldovei dar, pentru ca deja exista binecuvantarea fostului Mitropolit Daniel, actualul Patriarh al BOR, in mod normal ar trebui doar sa li se reaminteasca acestora, pentru a se incepe lucrarile si a se introduce pe harta traseelor manastiresti si aceasta mica minune.
Obiect de patrimoniu naţional, casa lui Eminescu de la Văratec, aflată în proprietatea mânăstirii, este “singura casă din România, în afara celei de la Ipoteşti, în care urmele şederii poetului pot fi dovedite peste timp şi care poate căpăta numele de casă memorială”, se transcrie in Apel.
Părintele Nicolae State-Burluşi s-a confruntat de-a lungul misiunii sale preoțești nu numai cu absurdul, cu neștiința, cu răutatea și incultura unoara, ci a luptat efectiv să răspândească lumină și speranță în jur și să atzenţioneze pastoral unele nedreptăţi comunitare şi să activeze în Duh ecclesial la îndreptarea lor. Acest lucru îl dovedesc domeniile vaste de activitate în care a lucrat cu timp și fără timp:
– înfiinţarea de biblioteci de carte religioasă în spitale, şcoli, unităţi militare în diferite localităţi din ţară şi din diaspora (peste 300) ;
– acţiuni de binefacere pentru familiile cu copii mulţi şi greutăţi familiale ;
– contribuirea la salvarea de la avort a cel puţin 350 de copii ;
– participarea la acţiuni culturale şi spirituale organizate în ţară şi în străinătate ;
– misiuni culturale de donaţie de carte şi simpozioane în Ungaria, Italia, Germania, Austria, Republica Moldova, iar în alte ţări de donaţie de carte prin intermediari.
– Director al Editurii Buna-Vestire din anul 1991 ;
– Preşedinte al Asociaţiei Ortodoxe ″Pro-Vita″ Vâlcea din anul 1992;
– Secretar al Fundaţiei Culturale ″Sf. Antim Ivireanul″ din anul 1998;
– Secretar de redacţie al Revistei ″Lumina Lumii″ din anul 2001;
– Director al Tipografiei Episcopale Vâlcea ″Sf. Antim Ivireanul″ între anii 2000-2007 ;
– Fondator al Casei Memoriale poet Ion Ene-Fripcea din Burluşi, Argeş în anul 2004.
Ca publicist a fost un adevărat misionar și împătimit pentru adevăr și pentru răspândirea cuvântului lui Dumnezeu. În acest domeniu a avut numeroase articole în presa scrisă, colaborând de-a lungul anilor cu o serie de ziare şi reviste dar şi cu posturi de radio şi televiziune, participând la numeroase emisiuni şi mese rotunde, la diferite evenimente şi simpozioane.
Toată această activitate i-a adus un nume bun și diverse distincții:
– peste 50 de diplome de onoare şi de excelenţă ;
– premii culturale din parte diferitelor instituţii si asociaţii de cultură şi artă;
– cetăţean de onoare al com. Ciofrângeşti, jud. Argeş;
– a fost numit de către personalităţi ale culturii române ″BADEA CÂRŢAN CONTEMPORAN″[1].
Munca cu timp şi fără timp i-a adus multe bucurii şi împliniri dar şi invidia unora şi multă osteneală şi boală. De curând a fost operat pe cord deschis iar diabetul l-a slăbit si epuizat şi mai mult.
Am aflat că Părintele Nicolae a fost pedepsit disciplinar cu mutarea din parohie. Nu pun în discuţie nici cauzele acestei măsuri şi nici justeţea sau injusteţea lor ci momentul ales.
Pe acest fond al suferinţei fizice şi în perioada de convalescenţă mai marii noştri au găsit de cuviinţă să-l ajute să se vindece cu totul…! Astfel au adăugat prin această mutare disciplinară o durere sufletească mai grea decât operaţia şi diabetul şi poate decât toată osteneala vieţii pusă în slujba lui Hristos, crezând că-l va ajuta prin aceasta să scape de necazuri, boală şi suferinţă şi să meargă acolo unde nu este durere nici întristare nici suspin…!
Numai că părintele Nicolae mai vrea să trăiască şi să se pregătească mai bine pentru o călătorie aşa lungă!
Cum este posibil să se ştergă cu buretele toată activitatea jertfitoare a părintelui Nicolae State Burluşi şi să fie umilit şi călcat în picioare tocmai în momentele când avea nevoie de linişte şi mângâiere după greaua operaţie de inimă?
Oare s-a schimbat cumva Scriptura care spune: „bolnav am fost şi m-aţi cercetat” cu cuvintele: „am aşteptat să fii bolnav ca să te excludem şi umili”?
Sfintele Pasti 2007 la Patriarhie. Preafericitul Parinte Patriarh Teoctist, la cei 92 de ani ai sai, a sustinut slujba de Inviere si a stat pana la 4 dimineata si dupa, cu credinciosii adunati in numar mare in jurul sau. M-a vazut si pe mine pe la inceputul slujbei de afara si m-a tras alaturi de dansul in pridvor. Am stat toata noaptea in spatele lui, cu cantaretii, ca un soldat, drepti, pe cat s-a putut, la un moment dat tinand strans de un prapur care incepuse sa se zguduie de la vant si intrebandu-ma cand a inceput frigul sa sageteze cum de rezista Patriarhul. Era verde, Batranul. Dupa slujba, m-a invitat sa intru si am mai stat la o vorba. “Da, frate Victor…”, asa imi vorbea blandul Patriarh. A venit si o familie de japonezi, pe care o convertise Patriarhul la dreapta credinta si, normal, au tinut sa se pozeze. Ma uitam amuzat cum Patriarhul, in odajdiile sale de Pasti inconjurat de japonezi ortodocsi parea un fel de samurai al ortodoxiei. Au vrut sa ma pozez si eu cu ei si Patriarhul dar, dintr-o modestie prosteasca, am refuzat. Ce rau imi pare acum ca nu am acea fotografie! Dupa ce au plecat japonezii am ciocnit un ou si am baut putin vin, i-am sarutat dreapta si i-am multumit pentru ca mi-a daruit impartasirea bucuriei Sfintei Invieri a Domnului impreuna cu dansul. Asa a fost ultimul Pasti al Patriarhului Teoctist. Am pastrat lumanarea primita si aprinsa de la Marele Alb.
1. O problemă de bioetica a istoriei contemporane în context social și
eclesial cu perspectiva juridică
Pentru ca Biserica Orotodoxă să
nu mai fie acuzată de colaboraționism și slugărnicie față de puterea lumească și
chiar de trădare față de valorile ei perene, am propus Sfântului Sinod al
Sfintei noastre Biserici Ortodoxe Române o doctrină socială, care să
reglemeteze moral relația dintre stat, lumea seculară și Biserică.
Întrucât statul actual a
„condamnat” în general crimele comunismului dar nu și ideologia lui care le-a
făcut posibile, și având în vedere că după unii[1] „comunismul rămâne mai departe cel mai mare pericol“, Biserica este
datoare moral să intervină și să-și precizeze poziția față de următoarele
dileme etice:
a. Cum e posibil să
se demaște totalitarismul ateu și să se condamne crimele comunismului, fără să
se treacă și la identificarea responsabilităților și culpabilităților celor
care le-au comis? În primul rând această identificare trebuie făcută nu cu scop
de răzbunare, ci de îndreptare morală, vindecare a istoriei, de prevenție a
repetării istoriei, șansă de penitență celor care au slujit comunismului,
precum și celor care încă îl mai slujesc în diverse moduri în nouă nomenclatură!
În al doilea rând miza condamnării morale a torționarilor și a ideologiei
comuniste este un act de dreptate și un exercițiu împotriva uitării forțate.
b. Nu este moral ca
la finalul războiul rece și în perioada tranziției năucitoare, bilanțul să arate,
că tot victimile sunt cele care au pierdut și atunci și acum iar torționarii și
fii acestora precum și politrucii jefuitori la toate nivelurile, să câștige și
atunci și acum. Nu este oare o ipocrizie fără margini să se condamne crimele comunismului (vezi raportul Tismăneanu) fără să fie demascați adevărații călăi (edulcorati de Tismaneanu – n.m.)? De ce crimele și ororile comunismului nu sunt considerate genocid și condamnate ca atare, așa cum au fost declarate cele ale nazismului? De la ce număr de victime în
sus este valabil un genocid? Iată intrebări
deloc retorice, care dau măsura dilemei etice sau bioetice a prezentului. Din
păcate atât politicienii
cât și Biserica se complac de două decenii
în această incertitudine și compromis. Soluția ieșirii din această situație
jenantă și condamnabilă este folosirea unei măsuri corecte de evaluare și
asumare a istoriei recente, având ca punct de pornire valoarea omului ca persoană
și chip al lui Dumnezeu sau cel puțin să se raporteze la valorile etice sau
bioetice ale ființei umane.
c.Întrucât Biserica, spațiu liturgic mântuitor, ca loc de întâlnire dintre
memorie și actualizare, dintre trecut și prezent în perspectiva viitorului, ca
loc al împăcarii și al iertării este chemată să amintească omului și
generațiilor că nu putem începe o nouă pagină a istoriei fără mărturisirea
greșelilor și a păcatelor în mod personal și plenar. Altfel pagina istoriei
care urmează nu va fi mai bună decât cea anterioară; să amintească foștilor
slugi ai regimului totalitar comunist, că nu e moral să stea fără penitență și remușcări la adăpostul drepturilor omului, pe care tocmai ei, mai bine de o
jumătate de secol, le-au contestat și că nu e corect si drept să se bucrure de o amnistie generală tacită.
d. Este profund
creștin să nu ignori experiențele generațiilor trecute, oricât de neplăcute sau
de stânjenitoare ar fi acestea și să îndemni la pocăință comunitară sau
ecclesială, oferind, astfel, posterității exemple de sancțiune și de reparație
morală. Este inadmisibil că din partea BOR nu s-a început procedura de
canonizare a victimelor holocaustului roșu. Să nu uităm că Împărăția lui
Dumnezeu este dreptate, bucurie și pace în Duhul Sfânt (Rom. 14, 17). Numai
atunci Biserica Ortodoxă Română poate considera că lucrează pentru Împărăția
lui Dumnezeu și nu pentru împărăția lumii acesteia, când își îndeplinește cu
orice risc funcția diaconală, profetică și jertfelnică a mărturisirii lui Iisus
Hristos și a Împărăției Sale pe pământ.
Prezint mai departe câteva teze
centrale, propuse Sfântului Sinod al BOR în vederea adoptării unei Doctrine
Sociale a Bisericii, privind responsabilitatea Bisericii în contextul social, politic,
cultural, științific, etnic etc.[2].
1. Biserica şi Naţiunea
·Biserica, după fiinţa sa, este un
Organism şi un Corp numit „Trupul lui Hristos”[3], care include Naţiunea, dar nu se
indentifică cu ea, ci cu Împărăţia lui Dumnezeu, „căci nu avem aici cetate
stătătoare, ci suntem în căutarea celei viitoare”[4].
·Cei morţi, alături de cei vii şi cei
ce se vor naşte alcătuiesc neamul din care ne tragem şi alături de care
vom fi chemaţi la judecată[5].
·Nu este întâmplător faptul că ne
naştem într‑o anumită familie, că aparţinem unui anumit neam.
·Dumnezeu a sădit fiecărui neam o
misiune, ne‑a hotărât o evoluţie în istorie.
·Fiecare neam este responsabil de
trecut şi dator să pregătească calea pentru urmaşi.
·Biserica vorbeşte despre judecata
particulară – când fiecare va răspunde pentru faptele sale – şi despre judecata
universală – când vom da socoteală şi ca neam, când vom răspunde pentru istoria
la care am fost părtaşi în timpul vieţii, pentru „umărul” ce l‑am pus ca acest
neam să meargă spre înviere.
·Despre „Noul Ierusalim”, cetatea
cerească a fiilor lui Dumnezeu de după învierea şi judecata obştească, stă
scris: „Neamurile vor umbla‑n lumina ei, şi‑mpăraţii pământului într‑însa îşi
vor aduce slava”[6]. Şi: „Cine nu se va teme de Tine,
Doamne, şi nu va slăvi numele Tău? Că Tu eşti Sfânt, şi toate neamurile vor
veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate”[7].
·Scopul Bisericii este de a transforma Naţiile înPoporul lui Dumnezeu. În
acest sens este chemat creştinul să activeze şi să‑şi dezvolte mai departe
credința, cultura
naţională şi conştiinţa de sine a unei naţii.
·Sf. Scriptură cheamă pe cei ce au
puterea şi autoritatea statală să o folosească pentru apărarea de rău şi
pentru susţinerea binelui. În aceasta constă sensul moral al existenţei
statului[8].
·„A da cezarului ce este al cezarului
şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”[9] arată separerea treburilor
Bisericii de ale Statului şi datoriile creştinului faţă de Dumnezeu şi faţă
de Stat.
·Nerespectarea sau nesupunerea faţă de
o lege a statului este îndreptăţită atunci când ea contravine legii lui
Dumnezeu. „Trebuie să
ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni !”[10].
· Atunci
când lucrarea de misiune a Bisericii este oprită sau împiedicată de puterea
statală, Biserica trebuie să aibă curajul de a acţiona cu mijloacele specifice.
· Săvârşirea
lucrării filantropice creştine nu poate fi oprită de puterea lumească; dacă
puterea lumească îndeamnă la lezarea integrităţii anatomice şi spirituale a
persoanei, la discriminare sau păcat – Biserica Orotodoxă nu trebuie să se
supune. În acest caz, Biserica trebuie să aibă o atitudine critică şi
moralizatoare, în sens profetic[11].
·Biserica trebuie să intervină pentru
uşurarea vieţii credincioşilor ei. Sf. Vasile cel Mare face apel la bunătatea
unui agent fiscal ca preotul dintr‑un sat să
nu sufere nici o păgubire din pricina impozitului[12].Iar în altă scrisoare îi scrie unui agent fiscal să fie omenos, pentru a
se putea arăta vrednic de o faimă nemuritoare[13].
·Rugăciunea pentru „înalţii dregători”
este un „lucru bun şi bineprimit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru,
ca noi să ducem o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi cu toată
cinstea”[14].
·Creştinii au obligaţia de a participa
la viaţa publică.
·Valorile acestei lumi oferă prea
puţină motivaţie în raport cu aspiraţiile creştinului.
·Biserica nu trebuie să susţină un
anume sistem politic sau ideologic, ci trebuie privită ca mijloc de tămăduire
și de îndumnezeire a omului.
·Biserica nu condamnă politica în
sine, ci numai politicianismul, demagogia şi minciuna. Politica devine nocivă
când luptă împotriva lui Dumnezeu şi omului.
·Creştinismul ca doctrină şi sistem
„de viaţă din belşug”[15] este net superior oricărei doctrine
politice sau sociale. Biserica poate fi privită în acest sens ca o alternativă
concretă şi sigură pentru bunăstarea pământească, mântuirea lumii şi a omului
prin Iisus Hristos.
·Biserica respectă autonomia legitimă
a ordinii democratice şi nu‑şi atribuie calitatea de a impune o soluţie
instituţională sau constituţională.
·Biserica nu este un partid religios,
cu care se poate cădea la învoială în schimbul unor promisiuni materiale.
·Biserica este a lui Iisus Hristos,
Trupul tainic, viu şi activ în lume şi în istorie. De aceea trebuie să fie metapolitică
şi să vegheze la spiritualizarea actului politic sau administrativ, nu să se dilueze în politic.
·Rolul Bisericii nu este de a se opune politicii, ci are chemarea de a
„spiritualiza” politica şi nu de a politiza Biserica. Prin „a spiritualiza politica” se înţelege
că Biserica şi slujitorii ei au datoria morală de a arăta politicienilor care
sunt exigenţele şi principiile moralei creştine necesare a fi respectate în
viaţa şi activitatea politică[16]. Aceasta înseamnă a face politica „posibilă”, adică suportabilă.
·Cei ce scot dreptatea socială şi
morala din politică transformă lumea în haos şi iad.
·Atunci când Biserica se lasă prinsă
în jocul politic, repetă gestul arhiereilor Ana şi Caiafa, sau al cărturarilor
şi al arhiereilor, care în loc să fi văzut în Hristos un Mântuitor, au văzut un
tâlhar sau un rege lumesc şi s‑au învoit cu Puterea să‑l răstignească, tocmai
ei, care lucrau cu sacrul! Sacrul se retrage în faţa lui Mamona şi nu poate fi
indentificat nici chiar de „experţi”! Nu se poate sluji la doi domni concomitent.
·Nu Biserica se găseşte într‑o criză
de identitate, ci societatea modernă, care se raportează la ea însăşi (prin
individualismul abstract şi aritmic) şi nu la
Hristos. Nu creştinismul sau Biserica una, sfântă, sobornicească şi apostolească a
„eşuat”, ci omul fără de Dumnezeu.
·Nu există o politică creştină propriu‑zisă,
ci doar creştini care fac politică.
·Creştinismul nu se epuizează în
politică, nici într‑un proiect al organizării societăţii umane[17].
·Nici o comunitate terestră nu e
Dumnezeu. Aşa cum umanismul a zdrobit chipul adevărat al omului „îndumnezeindu‑l
în duhul lumii”, tot aşa poate politica fără legea morală a lui Dumnezeu să sfâşie fiinţa umană, în timp ce ea este
convinsă total că o slujeşte.
·Adevărata comunitate spirituală a
creştinului e Biserica, nu statul. În acest sens nu există
alternativă. În afară de Biserică nu există comunitate spirituală. De aceea
nu se poate vorbi de un stat‑comunitate spirituală, sau de un stat
teocratic.
·Când oamenii îşi închipuie că deţin
secretul unei organizări sociale perfecte, îşi inchipuie că pot folosi şi
orice mijloc – chiar şi violenţa şi minciuna – pentru a o realiza. Politica
devine atunci o „religie lumească”, având iluzia că va construi raiul pe pământ.
Nici o societate politică avându‑şi propria autonomie şi propriile legi nu va
putea fi confundată cu Împărăţia lui Dumnezeu.
·Parabola evanghelică despre grâu şi
neghină[18] ne arată că numai Dumnezeu poate
despărţi pe supuşii Împărăţiei de supuşii celui rău, la sfârşitul veacurilor[19]. Cine pretinde să facă separarea sau
judecata de pe acum, se substituie
lui Dumnezeu şi se opune
răbdării Lui.
·Biserica Ortodoxă recunoaşte,
stăpânirii, respectiv politicii, sau mai bine zis „cetăţii omeneşti”, pe baza
revelaţiei biblice[20], un statut trecător, propriu provizoratului acestei lumi în raport cu permanenţa lui Dumnezeu[21].
·Nu există o adevărată soluţie a
„problemei sociale” în afara Evangheliei.
·Creştinul nu are dreptul să ignore
lumea în care trăieşte.
·Credinciosul trebuie să fie prezent
în centrele unde se elaborează orientările viitorului, pentru a fi promovate
cât mai urgent principiile evanghelice de adevăr, dreptate, libertate, bucurie
şi pace în Duhul Sfânt, principii ce prefigurează Împărăţia lui Dumnezeu pe
pământ precum şi în cer[22].
·Aceste principii creştine trebuie să
reintre în circuitul valorilor umane ţinând cont de libertatea fiecăruia, de
comunitatea de iubire şi de strădania firească a omului după fericirea
terestră în comun, în drumul lui spre veşnicie.
·Nimănui nu‑i este îngăduit să fericească pe alţii cu de‑a sila, în numele unor principii politice sau programe sociale.
· Biserica trebuie să ia atitudine împotriva individualismului
modern, atomizat şi democratic, împotriva totalitarismului contemporan,
autoritar şi tiranic, care substituie adevăratei comunităţi de dragoste, a Bisericii
lui Hristos, chipul apocaliptic al Leviatanului.
·Biserica trebuie să apere şi să susţină demnitatea omului. Să fie o Biserică de zi cu zi – nu
numai de duminică sau de sărbătoare – pentru oameni şi pentru societate, să le
apere interesele spirituale, morale, sociale, comunitare, materiale, toate în
Duhul lui Hristos.
·Creştinul, pentru a evita eşecul,
trădarea chipului adevărat al omului, drama pământească de a fi silit să
trăiască rupt între două lumi, trebuie să se lepede de chipul modern al acestei lumi, să‑L mărturisească pe Hristos şi Evanghelia Lui şi să rămână un
membru activ al Bisericii.
· Lepădarea de chipul acestei lumi nu înseamnă fuga de
lume, nici militantismul indivizilor în lupta contra altor indivizi, sau
împotriva structurilor care menţin nedreptatea socială, ci reprezintă urmarea
lui Hristos, poate înseamna o alternativă pentru cei care doresc să cunoască pe
Hristos şi înseamnă că „fiii luminii sunt mai înţelepţi decât fiii acestui
veac”[23].
·Vindecarea sau revitalizarea corpului
social trebuie să se facă în Duhul şi în numele lui Hristos, adică paşnic, prin
exemplul personal şi comunitar, creştinul să fie „sarea pământului” şi „lumina
lumii”[24], şi orice faptă bună să o facă din
dragoste pentru Dumnezeu şi aproapele, ţinând cont de libertatea persoanei.
·Biserica nu ajută numai la găsirea
unor soluţii, ci face cu putinţă trăirea în chip omenesc a situaţiilor de
suferinţă, în aşa fel încât în mijlocul lor omul să nu se piardă şi să nu‑şi
uite demnitatea şi chemarea.
· În
mediile ecumenice li se impută ortodocşilor faptul că ei nu au de unde
prezenta o etică socială[25]. O acuză total falsă, făcută de cei
ce nu înţeleg că Ortodoxia nu poate fi plasată la nivelul natural şi obligatoriu
al problematicii impuse de modulde
viaţă occidental. „Neracordarea” Ortodoxiei la acest mod de viaţă nu este o
încurcătură istorică şi nici o simplă absenţă de vigilenţă teologică, ci ea nu confundă etica
socială şi politicile sociale cu învăţătura lui Hristos, nici nu
transformă etica
creştină în etică politică[26]. Ortodoxiei îi este străină teologia politică sau
teologia revoluţiei !
·Morala socială a Bisericii Ortodoxe
este o morală de comuniune, care se indentifică cu conţinutul ontologic al
adevărului eclezial. Adevărul vieţii e comuniune în Hristos prin Duhul Sfânt.
·Comuninunea constituie viaţa, dar constituie
deopotrivă şi morala vieţii, dinamica vieţii, impulsul şi mişcarea ce
împlinesc viaţa în deplină libertate a persoanei. În această comuniune,
centrală este persoana, nu distanţa existenţială a realităţii individuale sau
sociale a „celuilalt”.
·Este contradictoriu să vorbim de „etică socială” obiectiv aplicabilă, din moment ce
evenimentul comuniunii se judecă exclusiv în cadrul libertăţii personale.
Când se impun în mod convenţional sau cu forţa modele în afara persoanei, sau
când dorim „să creăm de sus” o comuniune cu programe definite şi cu legi
raţionale, cu reguli ireale de libertate şi de justiţie, sau de orice altă
„valoare” obiectivă, mutilăm însăşi viaţa şi îi chinuim pe oameni[27].
·Biserica respectă libertatea
persoanei, nu numai ca împlinire sau reuşită a comuniunii, ci şi ca eşec personal
al comuniunii, ceea ce înseamnă un respect şi o stimă faţă de libertatea
omului ca adevăr existenţial.
·O atenţie deosebită trebuie acordată
aşa‑numitelor „grupuri de risc”, sau celor care încalcă legea. Aceşti oameni au
nevoie de o grijă pastorală şi educaţională deosebită. Prevenirea
criminalităţii e posibilă prin educaţie şi îndrumare spre afirmarea în
societate a valorilor spirituale şi morale autentice. Conlucrarea cu şcoala şi
cu ordinea de drept este esenţială în acest sens.
·Secretul spovedaniei nu poate fi
folosit nici în scopul prevenirii criminalitaţii şi nici în scopuri educaţionale
sau de altă natură. Numai duhovnicul poate interveni personal şi cu tact
pastoral în acest sens, dacă el consideră de cuviinţă.
·Biserica condamnă tortura şi orice
formă de umilire a persoanelor anchetate. Ea este chemată să se îngrijească de
sufletele lor. De aceea Biserica înţelege pedeapsa nu ca pe o răzbunare, ci ca
pe un mijloc de îndreptare şi de purificare a păcătosului.
·Pedeapsa cu moartea este crimă, nu
poate avea sens educativ şi trebuie considerată ca un act barbar, care omoară
şi sufletul, nedându‑i condamnatului posibilitatea pocăinţei.
· Unele
mişcări creştine încearcă să reconstitue – fie şi numai în cadrul socialului –
unitatea universului spart de iscodirea modernă şi să instituie un Dumnezeu‑colectivitate
în locul Dumnezeului Creator, Tată şi Mântuitor, să instituie transcendenţa
naturală a socialului faţă de individ în rolul transcendenţei absolute a
Divinităţii; toate aceste încercări Biserica nu le poate privi decât ca pe o
formă de neo‑păgânism. O astfel de „fericire pământescă laolaltă” oferă
nălucirea unei false aşteptări paradisiace, adică un „rai trist”, fără
Dumnezeu.
Pr. Dr. Mihai Valică
[1]
Andrei Pleșu, „N-am să mai apuc alt chip al acestei țări”, Adevărul (7 august 2009).
[2]Valică, M., Chirilă, P., Băndoiu,
A., Introducere în Teologia
Socială. Teze centrale pentru o Doctrină Socială a Bisericii, Bucureşti, 2005. pp.
165-172.
[5] Cf. „Fiecare în rândul cetei sale”. Pentru o teologie a neamului: Nichifor
Crainic, Dumitru Stăniloae, Răzvan Codrescu, Radu Preda, Ed. Christiana, Bucureşti,
2003, mai ales pp. 9‑15, 95‑119 şi 175‑187. Titlul volumului are întemeierea
în I Corinteni 15, 22‑23: „Căci
precum în Adam toţi mor, aşa în Hristos toţi vor învia. Dar fiecare în rândul cetei sale…” (subl.
n.). Cf. şi Răzvan Codrescu, Cartea îndreptărilor, Ed. Christiana,
Bucureşti, 2004 (secţiunea „Dreptatea neamurilor”).
[11] Temeiuri biblice: „Vai vouă,
cărturari şi farisei făţarnici, că închideţi împărăţia cerurilor de dinaintea
oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce intră nu‑i lăsaţi să intre!” (Matei 23,14). „Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici, că daţi zeciuială din izmă,
din mărar şi din chimen, dar aţi lăsat părţile cele mai grele ale legii:
dreptatea, mila şi credinţa; pe acestea trebuia să le faceţi, fără ca pe
acelea să le lăsaţi!” (Matei 23, 23).
„Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici, că voi curăţiţi partea
din afară a paharului şi a blidului, dar înlăuntru ele sunt pline de răpire
şi de ne‑nfrânare!” (Matei 23,
25).
[12] Vasile cel Mare, Sf., Scrieri, partea a 3‑a, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
[16] Pentru raportul ortodox
dintre Biserică şi politică, cf.,
între altele, Costion Nicolescu, Teologul
în cetate. Părintele Stăniloae şi aria politicii, Ed. Christiana,
Bucureşti, 2003 (cu ample citate din publicistica Părintelui Stăniloae de
dinainte de 1945). Pentru o abordare mai recentă, cf. Radu Preda, Biserica în
Stat. O invitaţie la dezbatere, Ed. Scripta, Bucureşti, 1999.
[17] Vezi Luca 12, 13‑14: “Învăţătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine
moştenirea. Iar El a zis: Omule, cine M‑a pus pe Mine judecător sau împărţitor
între voi?“.
Incredibil! Justiţia română dispune dărâmarea unei biserici ortodoxe din Bucureşti!
Într-o ţară cu o populaţie majoritar creştin-ortodoxă, ridicarea unui nou lăcaş de cult, ca urmare a cererilor credincioşilor, pe cheltuiala lor şi sub îndrumarea unor preoţi cu har şi spirit jertfelnic nu poate constitui decît o bucurie. Mai ales cînd este vorba de un mediu urban aglomerat precum capitala, o biserică ridicată în vecinătatea blocurilor concepute de fostul regim ateu în mod îngust materialist, adică strict funcţional, complet străine de Dumnezeu, o asemenea faptă merită măcar elogiată, dacă nu larg popularizată.
Iată însă că, în loc de aceasta, în anul de graţie 2009 noi, preotul paroh Sorin Ovidiu MITITEAN şi miile de enoriaşii din cartierul Berceni, ce locuim în blocurile S1, S2, A12, A14, A15 etc. etc., situate pe Str. Turnu Măgurele şi pe arterele învecinate, ne-am trezit somaţi printr-o aberantă hotărîre judecătorească (2775/15.05.2008), ce ne conferă tuturor umilitoarea calitate de „pîrîtă“, „sa desfiinteze pe cheltuiala proprie constructiile efectuate pe terenul în suprafata de 4232 mp, proprietatea reclamantei [Tatcu Varvara], situat în Bucuresti, str. Turnu Magurele nr. 244, fosta Gilaului nr. 22, fost Intrarea Gilaului nr. 8-10 şi 12 (colt cu str. Turnu Măgurele), sector 4“ (am păstrat nealterate ortografia şi punctuaţia Hotărîrii civile nr. 424 din data de 31 martie 2009, emise de Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a civilă, dosarul nr. 5873/2007)!…
Ce contează, nu-i aşa, că în perioada 1980-2000 locul revendicat abia acum de T.V. era viran, cu buruieni de doi-trei metri înălţime, cu fierătănii, cu deluşoare de materiale de construcţie abandonate şi tone de gunoaie, fiind în „deplina şi liniştita posesie“ nicidecum a „numitei“ T.V., ci a cîinilor comunitari ai zonei?… Ce contează, nu-i aşa, că din 1993-1994, prin eforturile Pr. paroh Grigore Mititean, conjugate şi prelungite apoi de cele ale Pr. paroh Sorin Ovidiu MITITEAN şi ale unora dintre credincioşii locuitori ai zonei, s-au obţinut cedarea suprafeţei în cauză de către Societatea Comercială de Construcţii pe Acţiuni CONSAL SA (cf. adresa nr. 1003/08.04.1996), apoi Hotărîrea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 135/2000, modificată prin cea nr. 57/29.03.2001 (din care cităm: „Art. 1 Se atribuie în folosinţă gratuită Arhiepiscopiei Bucureştilor terenul în suprafaţă de 5000 mp. situat în Str. Turnu Măgurele, sector 4, în vederea construirii unei biserici“)?…
Ce contează, nu-i aşa, că la 27.02.2003 P. Sf. Ep. Sebastian Ilfoveanul, în prezenţa unui sobor de preoţi şi a sute de credincioşi, a sfinţit locul ridicării viitoarei biserici?… Ce contează, nu-i aşa, că de atunci pînă astăzi, prin donaţiile parohienilor şi cîteva sponsorizări, s-au făcut racordările necesare la apă potabilă, gaze şi electricitate, s-au consolidat zidurile şi acoperişul, s-au montat gresie, aparate de aer condiţionat şi o staţie de amplificare pentru asigurarea unor cît mai bune condiţii de participare, apropiate de standardele actuale, la slujbele şi ierurgiile specifice bisericii strămoşeşti?…
Domnilor aflaţi la putere ,
Noi nu sîntem specialişti în jurisprudenţă, dar ştim că, avînd frică de Dumnezeu şi dragoste de semeni, n-am fost niciun moment animaţi „de rea-credinţă“, cum sîntem acuzaţi, ori de avida poftă de a încălca un anumit „drept de proprietate“, necum de a viza „lipsa de folosinţă“ a cuiva – pentru care sîntem ţinuţi acum să plătim „despăgubiri“… Ne mirăm doar, dimpreună cu experţii numiţi chiar de adversarii noştri, de ambiguităţi privind adresa exactă, vecinătăţile, perimetrul şi celelalte detalii privitoare la un teren care, aproximativ, este suprapus aceluia pe care l-am primit de la primărie în folosinţă gratuită încă din primul an al acestui al treilea mileniu, cu binecuvîntarea episcopului locului.
Ne întrebăm, de asemenea: cui foloseşte actualul ansamblu de legi dacă prin aplicarea părtinitoare a unor prevederi „retroactive“ se lezează sutele de cetăţeni care vin, astăzi, duminică de duminică şi în zilele de sărbătoare la sfînta liturghie şi beneficiază de celelalte servicii religioase tradiţionale? Nu cumva, ca şi octogenara d-nă Tatcu V., avem şi noi ceva drepturi pe care, în graba sa vremelnică de a finaliza un dosar, judecătoria care a dat sentinţa civilă cu pricina ni le încalcă cu superbie, la fel ca pe vremea ateului N. Ceauşescu, care dorea – şi el cu legea-n mînă, desigur – dărîmarea cît mai multor biserici ortodoxe înălţate cu evlavie şi jertfelnicie?… În consecinţă, vă rugăm să sprijiniţi comunitatea noastră de creştini (reprezentată deocamdată în anexă printr-un număr limitat de semnături, anume ale acelora care au participat la sfînta slujbă din 6 septembrie a.c., ulterior ea urmînd a fi completată), comunitate aflată la un pas de revoltă – căci aceasta îşi doreşte şi potrivnicul: învrăjbirea, ura, intoleranţa – şi, prin studierea voluminosului dosar al speţei şi de către alţi specialişti în drept decît aceia care s-au pronunţat, să se găsească şi o soluţie constructivă.
Rugîndu-ne neîncetat Sfinţilor Trei Ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur – patronii spirituali ai sfîntului nostru locaş -, Maicii Domnului, precum şi Sfintei Treimi pentru luminarea minţii şi a inimii tuturora, sperăm în înţelegerea slujitorilor celor mai înalte instituţii ale actualului stat european România dar ne adresăm şi dumneavoastră, creştinilor din România: sprijiniţi demersul nostru pentru stoparea aberantei hotărîri! Vă mulţumim anticipat.
Nr. 61/23 septembrie 2009 P A T R I A R H I A R O M Â N Ă SECTORUL COMUNICAŢII ŞI RELAŢII PUBLICE CENTRUL DE PRESĂ BASILICA BIROUL DE PRESĂ P A L A T U L P A T R I A R H I E I ALEEA DEALUL MITROPOLIEI 25, 040163 BUCUREŞTI IV, ROMÂNIA Telefon: + 40 21 406 71 67 Fax: + 40 21 406 71 72 E-mail: [email protected], https://www.patriarhia.ro/
COMUNICAT DE PRESĂ
Biserica apără demnitatea şi sănătatea persoanei umane
– Răspuns la unele propuneri recente –
Astăzi, 23 septembrie 2009, la Palatul Patriarhiei, Consiliului Consultativ Etico-juridic al Patriarhiei Române s-a reunit pentru a analiza unele propuneri din Raportul “Riscuri şi inechităţi sociale în România”, dat publicităţii de către Comisia Prezidenţială pentru Analiza Riscurilor Sociale şi Demografice în ziua de 22 septembrie 2009, în vederea formulării unui punct de vedere oficial. I. În legătură cu propunerea de legalizare a prostituţiei (conform cap. V, alin. 8 din Raport, p. 249), pe temeiul Sfintei Scripturi şi al învăţăturii Sfinţilor Părinţi, precum şi în conformitate cu hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhia Română respinge această propunere. Departe de a rezolva o problemă socială gravă, legalizarea prostituţiei va agrava problema sub forma unei sclavii motivate financiar, care intensifică degradarea morală a societăţii, proliferarea diferitelor boli şi creşterea numărului divorţurilor, iar femeilor prinse în această sclavie li se afectează iremediabil sănătatea psihică şi fizică, precum şi demnitatea socială. Considerăm că orice act normativ are menirea să apere demnitatea persoanei, instituţia familiei şi valorile vieţii sociale şi să nu ignore demnitatea persoanei, instituţia sacră a familiei şi moralitatea publică. Tocmai pentru aceste argumente, prostituţia este interzisă prin lege în numeroase ţări europene (Italia, Irlanda, Franţa, Luxemburg), dar şi în majoritatea statelor federale ale SUA. În plus, Consiliul Consultativ Etico-juridic al Patriarhiei Române reaminteşte faptul că România a ratificat Convenţia ONU privind “Suprimarea Traficului de Persoane şi a Exploatării prostituării altora” prin care ţara noastră se obligă să nu legalizeze prostituţia. II. Referitor la dezincriminarea consumului de droguri uşoare (conform cap. V, alin. 6 din Raport, p. 234), Consiliul Consultativ Etico-juridic al Patriarhiei Românerespinge această propunere întrucât ea încurajează şi mai mult consumul de droguri. Acum este necesară mai degrabă o implicare atentă şi responsabilă a Statului în stoparea fenomenului, decât o încercare de legalizare a acestuia. Din cauza efectelor nocive asupra sănătăţii trupeşti şi sufleteşti ale persoanei consumatoare şi a consecinţelor dramatice asupra familiei şi comunităţii, consumul de droguri trebuie descurajat sub orice formă, fiind necesară dezvoltarea serviciilor specializate de prevenţie şi tratament. Biserica a început deja să dezvolte programe de consiliere spirituală a consumatorilor de droguri şi familiilor acestora pentru a preveni excluziunea lor socială. De altfel, în întreaga Europă, cu o singură excepţie, Olanda, nu există o altă ţară în care să se fi legalizat consumul de droguri uşoare, aşa cum se menţionează inclusiv în Raportul Comisiei prezidenţiale. III. Consiliului Consultativ Etico-juridic al Patriarhiei Române a luat act cu surprindere de opinia exprimată în Introducerea Raportului Comisiei Prezidenţiale (p. 6), conform căreia “până şi preoţii, de asemenea o categorie socială cu influenţă mare în comunităţi şi la nivel politic central au obţinut privilegii (salarii din bani publici, subvenţionarea masivă a construcţiei şi reparaţiilor bisericilor, obligativitatea predării religiei în şcoală care asigură venituri absolvenţilor de teologie)”.
În legătură cu această opinie, facem următoarele precizări: Sprijinul Statului pentru Culte este o consecinţă a secularizării de către Stat a averilor bisericeşti în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1863), când chelutielile Bisericii (salarii, reparaţii, construcţii) au fost preluate de către Stat ca o compensaţie materială pentru proprietăţile preluate (cca. 25% din suprafaţa agricolă şi forestieră a Ţării Româneşti şi a Moldovei). Acest sprjin a continuat inclusiv în perioada regimului comunist tocmai datorită obligaţiei asumate de Stat în 1863. O eventuală încetare a sprijinului Statului faţă de Biserica Ortodoxă Română ar trebui să fie urmată, în mod firesc, de o restituire a tuturor averilor bisericeşti confiscate, care, însă, între timp au fost folosite pentru împroprietărirea succesivă a populaţiei sărace. În plus, banul public provine de la un public majoritar ortodox. În acelaşi timp, contribuţia la salariu de la bugetul de Stat pentru preoţi nu se face din milă, ci reprezintă o recunoaştere a contribuţiei Cultelor la viaţa societăţii româneşti. Potrivit Legii 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al Cultelor, “Statul român recunoaşte cultelor rolul spiritual, educaţional, social-caritabil, cultural şi de parteneriat social, statutul lor de factori ai păcii sociale, precum, şi rolul important al Bisericii Ortodoxe Române şi al celorlaltor Biserici şi culte recunoscute în istoria naţională a României şi în viaţa societăţii româneşti” (art. 7, alin. 1 şi 2). De aceea, pentru parohiile sărace în care, din cauza fenomenului migraţiei, bătrânii şi copiii rămaşi în parohie nu pot contribui financiar la salariul preotului, ajutorul Statului este mai mare. Având în vedere faptul că poporul roman este eminamente creştin, iar, pe de altă parte, cultura şi civilizaţia europeană sunt întemeiate pe valorile creştine, prezenţa religiei în învăţământul public răspunde dorinţei şi nevoilor spirituale ale majorităţii covârşitoare a românilor. De altfel, prezenţa orei de religie în şcolile publice este garantată prin Constituţia României şi reglementată prin Legea învăţământului şi Legea cultelor. Doar în perioada comunistă opresivă, predarea religiei în şcoală a fost întreruptă de un regim ateu totalitar împotriva identităţii şi voinţei religioase ale poporului române. Pe de altă parte, profesorii de religie sunt cadre didactice cu drepturi depline ce întrunesc toate condiţiile prevăzute de lege pentru a putea preda în învăţământul public. În concluzie, prezenţa profesorilor de religie în şcolile publice este firească, legală şi necesară. BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE
May 13th, 2011 
VR 
Posted in 
Tags: 
