Întrucât Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2017 drept An comemorativ al Patriarhului Justinian şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului, iar Parlamentul României a adoptat Legea nr. 247/2011 pentru declararea zilei de 9 martie Ziua Deținuților Politici Anticomuniști din Perioada 1944-1989, publicată în Monitorul Oficial partea I nr. 864 din 8 decembrie 2011, precizând că data de pomenire a celor care au decedat ca luptători împotriva comunismului să fie 9 martie a fiecărui an, ziua pomenirii celor 40 de mucenici, Patriarhia Română a transmis Centrelor eparhiale îndemnul de a săvârşi în această zi slujbe de pomenire a celor care au pătimit în timpul regimului comunist ateu, apărând credinţa în Dumnezeu şi demnitatea poporului român.
Momentul liturgic va cuprinde ectenia pentru pomenirea eroilor, ostaşilor şi luptătorilor români, din Liturghier (ed. 2012) şi din Slujba Parastasului pentru eroi (ed. 2016).
Interviu cu Parintele Justin Parvu: Sfintii din Aiud- glasul care striga in pustia lumii de azi
– Parinte, s-a creat o intreaga valva pe seama proiectului manastirii sau memorialului de la Aiud. Stim ca sfintia voastra ati sustinut un proiect, momentan aflat in atentia IPS Andrei, dar care a acordat mai mult credit unui proiect mai putin ortodox din punct de vedere arhitectural, sustinut insa de personaje ale mass-mediei romanesti, cum ar fi domnul Dan Puric si altii, care au lasat impresia mai mult a unor interese profitabile decat a proslavirii sfintilor martiri de la Aiud. Cine este in drept sa hotarasca asupra acestui proiect? De ce credeti ca glasul fostilor detinuti este oprimat si acum, dupa atatia ani de la caderea cenzurii si comunismului?
– Dragii mei, pentru mine Aiudul are o semnificatie mult mai profunda decat leo acorda mai marii lumii de azi. Aiudul ar trebui sa fie pentru noi centrul principal de preocupare al intregului nostru neam crestin ortodox, pentru ca de aici se leaga toata forta de traire si de rugaciune a noastra, la ora actuala, prin puritatea martirilor, a anilor si miilor de ani care s-au scurs prin toate aceste celule. Aiudul nu poate fi monopolizat de nimeni; Aiudul nu este o granita, nu este un loc inchis de unde se adapa numai neamul nostru. Aiudul este un centru de traire duhovniceasca, de spiritualitate si model de viata pentru toate neamurile crestine, in special pentru ortodoxie, pentru ca forta si idealul acestor martiri se rasfrange asupra unui intreg neam crestinesc, nu doar peste Romania. Ei sunt glasul care striga in pustie in veacul acesta rece si mort si lipsit de viata duhovniceasca si de luptatori vaditi impotriva prigonitorilor crestinismului pe toate planurile. Ele sunt singurele glasuri care ne unesc pe noi intr-un singur glas catre ceruri pentru salvarea si viitorul neamului nostru. Vremurile sunt destul de grele, mai mult decat banuim noi. Nu este vorba despre o greutate materiala, financiara, economica. Este o criza spirituala care a cuprins intreaga lume si aceasta criza a dat si peste Rasaritul acesta ortodox si in special, Romania, tara ortodoxa care a mai ramas in picioare cu fata catre ceruri. Pentru mine, in lupta asta crancena intre ateism si ortodoxie care este din ce in ce mai puternica, singurul glas curat catre Dumnezeu este glasul romanilor, prin sangele martirilor din Aiud si de prin toate puscariile comuniste, Pitestiul, Gherla, cetatui de rezistenta anticomuniste. Cand in puscariile noastre judetene, cum era de pilda in Suceava, prin 1949, se faceau odioasele arestari, zaceau copii de 15- 16 ani, si copii de san care au fost luati de la cresele lor si adusi cu mamele lor la ancheta, cu tatii lor, adusi aici intemnitati. Ce jertfa mai placuta si mai curata poate fi decat a acestei generatii in fata careia noi trebuie sa ne inchinam? Nu este admis sa vorbim altfel despre lucrurile acestea pentru ca numai niste atei, niste oameni uratori de neam si de Biserica pot sa se mai opuna acestor idealuri crestine, curate, sanatoase care ar putea sa dea nastere unui simbol al adevarului de lupta crestin ortodoxa.
Este inadmisibil sa se gandeasca cineva ca aici e vorba despre centru cultural, despre centru de cercetari martirologice, de cercetari istorice samd. Aici este vorba despre fondarea unei biserici crestine ortodoxe, care sa ne adanceasca comuniunea cu martirii trecutului nostru. S-a creat o mare confuzie in privinta sensului de schit sau de manastire.
Premiera in lumea crestina romaneasca: Biserica Catolica beatifica primul martir al temnitelor comuniste, ucis la Aiud: Szilárd Bogdánffy, de origine maghiara, dupa cum se poate citi (foto stanga). Rusinea cade atat pe statul roman, care isi bate joc si azi de memoria sutelor de mii de fosti detinuti politici cat si, mai ales, pe Biserica Ortodoxa Romana, unde se afla depuse de ani de zile cereri similare pentru martirii ortodocsi romani, cum ar fi sfintii mucenici Valeriu Gafencu sau Ilie Lacatusu (vezi mai jos marturii Video despre Sfintii Inchisorilor). Anii trecuti, Biserica Catolica a beatificat un numar important de polonezi ucisi pentru credinta lor si pentru apartenenta la rezistenta anticomunista, ca si, de altfel, Biserica Ortodoxa Rusa, care a canonizat martiri ai Gulagurilor sovietice. Prezint mai jos comunicatul Conferintei Episcopilor din Romania si ofer un link util pentru Patriarhia Romana: Marturii despre martiriul lui Valeriu Gafencu. Noaptea Patimirilor – film documentar realizat de Radu Dinu cu marturisitorii inchisorilor comuniste. In atentia BOR. Parintele Justin: Sfinţii din Aiud – glasul care strigă în pustiu.
Episcopul Bogdánffy de Oradea va fi beatificat în acest an
Este primul martir catolic din România, din timpul comunismului, ridicat la cinstea altarelor
Episcopul romano-catolic Szilárd Ignác Bogdánffy (1911-1953), Episcop auxiliar de Oradea şi Satu Mare, mort la 3 octombrie 1953 în închisoarea de la Aiud, va fi beatificat, la 30 octombrie 2010, în Catedrala romano-catolică din Oradea.Va fi primul martir pentru credinţă al Bisericii Catolice din România, din perioada comunistă, ridicat la cinstea altarelor.
La 27 martie 2010, Papa Benedict al XVI-lea a autorizat Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor să promulge decretul referitor la martiriului episcopului. În aceste zile Episcopul romano-catolic de Oradea, Mons. László Böcskei, l-a întâlnit la Vatican pe Arhiepiscopul Angelo Amato, Prefect al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, pentru a stabili împreună data şi locul beatificării.
“Vestea beatificării Episcopului Bogdánffy aduce mare bucurie în întreaga Biserică Catolică din România. Desigur, Bogdánffy, ca preot şi episcop, a slujit Dieceza de Oradea şi Satu Mare, dar ca martir pentru credinţă dă bucurie întregii Biserici Catolice”, a declarat Excelenţa Sa Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti şi Preşedinte al Conferinţei Episcopilor Catolici din România.
“Sa fim cu atat mai mult in veghere, intr-o veghere permanenta pentru ca si ispita este mare si diavolul batran. Diavolul vine cu o experienta de 7000 de ani, iar noi avem una de 50-60-100 de ani… Neamul nostru a dat mii de martiri pentru Hristos; altii vor mai veni…”. O spune un batran duhovnic al ortodoxiei din Muntii Neamtului, cu 17 ani de temnita grea, un preot devenit spargator de roca in minele de plumb comuniste, asa cum toata elita romaneasca a ajuns, dupa ocupatia bolsevica, din universitatile romanesti direct la munca silnica si exterminare in masa. Sau, mai rau, direct in iad, daca ne gandim la “experimentul Pitesti”, unde noii mucenici si martiri erau obligati sa ingurgiteze fecale daca nu se lepadau de Hristos. Si multi, multi, nu s-au lepadat. Si au murit. Ucisi bestial. Asemenea Sfantului Constantin Brancoveanu si a sfintilor martiri, copiii sai, Constantin, Stefan, Radu si Matei si ginerele Ianache.
Au trecut 20 de ani de la sfarsitul totalitarismului comunist si, nici azi, nu stim cate sute de mii de noi martiri ai lui Hristos si-au dat viata pentru credinta lor. Printre ei sute de preoti si calugari. Regretatul Patriarh Teoctist incepuse publicarea unei serii intregi de marturii despre “Martiri pentru Hristos din Romania, in perioada regimului comunist”, initiativa intrerupta de moartea sa subita si ramasa doar la primul volum.
Si totusi, in ciuda acestor mii si mii de vieti curmate de regimul bolsevic anti-crestin, care se adauga la sutele si sutele de mii de soldati ai lui Hristos, ucisi in apararea credintei in cei doua mii de ani crestini ai acestui neam, si acum, mai vine cate un dusman al Romaniei sa le scuipe pe oseminte. Cristian Tudor Popescu: “Religia ortodoxa in Romania nu a facut aproape nimic pentru civilizarea Romaniei, pentru cultura Romaniei – ar fi putut sa faca mult mai multe – si mai ales pentru valorile morale din aceasta tara. Biserica romaneasca nu a oferit – cu unele, exceptii, foarte putine, si care nu apartin Bisericii Ortodoxe – niste modele morale, nu a oferit martiri si nu a oferit sfinti autentici”, o spune acest invartitor de cuvinte la protap. Ciudat, desi a jignit in masa vreo 20 de milioane de romani, in Saptamana Mare, recidivand si in Saptamana Luminata, nici Patriarhia Romana, nici vreo alta institutie platita pentru a face pe deontoloagia de serviciu, nu s-au sesizat. Poate ar fi trebuit sa se ridice sa protesteze moastele, scheletele mutilate ale celor a caror oase zac si acum prin munti sau in gropile comune de la Aiud, Gherla, Alba Iulia, Jilava, Pitesti, Targu-Ocna, Targsor, Ramnicu Sarat, Suceava, Vacaresti, Miercurea Ciuc, Mislea si in lagarele de munca din Dobrogea, la Canal, Insula Mare, Periprava, Poarta Alba, si altele si altele. Locuri in care se petrece alt fenomen: pentru a li se sterge incarcatura reala, pentru a se “prelucra istoria”, constatam fenomenul “privatizarii suferintei”. Din care, evident, lipsesc exact victimele biruitoare: detinutii politici.
Sighetul este singurul loc transformat in muzeu, deocamdata. Insa initiativa a apartinut dizidentei unui poem si este si in custodia unui fost realizator de filme de propaganda comunista, dupa cum recunoaste chiar el pe site-ul presidency.ro. La CNSAS – institutia care gestioneaza arhivele suferintei – , nici acum, dupa luni de zile, nu s-a completat locul de drept al detinutilor politici. La el aspira – culmea! – un alt cadru al fostului PCR. La IICCR – institutul care se ocupa de crimele comunismului -, in ciuda schimbarii de guvern, aceleasi personaje. Evident, din Comitetul Director lipsa… detinutii politici!
Fostii detinuti politici, cei care au si pana la 20 si mai bine de ani de suferinta si biruinta a sistemului concentrationar, au fost eliminati complet din viata publica. Adica exact ce si-a propus sistemul totalitarist bolsevic. In schimb, afacerea anticomunismului merge pe banda. Iar inchisoarile Sighet si Ramnicu Sarat sunt urmate, acum, de un nou proiect de privatizare: Aiudul insangerat, si azi. Unde se doreste un fel de vila de protocol a nu stiu cui, ridicata dupa modelul unei moschei, pe moastele sfintilor inchisorilor. Tot fara stiinta si incuvintarea detinutilor politici.
Uciga-l toaca, la cei 7000 de ani ai sai, e infiorator: bubos si rapciugos. De aceea, cand urca pe pamant, ia tot felul de fete, una mai incantatoare decat alta. De om frumos, de om banos, de puricos sau chelios. Cei care au infrant moartea au datoria sa-l trimita la locul lui, indiferent de cum le susura-n urechi invartitorii de cuvinte.
În această lună, în ziua a noua, pomenirea sfinţilor patruzeci (40) de mucenici, cei ce au mărturisit şi au fost chinuiţi în cetatea Sevastiei. Cei patruzeci de mucenici, deşi erau de obârşie din diferite locuri, făceau parte din aceeaşi ceată ostăşească. Ei au fost prinşi din pricina mărturisirii credinţei în Hristos şi au fost duşi la cercetare. Dar nelăsându-se înduplecaţi să jertfească idolilor, mai întâi au fost loviţi cu pietre peste faţă şi peste gură, dar pietrele în loc să-i atingă pe ei, se întorceau şi loveau pe cei ce le aruncau. Apoi au fost osândiţi, în vreme de iarnă, să petreacă toată noaptea în mijlocul unui lac, care se găsea în apropierea Sevastiei. Pe când se găseau în mijlocul apei, unul dintre ei, care iubea mai mult viaţa, ieşind din lac, a alergat la o baie din apropiere, dar de îndată ce a fost atins de căldura de acolo, s-a topit cu totul. Unul dintre ostaşii care erau de pază acolo însă a intrat laolaltă cu sfinţii în lac şi l-a înlocuit pe cel plecat, văzând în noapte pe sfinţi înconjuraţi de lumină şi cununi, pogorându-se din cer asupra fiecăruia dintre ei. Iar când s-a făcut ziuă, sfinţii care erau leşinaţi, de abia se mai vedeau suflând. Atunci li s-au frânt fluierele picioarelor şi au luat cununile muceniciei. Cât de plăcută s-a cunoscut a fi moartea pentru aceştia şi cât de dorită să fie îmbrăţişată se poate vedea şi din următoarea împrejurare. După zdrobirea fluierelor picioarelor, unul dintre ei, care din pricina vârstei mai tinere şi a puterii trupeşti mai sufla încă, a fost lăsat la o parte de tiran, socotind că acesta poate îl va îndupleca să-şi schimbe gândul. Dar mama lui, care în tot timpul cât mucenicii pătimiseră, rămăsese pe lângă el, văzând acum pe fiul ei, care era mai tânăr decât toţi ceilalţi, se temea ca nu cumva tinereţea şi dragostea de viaţă să-i insufle în cele din urmă teamă şi să se arate nevrednic de ceata şi de cinstea celorlalţi. De aceea aceasta sta încremenită şi cu trupul şi cu privirea, uitându-se la el, în starea în care se găsea, dându-i curaj şi întinzându-şi mâinile, în cele din urmă şi zicând: Fiul meu preadulce, mai rabdă puţin, ca să ajungi cu adevărat şi fiu al Tatălui Celui din ceruri. Nu te înfricoşa de chinuri, căci, iată, Hristos Dumnezeu îţi stă ţie într-ajutor. Nu vei mai întâlni mai departe nici o neplăcere, nici o durere; toate acelea au trecut, pe toate le-ai învins cu vitejia ta; după acestea va fi numai bucurie, desfătare, odihnă şi veselie, din care te vei împărtăşi împărăţind împreună cu Hristos şi vei fi rugător pe lângă Dânsul, pentru mine, mama ta. După ce sfinţilor li s-au zdrobit fluierele picioarelor, ei şi-au dat sufletele în mâna lui Dumnezeu. Iar slujitorii tiranului aducând nişte căruţe şi încărcând în ele sfintele lor trupuri le-au pornit către ţărmul unui râu, care trecea prin apropiere. Şi văzând că tânărul acela, al cărui nume era Meliton, mai sufla încă, l-au lăsat să trăiască mai departe. Când mama lui a văzut însă că rămâne singur, a socotit cã lucrul acesta înseamnă ceva mai mult decât moartea ei şi a fiului ei. De aceea, neţinând seama că este femeie slabă şi înăbuşindu-şi în suflet toată durerea de mamă, a luat pe fiul ei pe umeri şi a pornit cu el după căruţele cu trupurile sfinţilor, întocmai ca o vitează, socotind că numai atunci fiul ei va trăi cu adevărat, când l-ar vedea şi pe el mort şi părăsit împreună cu ceilalţi. Dar, în timp ce-l purta astfel pe umere, acesta şi-a dat şi el duhul. Şi atunci mama simţindu-se eliberată de griji, s-a bucurat mult şi sufletul ei a săltat în chip plăcut de sfârşitul fiului ei. Şi ducând trupul neînsufleţit al iubitului ei fiu până la locul unde se găseau trupurile sfinţilor, l-a pus deasupra lor şi l-a numărat cu toate celelalte, pentru ca nici măcar trupul, al cărui suflet pornise să se înnumere laolaltă cu sufletele celorlalţi, să nu se deosebească de trupurile lor. Iar slujitorii aceia ai vrăjmaşului, aprinzând un foc mare, au ars trupurile sfinţilor. Apoi, pentru ca nu cumva creştinii să poată lua moaştele lor, le-au aruncat în râu. Dar acolo, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-au strâns cu toate laolaltă într-o surpătură, de unde fiind scoase de mâinile creştinilor, ne-au fost dăruite nouă ca o bogăţie de neînstrăinat.