Am vorbit în articolele precedente despre tendinţele Ucrainei în noua situaţie geopolitică dată, în primul rând de ascensiunea la putere a liderului prorus Victor Ianukovici. Discutam despre bătălia cu ouă din parlamentul ucrainean şi despre viitoarea secesiune a acestui stat. Iată că reacţiile la perspectivele de rupere a ţării nu s-au lăsat aşteptate, preşedintele Ianukovici propunând deja un proiect de federalizare a ţării, în intenţia de a întârzia procesul de secesiune, iminent, după părerea multor analişti. Conform acestui proiect, Ucraina va fi împărţită în cinci părţi (Galiţia, Ucraina Centrală, Kiev, Slobojanşina şi Crimeea). Din punctul nostru de vedere, zona vestică, Galiţia, prezintă cel mai mare interes.
Dar ideea este că Ianukovici, alături de consilierii săi ruşi, a intuit pericolul şi a încercat să facă ceva pentru a amâna deznodământul, care nu poate fi decât ruperea statului. O astfel de decizie poate doar întârzia, nu anula rezultatul final. În ideea că o autonomie federativă ar putea amortiza tendinţele secesioniste nu este viabilă, ci dimpotrivă. Provesticii îşi vor putea găsi o platformă oficială pentru ideile şi căile lor politice va coagula forţele secesioniste care îşi vor găsi şi vectorul de exprimare, parlamentul local sau orice formă de guvernare locală li se va pune la dispoziţie. La fel a început şi secesiunea iugoslavă, dacă aruncăm o privire doar cu douăzeci de ani în urmă.
Dar aş vrea să vorbesc acum despre Rusia, şi voi folosi tot sintagma celor douăzeci de ani, poate prea uşor uitată de istoricii şi analiştii de astăzi. Voi vorbi despre Rusia şi despre revenirea ei în forţă astăzi, un aspect deosebit de preocupant, pentru toţi cei interesaţi, în ciuda tuturor asigurărilor despre faptul că Războiul Rece s-a încheiat. Fiindcă, ne place sau nu ne place, Rusia revine în forţă, cu o retorică şi o atitudine care aminteşte mult de Războiul Rece, chiar dacă mulţi europeni şi chiar americani s-au cam lăsat seduşi de o anumită idee, gen cooperare sau resetare a relaţiilor. Poate pentru administraţia Obama, aflată la mii de kilometri, poţi vorbi de resetare a relaţiilor, dar pentru noi, în imediata vecinătate a ursului rusesc, nu ne este aşa de uşor. Iar lipsa de preocupare a mediei din ţara noastră faţă de acest fenomen clar şi pregnant devine îngrijorătoare.
În Primul Război Mondial, în 1916, soldaţii noştri au luptat pe un front ce depăşea ca lungime frontul de vest, care opunea germanilor pe francezi, belgieni şi britanici. A fost nevoie de armatele a patru state ca să ne împingă în Moldova: Austro-Ungaria, Germania, Bulgaria şi Turcia. Ne-am bătut în 1917 şi am câştigat victoriile de la Mărăşti, Oituz şi Mărăşeşti, dar ne-am trezit, în urma revoluţiei din Rusia, înconjuraţi din toate părţile de duşmani. Rusia ne-a lăsat baltă în urma puciului bolşevic, dar noi am continuat lupta. Soldaţii români au luptat în Italia, Franţa, în Siberia împotriva bolşevismului, pe Nistru tot împotriva bolşevicilor, după unirea cu Basarabia, am luptat şi am pacificat Ungaria bolşevică a lui Bela Kuhn, ocupând Budapesta în august 1919 şi salvând centrul Europei de teroarea bolşevică, am luptat în Siberia şi în 1920, la Şeragul şi Kuitun. Aşa am realizat România Mare.
Vorbeam în articolul precedent despre viitoarea rupere a Ucrainei în mai multe părţi, şi despre faptul că majoritatea analiştilor politici serioşi nu numai că sunt de acord cu posibilitatea acestei ruperi, dar singurele lor dispute sunt asupra orizontului temporal şi de genul în câte părţi se va rupe Ucraina. Principalele posibilităţi în discuţie implică de la două până la patru părţi, dar nici altele, care prevăd mai multe bucăţi nu sunt de neglijat.
Nu vreau să mă implic în această dezbatere, scopul meu este să aduc în discuţie implicaţiile geopolitice, deloc de neglijat, care privesc direct România şi viitorul ei. În primul rând, de ce ne-ar interesa. Fireşte că ne interesează, deoarece orice se petrece la graniţele noastre ne implică, direct sau indirect, şi pe noi. De cele mai multe ori direct. Chiar dacă noi nu am simţit-o prea mult, fiind preocupaţi, ca de obicei, de problemele noastre interne, dar a avut o mare influenţă la nivel geopolitic, disoluţia Iugoslaviei a schimbat foarte mult ecuaţia de securitate în vecinătatea noastră.
Iniţial, a părut o ştire din categoria celor amuzante, cu parlamentari care se iau la bătaie, ţipă unul la altul, schimbă pumni şi aruncă cu ouă spre oponenţii politici, ba chiar lansează şi fumigene, unde altundeva decât în cea mai importantă instituţie a unui stat, parlamentul. Dar nefiind vorba de vreo ţară exotică sau îndepărtată, ci de una vecină nouă cu care avem multe de împărţit, această ştire şi stare de lucruri ar trebui să ne preocupe. Deoarece este vorba de Ucraina, şi mare parte din ce se întâmplă în ţara vecină (şi nu neapărat prietenă) ne priveşte şi poate avea repercusiuni asupra noastră.
Unii pot spune că nu ne priveşte, că e treaba lor. Nu, nu e numai treaba lor, ci şi a noastră. Şi ne priveşte. La fel cum admiterea noastră în NATO şi UE îi interesează şi îi priveşte şi pe ei, deoarece în funcţie de evoluţia noastră îşi vor adapta strategiile de viitor şi de vecinătate. La fel este valabilă şi reciproca. Ne priveşte ce se întâmplă în Ucraina şi cu Ucraina, mai ales dacă ţinem cont de problemele care mai sunt de rezolvat cu vecinul nostru din nord sud-est, cu care împărţim şi o graniţă maritimă importantă, şi un platou continental recent trasat la Haga. Dar mai împărţim şi o graniţă fluvială sensibilizată de mult discutatul proiect Bâstroe, minoritatea română supusă deznaţionalizării, şi altele.
Sub numele de Bugeac estedesemnat, îndeobşte, ţinutul din nordul Deltei, aflat între vărsarea Prutului şi limanul Nistrului.
Acest teritoriu, numit şi „părţile tătărăşti“, înainte de a intra sub autoritatea domnilor Moldovei, s-a aflat o perioadã de timp sub dominaţia nominală a Hoardei de Aur, iar după declinul hanilor de la Serai, a fost stăpânit timp de peste o jumătate de secol de domnitorii munteni din familia Basarabilor, coborâtori ai lui Basarab I – de unde şi numirea, mai târzie, de „Basarabia“, denumire care s-a extins, prin „bunăvoinţa“ interesată a autorităţilor ţariste, asupra întregii Moldove răsăritene, înglobată forţat la Imperiul Ţarist prin Pacea de la Bucureşti din 16/28 mai 1812.
El mai este cunoscut şi sub numele de „Ţinutul Bugeacului“, termen ce provine din turco-tătară şi desemnează regiunea de stepă brăzdată de văi cu versanţi povârniţi, lipsită de ape curgătoare,din nordul Deltei.
Conform părerii altor cercetători, originea cuvântului Bugeac ar fi cumană: «Bucgac» («bucigac») = unghi («angulus»). La bulgari, sudul Basarabiei purta denumirea de «Onglu», adică «unghi», iar la unguri «Atelcuz».
Indiferent de originea termenului, ţinutul desemnat a fost anexat de Soliman Magnificul în uma campaniei din vara anului 1538 (îndreptată împotriva domnitorului Petru Rareş) şi transformat, pentru 274 de ani (împreună cu cetatea Tighina (Bender) şi zona adiacentã), în provincie otomană: raiaua Tighinei (a Benderului, în turco-tãtarã).
Prin Pacea ruso-otomanã de la Bucureşti (16 mai 1812), Moldova de răsărit – parte componentă a principatului moldav, împreună cu raialele Hotinului şi Benderului (Tighinei), ultimele două, posesiuni otomane, au intrat în componenţa Imperiului Ţarist, sub denumirea generică de Basarabia.
În urma războiului Crimeei, prin Tratatul de Pace care a pus capãt acestei conflagraţii europene (18/30 martie 1856), Principatele Române ale Moldovei şi Ţării Româneşti au fost scoase de sub protectoratul rusesc, rămânând, pe mai departe, sub suzeranitate otomană, dar cu frontierele garantate de marile puteri: Franţa, Anglia, Austria, Rusia, Turcia, Prusia şi Regatul Sardiniei (mai târziu, al Italiei). Totodată, Tratatul de la Paris a stabilit retrocedarea, către Principatul Moldovei, a judeţelor Cahul, Ismail şi Bolgrad (Cetatea Albã), adică cea mai mare parte a fostului Bugeac. În felul acesta, pentru 22 de ani, prin voinţa areopagului european, Imperiu Ţarist a fost îndepărtat de la Gurile Dunării.
Romania libera online anunta ca Blocul Iuliei Timosenko in Consiliul municipal de la Kiev sustine ca acesta a decis sa privatizeze sediile a 13 ambasade, intre care cel al misiunii diplomatice a Romaniei, precum si al Delegatiei Comisiei Europene in Ucraina, potrivit Agentiei Ukranian News, citata de Agerpres.
“Autoritatile Capitalei au scos la licitatie cladirile publice, sedii ale ambasadelor si consulatelor ale unor tari straine”, a anuntat serviciul de presa al blocului, citat de agentia de presa de la Kiev.
Potrivit Blocului, majoritatea care-l sustine pe primarul Kievului, Leonid Cernovetki (nu, nu e tatal lui Laura Cernahoschi – nota mea), a adoptat aceasta decizie pe 17 septembrie 2009, prin amendamente la programul de privatizare a unor proprietati ale municipalitatii pentru perioada 2007-2010.
Aveti in imagini cladirea Ambasadei pe care ucrainenii vor sa o “privatizeze”, fotografiata de mine anul trecut.
In exclusivitate pentru Roncea.ro prezint partea a II-a a studiului Insula Serpilor – Un alt pamant romanesc aflat sub stapanire Ucraineana, un extras dintr-o lucrare mai vasta a prof univ dr Traian Valentin Poncea, intitulata REPERE ISTORICO-GEOGRAFICE PRIVIND BUCOVINA, ŢINUTURILE HERŢA ŞI HOTIN, BUGEACUL ŞI INSULA ŞERPILOR.
La 4 februarie 1948, Petru Groza, şeful guvernului României şi Veaceslav Mihailovici (Skriban) Molotov, artizanul celebrului Pakt de tristă amintire Molotov-Ribbentrop, ministrul de Externe al U.R.S.S., au semnat la Moscova un Protocol referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între Republica Populară Română şi Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice care stipula că „Insula Şerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de Gurile Dunării, intră în cadrul U.R.S.S.“[1].
Ulterior, la 23 mai 1948, era încheiat chiar pe Insula Şerpilor, un al doilea document (cu caracter tehnic), un proces-verbal de predare-primire a insulei, semnat, din partea română, de Eduard Mezincescu, ministru plenipotenţiar, reprezentantul Ministerului Afacerilor Străine al României, şi Nicolai Pavlovici Şutov, prim secretar al Ambasadei U.R.S.S. la Bucureşti, care stipula faptul că: „la ora 12 (ora locală), Insula Şerpilor sau Zmeinâi, situată în Marea Neagră (…) a fost înapoiată[2] Uniunii Sovietice de către Republica Populară Română“ [3].
Prin acest proces verbal, Eduard Mezincescu – prieten apropiat şi coreligionar cu Ana Pauker (născută Rabinsohn), ministrul Afacerilor Străine ale României -, „înapoia“ Uniunii Sovietice un teritoriu românesc care nu fusese niciodată împrumutat sau cedat de România.
După anexare, U.R.S.S.-ul a transformat-o într-o bază militară puternică, destinată să monitorizeze traficul naval în zona Gurilor Dunării şi Mării Negre şi să urmărească mişcările militare ale adversarilor săi din Alianţa Nord-Atlantică.
Ulterior, importanţa economică a insulei a crescut datorită descoperirii rezervelor de hidrocarburi din platoul continental al Mării Negre.
Fixarea limitei apelor teritoriale, a platoului continental şi a zonei economice exclusive au redeschis „dosarul“ Insulei Şerpilor, determinînd factorii de conducere de la Bucureşti să iniţieze o serie de negocieri cu partea sovietică, desfăşurate în mai multe runde în intervalul 1967-1987, dar nefinalizate deoarece U.R.S.S.-ul a refuzat constant discutarea şi clarificarea problemei (statutului) Insulei Şerpilor, ştiind că, potrivit dreptului internaţional, aceasta aparţine de iure României, chiar dacă de facto ea este ocupată de ea.
Refuzul sovietic sistematic a fost unul calculat, la baza lui stând următoarele raţiuni:
Astazi se implineste un an de la Decizia
istorica a Curtii de la Haga privind spatiul maritim din zona Insulei Serpilor,
ocazie cu care diplomatul Bogdan Aurescu va lansa la Libraria Carturesti, la
orele 18, lucrarea sa „Avanscena si culisele Procesului de la Haga”. Din pacate,
Curtea internationala nu a judecat si statutul Insulei {erpilor, stravechi pamant
romanesc, obtinut prin rapt de catre fosta URSS si preluat ilegal de catre una
din succesoarele fostei Uniuni Sovietice, actuala Ucraina. {i aceasta nu este
singura disputa care incinge relatiile romano-ucrainene. Mai presus de toate,
ar trebui sa arda insa problematica romanilor din nordul Bucovinei, Tinutul Herta
si Basarabia istorica, Bugeacul, poate cea mai asuprita si uitata minoritate
din Europa la ora actuala. Ca atare, publicam in exclusivitate pentru
„Curentul”, cateva repere istorico-geografice privind Bucovina, Tinuturile Herta,
Hotin, Bugeac si Insula {erpilor, inclusiv date aflate la zi, sintetizate intr-un
studiu mai special de reputatul prof. Univ. Dr Traian Valentin Poncea. (Victor
Roncea)
Bucovina istorica – Evolutie geopolitica
Bucovina istorica era, la data anexarii ei de catre
Habsburgi, o parte constitutiva a Principatului Moldovei. Toponimul slav
„Bucovina“ = „Tara Fagilor“, preluat ulterior de catre austrieci cu aceeasi
semnificatie („Buchenland“), este atestat documentar pentru prima data intr-un
document emis de cancelaria domneasca a Moldovei din timpul lui Roman I (la 30
martie 1392). Prin urmare, istoria Bucovinei din perioada 1359-1774 este parte
integranta din istoria principatului moldav, de la intemeierea tarii si pana la
anexarea provinciei de catre Imperiul Habsburgic.
Desi trupele austriece au ocupat Bucovina inca
din toamna anului 1774, din punct de vedere juridic ea va deveni oficial
provincie austriaca la 7 mai 1775, printr-o conventie incheiata intre Imperiul
Habsburgic si Sublima Poarta – sub a carei suzeranitate se afla Moldova. Delimitarea
granitelor s-a perfectat prin Conventia din 12 mai 1776. Timp de 12 ani (intre
1774-1786), Bucovina s-a aflat sub administratie militara austriaca, fiind
condusã de guvernatorii militari Gabriel Fleiherr von Splény (1774-1778) si
Karl Freiherr von Enzenberg (1778-1786).
Intre anii 1786-1848, Bucovina a fost incorporata
Galitiei, drept cel de-al 19-lea cerc (Kreis). Aceasta perioada este considerata
de istoriografia romana drept cea mai nefasta din istoria Bucovinei, opinie impartasita
si de o serie de istorici austrieci de prestigiu, precum si de unii istorici
ucraineni contemporani.
Dupa revolutia de la 1848-1849, imparatul Franz
Joseph I a hotarat separarea Bucovinei de Galitia, recunoscandu-i autonomia
prin Constitutia din 1849. In urma alegerilor din 1861 s-a constituit prima
Dieta a Bucovinei, iar un an mai tarziu imparatul a acordat Marelui Ducat al
Bucovinei stema proprie: bourul moldovenesc pe fond tricolor (rosu, albastru si
auriu). Cu prilejul proclamarii monarhiei austro-ungare (1867) Bucovina a
intrat in componenta Cisleitaniei, depinzand direct de Viena, iar incepand din
anul 1873, Episcopia Bucovinei a fost ridicata la rang de Mitropolie, cu
denumirea de Mitropolia Bucovinei si Dalmatiei.
La 23 octombrie 1918, Adunarea Constituanta,
convocata de Adunarea Nationala a Romanilor, sub presedintia lui Iancu Flondor,
a hotarat desprinderea Bucovinei de Austria si Unirea cu Regatul Romaniei,
lucru infaptuit la 28 noiembrie acelasi an, cand Consiliul National Roman din
Bucovina a votat cu o majoritate impresionanta de voturi unirea acestui stravechi
pamant romanesc (10.442 kmp) cu Romania, in granitele sale istorice, de la
Nistru pana la Ceremus si Colacin.
La 28 iunie 1940, in urma ultimatum-urilor
sovietice si ca urmare a aplicarii in practica a prevederile secrete ale
Pactului Ribbentrop-Molotov, nordul Bucovinei (circa 6.000 kmp), impreuna cu tinutul
Herta si Basarabia au fost anexate de U.R.S.S.
Eliberate de Armata Romana (iulie 1941-martie
1944), aceste teritorii vor fi reocupate de Armata Rosie si inglobate in cadrul
Uniunii Sovietice. Ulterior, Bucovina de Nord, tinuturile Herta si Hotin,
precum si Bugeacul, adica a partea de sud a Basarabiei, la care, in anul
1948 va fi adaugata si Insula serpilor, vor fi incluse in componenta R.S.S.
Ucrainene.
In prezent, Bucovina de Nord constituie o
provincie a Ucrainei cunoscuta sub numele de regiunea Cernauti, care cuprinde
fostul judet Cernauti, parti importante din judetele Suceava si Radauti, judetul
Hotin si tinutul Herta. Suprafata totala a regiunii grupeaza 8.100 kmp (din
care circa 6.000 kmp nordul Bucovinei) cu o populatie de 940.801 locuitori, din
care romanii, datorita deportarilor, dislocarilor, refugierilor, executiilor
sumare sau colonizarilor (prin imigrari) de elemente alogene, indeosebi
ucrainene sau rusofone, reprezinta doar 20%.
In sinteza, situatia Bucovinei a fost urmatoarea:
* 1359-1775 (416 ani) ea a facut parte din
Principatul Moldovei.
* 1775-1918 (143 ani) s-a aflat sub dominatia
Habsburgilor.
* 1918-1940 si 1941-1944, prin vointa nationala
a majoritatii locuitorilor ei, Bucovina s-a unit cu Romania.
* 1940-1941 si 1944-1991 (aproape 48 ani), prin
rapt, Bucovina de nord si tinutul Herta au fost anexate la U.R.S.S.
* Din anul 1991, nordul Bucovinei (regiunea
Cernauti) impreuna cu sudul Basarabiei si Insula serpilor (inglobate in
regiunea Odessa) fac parte din Republica Ucraina, ca stat succesor al fostei
U.R.S.S.
Evolutia demografica a
Bucovinei si mistificarile ucrainene
Schimbarea structurii etnice a populatiei
Bucovinei in perioada 1774-1918 se poate explica prin mai multe cauze, intre
care cea mai importanta a constituit-o migratia – de fapt, atit emigrarile cat
mai ales, imigrarile in Bucovina, precum si asimilarile, deci deznationalizarea
elementului autohton romanesc.
Ca o consecinta a razboiului ruso-turc dintre
anii 1768-1774, densitate populatiei Bucovinei, la data anexarii ei de catre
Austria era de circa 7 locuitori/kmp, fapt ce a determinat autoritatile de la
Viena sa incurajeze imigratia elementelor germane, slovace, maghiare, poloneze si
ruso-lipovenesti.
Bogatiile Bucovinei au exercitat o atractie
deosebita si asupra altor etnii, in special ruteni si evrei. Referitor la
colonizarea rutenilor, s-a scris mult pe aceasta tema, formulandu-se o serie de
teze fara substrat stiintific, dar cu puternica implicare politica si ideologica.
Astfel, istoriografia sovietica si, mai nou, cea ucraineana, au batut moneta pe
apartenenta intregii Moldove (prestatale) la Rusia kieveana, apoi la
principatul Haliciului care, in viziunea pseudoistoricilor de la Moscova,
respectiv, Kiev, s-ar fi intins pana la Dunarea de Jos. Aceiasi specialisti in
falsificarea adevarului istoric sustin ca, atat Dragos Voda cat si Bogdan I,
descalecand Moldova, ar fi gasit aici o populatie compacta ucraineana care in
decurs de patru secole (1359-1774) ar fi fost romanizata, in timp ce ucrainenii
din Galitia, aflati sub dominatie poloneza, s-ar fi polonizat.
Mergand pe linia mistificarii istorice, s-a
ajuns la afirmatia hilara dupa care Bucovina ar fi leaganul poporului
ucrainean, in timp ce manastirile celebre de la Voronet, Arbore, Sucevita,
Moldovita, cu frescele lor, ar fi opera ucrainenilor (…).
Caracterul eminamente romanesc al Bucovinei
Referitor la procesul de asimilare a populatiei,
acesta a fost biunivoc, el facandu-se atat prin asimilarea de catre romani a
rutenilor, cat mai ales in sens invers, adica a romanilor de catre ruteni
(ucraineni).
In ceea ce priveste hotarele Bucovinei
istorice, apartenenta ei la Principatul Moldovei si caracterul eminamente romanesc
al locuitorilor sai, sunt realitati care nu pot fi negate decat de rauvoitori.
Astfel, referitor la hotarele Bucovinei, mentionam faptul ca ele au fost
dintotdeauna pe Ceremus, Colacin si Nistru. Intr-adevar, vechiul hotar dintre
Moldova si regatul Poloniei a fost statornicit definitiv pe cursurile de apa
amintite cu prilejul intelegerii dintre regele Poloniei si logofatul Tautu,
reprezentantul domnitorului Moldovei, prilej cu care demnitarul moldovean a
fost „daruit“ cu sase sate de catre craiul lesesc, fapt amintit si de Ion
Neculce in cronica sa. Ca hotarul moldo-polon era pe Nistru rezulta si dintr-un
document mai putin cunoscut, Conventia polono-otomana din 14 octombrie 1703, incheiata
intre reprezentantii regatului Poloniei si cei ai Inaltei Porti, ultima in
calitate de putere suzerana a Moldovei, in care partea polona declara ca:
„Inter nos et Valachiam ipse Deum flumine Tyra dislimitavit“, adica „Intre noi si
Valahia (Moldova, n.n.) insusi Dumnezeu a pus granita fluviul Nistru“.
Compozitia etnica a provinciei indica faptul ca
la data ocuparii Bucovinei de catre Habsburgi populatia era preponderent romaneasca,
fapt recunoscut si de autoritatile austriece in monografia oficiala amintita
anterior si publicata in anul 1899: „Dupa nationalitate, majoritatea
locuitorilor (in anul 1775, n.n.) apartineau neamului romanesc («rumänischer
Volksstamm»)“.
Odată finalizat, Memoriul a trebuit multiplicat şi editat. Regulile Curţii sunt stricte: trebuie respectate întocmai anumite norme de editare; de asemenea, pledoariile scrise se depun într-un anumit număr de exemplare – pe lângă cele două exemplare originale, fie 125 de exemplare în format hârtie, fie atât în format hârtie (75 de copii), cât şi pe CD-uri (50 exemplare). Noi am ales formula combinată, ceea ce a rezultat în final într-un volum foarte mare de documente care trebuiau transmise Curţii în termenul fixat. Am semnat personal toate cele 77 de volume-hârtie, ceea ce a durat ceva.
Se punea problema transportului la Haga. Am examinat mai multe opţiuni. Să le trimitem prin curier comercial cu avionul ar fi costat enorm. În plus, ştiam de la consilierii noştri străini mai multe poveşti cu pachete de memorii rătăcite de companiile de transport aerian, ceea ce noi nu ne permiteam. Singura opţiune sigură şi necostisitoare era să le ducem noi înşine, cu maşina, sub formă de curier diplomatic. Zis şi făcut.
A fost ca într-o veritabilă călătorie „de formare” a caracterelor, care îmi amintea de romanele de secol XIX, în care tinerele vlăstare ale familiilor „care îşi permiteau” erau trimise în călătorie în „străinătăţi apusene” ca să se maturizeze. Prima zi am făcut traseul Bucureşti – Budapesta, unde am înnoptat la hotelul Andrassy, aproape de sediul Comisiei Dunării, la care am mers de atâtea ori şi eu, şi Cosmin, ca reprezentanţi supleanţi ai României. Iarăşi, nimic nu e cu totul întâmplător. Comisia Dunării, a doua organizaţie interguvernamentală, după Comisia Rinului, din istoria dreptului internaţional, avusese în perioada interbelică administrarea vechiului far de pe Insula Şerpilor, care marca intrarea navelor dinspre Marea Neagră pe canalul Sulina.
A treia zi, pe o ploaie teribilă, am plecat spre Haga. Unde am ajuns spre după-masă. Şi unde ne-am cam rătăcit. Deh, noi ştiam drumul de la Amsterdam, dinspre aeroport spre Haga, iar acum veneam din altă direcţie. Eram într-o parte a Hagăi pe care nu o mai traversasem, iar indicatorul de benzină arăta, îngrijorător, spre zero. La telefonul colegei noastre Alina Orosan, consilierul juridic al Ambasadei şi punctul de contact cu Grefa CIJ, nu răspundea nimeni (am aflat mai târziu că fusese o problemă tehnică).
Am oprit lângă un poliţist olandez impasibil, pe care l-am întrebat încrezători despre direcţia spre Palatul Păcii, sediul CIJ (Ambasada României este situată în Haga foarte aproape de Curte). Surprinzător (sau nu: poliţiştii de circulaţie sunt la fel peste tot), omul habar nu avea că în Haga există Curtea Internaţională de Justiţie, organul principal judiciar al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Parcă auzise vag despre Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie, dar nu avea nici cea mai mică idee unde e. Am mers la întâmplare prin Haga pustie – după ora 5 seara nu mai găseşti decât unul-doi biciclişti întârziaţi suspect de la casele lor – până am înţeles că mergem în cerc. În plus, era duminică, un motiv în plus de pustietate descurajantă. Ca prin minune – indicatorul de combustibil arăta de mult zero hotărât – am ajuns pe o stradă familiară: ne ducea spre hotelul unde de regulă stăteam în Haga, şi pe care era şi o staţie de benzină. Deschisă! Am alimentat – ocazie cu care Cosmin a descoperit că şi-a pierdut undeva pe drum aproape toţi banii (îi căzuseră din buzunar la un popas!) – şi am ajuns la Ambasadă. Am lăsat microbuzul în păstrare şi, în sfârşit, ne-am cazat la hotel.
Marti, 2 septembrie 2008. Prima zi
Doamna Higgins începe prin a citi un istoric al cazului din faţa CIJ, preţ de câteva minute. Sunt doar 15 dintre judecători, inclusiv cei ad-hoc: Bruno Simma se abţinuse, aşa cum ne aşteptam, iar Gonzalo Parra-Aranguren, din Venezuela, aveam să aflăm ulterior, absenta din motive medicale. Urmează depunerea jurământului de către judecătorii ad-hoc desemnaţi de părţi, mai întâi Bernard Oxman, care citeşte în engleză, apoi Jean-Pierre Cot, desemnat de noi, care, în franceză, i se adresează doamnei Higgins cu „Doamnă preşedintă”, în loc de obişnuitul „Doamnă preşedinte”. (Era o întreagă dezbatere printre pledanţii francofoni în faţa CIJ, declanşată de cine altul decât de Alain Pellet al nostru, pentru respectarea egalităţii de gen, inclusiv în cadrul atât de conservator al Curţii!) Totul durează cam 15 minute. Apoi îmi dă cuvântul.
Mă ridic, îmi aşez foile pe pupitru, şi încep.
„Madame le président , Messieurs de la Cour, c’est un grand honneur et un vrai privilège pour moi de représenter mon pays devant vous en qualité d’agent de la Roumanie.”
Când spun „la Roumanie” mă trece un fior amestecat, de emoţie, de grijă, de răspundere, de mândrie. Evident, sunt emoţionat, dar mai ştiu că nu trebuie să se vadă. Era important şi pentru judecători, şi pentru Echipă, şi pentru cei de acasă. Şi nu se vede. Ştiam un truc de când pledasem mai demult la CEDO, la Strasbourg – poţi să te ţii bine cu mâinile de marginea pupitrului. Ştiam şi că totul era transmis în direct acasă. (Pe la începutul lui august am avut o discuţie cu dl. Pleşu care m-a întrebat grijuliu dacă am emoţii. Şi i-am răspuns: „Numai idioţii şi inconştienţii n-au emoţii.”) Dar nu a fost nevoie deloc de trucuri. După al doilea paragraf orice urmă de emoţie mă părăsise deja. Eram „în interiorul” textului pledoariei mele, intrasem deja adânc în logica ei. Cu simţurile ascuţite la maximum, recunoşteam parcă pipăind, pe rând, fiecare argument şi nuanţă, pe care le scoteam apoi la lumină, le expuneam în faţa Curţii, cu toate accentele lor specifice. Altceva nu mai conta.
(va urma) Sursa: Sa o mai caute ucrainenii… 🙂 Lansarea: In curand!
In “Avanscena si culisele procesului de la Haga. Memoriile unui tanar diplomat”, Bogdan Aurescu pleaca de la experienta negocierilor pentru platoul continental din Marea Neagra si ajunge la pronuntarea Hotararii Curtii Internationale de Justitie cu numarul 100, care acorda Romaniei 80% din suprafata disputata cu Ucraina. O carte-document care merge dincolo de negocieri si de proces pentru a arata emotiile oamenilor care au lucrat pentru acest proiect national.
“Ora 12.55. Primesc un telefon de la Cabinetul Ministrului. Sunt chemat la o şedinţă de „Bex”, cum îi spunem noi în jargon diplomatic „de Centrală” (adică Birou Executiv, întâlnirea ministrului cu conducerea ministerului – secretari de stat, directori generali). În 3-4 minute sunt în Sala Titulescu.
Stau alături de Cosmin Dinescu, director general pentru afaceri juridice, coagentul „meu” în procesul de la Haga. Suntem în partea opusă ferestrei mari a Sălii, sub tabloul lui Kogălniceanu, chiar vis-à-vis de fotoliul unde stă de obicei ministrul. Colegii se adună mai greu. Şedinţa începe puţin după 13 şi un sfert. La 13.30 simt că îmi vibrează telefonul. Mă uit: număr de Olanda. Mă cuprinde o uşoară agitaţie. Îi şoptesc lui Cosmin, în dreapta mea: „Cred că mă sună Iriniţa” (e alintul pentru colega noastră de la Haga, consilierul juridic din Ambasada României şi punctul de contact cu Grefa Curţii Internaţionale de Justiţie, Irina Niţă). „Or fi decis în sfârşit data pronunţării.” De ceva vreme aşteptam, practic în orice moment, această veste, căci după socoteala noastră hotărârea ar fi trebuit pronunţată înainte de 5 februarie 2009, data la care mandatul actualului preşedinte al CIJ ar fi urmat să ia sfârşit.
Nu pot să răspund – suntem în plină şedinţă cu ministrul. Telefonul mobil mă frige, îl învârt între degete, fără să-l mai pun la loc. După un minut şi ceva, simt sosirea unui mesaj, pe care îl păstrez şi acum în telefon. E de la Iriniţa: „Hot e 3 feb ora 10.”
I-l arăt şi lui Cosmin, care tresare. Apoi îl informez pe ministrul Diaconescu. Ne uităm unii la alţii, un pic emoţionaţi, iar ministrul ne încurajează: „Asta e! Să vedem ce iese. Aţi făcut tot ce se putea.”
Preludiul
Am intrat pentru prima oară în contact nemijlocit cu problema delimitării maritime cu Ucraina vineri, 2 mai 1997. A fost un contact episodic. Eram referent relaţii II (ceea ce este mai puţin decât un ataşat) la Direcţia Juridică şi Tratate sau DJT, cum se chema atunci. Intrasem în minister de exact 6 luni, după ce „luasem” două concursuri succesive de admitere: unul fusese anulat din motive pe care nu le-am aflat niciodată oficial, iar în urma celui de-al doilea fusesem încadrat referent, deşi concurasem pentru un post de ataşat.
Directorul, dl. Tudor Mircea, care din păcate nu mai este printre noi, m-a chemat în biroul său şi mi-a dat ceea ce părea atunci o sarcină foarte importantă: trebuia să distribui dosarele pregătite pentru participanţii la reuniunea Consiliului Consultativ al MAE şi să „am grijă” ca nu cumva vreun participant să plece cu dosarul respectiv. Pe dosare era scris solemn ceva de genul „Confidenţial” şi îndemnul de a fi restituite după reuniune. În dosare – textul proiectului Tratatului dintre România şi Ucraina privind relaţiile de bună vecinătate şi cooperare (faimosul Tratat politic de bază), precum şi al Acordului Conex la acesta, încheiat prin schimb de scrisori între miniştri afacerilor externe ai celor două ţări. Sarcină de care m-am achitat împreună cu alţi colegi care chiar se ocupau de dosar. Nu bănuiam deloc atunci cât de mult urma să lucrez peste doar câţiva ani cu aceste hârtii şi cât de mult aveau să-mi influenţeze ele activitatea diplomatică.
Negocierile româno-ucrainene dintre 2001 şi 2004
Ultima rundă a negocierilor a avut loc în perioada 8-9 septembrie 2004. Mi-o amintesc foarte bine, pentru că 9 septembrie este ziua mea de naştere. Împlineam 31 de ani.
Era a 24-a rundă de negocieri la nivelul plenului delegaţiilor şi a 34-a rundă, dacă adunam şi rundele de experţi, în cei mai bine de şase ani de la începutul demersului. Eram în Sala Gafencu a ministerului. Am încercat să dau o ultimă şansă soluţiei bilaterale. Am trecut în revistă toate opţiunile, am reluat prezentarea metodei de delimitare – de altfel, metoda Curţii. Am făcut chiar o ultimă încercare, într-un tête-à-tête cu dl. Moţic, cu harta în faţă, să ajungem la o linie de compromis. Totul în zadar. Era clar şi reconfirmat că negocierile eşuaseră. După semnarea protocolului rundei, Oleksandr Moţic mi-a zis, vesel, că mă aşteaptă la Kiev: „See you in Kiev” – era rândul nostru să ne deplasăm în Ucraina pentru următoarea rundă, conform cutumei procedurale a alternanţei negocierilor. I-am răspuns: „See you in Court!” . Oleksandr a râs, neîncrezător. Partea ucraineană nu era deloc convinsă că România va avea curajul să facă pasul sesizării Curţii, deşi această opţiune a noastră fusese enunţată aproape la fiecare rundă din ultimii ani. Şi anunţată oficial de către Guvern cu doar două săptămâni mai devreme.
A fost, însă, exact aşa cum i-am zis.
Peste patru zile, pe 13 septembrie, semnam, ca Agent, sesizarea oficială a României către CIJ. Sesizarea a fost depusă exact peste o săptămână de la încheierea negocierilor, pe 16 septembrie 2004, la Haga.”
MAE: Declaraţia privind paşapoartele româneşti pentru ucraineni este nefondată
BUCUREŞTI (MEDIAFAX) – MAE a precizat, vineri, în urma unei solicitări din partea MEDIAFAX, că România nu poate elibera paşapoarte româneşti decât cetăţenilor români, apreciind că declaraţia preşedintelui Ucrainei, Viktor Iuşcenko, este nefondată. MAE a făcut precizările, în urma unei solicitări de a comenta problema paşapoartelor româneşti în contextul unei declaraţii a lui Viktor Iuşcenko. Preşedintele Ucrainei, Viktor Iuşcenko, cere Comisiei Europene să analizeze problema acordării de către România a unor paşapoarte destinate cetăţenilor ucraineni, a relatat Interfax-Ucraina citată de pagina online a agenţiei ZIK. “Solicit formarea unei comisii în cadrul CE care să analizeze legalitatea emiterii de către România a paşapoartelor pentru cetăţeni ucraineni şi dacă această problemă este conformă cu Politica de Vecinătate”, a declarat Iuşcenko la Praga. “Emiterea de paşapoarte de către România nu poate decât să stârnească preocupare, să creeze o situaţie imprevizibilă şi să surprindă comunitatea ucraineană din România”, subliniază Iuşcenko. “România nu poate elibera paşapoarte româneşti decât cetăţenilor români. Declaraţia respectivă este nefondată”, apreciază MAE. Ministerul precizează că în procedura de redobândire a cetăţeniei române în condiţii mai favorabile, criteriul etnic nu prezintă nicio relevanţă, condiţia principală fiind ca solicitantul în cauză să fi avut cetăţenia română pe care să o fi pierdut independent de voinţa sa sau să fie descendentul până în gradul III inclusiv al unui fost cetăţean român care a pierdut cetăţenia română independent de voinţa sa. În consecinţă, cetăţenia română nu se redobândeşte automat, fiind necesară îndeplinirea unui minimum de condiţii pentru justificarea şi fundamentarea solicitării. Fiecare solicitant în parte trebuie să respecte cerinţele legii şi să prezintă dovezi în sprijinul solicitării sale. Pe de altă parte procedura de dobândire/redobândire a cetăţeniei române nu vizează cetăţeni ai anumitor state, ci are caracter general, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile prescrise de lege în acest sens, explică Ministerul de Externe. “Legislaţia română în domeniu este conformă normelor şi standardelor internaţionale şi europene (inclusiv Convenţiei europene asupra cetăţeniei), cetăţenia română nefiind acordată pe baze discriminatorii sau colectiv”, conchide MAE. Trebuie subliniat, de asemenea, că nu există norme comunitare sau o politică comună a UE în materie de cetăţenie, acest domeniu fiind rezervat competenţei statelor membre, menţionează sursa citată. Astfel, raportat la politica României sau a oricărui stat european de acordare a cetăţeniei sale în condiţiile stabilite conform legii, Politica Europeană de Vecinătate nu se referă la această problematică. Miruna Badea,[email protected]
Viktor Iuşcenko îndeamnă CE să analizeze cazul acordării de paşapoarte româneşti unor ucraineni
KIEV (MEDIAFAX) – Preşedintele Ucrainei, Viktor Iuşcenko, cere Comisiei Europene să analizeze problema acordării de către România a unor paşapoarte destinate cetăţenilor ucraineni, relatează Interfax-Ucraina citată de pagina online a agenţiei ZIK.na Badea “Solicit formarea unei comisii în cadrul CE care să analizeze legalitatea emiterii de către România a paşapoartelor pentru cetăţeni ucraineni şi dacă această problemă este conformă cu Politica de Vecinătate”, a declarat Iuşcenko la Praga. “Emiterea de paşapoarte de către România nu poate decât să stârnească preocupare, să creeze o situaţie imprevizibilă şi să surprindă comunitatea ucraineană din România”, subliniază Iuşcenko. Mihai Draghici, [email protected]
May 24th, 2010 
VR 
de Cristian Negrea
Posted in 
Tags: 
