Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

In exclusivitate pentru Roncea.ro prezint partea a II-a a studiului Insula Serpilor – Un alt pamant romanesc aflat sub stapanire Ucraineana, un extras dintr-o lucrare mai vasta a prof univ dr Traian Valentin Poncea, intitulata REPERE ISTORICO-GEOGRAFICE PRIVIND BUCOVINA, ŢINUTURILE HERŢA ŞI HOTIN, BUGEACUL ŞI INSULA ŞERPILOR.

La 4 februarie 1948, Petru Groza, şeful guvernului României şi Veaceslav Mihailovici (Skriban) Molotov, artizanul celebrului Pakt de tristă amintire Molotov-Ribbentrop, ministrul de Externe al U.R.S.S., au semnat la Moscova un Protocol referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între Republica Populară Română şi Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice care stipula că „Insula Şerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de Gurile Dunării, intră în cadrul U.R.S.S.“[1].

Ulterior, la 23 mai 1948, era încheiat chiar pe Insula Şerpilor, un al doilea document (cu caracter tehnic), un proces-verbal de predare-primire a insulei, semnat, din partea română, de Eduard Mezincescu, ministru plenipotenţiar, reprezentantul Ministerului Afacerilor Străine al României, şi Nicolai Pavlovici Şutov, prim secretar al Ambasadei U.R.S.S. la Bucureşti, care stipula faptul că: „la ora 12 (ora locală), Insula Şerpilor sau Zmeinâi, situată în Marea Neagră (…) a fost înapoiată[2] Uniunii Sovietice de către Republica Populară Română“ [3].

Prin acest proces verbal, Eduard Mezincescu – prieten apropiat şi coreligionar cu Ana Pauker (născută Rabinsohn), ministrul Afacerilor Străine ale României -, „înapoia“ Uniunii Sovietice un teritoriu românesc care nu fusese niciodată împrumutat sau cedat de România.

După anexare, U.R.S.S.-ul a transformat-o într-o bază militară puternică, destinată să monitorizeze traficul naval în zona Gurilor Dunării şi Mării Negre şi să urmărească mişcările militare ale adversarilor săi din Alianţa Nord-Atlantică.

Ulterior, importanţa economică a insulei a crescut datorită descoperirii rezervelor de hidrocarburi din platoul continental al Mării Negre.

Fixarea limitei apelor teritoriale, a platoului continental şi a zonei economice exclusive au redeschis „dosarul“ Insulei Şerpilor, determinînd factorii de conducere de la Bucureşti să iniţieze o serie de negocieri cu partea sovietică, desfăşurate în mai multe runde în intervalul 1967-1987, dar nefinalizate deoarece U.R.S.S.-ul a refuzat constant discutarea şi clarificarea problemei (statutului) Insulei Şerpilor, ştiind că, potrivit dreptului internaţional, aceasta aparţine de iure României, chiar dacă de facto ea este ocupată de ea.

Refuzul sovietic sistematic a fost unul calculat, la baza lui stând următoarele raţiuni:

• în lumina Tratatului de la Paris din 10 februarie 1947, ratificat de U.R.S.S. la 29 august 1947, Insula Şerpilor aparţinea României;
• „Protocolul“ Molotov-Groza din 4 februarie 1948 – la mai puţin de un an de la semnarea Tratatului  – era un act nul ab initio deoarece:

– avea un caracter ilicit, Uniunea Sovietică vizând unilateral nu numai modificarea liniei frontierelor României, ci şi a textului şi prevederilor Tratatului de pace de la Paris; „protocolul“ era un act contrar dreptului internaţional imperativ;

– era un act inegal, deci nul; modalitatea şi contextul realizării sale (constrângerile sovietice au fost decisive) vizau doar avantaje pentru Uniunea Sovietică şi dezavantaje pentru România;

– procedurile standard au un traseu prestabilit: negocierea înţelegerii în condiţii de egalitate; ratificarea înţelegerii – aspect de importanţă esenţială – care în cazul „protocolului“ în discuţie a lipsit; schimbarea instrumentelor de ratificare, care nu a avut loc pentru că acestea au lipsit; potrivit normelor internaţionale, protocolul nu a avut cum să intre în vigoare, el neputând să se bucure de recunoaştere internaţională.

Din punct de vedere al dreptului internaţional, atât Protocolul referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între Republica Populară Română şi Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice care stipula că Insula Şerpilor intră în cadrul U.R.S.S. (semnat la Moscova la 4 februarie 1948), cât şi procesul verbal de predare-primire a insulei (semnat la 23 mai 1948, de Eduard Mezincescu, ca reprezentant al Ministerului Afacerilor Străine) sunt nule, ab initio, şi au un caracter ilicit, deoarece nici guvernul României nu putea încălca prevederile Constituţiei ţării, şi nici Uniunea Sovietică nu putea modifica linia frontierelor României, cu atât mai puţin prevederile Tratatului de pace de la Paris, din 10 februarie 1947, ratificat chiar de ea la 29 august 1947, care stipulau clar că această insulă stâncoasă aparţine României.

Ca urmare, Insula Şerpilor, inclusă ilegal şi deţinută ilegitim de U.R.S.S. şi apoi, după disoluţia sa, de Federaţia Rusă, a fost „transferată“, tot ilegal, Ucrainei, în posesia căreia se află în prezent, în pofida oricăror tratate şi reglementări de drept internaţional[4].

După evenimentele din decembrie 1989, poziţia României faţă de Insula Şerpilor a fost ridicată la cel mai înalt nivel, cu prilejul vizitei efectuate de preşedintele României la Moscova, în vederea semnării Tratatului de bună vecinătate, colaborare şi amiciţie cu marele stat din răsărit. Deşi preşedintele Gorbaciov s-a „angajat să studieze problema cu obiectivitate în vederea degajării unei soluţii convenabile ambelor părţi“[5], dispariţia U.R.S.S. a transferat, spre rezolvare, problema guvernului de la Kiev, fiindcă în momentul de faţă mini-delta braţului Chilia şi Insula Şerpilor aparţin Ucrainei.

La 1 decembrie 1991 Ucraina preconiza să ţină un referendum referitor la independenţa sa, aspect normal şi firesc, salutat şi de ţara noastră. Dată fiind problema teritoriilor româneşti pe care le stăpâneşte această ţară, Parlamentul României a adoptat, la 21 noiembrie 1991, cu unanimitate de voturi „Declaraţia Parlamentului României privind Referendum-ul din Ucraina de la 1 decembrie 1991“ [6], în care menţionează fără echivoc:

„Având în vedere că acest  referendum ar urma să se desfăşoare şi pe teritoriile româneşti – Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa, Ţinutul Hotin, precum şi judeţele din sudul Basarabiei -, Parlamentul României declară solemn că aceste teritorii au fost rupte din trupul ţării iar Pactul Ribbentrop-Molotov a fost declarat nul şi neavenit, ab initio, de U.R.S.S. la 24 decembrie 1989 şi de Parlamentul României la 24 iunie 1991.

Desigur, este drepul Ucrainei să organizeze un referendum pentru indepndenţa sa, dar acest referendum nu poate avea valabilitate în privinţa teritoriilor româneşti anexate abuziv de fosta U.R.S.S., teritorii care nu au aparţinut niciodată Ucrainei şi sunt de drept ale României (…).

Parlamentul României declară solemn că referendumul organizat de autorităţile de la Kiev în teritoriile româneşti încorporate cu forţa în cadrul fostei U.R.S.S. (… ) este nul şi neavenit, precum şi consecinţele acestuia (… ).

Parlamentul României cere parlamentelor şi guvernelor tuturor statelor care vor recunoaşte independenţa să declare expres că această recunoaştere nu se extinde asupra teritoriilor româneşti menţionate.

Parlamentul României se pronunţă pentru începerea unui dialog cu Parlamentul de la Kiev în vederea examinării împreună a problemelor (…).

Parlamentul României – se arată în finalul Declaraţiei sale – solicită Guvernului ţării să înceapă de urgenţă negocieri cu autorităţile de la Kiev în problema teritoriilor româneşti anexate cu forţa de U.R.S.S.[7] “ .

Din raţiuni politice, Tratatul bilateral româno-ucrainean, semnat la Neptun, la data de 2 iunie 1997 de echipa Adrian Severin-Petre Roman, aprobat de Parlament şi promulgat de preşedintele Emil Constantinescu, a recomfirmat, practic, consecinţele Pactului Molotov-Ribbentrop, atribuind Ucrainei, ca succesor al U.R.S.S., suveranitatea asupra sudului  şi nordului Basarabiei (Bugeacul şi Hotinul), a nordului Bucovinei, Ţinutului Herţa, nordului Maramureşului (fost cehoslovac în perioada interbelică) şi Insulei Şerpilor.

În Anexa la Tratatul bilateral româno-ucrainean, se stipula că în termen de doi ani, prin negocieri, părţile vor căuta să soluţioneza statutul Insulei Şerpilor (stâncă sau insulă), în funcţie de care urma să se delimiteze limitele platoului continental şi ale zonelor economice exclusive la Marea Neagră. .

În context, menţionăm că în perioada 1998-2004 au avut loc nu mai puţin de 34 de runde de negocieri între România şi Ucraina pentru delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive la Marea Neagră, în urma cărora nu s-a ajuns la niciun consens, Ucraina negând nu numai orice drept al României asupra insulei (pe care aceasta nici nu îl ceruse), dar pretinzând şi apele teritoriale ale acestei stânci nelocuite cu platoul continental aferent (care s-ar fi întins până la Sulina şi Constanţa) şi catalogînd orice referire precisă a Bucureştiului la frontiera maritimã drept „pretenţii teritoriale“, fapt ce a obligat ţara noastră să se adreseze Tribunalului Internaţional de la Haga.

La 13 septembrie 2004, Agentul României la Curtea Internaţionalã de Justiţie de la Haga (C.I.J.), Bogdan Aurescu, a semnat Cererea de sesizare a C.I.J. pentru declanşarea procesului privind acest contencios.

La rândul ei, Ucraina a cerut Curţii Internaţionale de Justiţie o suprafaţă de platou continental şi zonă economică exclusivă de două ori mai mare decât cea cerută de fosta U.R.S.S. în negocierile cu România din perioada 1967/1987.

După analize aprofundate şi deliberări laborioase, la 3 februarie 2009, Curtea Internaţională de Justiţie, principalul organ judiciar al O.N.U., a reţinut faptul că Insula Şerpilor nu poate fi considerată un punct de bază pentru delimitarea platoului continental.

Ca urmare, prin decizia Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga, România a obţinut  o suprafaţă de 9.700 kmp, ceea ce reprezintă 79,34% din aria de 12.000 kmp de platou continental asupra căreia avea pretenţii justificate.

Dr Traian Valentin Poncea

---

[1] Protocol referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între Republica Populară Română şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, Anexa II. Vezi, în detaliu, în: *** Republica Socialistă România. Ministerul Apărării Naţionale. Comandamentul Trupelor de Grăniceri. Culegere de Tratate, convenţii, acorduri, înţelegeri şi protocoale încheiate între Republica Socialistă România şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste privind regimul frontierei de stat, Bucureşti, 1977, pp. 11-12; Bazil Ştefan, Statutul politico-juridic al Insulei Şerpilor, Bucureşti, articol în cotidianul „România liberă”, nr. din 12 martie 1997, p. 5.

[2] Având în vedere faptul că Insula Şerpilor nu a aparţinut niciodată Uniunii Sovietice, ci, doar pentru o perioadă scurtă de timp, Rusiei Ţariste, ea nu îi  putea fi „înapoiată“.

[3] ***Republica Socialistă România. Ministerul Apărării Naţionale. Comandamentul Trupelor de Grăniceri. Culegere de Tratate, convenţii, acorduri, înţelegeri şi protocoale încheiate între Republica Socialistă România şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste privind regimul frontierei de stat (nr. 44), p. 13.

[4]Dominuţ Pãdureanu, Insula Şerpilor şi implicaţiile statutului său juridic, în „Revista Fundaţiei Colegiului Naţional de Apărare“, Anul VI/2000, nr.1, p. 60.

[5] Dominuţ I. Pădureanu, Insula Şerpilor, Documentar, în „Revista istorică“, Serie nouă, Tom VI, nr. 9-10/1995, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1995, p. 842.

[6] Idem, Insula Şerpilor şi implicaţiile statutului său juridic, în „Revista Fundaţiei Colegiului Naţional de Apărare“, anul VI, nr. 1, p.60.

[7] Vasile Diacon, Reîntregirea. Basarabia, Bucovina şi Insula Şerpilor în dezbaterile Parlamentului României, Iaşi, Editura Unirea, 1992, p. 109.

• Share
• Tweet
• Pin
• Email