Fiecare cu damblaua sau norocul lui… Unii au văzut aşa-zisa grevă generală din stradă. Cu soarele-n cap şi pulanul pe spinare. Alţii, de sub umbrare de fiţe, cu băutura abia strecurată printre cuburi de gheaţă şi farfuriuţa cu covrigei alături. Alţii, din spatele perdeluţelor semitransparente sau de la capătul sforilor folosite, ca în cazul păpuşilor de teatru, la manipulare pe verticală, pe orizontală, peste tot. Eu am văzut greva de pe alt continent, din altă ţară, tocmai din Damasc! Şi când spun de pe altă lume nu este o figură de stil, la capătul celor trei ore de zbor găsindu-mă nu numai pe alt continent, ci şi, cum aveam să constat de-a lungul celor şapte zile de vizită de-a lungul şi de-a latul Siriei, în altă lume.
Ziua grevei a început cu rugăciunea de dimineaţă. Şi cu pariul lui Ion Cristoiu. „Puneţi rămăşag că nu se întâmplă nimic, că va fi un mare fâssss, aaa, zici?” Nu am aflat care era miza pariului, dar nu acesta a fost motivul pentru care niciunul dintre noi nu a riscat o măslină, o porţie de iaurt sau un hummus. Pur şi simplu Internetul ne aducea ştirile din ţară cu iuţeala vântului sau a altui mogul de presă. Am aflat astfel că sindicaliştii nu s-au înghesuit să iasă în stradă. „Ce v-am zis eu, ce dracu’ e aia grevă de solidaritate? Mare bandit ăsta de la metrou, aaaa, zici?” Aflăm apoi că în timpul grevei funcţionarii de fapt lucrează pe şest, palmând într-un fel greva ca pe un chiştoc de ţigară fumată pe „neve” în toaleta liceului. „Nici grevele nu mai sunt ce au fost odată… aaaa, zici?” Şi cum veştile veneau una după alta, întocmai ca felurile de mâncare, că ăia n-au ieşit, că ăştia n-au plecat, ca ăilalţi n-au oprit nici măcar din solidaritate, am convenit cu toţii că bancul cu războiul care s-a mutat la sală din cauza lipsei de efective se potriveşte de minune cu greva generală care urma să paralizeze România timp de două zile. De atunci subiectul a dispărut din preocupările noastre, deşi câte o zvâcnire media mai ajungea din când în când la urechile, laptopurile şi telefoanele noastre.
În afară de lucrurile deosebit de interesante pe care le-am văzut şi pe unele chiar revăzut pe parcursul vizitei în Siria, s-a petrecut şi un fapt ciudat. Am reuşit să privim România cu perpetua ei frământare ca de pe altă planetă, neatinsă de tumultul şi bălăcăreala pe care o lăsaserăm acasă, la doar trei ore de zbor cu avionul.
Eu, Nichifor şi ceilalţi stăm pe coridor de vreo oră.
Cocoţaţi pe scuipătoarele din metal, ca pe nişte scaune de bar (toate băncile sînt ocupate, pînă şi pe lada de gunoi se află cineva: o fată tristă de la Matriţe), şi bălăngănind din picioare, facem mare haz de tot ce se întîmplă în jur.
Fumători înrăiţi, stacojii de încordare, umblă din om în om cerşind o ţigară. Cîte unul se face că vrea să-i dea: se caută prin buzunare, trage afară o legătură de chei, o piuneză, un bilet de tramvai perforat, o batistă în dungi şi le pune alături, tacticos, ca la o expoziţie a bunurilor de larg consum, se pipăie preocupat, se scormoneşte, se strofoacă, se saltă de pe bancă, de parcă o clipă i-ar fi trecut prin gînd că s-a aşezat pe pachetul cu ţigări, şi, dacă poate rămîne serios pînă la sfîrşit şi nu pufneşte în rîs, înecîndu-se, cu ochii cît cepele, sau dacă celălalt, prinzîndu-se că-i luat la mişto, nu pleacă înjurînd, mai găseşte putere pentru a face o mutră deznădăjduită: vai, ce tîmpit sunt, cum de nu mi-am dat seama, azi e una din zilele cînd îmi uit ţigările acasă!
Pe băncile arhipline, instalate pe coridor după îndelungi discuţii în şedinţe (mană cerească şi băncile astea, altfel ce dracu’ am mai discuta), cei de la Forjă, numai în maiouri, cu braţele înflorite de tatuaje (la ei lucrează Florin Stănoaie, primul pe întreprindere în materie de tatuaje, chiar şi unui subinginer i-a făcut unul: o grăsană veselă, răsfăţîndu-i-se pe tot pieptul), se joacă de-a-mpinsul jos. Clipind ştrengăreşte, unul dintre ei se năpusteşte cu fundul în tot rîndul. Rîndul se clatină primejdios. Rezultatul e previzibil. Insul din celălalt capăt, care visează cai verzi pe pereţi, scobindu-se în nas, se trezeşte aruncat pe podea. Toţi se prăpădesc de rîs. Trîntitul nu se supără. Făcînd mare haz, sare în sus şi, fără să se scuture de praf, dă şi el cu fundul în cei rămaşi pe bancă. Aceştia însă se ţin bine. Aşa că, de multe ori dacă ajunge să cadă ceva, apoi asta e mai degrabă banca decît cei care stau pe ea.
“…după ce s-a auzit troznitura feţei Alexandrei, a urmat o scenă pe care eu am scăpat-o: ortacii l-au întrebat pe şeful în cămaşă albă, dacă să ne arunce de pe balcon sau nu…”
Vineri seara, 10 ianuarie (1997), poetul Mihail I. Vlad din Târgovişte mi-a adus vestea arestării lui Miron Cozma…
Încă o dovadă, pentru mine, că şi pe lumea asta există un Dumnezeu!… Trebuie strânşi criminalii care umblă liberi pe străzi, în afară de unul, care nu umblă chiar pe străzi, dar se poate ajunge şi la acela… Ultima dată stătea la Cotroceni. […]
Cum nu-mi place să-mi facă nimeni viaţa, cu atât mai puţin îmi place să mi-o scrie alţii, şi de aceea, pentru ca cititorul român să fie mai bine informat, nu doar de comsoliştii revistei 22 care aud că au publicat un fel de Carte Albă a mineriadei, voi încerca şi eu să relatez exact ceea ce mi s-a întâmplat în 14 iunie 1990, în Bucureşti…
În noaptea de 13 iunie, însoţit de fiica mea adoptivă, Clara Aruştei, condusesem la Gara de Nord o nepoată din Bistriţa-Năsăud, Delia, şi la întoarcere am mers, pe jos, prin Piaţa Victoriei, ticsită de armată şi popor… Îngrijorat mai mult de soarta transmisiei fotbalistice de la televizor, decât de soarta Guvermului, am intrat în discuţie cu un ofiţer sobru al M.F.A. care privea totul cu un dispreţ de bronz pe figură… Mi-a spus că totul e sub control, dacă nu s-ar isteriza „ăla“: mi-a dat asigurări că şi transmisia fotbalistică se va relua…
M-am calmat, numai, pe la Piaţa Romană, mi-au ajuns la ureche nişte vorbe îngrijorătoare: oamenii povesteau despre linşaje, vendete desfăşurate, cu martori, pe străzi…
Click pe foto pentru a citi ultimul articol al lui Eminescu, din ziarul Timpul, aparut in ziua arestarii sale, ceea ce il face pe jurnalist sa fie si primul detinut politic roman
In dimineata zilei de 14 iunie, la ora 5.00, au ajuns in Bucuresti peste 10.000 de mineri, continuand sa soseasca alte si alte garnituri. In total la Bucuresti s-au adus aproape 20.000 de mineri, ca o demonstratie de forta fara precedent adresata bucurestenilor ce trebuiau cumintiti.
In jurul orei 5.30, in Piata Universitatii a navalit hoarda de mineri inarmati cu rangi si securi. Au patruns in cladirea Universitatii si in Institutul de Arhitectura. Cladirile au fost cercetate de la subsol pana in pod, in cautare de efecte legionare ocazie cu care au fost sparte biblioteci, laboratoare, aparatura, si o gramada de capete de studenti. Sediile ziarelor “Dreptatea”, “Romania libera” si ale partidelor istorice au fost devastate. In raidul lor asupra Capitalei, minerii au inhatat peste 1500 de bucuresteni. Majoritatea arestatilor au fost dusi la unitatea militara Magurele, unde au trait un adevarat infern.
Acest lung sir de violente s-a soldat cu peste 900 de raniti, dintre care 500 au avut nevoie de spitalizare. In ceea ce priveste numarul real al mortilor, acesta ramane necunoscut. Oficial, s-a avansat numarul de sapte morti, dintre care cinci decedati prin impuscare. Din investigatiile noastre, alte zeci de morti au fost facuti disparuti. O data cu ei, In Romania a fost ingropata si democratia. Iliescu si Roman si-au atins scopul.
Infernul s-a ridicat pe pamant
Despre morti
George Roncea: Despre mortii acelor zile negre s-a vorbit si s-a scris fara a se putea gasi probe directe. Exista marturii care confirma ipoteza unui numar mult mai mare de morti deca cei sase declarati oficial. Fratele meu a avut ocazia nefericita de a cunoaste un om, omorat in noaptea de 14 iunie, pe care l-am cautat impreuna luni de zile. Nu apare pe lista mortilor. Fratele meu l-a fotografiat, in timp ce-si dadea duhul. Filmele, ca si toate aparatele noastre au fost inhatate de politie si mineri.
Publicam mai jos o Nota speciala remisa de un observator neutru al evenimentelor, corespondent al unei tari straine. Mentionam ca relatarea acestuia se suprapune cu alte marturii din noaptea de 13-15 iunie 1990, fapte traite si de cativa membri ai Civic Media. Datele au fost oferite Parchetului in repetate randuri si se afla la Dosarul Mineriadei, nesolutionat de 20 ani.
“Doresc sa vorbesc pe scurt despre cateva detalii legate de evenimentele din noaptea de 13-14 iunie, tarziu in noapte; nu voi relata decat ceea ce am trait personal si in mod direct si nimic din ceea ce am auzit sau citit in anii ce-au urmat.
Despre evenimentele din timpul zilei – la care am participat – nu as avea nimic de zis fata de ceea ce se stie deja la ora actuala.
Noaptea, mult dincolo de ora 00.00. Piata Universitatii este aproape pustie; zgomotele vin dinspre DGP si Ministerul de Interne; se trage la diverse intervale de timp, rafale prelungi de cate 30 de cartuse. Pe Magheru din cand in cand se desfasoara niste miscari interesante de oameni – unii pleaca, altii vin; pe la ora 00.35 a.m. un grup organizat soseste imbarcat intr-un autobuz cu numarul de inmatriculare 31 B 2433.
Mai tarziu aveam sa aflu ca era un grup de “arme intrunite” aflat sub comanda directa a lui Gelu Voican Voiculescu, cu barba rasa. Grupul se indreapta spre Piata Universitatii facand schimb cu aceia care veneau de acolo – acestia toti aveau un fel de fulare/esarfe albe sau deschise la culoare. In Piata, dinspre Casa Armatei se apropie incet un sir de TAB-uri pe langa care se afla militari; din cand in cand, din spatele TAB-urilor cineva trage cu pistolul-mitraliera; probabil ca trage razant pe deasupra capetelor noastre ca altminteri ne-ar macelari,- de altfel, grupul din camionul mentionat s-a dus in primele randuri ale manifestatiei,reprezentand cei mai energici dintre “manifestanti”,- doar nu era sa-i impuste tocmai pe acestia…!?
Si cu toate astea, aparent inexplicabil si cu o precizie matematica aproape, la fiecare rafala de mitraliera cad cate patru-cinci persoane, lovite “chirurgical” de cate un glonte in cap sau in gat. Un ARO de culoare albastru metalizat apare de fiecare data si ridica cadavrele pe care le duce undeva in apropiere, caci se intoarce foarte repede (mai tarziu aveam sa aflu ca peste 1200 de cadre MI, in dimineata zilei de 13 iunie 1990 parasisera brusc Piata Universitatii – care in acel moment nici nu era supusa vreunui “atac” serios din partea manifestantilor – stand ascunse in cadrul constructiei subterane/parcari aflate pe sub Piata si ale carei porti de acces sunt prin spatele Teatrului National) – este posibil ca niciunul din cadavre sa nu fi ajuns la Coltea ci pe undeva prin spatele Teatrului National…
Imi pare rau ca nu mai tin minte numarul de inmatriculare al acestui ARO albastru,- cred ca nici nu avea numar dar nu-mi amintesc bine acest amanunt… In doar cateva minute au fost impuscate 12 persoane sub ochii mei; am participat direct la cararea cadavrelor si incarcarea lor in masina mentionata (ca si mine de altfel – nota mea, VR). Mentionez ca printre aceste cadavre se afla si acela al unui copil de vreo 10-11 ani cred, – care a fost impuscat in cap; in acel moment se afla pe mijlocul strazii, cam in dreptul Casei Sutu, mult dincolo de rondul de flori. L-am apucat de piciorul drept in timp ce alti trei sau patru oameni l-au apucat de celalalt picior si de subrate. Unul dintre acestia a verificat starea baiatului si a confirmat ca este mort. Am auzit in anii urmatori despre mama unui baiat cam de varsta aceluia ca s-ar fi adresat MI pentru lamuriri privind acest disparut iar reprezentantii MI au sustinut ca “este fugit in strainatate”… Ei bine, nu era fugit nicaieri; a fost impuscat in cap in noaptea de 13 spre 14 iunie in vreme ce statea la distanta mare de locul confruntarilor, privind numai la evenimentele care se desfasurau la 5-6 sute de metri de el; glontele tras din relativa apropiere i-a perforat cutia craniana de la un capat la celalalt ucigandu-l instantaneu. Cel care a tras se afla in foisorul cladirii aflate vis-a-vis de Libraria Eminescu; era un lunetist inarmat cu o PSL de 7,62 mm, care pe fondul zgomotului facut de catre cel care tragea razant cu mitraliera, isi alegea victimele si le impusca precis in cap sau in gat (certific personal; am indicat si Parchetului exact de unde se tragea si unde s-a infipt un glont, chiar deasupra capului meu, intr-unul dintre stalpii de marmura ai fostului magazin Romarta, actualmente o banca; urma exista si astazi –nota mea, VR). Am vazut doar un singur caz de persoana care a fost impuscata in picior, dar aceasta s-a datorat faptului ca glontele din cel impuscat in gat a iesit din acesta ricosand in piciorul unei persoane aflate in apropiere.
Pana la orele 3,30 – 4,00 a.m. in zona Pietei Universitatii s-a tras intermitent, in perioada de tragere, lunetistii facand noi si noi victime. Personal,am numarat in total vreo 53 dar nu pot fi sigur, ma bizui pe Dvs.ca veti reusi cu timpul sa strangeti date mult mai certe si mai precise…
Catre ora 02,00 a.m., in Piata am lasat un om care sa tina situatia sub observatie si m-am deplasat catre TVR,- aici fusese stins curentul electric in intregul cartier si in intunericul adanc se tragea in oamenii aflati in apropierea televiziunii; cadavrele erau imediat ridicate de militari – era vorba de niste militari cu varste de 35-40 de ani… Mentionez ca in zona TVR s-au realizat niste omoruri oribile, multe dintre acestea fiind savarsite cu baioneta de la arma nu prin impuscare. Am luat legatura cu oamenii care asistasera la evenimentele ce au precedat sosirea mea in zona TVR (pe la 02.15 a.m.) si am aflat amanunte infioratoare… Catre ora 03.00 am luat legatura cu un observator venit din zona Piata Victoriei,- acesta mi-a relatat ca, la un moment dat se incercase o manifestatie in fata sediului Guvernului dar din sediul acestuia s-a tras in plin in grupul mic de manifestanti care avusese aceasta initiativa, fiind ucise cinci persoane – cadavrele acestora au fost imediat ridicate de catre un ARO al Politiei.
Vazand ca la TVR nenorocirea s-a terminat si deja militarii strangeau cadavrele si spalau zona de sange, am luat decizia de a ne intoarce in Piata Universitatii; am fost avertizati pe drum ca nu mai putem intra in Piata ci trebuie sa mergem mai departe pe Bd. Republicii, dincolo de Piata Rosetti.
Cand am ajuns acolo am constatat ca manifestantii erau putini si imprastiati pe o arie mare, grupurile de “manifestanti agresivi” se retrasesera in autobuzele cu care fusesera aduse iar din partea militarilor domnea o liniste ciudata; brusc,masinile blindate si militarii s-au retras ordonat si in liniste lasand liber intreg centrul Bucurestiului si deci m-am putut intoarce rapid in Piata Universitatii sa arunc o privire: pustiu,cioburi peste tot, epave de masini arse, nici urma de vreun militar.
Am fost atunci anuntati sa parasim imediat centrul Bucurestiului deoarece se apropie un grav pericol; nu am stiut despre ce este vorba dar ne-am conformat si am plecat imediat din centru; sa fi fost cam ora 04.15 – 04.20 a.m. Asa cum am fost sfatuit, am stat departe de centrul orasului in zilele urmatoare; nu stiu nimic din ceea ce s-a petrecut in acele zile, decat din presa de mai tarziu si din povestirile altora. Personal n-am vazut nici macar un singur miner. Si nu regret asta…
Vezi si: O analiză a evenimentele din 13-15 iunie 1990
În legătură cu evenimentele din 13-15 iunie 1990 :
1.- Generalităţi – poziţia autorităţilor faţă de mişcarea de protest din Piaţa Universităţii ; dispozitivul de urmărire permanentă a evenimentelor; situaţia din preajma datei de 13 iunie 1990.
2.- Pregătiri şi măsuri prealabile luate în preajma datei de 13 iunie 1990.
3. – Comportamentul autorităţilor în data de 13 iunie 1990,de la 04.00 a.m. şi până la ora 00.00
4.- Deplasarea de trupe şi tehnică de luptă realizată de către autorităţi în data de 13 iunie 1990.
5.- Despre grupurile de manifestanţi agresivi şi despre modul în care a fost pornită violenţa.
6.- Despre fondul general pe care s-au manifestat acţiunile violente.
7.- Despre victime ; categoria din care acestea au făcut parte,modul în care au ajuns în această postură ; modul în care s-a acţionat în legătură cu acestea – cine le-a preluat,unde au fost duse şi unde au ajuns în cele din urmă.
8.- Despre formaţiunile de luptă care au acţionat în acele ore ;modul de organizare a dispoziti-vului de luptă,modul de acţiune şi preocedeele utilizate imediat după încheierea acţiunilor de luptă.
9.- Despre poziţia oficială a autorităţilor în acele momente ; modul în care au participat auto-rităţile la actele violente desfăşurate în zilele următoare(14 şi 15 iunie).
Am citit cu interes editorialul scris de Cristian Tudor Popescu (CTP) in Gandul de azi despre Fenomenul Piata Universitatii. Concluzia mea este simpla: si dupa 20 de ani, reprezentantii partii reactionare din societatea romaneasca incearca sa rescrie istoria.
Iata, de exemplu, titlul dat de CTP randurilor pe care a tinut sa le scrie: “Piaţa Universităţii – un reflex al Cenaclului Flacăra”. Si daca eu, de exemplu, as spune despre CTP, cu la fel de multa indreptatire, ca este un reflex al gandirii romulane in societatea romaneasca, m-ar putea contrazice oare cineva? Mai nimeni.
In cursul editorialului, CTP tine sa se disculpe:
În finalul textului de faţă republic “Spirala violenţei”, unicul articol scris de mine în perioada mineriadei, apărut pe 17 iunie 1990 (în zilele precedente, ruşinoase pentru Adevărul, refuzasem să apar cu vreun rând în ziar); o fac nu pentru cretineţii care vor continua să mă insulte împotriva oricărei evidenţe, ci pentru cititorii de bună credinţă care vor fi ajuns să fie influenţaţi de această manipulare josnică.
Daca dl. CT Popescu tine ca, in urma scrierii de catre mine a acestor randuri, sa ma puna si pe mine in categoria “cretineţilor” la care se refera, nu ma deranjeaza. Inseamna ca sunt un tip absolut ok, cu o gandire sanatoasa.
Remarc insa cum CTP simte nevoia sa nege ca a scris vreun rand in timpul Mineriadei. Nici nu a fost vreodata acuzat ca ar fi scris in timpul Mineriadei din 13 – 15 iunie, ci in timpul Pietei Universitatii. Si mult.
Multe lucruri care nu-i fac cinste. Chiar daca am presupune ca nu a scris nici un rand, daca avea coloana vertebrala trebuia sa isi dea demisia de la “Adevarul”, pentru mizeriile pe care le scriau pe atunci colegii domniei-sale.
Despre ce s-a petrecut acolo în lunile aprilie-mai 1990 s-a ajuns să se facă vorbire ca despre un soi de Termopile, unde o mână de “golani” ar fi înfruntat hoardele lui Iliescu. Ceea ce este un fals istoric.
În luna şi mai bine până la alegerile din 20 mai în care s-au desfăşurat seratele cu muzică folk în Piaţă, nici picior de autoritate nu a intervenit în vreun fel, nici un “golan” nu a fost nici măcar întrebat cu ce drept blochează carosabilul zile în şir.
S-a cântat, s-a dansat în voie, s-au aprins brichete, s-au scuturat legături de chei…
O “Editie speciala” a TVR, in care urma sa se discute despre evenimentele din 13 – 15 iunie 1990, in format “fata in fata”, fostii studenti si fosta putere, a adus in platou doar autorii diversiunilor si manipularilor din acele zile, de la propagandistul FSN si apologet al violentei minerilor in ziarul Adevarul, scremutul “procuror al natiunii” Cristian Tudor Popescu, la presedintele TVR de atunci, cunoscutul idolatru al lui Iliescu-KGB Razvan Theodorescu, si responsabilul numarul doi de crimele fortelor de ordine si ale minerilor, fostul prim-ministru Petre Roman, cu totii inculpati in Dosarul Mineriadei. De partea cealalta, a victimelor mineriadei, cel mai probabil la presiunile “mogulului PSD” Sasha Sassu si ale celor trei figuri numite, invitatul special George Roncea, organizator al manifestatie maraton din Piata Universitatii, agresat, arestat si incarcerat ilegal de fortele mineresti si de securitate ale Guvernului FSN Iliescu-Roman, a fost rugat de realizatorul emisiunii, Mihai Voicu, sa nu mai participe. In locul lui a fost adus Emil Constantinescu, cel care, timp de patru ani cat a fost presedinte, nu a facut nimic pentru pedepsirea vinovatilor in Dosarul 13-15 iunie. O aparitie jalnica, chiar penibila, daca mai notam si ca l-am prins cu ciocul vopsit, parca pentru a completa costumul fistichiu al insuratelului de manelista Petre Roman.
Este mai mult decat jenant ca, la 20 de ani de cand, chiar in Piata Universitatii, s-a militat pentru o Televiziune libera si independenta, un realizator profesionist sa fie silit sa elimine in ultimul moment un invitat, martor principal al macelului mineresc, in favoarea raspandirii in masa a acelorasi minciuni si intoxicari spuse timp de 20 de ani, pe banda, chiar de catre cei responsabili in mare parte de inscenarea “loviturii de stat” din 13 iunie si a violentelor si crimelor care au urmat in zilele de 14 si 15 iunie 1990. Nici macar o interventie nu a fost in contradictoriu, pentru a se afla macar o farama de adevar, pe tot parcursul emisiunii. De ce nu au fost invitati si Viorel Ene, presedintele Asociatiei Victimelor Mineriadelor, inginerul Ioan Manucu, cel care a intrerupt trenurile cu mineri la Craiova, Dumitru Iuga, liderul sindicatului TVRL, si altii si altii??? Lipsa de echidistanta a emisiunii – in care “ei” se sustineau intre “ei” – a fost frapanta. Iar Marian Voicu a ajuns sa intretina (pentru ce?), intr-o discutie anosta si chinuita, niste personaje, care, intr-un adevarat stat de drept, ar fi trebuit pana acum sa raspunda in fata legii pentru actelor lor. De la adevar pana la minciuna e un lat de palma. TVR nu a reusit sa-l treaca, nici dupa 20 de ani. Pacat de meserie, pacat de terfelirea in noroi a adevarului, inca imbibat de sange nestins.
June 15th, 2010 
VR 
Fiecare cu damblaua sau norocul lui… Unii au văzut aşa-zisa grevă generală din stradă. Cu soarele-n cap şi pulanul pe spinare. Alţii, de sub umbrare de fiţe, cu băutura abia strecurată printre cuburi de gheaţă şi farfuriuţa cu covrigei alături. Alţii, din spatele perdeluţelor semitransparente sau de la capătul sforilor folosite, ca în cazul păpuşilor de teatru, la manipulare pe verticală, pe orizontală, peste tot. Eu am văzut greva de pe alt continent, din altă ţară, tocmai din Damasc! Şi când spun de pe altă lume nu este o figură de stil, la capătul celor trei ore de zbor găsindu-mă nu numai pe alt continent, ci şi, cum aveam să constat de-a lungul celor şapte zile de vizită de-a lungul şi de-a latul Siriei, în altă lume.
Posted in 
Tags: 
