Nae Ionescu: De ce sufera Iuda, de doua mii de ani. “Cain”* Tismaneanu, tu nu simti că te cuprinde frigul si întunericul?

Mihail Sebastian s-a hotărât să dezbată problema iudaismului. Si o face pe un caz concret. El alege un moment oarecum istoric, cam ultimii zece anii a frământărilor noastre politice, si încearcă a stabili în acest cadru viata de nădejdi, de luptă si de suferintă a unui evreu neprevenit – dar pentru asta numai putin evreu – care e o fiintă originară, poate chiar fiinta lui originară, Iosef Hechter. Iosef Hechter se chinuieste. Dar pentru că Mihail Sebastian vrea să rezolve o problemă, în sensul că el vrea să înteleagă de ce se chinuieste si dacă nu poate fi si altfel, Iosef Hechter trăieste lucid, adică dedublat, drama aceasta a iudaismului. Punctul de ajungere a acestui Iosef e oarecum surprinzător: pornind pe calea rationalistă – specific iudaică – a lui DE CE?, eroul nostru sfârseste prin a adopta, metodic, atitudinea statică a lui Ghită Blidaru, care, întrucât e orientală, poate fi însusită si de evrei (cel putin de evreul mistic) de îndată ce ea face fondul gândirii aritmetizante a lui Spinoza, dar nu e mai putin străină evreului de azi care, înclestat în lupta cu problematica rasei lui, vrea să fie un luptător. Rezultatul? Iosef Hechter nu izbuteste să explice nimic. În schimb, el constată; constată că Iuda suferă si se chinuieste; si că nu se poate altfel.

Numai că constatarea aceasta este lipsită de necesitate. E adevărat că de când e lumea si de când sunt evreii – căci în adevăr evreii sunt de când lumea – neamul acesta a suferit. Din faptul suferintei lui permanente, însă, nu se poate scoate decât inductiv, adică ipotetic, sub beneficiu de inventar, caracterul necesar al suferintei lui. Si asta e insuficient. Pretinzând, deci, ca si Iosef Hechter că Iuda va agoniza până la sfârsitul lumii, eu cred că pot demonstra că nu se poate altfel. Si pentru că Iosef Hechter nu o face, se îngăduie Mihail Sebastian lui Ghită Blidaru să spună aici ceea ce nu i-a spus lui Iosef Hechter.

A căuta problemei iudaismului o solutie generală în ordinea publică este o operatie lipsită de sens. Căci de îndată ce Iuda suferă si trebuie să sufere, e de la sine înteles că ori de câte ori se va pune undeva, într-un conflict, problema iudaismului, ea se va rezolva în sensul suferintei evreilor – ceea ce nu e o solutie! Si se va rezolva astfel nu pentru că oamenii sunt răi sau nedrepti, ci pentru simplul motiv că Iuda trebuie să sufere. Asa fiind, drama iudaismului nici nu este o problemă politică, o asemenea problemă implicând întotdeauna o solutie, ci pur si simplu un fapt. Evreii pot da, din punct de vedere politic, material pentru o problemă popoarelor în mijlocul cărora locuiesc sau cu care sunt în contact. Aceste probleme îsi au, desigur, solutiile lor, bune sau rele, dar solutii. Astfel, Spania a rezolvat, sau a crezut că rezolvă, la sfârsitul secolului XV, problema evreiască, izgonind pe evrei din tară. Dar asta nu rezolvă problema iudaismului ca atare; ci, dimpotrivă, confirmă numai faptul dramei iudaice.

Aceasta înseamnă: drama iudaică nu poate fi dezlegată, pentru că ea nu e o problemă, ci un fenomen. Fenomenul acesta poate fi însă cunoscut, adică înteles. Pe ce cale si prin ce metodă? Dacă drama iudaică ar putea fi dezlegată într-un fel oarecare, ea ar fi un fenomen de relatie. Conflictul s-ar ivi dintr-o defectuoasă luare de contact între evrei si ceilalti oameni, contact care ar putea fi amendat, ajustat. Cum însă conflictul acesta e permanent, indiferent de timp si loc, sau mai exact, dacă conflictul acesta e permanent – asa cum constată eroul nostru si cum cred si eu – atunci trebuie să conchidem cu necesitate că pricinile conflictului sunt în evreu. Asa fiind, indicatia metodică e precisă; dacă evreul trebuie să sufere, suferinta lui trebuie să-si aibă originea în el însusi. Iar cum suferinta e o boală, pentru că rupe armonia creatiei lui Dumnezeu, evreul trebuie să fie substantial bolnav. De aici urmează că, pentru a dezlega taina suferintei permanente a lui Iuda, e nevoie să stim ce înseamnă a fi evreu.

Eu stiu că metoda obisnuită în cercetarea „chestiunii evreiesti” nu e aceasta. Antisemitii, de pildă, procedează tocmai pe dos, în chip empiric. Eu stabilesc anume că există un conflict statornic între evrei si celelalte neamuri, conflict care la anumite momente caută dezlegări tari. De pe urma acestor dezlegări evreii suferă, desigur. Dar vina e numai a lor, pentru că de când există ei nu au făcut decât blestemătii. E inutil să stărui prea mult asupra lipsei de valoare a acestei metode. Voi spune numai că ea nu poate fi concludentă; rezultatele ei pot fi folosite tot asa de bine de evrei împotriva antisemitilor. Într-adevăr, cum stabilesc antisemitii vina evreilor? În cel mai bun caz, în care nu se multumesc numai cu afirmatii, prin enumeratie: se citează cazuri, unu, două, o mie, în care evreii s-au dedat la blestemătii. E asta o dovadă? Nu. Pentru că la o mie de fapte vinovate, evreii pot aduce oricând o mie de fapte de laudă. Sunt răufăcători? Da. Dar sunt si binefăcători ai omenirii. Sunt jecmănitori? Desigur. Dar sunt si filantropi. Sunt trădători în război? Se poate. Dar sunt si atâtia care au murit simplu si cinstit. Si asa mai departe. Deci, dacă antisemitii spun: e drept să suferiti, pentru că sunteti răi, evreii pot răspunde: nu e drept să ne chinuiti, pentru că suntem buni. Cine are dreptate? Si unii si altii. Asta înseamnă însă: nici unii, nici altii. Cum asta? Pentru că metoda lor de dovadă prin enumerare nu poate fi concludentă.

Înapoi deci la cealaltă metodă: Iuda se chinuieste. De ce? Nu există aici un „de ce”. Iuda se chinuieste pentru că… e Iuda. În acelasi fel în care soarele luminează, calul are patru picioare sau suma unghiurilor unui triunghi este egală cu 180 de grade, evreul suferă, adică e substantial bolnav. Dar atunci, ce este un evreu?

Chestiunea nu e chiar asa de simplă. Răspunsurile trebuie în orice caz pregătite. De aceea, mai întâi: când e cineva evreu?

Problema asta am mai dezbătut-o odată, într-o discutie cu Dl I. Frollo, asupra asa-zisilor români catolici. Discutia nu a dus la o concluzie unică, pentru că punctele de plecare ale fiecăruia erau diferite. Anume, nu ne înteleseserăm asupra întrebării: când este cineva român? Să reiau deci lămurirea punctului meu de vedere, cu atât mai mult cu cât elucidarea acestei chestiuni este esentială pentru cele ce ne preocupă aici. Calitatea de român, evreu, turc sau neamt e o chestiune de apartenentă: faci parte dintr-o colectivitate, dintr-o comunitate. Asta se poate întâmpla în două feluri: subiectiv, printr-un act de mărturisire; obiectiv, prin aceea că esti vehicul al unei istorii. Prima modalitate nu este efectivă, căci nu este suficient să faci o mărturisire de credintă iudaică pentru a fi, de pildă, evreu. Mai mult însă, poti declara, poti simti, poti crede că nu esti evreu, si totusi să fii. Asa spuneam si eu altă dată, că apartenenta la o comunitate oarecare nu e un act de vointă individuală. Asa cred si acum. Cineva poate sta în slujba unei colectivităti, îi poate face servicii eminente, îsi poate jertfi chiar viata pentru această colectivitate, dar asta nu îl apropie în fond cu nimic de ea. Germania a purtat războiul gratie activitătii a doi evrei: Haber si Rathenau. Prin aceasta însă Haber si Rathenau nu au devenit germani. Au slujit, dar din afară, de dincolo de zidurile comunitătii spirituale germane. E nedrept? Întrebarea nu are nici un sens; e un fapt. Asa fiind, singurul fel real de a fi evreu, francez sau mai stiu eu ce, e să fii purtător al istoriei respective. Da, sigur, precizarea aceasta este făcută mai mult din imponderabile; ca atare, ea este acceptată mai greu, mai ales în epoca noastră care abia acum începe să recapete sensul imponderabilelor. Nu e vina mea însă. Eu nu pot judeca fără imponderabile. Si nici nu vreau, căci numai ele sunt în stare a exprima si transmite direct relatiile mai complexe. Esti deci român sau evreu sau german dacă esti fructul unei istorii. Fructul firesc si normal. Căci ca în orice proces de viată, se pot ivi si aberatii – congenitale sau altfel. Actul de constiintă, prin care să te recunosti a fi membru al unei comunităti spirituale – expresie a unei aceleiasi istorii – poate cel mult adăuga la românitatea ta, si încă numai la intensitatea si precizia acestei românităti. Poti fi însă foarte român si fără a-ti da seama de asta. În acelasi fel în care un stejar este un stejar… fără să o stie. Prin urmare: esti român, evreu sau grec, nu printr-o mărturisire de credintă, ci prin vehicularea unei istorii; calitatea aceasta nefiind – încă odată – un act individual de vointă, ci o stare naturală.

Iosef Hechter nu ignoră aceste adevăruri fundamentale. El are prilejul să le descopere în chiar familie lui. În fiecare evreu sunt active două momente: unul al traditiei iudaice, altul al sotului natal. Traditia iudaică e una singură; solul natal – diferit. Există un evreu rus, după cum există un evreu român sau un evreu germen. Asta e un fapt, dar un fapt creator de confuzii. Că e fapt se poate dovedi usor. Sunt atâtia evrei care au părăsit tara românească. Au părăsit-o de nevoie, că doar nimeni nu-si ia lumea în picioare de plăcere. Au plecat, deci, de cele mai multe ori ocărându-ne. S-au asezat prin străinătăti si dacă au izbutit în viată, au continuat să ne ocărască. Ciudat însă: în casele lor vei găsi întotdeauna o odaie românească; pe masa lor adesea mămăligă si sarmale… de porc; iar în suflet, nu arareori o umbră nostalgică. Va să zică solul natal lucrează. Dar lucrează cum? Cu intensităti diferite. În neamul lui Iosef Hechter de pildă, oamenii din partea tatălui, negustori de grâne în schela Brăilei, în contact permanent cu realitătile concrete, stau precumpănitor sub semnul locului. În cei din partea mamei, meseriasi în contact cu materia moartă si talmudisti trăind în abstractiuni, capabili deci a se sustrage specificului geografic, precumpăneste traditia iudaică. Iosef Hechter o stie. În această discriminare însă stă si originea confuziilor. Căci gândul alunecă. Într-adevăr, iată cum gândesc unii: dacă în fiecare evreu există două momente, unul al traditiei si unul al locului, atunci diagrama fiecărui individ va fi dată de proportia în care se amestecă cele două momente constitutive. Care sunt însă limitele între care variază aceste două momente? Teoretic ele cresc si descresc în sens contrar, iar limita descresterii poate fi zero. Descreste momentul geografic până la zero în favoarea traditiei, evreu român devine evreu pur. Descreste dimpotrivă până la zero momentul traditiei iudaice, evreul român devine român pur. Este iluzia asimilistă si este iluzia atâtor evrei care se cred sincer români si pe care miscările pasionale antisemite îi surprind până la disperată năucire. Pe nedrept însă. Într-un fel, antisemitismul nu e pentru ei decât o chemare la ordine: adu-ti aminte că esti evreu! Stiu, Iosef Hechter va protesta. El va spune: numeste-mă cum vrei, eu stiu însă că sunt un om de la Dunăre si că Dunărea Brăilei face parte din fiinta mea. Face? Nu o vom contesta. Dar în ce măsură? Sunt în elementele constitutive ale fiintei omenesti momente esentiale si momente accidentale; de adânc si superficiale. Esti tu, Iosef Hechter, om de la Dunărea Brăilei? Nu, ci evreu de la Dunărea Brăilei. Asta e de retinut: cresc si descresc cele două momente, al traditiei si al locului, în fiinta unui evreu. Dar, pe când climatul geografic se poate închirci până la foarte aproape de zero, cel spiritual observă o limită sensibil deasupra lui zero, sub care nu coboară niciodată. Ceea ce face ca evreul să fie evreu oriunde ar fi el. Asa este. Si asa si trebuie să fie. As zice chiar, asa e bine.

Nationalitatea este deci o stare organică. Cu cât un om este mai viu, cu atât el e si mai national. Mărturisirea de credintă de care aminteam mai sus e si ineficientă, si ineficace. Dovada: sunt atâtia oameni care se declară categoric români, cu o genealogie fără cusur, dar care au încetat a mai fi români. Nu sunt nimic. Acestea sunt exemplarele hibride, degenerative ale natiunii. În ordinea vietii publice ele nu creează nimic sau creează valori formale, pline de artificialitate. Vitalitatea lor e atât de redusă încât de cele mai multe ori, în ordinea fiziologică, nu au copii. Să observăm că hibriditatea aceasta nu atacă deloc inteligenta. As zice chiar dimpotrivă: ascute, uneori până la morbid, instrumentul inteligentei; dar numai pe cel al inteligentei formale, care despică, analizează si, neputând întelege, nici nu poate crea. Să retinem această corelatie: logica luată ca instrument de creatie, nu de transmitere a adevărurilor – lipsă de solidaritate cu viata – incapacitate creatoare sub orice raport – caracter anational. Exemple? S-ar putea căuta printre oamenii care fac politica statului nostru de astăzi, o politică asa de putin natională, adică asa de putin legată de structura neamului românesc.

Să nu mai insistăm însă. Exemplele acestea nu sunt interesante. Ca orice hibrid. Să revenim la chestiunea noastră: când e deci cineva evreu? După cele spuse, răspunsul se desprinde suficient de clar: când trăieste istoria evreiască, indiferent dacă e constient de asta si indiferent dacă o vrea sau nu. Asta înseamnă că, pentru a întelege ce e un evreu, e nevoie să stim ce e istoria evreiască.

Dezbaterea acestei chestiuni comportă, recunosc, un efort de obiectivitate. Dar mă socotesc în stare să-l fac si de aceea mă încumet a duce dezbaterea până la capăt. Istoria evreilor e pentru ei un lung sir de suferinte nejustificate. Pentru „ceilalti”, suferintele evreilor nu sunt decât rezultatul unei reactii îndreptătite la tot răul pe care evreii îl aduc în mijlocul neamurilor cu care trăiesc. Fiecare dintre părti socoteste deci că dreptatea e de partea ei. Ce e de făcut? Eu cred că cel mai simplu e să lăsăm deocamdată afară din preocupările noastre chestiunea dreptătii. Să nu mai vorbim deci de suferinte „nejustificate” si reactii „îndreptătite”; să vorbim numai de suferinte, de suferintele evreilor.

Asadar: Jehuda patet. De ce?

Să pornim de la faptul brut, asa cum e trăit si înfătisat el chiar de către evrei, încercând a stabili în ce constă această suferintă. Se constată că între evrei si popoarele în mijlocul cărora trăiesc au existat întotdeauna nepotriviri si neîntelegeri, de pe urma cărora evreii au fost supusi unui regim deosebit, din care pentru ei au izvorât întotdeauna suferinte. Regimul acesta s-a aplicat evreilor si individual, si colectiv, după împrejurări. Nu se poate nega, de pildă, un sentiment general de ură si dispret al popoarelor fată de evrei, sentiment care le creează acestora, fie si numai moralmente, o situatie de paria care stă la baza tuturor actiunilor de pe urma cărora evreii au să sufere. Să observăm însă că încordarea dintre evrei si celelalte neamuri nu e un fenomen constant. Sunt adesea perioade în care domneste linistea deplină si în care neamul evreiesc prosperă. Când suferă evreii? Când sunt evreii – ca să întrebuintez o expresie de-a lor – persecutati? În momente de criză. Această criză poate fi de două feluri: provocată de evrei si provocată de alte pricini. Marile si sângeroasele miscări antisemite din Anglia începuturilor timpurilor moderne, de pildă, îsi au explicatia în actiunea evreilor. Într-adevăr, purtători ai spiritului capitalist, evreii au întreprins atunci în Anglia disolutia economiei agrare. Nimic mai firesc deci ca cei păgubiti – posesorii si lucrătorii de pământ – beneficiarii sistemului de economi agrară, să reactioneze. De altfel, faptul nu e specific Angliei, ci general. Asupra lui am avut prilejul să insist si altădată. Sunt însă cazuri în care evreii nu au nici o vină. Se întâmpla, de exemplu, în Rusia taristă, ca ori de câte ori guvernul se găsea în dificultăti si avea nevoie de o diversiune, să organizeze câte local sau mai întins, după nevoie. Mai ales aceste fapte le subliniază evreii, ca să arate că sunt persecutati, si încă pe nedrept. Căci, zic ei, justificare obiectivă pentru asemenea pogromuri nu există. Există numai o ură subiectivă împotriva noastră, iar această ură e si pricina suferintelor noastre.

Să cercetăm obiectiv această afirmatie. Mai întâi, pogromurile nu sunt o inventie rusească si nu s-au exercitat numai asupra evreilor. Dacă ne aducem bine aminte, Roma imperială cunostea si ea asemenea procedee, iar victimele erau foarte adesea crestinii. Ca să nu luăm decât un exemplu. Exemplul acesta e suficient însă pentru a stabili un fapt, anume că nu există la ne-evrei o singură directie de destindere a unei situatii încordate – împotriva evreilor. Deci nu calitatea de evreu este aceea care lucrează asupra ne-evreilor ca o cârpă rosie asupra taurului. Nu calitatea de evreu, ci altceva. Ce anume? Să încercăm să întelegem.

Este adevărat că procedeul amintit mai sus era foarte întrebuintat în Rusia. E iarăsi adevărat că un asemenea procedeu ar putea fi întrebuintat si în alte tări cu climate politice si de ethos asemănătoare. Dovedeste însă aceasta că pricina unor asemenea agitatii e subiectivă? Greu de admis. Vedeti, când diavolul a vrut să ispitească pe cei dintâi oameni în Rai, el nu s-a îndreptat spre Adam, ci spre Eva. De ce? Pentru că stia că Eva va ceda mai usor ispitei. La fel si politia rusească care organiza pogromurile; ea oferea mâniei publice ca tintă pe evrei. De ce? De ce oare agitatorii acestia nu ridicau lumea împotriva tătarilor, a ungurilor sau a francezilor? De ce, presupunând că premiza evreilor (evreii, cal de bătaie pentru toti agitatorii) este adevărată, de ce toate instigările acestea au ca obiect evreimea? E simplu, se va spune: pentru că asemenea instigări prind întotdeauna, iar agitatorii stiu asta. O stiu agitatorii antisemiti astăzi asa cum o stiau, acum vreo 18 veacuri, si agitatorii anticrestini. Foarte bine, numai că în acest caz trebuie să existe în evreii de astăzi si de totdeauna, trebuia să existe în crestinii de acum 18-19 veacuri, un element obiectiv care să-i facă apti să aprindă mânia publică, exact în acelasi fel în care slăbiciunea congenitală a Evei o făcea aptă să cedeze ispitelor diavolului. Care e acest element?

Datele de mai sus cadrează o elementară problemă de psihologie a multimilor. Pentru ca o categorie de oameni să poate deveni obiectul descărcării patimilor maselor, e nevoie de mai multe elemente. Tinând cont că asemenea descărcări, întrucât sunt fapte de psihologie colectivă, nu îsi au de cele mai multe ori decât origini nerationale, vom spune că o categorie de oameni nu e aleasă victimă de către agitatori decât:

1. Când ea constituie o grupă fundamental diferită de masele în mijlocul cărora trăieste;

2. Când deosebirile acestea, devenite constiente si întelese ca tot atâtea motive de superioritate asupra neamurilor din jur, au ca urmare un proces voit de secesiune, care duce la izolarea numitului grup înăuntrul chiar a societătii respective;

3. Când pe de urma acestei izolări, viata în interiorul grupului capătă anumite forme ezoterice, pline de mister pentru cei din afară;

4. Când grupul acesta reprezintă o primejdie permanentă pentru ordinea celor din afară, pentru structura spirituală, socială sau economică a sistemului lor.

Aceste patru elemente se verifică complet în cazul persecutiei crestinilor în Imperiul Roman. Într-adevăr: atât prin felul lor de viată, cât si prin ethosul lor, prin întelegerea lumii si prin sensul general pe care îl dădeau ei existentei si actiunilor omenesti, crestinii erau fundamental deosebiti de stăpânii Romei. Mai mult decât atât: constienti de valoarea Adevărului absolut în stăpânirea căruia erau ca închinători ai lui Hristos, ei ducea o viată separată de a celorlalti, cu o practică a cotidianului care diferea categoric nu numai în cele religioase, silindu-i să se izoleze, dacă nu pentru altceva, cel putin pentru a se feri de ispita vietii păgâne. De aici traiul în comunităti, topografic închise, adevărate ghetto-uri înăuntrul cărora nu pătrundea nici ochiul cel mai indiscret – dacă nu era al unui initiat – si tot de aici taina care învăluia această viată si care făcea posibile zvonurile cele mai fantastice. Există un basm cu omorul ritualic? Există. Dar de ce se plâng evreii? Nu a existat un basm cu crestinii otrăvitori de fântâni? Iar evreii, nu au ei oare nici o vină, nu au avut ei nici un rol în răspândirea acestor basme? Iată dar, istoria nu face decât să se repete. Fată de Imperiul Roman crestinii însă mai îndeplineau o functiune: aceea de element dizolvant al asezării romane. Va fi spus Hristos: dati Cezarului ce e al Cezarului. Asta însă nu apăra imperiul împotriva dinamitei crestinismului, iar primejdia aceasta o simteau stăpânii, si reactionau. Reactionau prin… pogromuri. Încercând să explice acest fapt, unii spun: pentru că crestinii erau purtătorii unei miscări revolutionare. Evreii spun despre ei însisi: pe noi nu ne pot suporta decât retrograzii; numai retrograzii sunt antisemiti – si anume pentru că evreii sunt revolutionari, aducători de progres. E inexact. Evreii nu sunt aducători de progres, printre altele pentru că… progresul nu există. Evreii aduc schimbare, nu progres, si încă nici asta întotdeauna. Iată, de pildă, astăzi. Singura tară revolutionară azi în Europa e Germania. (Italia nu e încă revolutionară. Iar Rusia, care cu Lenin a fost formal revolutionară – în fond nu, pentru că marxismul nu e fată de rationalismul cartezian în nici un fel revolutionar – deci Rusia, care cu Lenin a fost formal revolutionară, a încetat să mai fie în momentul în care – sau: dacă – omul de stepă Vorosilov a capitulat în fata lui Stalin, care devine din ce în ce mai mult omul tehnicii, adică mostenitorul lui Petru cel Mare, în asa măsură încât urmează sugestiile Frantei si se întoarce înapoi în Europa). Deci singura tară revolutionară azi în Europa e Germania – iar Germania de azi e antisemită. Nu e deci adevărat că evreii sunt întotdeauna si peste tot un ferment revolutionar. Si chiar dacă ar fi asa, asta tot nu ar explica pasiunile dezlăntuite împotriva lor. Nu e adevărat că popoarele se ridică împotriva oricărei revolutii. Nu, ci popoarele se ridică împotriva revolutiilor atunci când acestea atacă geniul lor national, ethosul lor. Le suportă însă, mai mult – le sustin atunci când ele merg către o potentare a acestui ethos. Întorcându-ne la cazul nostru: crestinismul reprezenta fată de geniul roman o formulă dacă nu chiar diametral opusă – ceea ce totusi s-ar putea sustine – în orice caz o formulă fundamental deosebită. Roma trebuia să înteleagă – iar instinctul ei nu a înselat-o – că, prin înflorirea crestinismului, ideea de stat romană nu putea decât să sucombe. De aceea a si reactionat. (Cu cât succes, s-a văzut. Dar asta e o altă chestiune). Iată deci originea sau explicatia persecutării crestinilor sub Imperiu.

Întrebarea e: au fost si sunt oare evreii fată de toată lumea în situatia în care se aflau crestinii fată de Imperiu? Să vedem.

Evreii sunt poporul ales. Asta trebuie să o mărturisească nu numai orice evreu, ci si orice crestin. Evreii sunt poporul ales pentru că ei au făcut cu Dumnezeu primul legământ. Ei stiu asta. Un popor ales are însă de îndeplinit un rol: el nu e ales din cauza a ceva, ci pentru ceva, într-un anumit scop. Dar pentru a-si putea îndeplini misiunea sa, un popor trebuie să se păstreze ca popor ales. Asta iarăsi au înteles-o evreii. De aceea în istoria lor, încă de la început se poate identifica extrem de lesne o tendintă constantă de a-si sfinti viata, dar si de a o păstra pură de orice contact cu cei de altă credintă. În tara lor, când aveau una, si în toate celelalte tări unde îi aruncau nenorocirile nationale sau neliniste lor scormonitoare care îi punea mereu pe drumuri – de fapt foarte multi evrei au trăit în diaspora chiar pe vremea independentei statului lor – ei trăiau despărtiti de ceilalti oameni, în comunităti rigid închise. Constiinta superioritătii credintei lor, constiinta superioritătii lor ca popor ales nutrea în ei un imens orgoliu care astăzi, după atâta nenorociri si suferinte, e tot asa de intact cum era în timpurile de cea mai mare strălucire natională (căci au avut si momente din astea). Desigur, evreii au fost întotdeauna un corp străin în mijlocul neamurilor cu care au venit în contact. Iar dacă e adevărat că „différence engendre haine”, atunci au fost si urâti. Să se recunoască însă că dacă procesul acesta de diferentiere, de singularizare, de izolare, este asa de departe dus astăzi încât între evrei si celelalte neamuri nu se mai pot arunca punti statornice, apoi el a fost initiat nu de celelalte neamuri, ci chiar de evrei. Vechiul Testament este o lege care e si a noastră, a crestinilor. Întrucât si noi o mărturisim, ar trebui ca între noi si evrei să fie ceva comun: Vechiul Testament. Si totusi nu e, pentru că ceea ce constituie fondul ethosului evreu nu e legea cea veche, ci comentariul ei. Stă scris doar că Tora e apă, iar Mishna e vin. Asta îsi are însemnătatea ei, enormă. S-a întâmplat cu Vechiul Testament la evrei ceea ce s-a întâmplat mai târziu cu Evanghelia la catolici. Nu era valabilă decât sub garantia Bisericii (Augustin), adică în lumina comentariilor. Nu comentăm. Chestiunea e cunoscută: Talmudul a luat locul Torei. Nu chiar dintr-odată, ci cu lupte grele care nu s-au terminat decât atunci când a fost arsă opera lui Maimonide, More Nebuchim. Asta înseamnă însă veacul al 14-lea. Până după 1300 au luptat urmasii fariseilor pentru impunerea spiritului exclusivist, în virtutea căruia evreii trebuiau să se sină departe de orice atingere cu celelalte neamuri, fie că era vorba de persi sau de romani, de greci sau de alexandrini, de arabi sau de crestini. La această dată însă izbânda rabanitilor era desăvârsită; separatia între evrei si celelalte neamuri complet realizată.

Când însă cineva vrea să se tină departe de tine pentru că te dispretuieste, pentru că te socoteste mai jos decât el si nedemn de a avea vreo legătură cu el, reactia ta e firească: începi a-l socoti drept dusman, în orice caz de altă natură decât a ta. Procesul de separatie initiat de evrei continua să fie adâncit de ceilalti. La aceasta a contribuit, dacă mai era nevoie, încă un fapt, de ordin strict concret. Evreii sunt desigur mistici, dar sunt în acelasi timp si rationalisti. Probă: Kabbala. (Hasidismul – care e înăuntrul iudaismului, fată de rationalismul talmudic, cam ceea ce e în catolicism franciscanismul fată de scolastica tomistă – nu e nici pe departe un element hotărâtor în plămădeala ethosului iudaic). De la talmudist însă, până la zaraful cântăritor de aur si împrumutător de bani, nu e nici măcar un pas. Sunt unul si acelasi lucru. Evreii au fost, în toate timpurile, exceptionali mânuitori de bani. Calitatea aceasta a lor i-a adus în preajma regilor si ai mai-marilor tuturor neamurilor, cărora le-au făcut servicii adesea eminente. Evreii nu au stiut însă, nu au înteles niciodată – cu toate necazurile care au căzut pe capul lor – că nu există mai mare nenorocire decât a sluji contra răsplată pe cei mari. Pentru că ceea ce-ti pot da stăpânitorii neamurilor ca plată sunt privilegii, iar privilegiile nu pot fi decât un izvor de nenorocire. Privilegii pentru neamul lor. Asta merge o bucată de vreme. Si le-a mers si lor. În Alexandria, de pildă, ca si mai târziu în Spania, privilegiile de care se bucurau evreii erau atât de însemnate, încât multi treceau la iudaism doar ca să se bucure de foloasele calitătii de a fi evreu. Asta nu merge însă la nesfârsit, pentru că într-un anumit moment intervine o criză publică, iar atunci pasiunea populară merge tocmai împotriva celor privilegiati. Să te apare cei mari? Cei mari dau cel mult privilegii; de apărat împotriva miscărilor publice – asta nu. Evreii uită mereu că au fost izgoniti din Spania la scurtă vreme după ce aduseseră eminente servicii lui Ferdinand si Isabelei, cărora le refăcuseră finantele publice! Iată deci, în situatia lor privilegiată – si unde nu au avut evrei privilegii – încă un element al procesului de izolare a evreilor, proces care de data asta nu mai porneste de la evrei, ci de la ceilalti, desi nu este decât o consecintă a secesiunii rabanite. Nu explică asta destule lucruri? Destule, dar nu pe toate.

Desigur, evreii sunt poporul ales. Dar ales la ce? Ei spun, ca să stăpânească pământul. E o afirmatie care face orice discutie imposibilă. Ce înseamnă oare, în domeniul realitătilor concrete, a stăpâni pământul? Socotesc deci indicat a alege un alt punct de plecare. Un punct de plecare care să fie ceva mai precis si posibil de acceptat de către toată lumea. Care e, după chiar părerea evreilor, momentul în care ar fi să înceapă stăpânirea lor asupra lumii? Momentul în care va apare Mesia. Prin urmare, deplasând putin problema, fără a-i schimba însă punctul de destinatie, vom spune: evreii sunt poporul ales pentru că din ei trebuia, după hotărârea lui Dumnezeu, să se nască Mesia. Asupra acestora suntem toti de acord, evrei si crestini. Imediat după aceasta însă se deschide controversa.

Noi spunem: Mesia a venit. Prin întruparea Logos-ului. El e Hristos. Evreii au fost poporul ales; ales pentru întruparea lui Dumnezeu. Dar în momentul în care aceasta a avut loc, în momentul în care el si-a îndeplinit misiunea deci, poporul evreu a încetat a mai fi poporul ales. Căci, e adevărat, legea cea veche era un legământ între Dumnezeu si poporul evreu; legea cea nouă însă, e un legământ între Dumnezeu si toate neamurile pământului. În legământul cel nou devine, deci, oarecum ales oricine primeste legea cea nouă; ales între pierzanie si mântuire. Prin urmare: sau evreii recunosc că Mesia a venit sub chipul lui Hristos, si atunci din acel moment ei încetează a mai fi poporul ales (sub pedeapsa de a făptui cel mai greu păcat – al mândriei), sau ei contestă autenticitatea lui Hristos si atunci se refuză pe sine de la rolul lor de popor ales, acela de a fi instrumentul lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii, păcătuind nu numai împotriva misiunii lor, ci chiar împotriva lui Dumnezeu.

La aceasta evreii răspund constant: Hristos a fost desigur cineva. Poate chiar un profet. Dar dacă El pretinde a fi chiar Fiul lui Dumnezeu, sau în orice caz Mesia, atunci El e un impostor. Mesia nu a venit încă. El va veni, sigur, pe un cal alb si atunci va începe si stăpânirea lui Israel asupra pământului.

Cele două pozitii sunt ireconciliabile. Dacă am încerca, dintr-un punct de vedere exterior amândurora, să stabilim cine are dreptare, ar trebui să ne recunoastem neputinta. Din fericire însă, pentru problema noastră e absolut indiferent să se stie de care parte e dreptatea. Miezul problemei noastre stă în chiar caracterul ireconciliabil al celor două pozitii. Să ne amintim într-adevăr că ceea ce vrem să lămurim noi nu e cine e vinovat în conflictul permanent dintre evrei si celelalte neamuri, ci care este explicatia permanentei suferintelor lui Israel.

Prin urmare, pozitia evreilor e clară: ei sunt poporul ales, care va stăpâni pământul în ziua în care se va ivi Mesia. Iată însă că din Israel s-a născut cineva care se pretinde a fi Mesia. Acest cineva, Hristos, care nu e decât un impostor, a sfârsit totusi prin a fi recunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu de atâtea neamuri în mijlocul cărora trăiesc evreii. El a creat o nouă întelegere a lumii, o nouă structură spirituală si nu numai o nouă scară a valorilor, ci chiar valori noi. O asezare crestină a lumii.

Aici începe dificultatea. Evreii trăiesc în mijlocul acestei lumi, crestine. După care lege? După legea crestină? După obiceiurile create de legea crestină? După indicatiile climatului crestin? Dacă da, atunci evreii au renuntat la legea lor, au trădat legământul lor cu Dumnezeu, au încetat a mai fi poporul ales. Mai mult, au încetat a mai fi evrei. Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat însă. Evreii continuă să fie evrei. Ce înseamnă aceasta? Că în mijlocul unor popoare crestine, ei îsi fac asezările lor lăuntrice si îsi duc viata după o lege a lor, alta decât cea crestină, potrivnică celei crestine – operă a unui impostor. Concluzia? Urmând legea lor, evreii trebuie să saboteze asezările si valorile crestine.

Nu este vorba aici numai de o problemă religioasă. Este adevărat că necazurile si suferintele evreilor sunt mai adânci si mai frecvente în acele timpuri si în acele regiuni în care popoarele odihnesc într-un crestinism mai categoric. După cum iarăsi e adevărat că situatia lor e incomparabil mai usoară în tările protestate, protestantismul – mai ales în anumite forme ale lui – fiind formula cea mai putin crestină în crestinism si cea mai aproape de structura iudaică. Dar încă o dată, problema nu e în primul rând religioasă. Sau mai exact: justificarea formală a conflictului acesta permanent nu e de natură religioasă. E vorba de altceva: crestinismul si iudaismul sunt mai mult decât religii. Ele sunt principii formative ale vietii. Există o asezare crestină si o asezare iudaică a lumii, indiferent dacă în constiinta oamenilor si a institutiilor apare sau nu în mod explicit Hristos sau Iehova. Asadar, există valori crestine si valori iudaice în orice latură a vietii, fie că ne gândim la organizarea politică a unei natii, fie că ne preocupăm de crearea si circulatia bunurilor materiale, fie că nu e vorba decât de întelegerea sensului general al existentei. Pe orice teren ne-am afla deci, există o categorică „incompatibilitate de umoare” între crestini si evrei.

Deosebirea pe care am identificat-o ca existând între evrei si crestini merge însă mai departe. Acestia din urmă îi percep pe cei dintâi nu numai izolati voluntar, dar si – a patra conditie dintre cele enumerate mai sus – primejdiosi pentru ordinea crestină. Crestini si evrei, două corpuri străine unul altuia, care nu pot fuziona într-o sinteză, între care nu poate exista pace decât… prin disparitia unuia dintre ele.

Iuda suferă. De ce?

Pentru că Iuda trăieste în mijlocul unor popoare pe care nu poate să nu le dusmănească chiar dacă ar voi altfel;

Pentru că din momentul în care a refuzat să recunoască pe Hristos-Mesia, ancorându-se pe mai departe – pe drept sau pe nedrept – în calitatea lui de popor ales, el e dator fată de sine însusi să-si împlinească functia care îi revine, aceea de dizolvant al valorilor crestine.

Iuda suferă pentru că a născut pe Hristos, L-a văzut si nu a crezut. Si asta încă nu ar fi fost prea grav. Dar au crezut altii – noi.

Iuda suferă – pentru că e Iuda.

Există totusi o actiune prin care evreii au încercat să se sustragă soartei lor. E sionismul. Încercarea mi se pare însă cu totul confuză. Desigur, Ierusalimul rămâne polul magnetic al iudaismului. Dar un pol, as zice, mistic. Urarea nostalgică „La anul la Ierusalim” nu are nimic pozitiv în ea, ci e mai degrabă unul dintre acele mituri despre care vorbeste Sorel, un mit asa cum este si hiliasmul, evenimente care nu se vor întâmpla niciodată, dar care polarizează omenirea si au asupra oamenilor o înrâurire extrem de puternică, făcându-i să-si regleze viata după aceste evenimente, ca si cum ele chiar se vor întâmpla.

Întoarcerea la Ierusalim e, neîndoielnic, o realitate pentru evrei. E cea mai puternică realitate iudaică. Certitudinea aceasta mistică, după care Israelul se va regăsi odată si odată la umbra templului, este atât de adânc înrădăcinată în fiinta evreilor, încât acestia nu-i socotesc viata în diaspora decât ca un provizorat. Mai mult, ca o fictiune. Căci dacă evreii au temple si case de rugăciune prin toate asezările lor, nu e totusi mai putin adevărat că singurul lor de rugăciune si de jertfă rămâne Ierusalimul, si că în fond adevăratul templu – nu surogatele din străinătate – acolo este. Stranie stare de spirit, în care conceptul-limită al dorintelor, obiectul tendintelor dureroase ale unui popor întreg, devin adevărata realitate, pe când viata de toate zilele se destramă în aparente iluzorii – fictiuni.

Întelegeti dar ce departe de realitatea iudaică a fost gândul lui Theodor Herzl atunci când a lansat ideea sionismului. Stat iudaic? Evident, dacă cineva ar izbuti să adune la un loc pe toti evreii de pe fata pământului si să-i constituie într-un stat, problema suferintei evreilor ar lua o altă înfătisare; poate chiar ar fi rezolvată. Dar întrebarea e: cum să constitui un stat evreiesc? Evreii au mai avut doară un stat. L-au avut de mai multe ori. Unde e? Să-l fi asteptat oare evreii pe Theodor Herzl ca să descopere ideea unui stat evreiesc? E cel putin ciudat. Un popor obisnuit, normal, tinde către o existentă statală în chip firesc, fără nici un plan constient, exact în acelasi fel în care moleculele dintr-o solutie suprasaturată tind spre cristal. Asta la evrei însă nu se vede. Ba dimpotrivă, ori de câte ori au avut un stat, nu s-au linistit până nu l-au făcut bucăti. Să înceteze viata în diaspora? Nonsens. Viata în diaspora este însăsi starea naturală a evreilor.

Desigur, viata în diaspora nu ar fi fost posibilă, împrăstierea nu ar fi putut să păstreze intact poporul evreu asa cum l-a păstrat, dacă fiecare evreu în parte si toti la un loc nu ar fi trăit cu o halucinantă încordare viziunea mistică a Ierusalimului pământesc. Ierusalimul a îndeplinit însă, după cum am spus, rolul de polarizator nu a indivizilor concreti, ci a spiritualitătii iudaice si a ethosului iudaic. Atât. Suficient pentru a păstra poporul, dar insuficient pentru a lega pe indivizi într-un stat.

Acum, ce a vrut Theodor Herzl si ce vrea sionismul? Să-i ia Ierusalimului nimbul mistic, caracterul de mit de până acum si să transforme acest oras într-o capitală de stat, cu ministere si cu sigurantă generală? Se poate. Numai că nu s-ar realiza decât o experientă cu totul trecătoare, cum au fost întotdeauna asezările politice iudaice, iar pe de altă parte, concretizându-se Ierusalimul, li s-ar lua evreilor din diaspora singurul centru de raliere al lor care le-a făcut posibilă viata până astăzi.

Sionismul este, fără îndoială, o încercare de a rupe cercul de suferintă al fatalitătii iudaice, dar o încercare care nu poate duce decât cel mult la un rezultat: pierderea evreilor ca popor, prin sfărâmarea mitului ierusalimit.

Sionismul? Sinucidere! Iar asta trebuia să fie o solutie.

Iată-ne deci la sfârsit. Iosef Hechter simte că Iuda suferă si că nu se poate altfel. Dar Iosef Hechter nu întelege de ce. Am încercat să i-o lămurim noi, în forma cea mai strânsă si mai didactică de care dispunem; cu elemente luate nu din literatura si orientarea antisemită, ci cu ceea ce ar avea la îndemână ca repere de judecată un evreu; un evreu obiectiv si lucid.

Suferi pentru că esti evreu. Ai înceta să fii evreu în momentul în care nu ai mai suferi; si nu ai putea scăpa de suferintă decât încetând a mai fi evreu. Este, desigur, o apăsătoare fatalitate. Dar tocmai de aceea nu e nimic de făcut: Iuda va agoniza până la sfârsitul veacului.

Revoltă? Nu e bună la nimic. Nu slujeste la nimic. În acelasi fel în care nimeni nu poate sări peste umbra lui, evreul nu-si poate depăsi suferinta decât… nemaifiind evreu. Situatie cu atât mai tragică cu cât nimeni nu poate înceta a fi ceea ce este!

Iosef Hechter, tu esti bolnav. Esti substantialmente bolnav pentru că nu poti decât să suferi si pentru că suferinta ta e înfundată. Toată lumea suferă, Iosef Hechter. Suferim si noi, crestinii. Dar pentru noi există o iesire, pentru că noi ne putem mântui. Stiu, tu nădăjduiesti; nădăjduiesti că va veni odată cel asteptat, Mesia pe cal alb, si atunci vei stăpâni pământul. Nădăjduiesti, Iosef Hechter. E singurul lucru ce-ti mai rămâne.

Eu însă nu pot face nimic pentru tine. Eu stiu că Mesia acela nu va veni. Mesia a venit, Iosef Hechter, si tu nu L-ai cunoscut. Atâta ti se cerea în schimbul tuturor bunătătilor pe care Dumnezeu le-a avut pentru tine: să veghezi. Iar tu nu ai vegheat. Sau nu ai văzut, pentru că orgoliul ti-a pus solzi pe ochi.

Iosef Hechter, tu nu simti că te cuprinde frigul si întunericul?

Nae Ionescu

Prefata la cartea ucenicului sau evreu Mihail Sebastian (Iosef Hechter) De doua mii de ani

Vezi si: Mircea Eliade – Iudaism si antisemitism – preliminarii la o discutie

* Numele de cod acordat de DSS lui Volodea Tismaneanu (Vladimir Tismineţki)

Print Friendly, PDF & Email
You can leave a response, or trackback from your own site.

8 Responses to “Nae Ionescu: De ce sufera Iuda, de doua mii de ani. “Cain”* Tismaneanu, tu nu simti că te cuprinde frigul si întunericul?”

  1. […] crede Sebastian. Este un destin, afirmã el. Vom vedea. Dar mai întâi sã vedem ce e cu prefata d-lui profesor Nae Ionescu, despre care – când nu s-a spus cã e o “absurditate”, pentru cã lucra cu […]

  2. […] Link: Nae Ionescu: De ce sufera Iuda, de doua mii de ani. “Cain”* Tismaneanu, tu nu simti că te cupri… […]

  3. […] Daca as fi scientolog, sa spunem, o alta secta plina de “intelectuali”, mi-as dori sa-l vad pe Plesu ca Guru, dansand nud in Golful Neamtului de la Costinesti, dar numai cu o partenera de plaja ca “tovarasa colonel” Zoe. Zoe Petre, cea cu care a aprobat si aplaudat bombardamentele asupra locuitorilor capitalei Serbiei, Belgrad: copii, batrani, intelectuali, oameni, intr-un cuvant. Am inteles ca domnul Plesu se oripileaza in fata violentei Miscarii Legionare, care, prin unii membri ai ei inzestrati cu o gaura in plus, vorba lui Tutea, cea de la pistol, gaureau responsabili guvernamentali, la randul lor criminali, ca Armand Calinescu, pentru a se preda apoi si a fi executati in piata publica. Reprobabil, nimic de zis. Dar oare nu se gandeste Andrei Plesu, apologetul crimei in masa, cum il vor privi ochii copiilor ucisi, ochii miilor de cadavre sarbesti facute de un atac blestemat, chiar si de Sfintele sarbatori de Pasti, in timp ce-l va cuprinde frigul si intunericul? […]

  4. […] Daca as fi scientolog, sa spunem, o alta secta plina de “intelectuali”, mi-as dori sa-l vad pe Plesu ca Guru, dansand nud in Golful Neamtului de la Costinesti, dar numai cu o partenera de plaja ca “tovarasa colonel” Zoe. Zoe Petre, cea cu care a aprobat si aplaudat bombardamentele asupra locuitorilor capitalei Serbiei, Belgrad: copii, batrani, intelectuali, oameni, intr-un cuvant. Am inteles ca domnul Plesu se oripileaza in fata violentei Miscarii Legionare, care, prin unii membri ai ei inzestrati cu o gaura in plus, vorba lui Tutea, cea de la pistol, gaureau responsabili guvernamentali, la randul lor criminali, ca Armand Calinescu, pentru a se preda apoi si a fi executati in piata publica. Reprobabil, nimic de zis. Dar oare nu se gandeste Andrei Plesu, apologetul crimei in masa, cum il vor privi ochii copiilor ucisi, ochii miilor de cadavre sarbesti facute de un atac blestemat, chiar si de Sfintele sarbatori de Pasti, in timp ce-l va cuprinde frigul si intunericul? […]

  5. […] Reprobabil, nimic de zis. Dar oare nu se gandeste Andrei Plesu, apologetul crimei in masa, cum il vor privi ochii copiilor ucisi, ochii miilor de cadavre sarbesti facute de un atac blestemat, chiar si de Sfintele sarbatori de Pasti, in timp ce-l va cuprinde frigul si intunericul? […]

  6. Evelina Munteanu says:

    Am dat peste pagina asta cautand o anume informatie despre Mihail Sebastian.
    Nu te-am cautat pe net, pare ca dedici o mare parte din timp activitatii de blogging, nu o sa o fac. Nu cred ca meriti nici macar aceste cuvinte.
    Dar sunt indignata. Ca oameni ca tine exista. Ca ei “au opinii” despre niste lucruri pe care nu le inteleg.
    Cum iti permiti sa judeci ceva despre viata unui om pe care nu il cunosti? Si sa il condamni la iadul cel mai adanc, numai intrucat, fiind (in cazul asta) evreu nu putea sa piara pur si simplu, spre bucuria ta si a bigotilor ca tine.
    Am facut un doctorat in Teologie (sic!), dar nu pot sa pricep in ruptul capului cum unii se aseaza in locul lui Dumnezeu Insusi, iau decizii si condamna. Fara respect pentru suferinta, fara mila pentru un seaman diferit – care a trait in alt context, a avut alte sanse, a luat alte cai. Fantastic!
    Blogul tau defies the purpose, prietene! Vad Arsenie Boca – un om remarcabil, dar el insusi extremist. Toleranta si iubirea si respectul iti sunt straine si, ca de asta am scris, TU esti NIMENI ca sa elucubrezi in cyberspace despre un om ca Iosef Hechter. Nae Ionescu – imbecil notoriu – mai are o scuza, era prins in zapaceala epocii. Tu nu.

  7. VR says:

    Multumesc pentru complimente! Stiti ce-a facut Nimeni cu ciclopul, nu?! 🙂

  8. Sandy Fruchter says:

    La ce bun?

    Orice comentariu critic va fi imediat disecat si contrazis.
    * In trecutul istoric = legionari; * In perioada 1950-2000 = comunisti;
    * Dupa 2000 = “democratzi”…. * In toate perioadele = antisemitzi…

Leave a Reply

Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova