„Când oamenii consideră o situaţie ca reală, ea devine reală prin consecinţele ei” (W. Thomas). Altfel spus, acordul oamenilor produce realitatea lor mai degrabă şi mai eficace decât adevărul. Au fost lumi sau, poate ar fi mai corect să spunem, segmente de lumi, construite pe şi cu scheletul unor teorii false şi sunt teorii adevărate care nu au nici un acces la dinamica existenţei noastre. De câte ori viaţa noastră nu urmează calea minciunii ori a erorii? Cine ar îndrăzni să ne tragă de mână spunându-ne: „Vezi că viaţa ta este nereală, căci e clădită pe eroare, slujeşte minciunii?!” M. Eliade sesizează raportul de nedeterminare dintre realitate şi adevăr prin exemplul unui cuplu în care bărbatul e teribil de gelos, dar gelozia lui e clădită pe eroare şi, deci, pe neadevăr. E mai puţin reală viaţa sa, compusă dintr-o gelozie falsă? E reală, dar e neadevărată! Planul psihologic al realităţii şi planul logic al adevărului nu se pot întâlni. Realitatea trăirii sale şi adevărul relaţiei sale nu se ating, cum nu se ating răsăritul cu apusul. Cine i-ar spune gelosului fără de nici un temei pentru gelozia lui că realitatea trăirilor sale e falsă? Şi, dacă i-ar spune, ce-ar dobândi?
Viaţa omului poate fi calea minciunii şi, dacă aşa este, sufletul lui se va pierde. „Căci ce foloseşte omului, dacă va câştiga lumea toată, dar pe sine se va pierde sau se va păgubi?” (Luca, 9, 25). Sau, încă: „Pentru că, ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, dar sufletul său îl va pierde?” (Mt. 16, 26). Viaţa ta poate să petreacă în minciună, dar sufletul nu poate trăi în minciună, ci numai în adevăr. Minciuna omoară sufletul. Dacă pui problema adevărului în termenii pozitivismului, e greu să ajungi la un capăt, căci în acei termeni ţi se spune că adevărul este dat de concordanţa cu realitatea. Dar, dacă realitatea poate fi clădită pe o teorie falsă, cum s-a întâmplat cu realitatea comunistă, clădită pe teoria falsă a marxismului doctrinar, atunci, ce poţi spune despre adevăr în termenii acelei realităţi? Dacă un tânăr e gelos fără să aibă temei, atunci realitatea vieţii lui de cuplu e falsă, dar nu este, prin aceasta, mai puţin reală. Şi ce va alege tânărul: adevărul sau realitatea? De regulă, el va merge în continuare pe drumul geloziei sale, va miza pe ce-i spune realitatea lui psihologică. Realul încorporează, adeseori, un ax mincinos, minciuna, altfel spus, este scheletul acelei realităţi. Şi, atunci, ce este adevărul? E greu de spus cine este întâi: teoria sau realitatea, adică lumea.
Teoria succesiunilor coexistente atrage atenţia asupra celei mai însemnate forme de proprietate, proprietatea identitară. Aceasta conferă unei societăţi accesul la o cvasirentă identitară, pe care o poate valorifica atestând un tip special de competenţă şi de capacitate, aceea de folosire a unora dintre cele mai importante active intangibile ale dezvoltării şi ale avantajului competitiv. Exemplul analizat de Acad. Postolache este cel luxemburghez care a înregistrat o teribilă expansiune graţie capacităţii elitelor ţării de a valorifica renta identitară.
Criza sistemică este, în viziunea teoriei succesiunii coexistente (a abordării cronospaţiale), o criză civilizaţională nu numai pentru că este criza civilizaţiei dominante, ci şi pentru că se propagă în toate civilizaţiile coexistente într-un orizont cronospaţial dat. În mod paradoxal, forţele care acţionează în direcţia universalizării sistemului sunt cele pe care se susţin şi procesele crizelor sistemice în tendinţa lor spre generalizare. Dacă admitem că lumea actuală sau lumea noastră este caracterizată de o relaţie de coexistenţă a 5-7 civilizaţii, trebuie să căutăm locul lor comun sau, cu termenul teoriei coexistenţei, termenul mediu, mediatorul sistemic.
În epoca civilizaţională a istoriei omenirii, acest mediator este şcoala. De vreme ce lumea actuală este una de coexistenţă a mai multor civilizaţii, înseamnă că singurul loc în care aceste civilizaţii se pot întâlni fără a se anula una pe alta este tocmai acel tip de şcoală a cărei cuprindere este una universală. Epoca noastră, aşadar, este una de tranziţie spre Şcoala universală, drept cel mai important mediator al sistemului şi cel mai sigur mecanism al vehiculării legii succesiunii coexistente.
Criza civilizaţională propriu zisă intră în faza ei maximă când atinge mediatorul sistemului, care în lumina teoriei cronospaţiale este tot una cu Şcoala, tocmai fiindcă, la nivelul acesteia, generaţiile se suprapun şi compun mecanismul supra-coordonator care mijloceşte totul. Teoria termenului mediu este esenţială. Spre deosebire de teoriile clasice ale civilizaţiilor, care îl plasau în seria de momente temporale, ce se derulează după modelul succesiunilor simple, în lumina teoriei succesiunilor coexistente, termenul mediu nu este un moment pur temporal, ci unul cronospaţial, adică este de-o vârstă cu termenii mediaţi, simultan cu ei.
Există o Europă a nemulţumiţilor. Nemulţumirea este un fenomen mental care traversează epocile, se răspândeşte şi se contractă după legi pe care numai o ştiinţă a formaţiunilor spirituale ar putea să le evidenţieze. Eu am numit o atare ştiinţă „noologie”, iar atunci când cercetarea are drept domeniu de interes societatea cu formele ei spirituale putem vorbi despre o „sociologie noologică”. Dar, despre această chestiune se cuvine discutat aparte. Ceea ce cred că merită să examinăm grabnic sunt sentimentele care pavează drumul popoarelor, căci de ele depinde starea de fericire ori de nefericire colectivă, nu doar individuală. Însă, înainte de a fi cineva nefericit, el începe prin a fi nemulţumit ori abătut, bătut de un vânt al tristeţii indefinibile spre depresie şi deznădejde. Nemulţumirea însă este un fenomen aparte. S-ar putea scrie o istorie a nemulţumirii şi o sociologie a nemulţumiţilor.
În ciuda aparenţelor, nemulţumiţii nu sunt la fel, adică nu sunt în acelaşi mod nemulţumiţi şi nici în acelaşi grad. Unii sunt nemulţumiţi de familie, alţii de locul de muncă, alţii de şefi, mulţi de România şi probabil foarte puţini de ei înşişi. Mai apoi, unii se arată nemulţumiţi în chip zgomotos, alţii în chip morocănos, alţii clevetesc şi încă alţii se revoltă în felurite moduri, de la contestări canalizate la răbufniri haotice, de regulă contra celor din preajmă. Iar între cei din preajmă, persoana cea mai expusă este biata femeie, soţie ori mamă, ori fiică. Ceea ce putem spune, studiind toate feţele nemulţumirii, este că aceasta este o formă de agnozie. Nemulţumitul e caracterizat printr-o foarte slabă putere de cunoaştere şi de autocunoaştere. De altfel, acesta, de regulă, refuză cunoaşterea. El este unul dintre deştepţii de care e plină, vai!, România în clipa de faţă.
O a doua constatare pe care o putem face este că astăzi s-au înmulţit nemulţumiţii în România. România a devenit un fel de pol al nemulţumirii la scara Europei. Şi iarăşi, o particularitate românească. Spre deosebire de speciile europene ale nemulţumirii, în România a apărut şi persistă o specie aparte, strict românească, „nemulţumiţii de România”. Aceasta este specia care face ravagii în peisajul etnospiritual românesc. Sunt nemulţumiţi de nevinovata oiţă oraculară, Mioriţa, de ortodoxia românilor, de genul românesc de viaţă, pe care unii îl pizmuiesc cu vocaţie neagră, de Sf. Voievod Ştefan cel Mare, de Sfinţii Brâncoveni, pe care, Doamne!, îi prezintă ca pe expresia spiritului versatil în istoria politicii din spaţiul acesta etc. etc.
Uneori, această nemulţumire de România a îmbrăcat forma programatică, nutrind producţia patolirică a unui bizar cenaclu literar păstorit o vreme de cel ce poate fi socotit într-un fel fondatorul şcolii resentimentului în istoria şi critica literară a României postbelice. Nemulţumirea a stârnit un adevărat război contra românismului şi contra ortodoxiei. Fiindcă a doua particularitate a nemulţumirii de România ţine de faptul că ea navighează spre apostazie într-o formulă foarte apropiată de starea sufletească a celor care locuiesc prin spitalele psihiatrice. Foarte recent, un amărât din specia aceasta oferea un spectacol cât se poate de straniu: războiul cu Biblia.
deProf. dr. Ilie Bădescu De ce o Universitate ţărănească? Am readus în actualitate ideea lui D. Gusti a universităţilor ţărăneşti pentru că modelul ţărănesc poate dirija un tip de educaţie şi poate contribui la ridicarea elitelor locale. D. Gusti a pariat pe acest model şi n-a făcut-o pentru termen scurt. N-ar fi fost Gusti atât de lipsit de realism analitic, cum îşi caracteriza el sistemul, încât să parieze pe un model care mai avea de trăit vreo două decenii. El a vorbit în numele ţăranului, cu filosofia ţărănească, adică a gândit, a conferenţiat, a acţionat cu înţelepciunea omului pământului, a celuia în care s-a încarnat pe deplin civilizaţia şi spiritualitatea sau nomosul pământului. Noi, cei de azi, prea abstracţi şi prea nihilişti, nu mai vedem modelul ţărănesc, în genere, nu mai vedem modelele. Ele compun cerul spiritual, cerul, acel loc fără loc, cum spunea Platon. Grecii aveau un termen pentru acest univers, nous. Acest nous este şansa şi obligaţia noastră sufletească, aşa cum aerul este şansa şi obligaţia vieţii. Acum când ţăranii caută produsele oraşului, hainele oraşului, muncile oraşului, instituţiile oraşului, pieţele oraşului, cârciumile oraşului cu tot cu băuturile acestuia, străine ori stricate, s-ar putea crede că modelul ţărănesc a murit. Aşa a crezut Mandras, un sociolog francez care a lansat tema sfârşitului ţărănimii. Aşa cred mai toţi intelectualii de azi şi sociologii cei mai mulţi. Desigur că ţăranul lui Gusti şi al lui Stahl, pentru care membrii echipelor gustiene dedicau suflet şi timp, cele două avuţii divine ale omului, acesta nu mai există, ori e foarte rar, aproape exemplar de muzeu. Nici Ion al lui Rebreanu nu mai există, cel ce punea în cumpănă cerul şi pământul, cu cele două iubiri teribile, din măcinarea cărora a ieşit acest erou tragic ţărănesc. Nici ţăranul maestrului Săraru nu mai există ca atare, cu acea convingere teribilă a lui că dacă ai ochi, dacă ai ochi, cum spune un erou al romanelor D-sale, şi dacă cerul e aşa de transparent şi de clar ca la Slătioara,e de-ajuns să priveşti în sus ca să-l vezi pe Dumnezeu. Acest ţăran care-l iniţia pe marele scriitor Dinu Săraru în ştiinţa vederii lui Dumnezeu, cu o înălţime de gând care-o atinge pe aceea a Sf. Grigorie Palama, acesta nu pare să mai existe nici el. Nu mai este nici acel ţăran mai degrabă contemplativ decât activ, pe care-l memorăm din Moromeţii lui Preda, care-i pune piedică femeii sale taman când se întorcea de la Biserică, parcă temându-se să nu se smintească crezând că-i vreo sfântă, nici acela nu pare să mai existe. Nici ţăranul din referatul metafizic al lui Blaga nu mai există. Şi exemplele ar putea continua, fiindcă modelul ţărănesc a trăit în teorii celebre, a premodelat câmpuri stilistice în toate, în arhitectură, în arta decorativă, în artele minore, în arta culinară a bucătăriei ţărăneşti, în genere a bucătăriilor naţionale ale lumii etc. Fiindcă de mai bine de un secol, dar mai ales de o jumătate de secol, pentru noi românii, istoria a fost un continuu prohod ţărănesc. Parcă totul s-a identificat cu un şir nesfârşit de înmormântări. Mureau ţăranii. Şi totuşi modelul ţărănesc există, are puteri secrete, va renaşte sau lumea se va sfârşi. Desigur dacă există, ne vom întreba unde anume. Unde este modelul ţărănesc viu, unde sunt ţăranii? O întrebare similară cu a lui Haşdeu despre daci: Pierit-au dacii?, se întreba marele lingvist şi îndrăznea să răspundă: nu, n-au pierit. Ori cu întrebarea lui Heiddeger când din sala de curs a marelui filosof lipsea un student şi Heidegger întreba: Unde este genialul valah? Genialul valah era marele şi necunoscutul Alexandru Dragomir. Ori cu întrebare din subtext a unui studiu al lui Blaga dedicat fondului nostru nelatin. Unde sunt ţăranii putem întreba şi noi speriaţi de o aşa de copleşitoare absenţă. Ei sunt în realitate şi în idealitatea modelelor pe care le-au creat, a celui mai înalt model de viaţă dintre cele pe care mi-a fost îngăduit să le contemplu cu puterea minţii mele teoretice, modelul ţărănesc. Voi spune câteva cuvinte despre idealitatea modelului ţărănesc şi apoi mă voi întreba şi eu cu d-voastră, unde este exemplarul concret al acestui model – purtătorul lui viu. Sigur, putem începe cu o întrebare introductivă: ce sunt modelele? Ce sunt modelele? Voi începe cu două exemple. Unul este al lui Diogene, cel ce se prezenta pe sine astfel: Sunt cetăţean al lumii. Unde era lumea lui Diogene, de vreme ce el, cel real, concret, locuia într-un butoi? El, cetăţeanul lumii, locuia într-un butoi. Teribilă metaforă concretă a lumii, căci lumea lui Diogene, aceea la care participau lumile concrete, era o comunitate ideală, era în idee, într-un loc fără de loc, altfel nici nu poate fi închipuită, atât este de diversă. Era greu pentru Diogene să găsească locul din care putea mărturisi: eu sunt cetăţean al lumii. A sta într-un butoi era un mod de aproximare a locuirii în lume. Aşa este modelul cosmopolit când nu este o simplă justificare pentru rătăcitori, pentru cei ce nu se aşează într-un loc mai mult decât este durata avantajului aceluia, după principiul cosmopolit şi el: ubi bene ibi patria. Am putea spune, într-o primă aproximare, şi despre modelul ţărănesc, ca despre orice alt model, că este acolo unde sunt toate modelele: pe cerul ideilor pure, în locul fără de loc şi fără de vreme al modelelor, pe cerul platonian, de unde ne veghează, ne dirijează paşii, coboară cu cei vrednici şi îi părăseşte pe cei nevrednici. Oare nu acesta este şi modelul sfinţilor, iar acesta îl repetă pe cel divin, modelul lui Dumnezeu în lume: Iisus Hristos, cel întrupat. Lumirea şi dezlumirea modelului creştin este cea mai teribilă realitate a lumii de după Hristos. Aşa se întâmplă cu toate modelele, se lumesc şi se dezlumesc. Singur Dumnezeu, odată înlumit nu se mai dezlumeşte, adică nu părăseşte lumea chiar atunci când noi devenim cei mai înverşunaţi duşmani ai lumii şi ai lui Dumnezeu. Modelul creştin însă se poate dezlumi şi el într-o măsură oarecare, cam cât este mărturisit în apocalipsă. Noi putem croi o lume a noastră fără de Dumnezeu, ceea ce nu înseamnă un Dumnezeu dezlumit, ci o biată lume fără de Dumnezeu, îngăduită şi aceea de Dumnezeu. Modelul ţărănesc, ca toate modelele a fost chiar lumea modelului, adică o lume croită după chipul şi la măsura lui. Aşa se face că noi parcurgem azi, traversăm o epocă de masivă dezlumire a modelului ţărănesc. Însă nu un deces al acestui model, ci o dezlumirea a lui pentru o perioadă indefinită. Exista un ritual al înmormântării în Gorj, despre care vorbesc Brăiloiu şi Stahl: deplina lumire a celui care a murit înainte de a fi trăit pe deplin, a murit tânăr. Ritualul împlineşte ceea ce n-a apucat să împlinească viaţa: lumirea celui trecut la cele veşnice, adică i se face rânduiala căsătoriei rituale, mort fiind. Există deci modele vii şi într-un fel ele rămân vii chiar atunci când lumea modelului pare trecută, moartă, adică modelul este dezlumit, însă nu mort. Modelul ţărănesc trăieşte în bucătăria naţională, dacă elitele vor. Elitele înstrăinate sunt cioclii modelului ţărănesc, ai modelelor în genere. Modelul ţărănesc trăieşte în cântecul popular adevărat. Nu în manele, ci în folclorul adevărat. Cel ce ascultă Maria Tănase înlumeşte cântecul popular, fiindcă viaţă i-a dat creatorul şi interpretul de geniu. Noi îl lumim ori il dezlumim. Modelul ţărănesc trăieşte în teorii celebre, în şcoli inspirate de el, cum este Şcoala Gusti, ea însăşi, care propune un model de a citi societatea după norma eternelor complementare, atât de frumos înţelese de Ion Ionică, după modelul şi după gândul ţărănesc de lume şi de trăire. Modelul ţărănesc trăieşte în artizanatul sătesc, în artele de extracţie ţărănească, cum este cioplitura. Spunea Petre Pandrea despre cioplitorii de cruci că întâi posteau două săptămâni şi abia apoi începeau lucrul. Nu ca pictorii moderni care pictează în aburii biftecului şi ai vinului. Modelul ţărănesc există în modelul statului ţărănesc pe care l-a croit în marşul său Tudor cu pandurii. Există şi renaşte într-o asociaţie ca Plaiul Horezu, ca model al plaiului inspirând o concepţie asociativă rurală. Modelul ţărănesc trăieşte în gestul acelei bătrâne pe care am zărit-o la un schit din Bucovina şi care pusese lumânarea în iarbă şi o proteja cu palma făcută felinar ca vântul să n-o stingă. Era atâta delicateţe şi atâta grijă delicată în gestul acela, încât m-a cutremurat. Modelul ţărănesc este în arhitectura ţărănească despre care C. Joja spunea că a inspirat templul grecesc. Modelul ţărănesc este în tot ceea ce numim Nomosul pământului şi în civilizaţiile inspirate deacesta, cum spune C. Schmit.
March 14th, 2010 
VR 
„Când oamenii consideră o situaţie ca reală, ea devine reală prin consecinţele ei” (W. Thomas). Altfel spus, acordul oamenilor produce realitatea lor mai degrabă şi mai eficace decât adevărul. Au fost lumi sau, poate ar fi mai corect să spunem, segmente de lumi, construite pe şi cu scheletul unor teorii false şi sunt teorii adevărate care nu au nici un acces la dinamica existenţei noastre. De câte ori viaţa noastră nu urmează calea minciunii ori a erorii? Cine ar îndrăzni să ne tragă de mână spunându-ne: „Vezi că viaţa ta este nereală, căci e clădită pe eroare, slujeşte minciunii?!” M. Eliade sesizează raportul de nedeterminare dintre realitate şi adevăr prin exemplul unui cuplu în care bărbatul e teribil de gelos, dar gelozia lui e clădită pe eroare şi, deci, pe neadevăr. E mai puţin reală viaţa sa, compusă dintr-o gelozie falsă? E reală, dar e neadevărată! Planul psihologic al realităţii şi planul logic al adevărului nu se pot întâlni. Realitatea trăirii sale şi adevărul relaţiei sale nu se ating, cum nu se ating răsăritul cu apusul. Cine i-ar spune gelosului fără de nici un temei pentru gelozia lui că realitatea trăirilor sale e falsă? Şi, dacă i-ar spune, ce-ar dobândi?
Posted in 
Tags: 
