In sfarsit, primul articol serios din toata seria despre “secretele mineriadei” publicata de Adevarul cu scopul de a rescrie istoria. Dezvalurile domnului profesor Nae Constantinescu, cu care am colaborat in anul 1990, confirma propriile noastre marturii de aici: DOSARUL 13-15 IUNIE 1990
Profesor doctor Nicolae (Nae) Constantinescu, fost chirurg al Spitalului Colţea din Bucureşti, a cunoscut cel mai urât profil al „emanaţilor” Revoluţiei. (…)„Mi-a ajutat Dumnezeu să fiu medic de gardă şi în 21-22 decembrie 1989, şi în 13-14 iunie 1990″, acceptă acum Nae Constantinescu.
„A venit un om cu ochiul curgându-i pe obraz”
„Eu – de gardă în ziua de 13 iunie 1990″, începe Nae Constantinescu să povestească despre cum a trăit cele trei zile care au omorât „fenomenul Piaţa Universităţii”. „Am văzut cum s-a dat foc maşinilor în faţa fântânii de la Arhitectură, am văzut şi când au venit cei care strigau «IMGB face or-di-ne!». Deci asta am văzut, de sus, cu ochii mei. M-am dus să mă odihnesc în camera de gardă. La două noaptea aud o trosnitură de mi-a plesnit capul. În liniştea aia a nopţii, o rafală de mitraliere are o reverberaţie ieşită din comun. Mai ales că noi eram cu nervii întinşi. Am sărit în picioare, n-au trecut 7-8 minute şi au venit nişte doctori de la „Medecins Sans Frontieres” şi mi-au adus doi oameni împuşcaţi în picioare”.
Victimele veneau de la „Romarta Copiilor”, în faţa Cercului Militar din Bucureşti. „Au venit nişte trupeţi dinspre Poliţie, pe Calea Victoriei, şi au măturat tot! Demenţă!”, spune profesorul. „Cu gloanţe adevărate au tras. Era o unitate care a venit de la Buzău, pe 13 noaptea. Erau doi băieţi, un inginer şi un student în anul V la TCM. Au tras în ei fără avertismente. Au tras în oameni, ce să mai!”. În ziua următoare, aceeaşi maşină de la „Medecins Sans Frontieres” a mai adus un individ împuşcat în cap. Profesorului nici acum nu-i vine să creadă că a văzut acea imagine, „un om cu creierul afară”.
După ce i-a operat pe cei doi răniţi la „Romarta Copiilor”, tocmai când credea că a scăpat, la ora cinci dimineaţa, s-a uitat pe terasa de la Colţea: „Am crezut că visez. În semiobscurul nopţii erau zeci de luminiţe care mergeau. După aia, pe măsură ce se mai lumina, vedeam că erau mineri cu lămpaşele aprinse.”
Azi mi-am pierdut 10 minute din viata ca sa citesc (de doua ori) un articol de “dezvaluiri-bomba” despre “secretele mineriadei”, aparut in Evenimentul Zilei si anuntat cu pompa si tam-tam (mai lipseau vuvuzelele, ca tot sunt la moda). “Numărul doi din structura UM 0215 în iunie 1990 deschide cutia secretelor de stat: ofiţerii-golani şi încleştarea stelară a serviciilor de siguranţă”, era subtitrat materialul. In primul moment am crezut ca “bubulii” au pierdut presa din mana si Pavel Corut a revenit la dragostea lui de-a doua – dezinformarea romantata – dar, pana la urma, dupa ce l-am parcurs infrigurat, am avut o revelatie: autorul care semneaza cu doua pseudonime – Liviana Rotaru si Vlad Stoicescu – nu poate fi decat marele scriitor in viata Grigore Cartianu, revenit sub acoperire la Evenimentul Zilei. Numai el, cu talentul lui de geniu, putea sa titreze drept “dezvaluiri in exclusivitate” tot felul de sifonari spuse de 20 de ani incoace (timp in care n-a avut timp sa mai si citeasca pentru ca el scria, scria, scria, nu-i asa?) piparate cu o suma de imbecilitati golite de orice informatie si substanta, debitate de niste securisti refuzati si avizate – culmea! – de un agent GRU documentat si guraliv si azi, Cico Dumitrescu, amiralul de Dambovita al lui Iliescu. “Ma, oi fi eu prost”, mi-am spus – ceea ce nu contest nicicand -, dupa prima citire. Dar presa de azi este pentru prosti, nu-i asa? “Hai sa vad, poate mi-a scapat mie vreo bomba care fasaie printre randuri”. Intr-adevar, de fasait, fasie ceva: o fila “din cutia secretelor de stat”, scoasa dintr-un dosar public de la tribunal, un oftat misterios despre rolul armatei si disparitia lui Stanculescu, surpriza aparitiei minerilor (va dati seama, nici bietii securisti resapati nu stiau de venirea minerilor!), si alte minciuni intinse bine pe tava si inghitite pe nerasuflate de cartienii EvZ. Nu va dau link la articol, pentru ca n-are rost sa va pierdeti si dvs timpul. Hai, sa va dau totusi: cititi aici. Am gresit? V-am zis ca sunt cam prost. Incercati aici: “Exclusiv“.
Astept cu interes momentul cand securistii chiar vor spune adevarul despre 13-15 iunie, conform juramantului fata de tara. Si despre rolul trupelor speciale ale GRU si despre coordonarea agentilor KGB din structurile nou infiintate si despre interventiile celorlalte servicii dar si despre tentativele de asasinat in masa gandite in Cabinetul Petre Roman si despre zecile de crime executate in acele zile si apoi, despre ascunderea crimelor facute, multe, cu complicitatea lor, a “surselor” “stelare” ale Evenimentului Zilei.
Pana atunci, sa constatam cu regret ca presa a intrat in “era imbecililor”. Chiar, cand ati mai citit ceva interesant in presa?
PS: De ce nu ne spune mai bine marele adjunct “Avocat Vergil Andronache” ce misiuni avea in Piata “Asociatia Alianta Poporului” si “liderul” ei, propasit acum, cu acelasi sprijin “exclusiv”, la varful Asociatiei 0215 Decembrie?!
Piaţa Universităţii continuă să fie pentru mulţi oameni un motiv de îngrijorare, datorită apariţiei actelor de violenţă din partea unora dintre manifestanţi. Că există subterane politice, că undeva un creier diabolic elaborează o tactică a demonstraţiei, că sunt în Piaţă oameni de bună credinţă, care continuă să aibă impresia că ceea ce fac ei acolo este rodul unei spontanietăţi revoluţionare, astea sunt lucruri pe care deja le ştim cu toţii. Personal, însă, nu înţeleg de ce lupta pentru putere trebuie să îmbrace asemenea forme şi nu poate fi dusă, oricât ar fi ea de agresivă verbal, doar în planul confruntărilor politice.
Cât despre Piaţa Universităţii, poliţia declară că nu intervine fiindcă îi este teamă.
Da, avem o poliţie care stă şi se uită neputincioasă atunci când este bătută, huiduită şi împroşcată cu noroi. Totuşi, pe ici, pe colo, atunci când mitingiştii săvârşesc infracţiuni de genul furturi de buzunare sau de maşini, poliţia intervine, evitând însă un impact cu demonstranţii.
Am văzut la poliţie pe unul dintre manifestanţi, reţinut pentru furt de maşini şi ceea ce m-a pus pe gânduri a fost nu situaţia jalnică în care acel om, de altfel fără antecedente a ajuns, ci trauma psihică suferită de un individ de a cărui slăbiciune de caracter s-a profitat la maximum. Chiar şi poliţiştii au fost confruntaţi cu o situaţie fără precedent, cu un om care plângea, rugând să n u fie pus în libertate pentru că îi este teamă să nu păţească ceva. am aflat de la organele de poliţie şi am văzut apoi cu ochii mei că individul, numit I.G., a fost adus la circa de poliţie într-o stare de mizerie de nedescris, având pe corp eczeme datorate lipsei de igienă personală. Un om ajuns infractor, într-o conjunctură nefericită şi care îşi va plăti scump momentul de rătăcire. Iată câteva din lucrurile declarate de I.G., consemnate în dosarele poliţiei.
În ziua de 20 aprilie, la întreprinderea unde acesta lucra s-a prezentat un individ mărunţel şi cu mustaţă, pe nume Marian, din partea Asociaţiei 16-21 decembrie, ca să ia câţiva oameni să meargă la demonstraţie, precizând că se va face grevă în Piaţa Universităţii. I.G., împreună cu alţi trei colegi de serviciu, a acceptat această propunere.
A doua zi, celor racolaţi li s-a făcut un instructaj, au fost puşi să semneze adeziuni pentru intrarea în asociaţie, adeziuni pentru punctul 8 al Proclamaţiei şi abrogarea Decretului 473. Totodată , li s-a promis o sumă de 2.500lei dacă vor sta o lună în Piaţă şi li s-au dat identităţi, date de starea civilă, adrese false. I.G. a primit numele de Braham Florin, născut în 15.09.1965, părinţii Tiberiu şi Somna, domiciliul în Techirghiol, str. Valentin Iuliu Camacea 30 (după ce I.G. a fost prins de organele de poliţie timp de trei zile a susţinut sus şi tare că acestea sunt datele sale reale, abia ulterior a recunoscut adevărata sa identitate). Instructajul a fost făcut de un cetăţean cunoscut în Piaţă sub numele de Dincă Gheorghe (George). În data de 22 a avut loc o demonstraţie, condusă de Dincă, la care a participat şi un preot, Grecu Sorin, ce făcea slujbe la oprirea coloanei de demonstranţi în faţa locurilor unde au căzut eroii Revoluţiei. La Televiziune, când au ajuns, o parte din demonstranţi au spus să intre să ocupe un post de televiziune, lucru care din fericire nu s-a întâmplat. În data de 28 aprilie, s-a trecut la organizarea patrulelor de noapte, înarmate cu bâte. I.G. era şef de patrulă pe porţiunea dintre ceasul Universităţii şi Dunărea, în timp ce simetric, pe partea Teatrului Naţional există o alta, condusă de Adrian Nemţiu. Acestea aveau ca sarcină să alunge persoanele în stare de ebrietate, organele de poliţie şi persoanele de „rea-credinţă”.
În data de 30 mai, deci o lună mai târziu, în cortul Asociaţiei au fost chemate câteva persoane, printre care I.G. şi s-a discutat prima oară despre „necesitatea” de a se face rost de o maşină. A doua seară pe 31 mai, împreună cu Vrânceanu Telu, Zaharia Valentin şi Dincă Gheorghe, I.G. a plecat spre restaurantul Budapesta, unde au fost încercate 4 maşini. Trei aveau sistem de alarmă, iar a patra, deşi nu avea o asemenea protecţie, nu a putut fi deschisă . A urmat traseul Poşta Vitan, Policlinica Vitan, iar de la intersecţia Baba Novac a fost luată o Dacie neagră cu care I.G. a fost adus şi lăsat în Piaţă, pe la ora 2, în timp ce ceilalţi au plecat şi s-au reîntors dimineaţa în jurul orei 6. A doua seară, istoria s-a repetat, de data aceasta locul spargerii a fost zona Schitu Măgureanu, iar obiectul o Dacie roşie. Pe data de 2 iunie, în jurul prânzului, infractorul a fost ridicat de organele de poliţie, la sesizarea unui cetăţean, căruia i s-a părut suspectă prezenţa lui I.G. lângă această a doua maşină, 18- B-313.
Pe tot timpul cât s-a aflat în Piaţă, I.G. a dormit în corturi şi a mâncat, după declaraţiile sale, la cantina PNŢ-cd, pe baza unor bonuri, distribuite zilnic, în valoare de 40,35, 12, 25 lei. Grupurile de cinci care mergeau la masă erau permanent însoţite de două persoane. În ceea ce priveşte igiena corporală, ca loc de baie era folosit havuzul de la Arhitectură, iar pentru necesităţi chiar şi boscheţii din faţa Inter-ului.
Cam asta ar fi, pe scurt, declaraţia lui I.G. existentă în dosarele poliţiei la ora actuală. Cât este ea de adevărată, va fi constatat de organele în drept. Nu ştim care va fi gradul de vinovăţie stabilit de instanţă şi care va fi soarta acestui nenorocit, dar un lucru e cert: am văzut un om plângând în timp ce ruga organele de poliţie să nu fie pus în libertate, fiindcă pentru el libertatea poate însemna chiar moartea.
E greu de crezut asemenea poveste şi sper, din tot sufletul, că tot ce am auzit să fie doar o ficţiune închipuită de o minte bolnavă. ( 🙂 – nota mea)
Corina Drăgotescu
Adevărul / 13.06.1990, pag. 1
Îndemn venit din cavernă
Joi, 14 iunie, ora 10.05. Pe scara din stânga platoului din incinta Poliţiei municipiului Bucureşti sunt masaţi cei pe care minerii îi aduc în stradă. Sunt purtaţi în goană printre maşinile calcinate. Unora sângele de pe faţă li se adună în barbă. Până s-au dat prinşi s-au bătut cu furie. Antonie Dumitru (născut 25 iulie 1958), prezentator de spectacole la Hotel „Bucureşti”, este unul dintre ei, i s-a smuls cuţitul din mână cu foarte mare greutate. El contestă. O dată arestat, a devenit mieluşel. Ca şi Vlăducu Radu (20 ani, tehnician la IOR). Arată rău de tot. Abia poate vorbi. A intrat ieri în clădirea Poliţiei,
înăuntru s-a îmbrăcat în uniformă de colonel, a pus şi foc şi – o dată ieşit afară – l-au hăcuit ai lui, „demonstranţii paşnici”, pe motiv că ar fi… poliţist. Acum e arestat. Ca şi profesoara de engleză Popinceanu Maria, „culeasă” din Piaţa Universităţii. E drogată.Ţipă isteric: „Arestaţi o femeie nevinovată cu copil mic acasă?” Ştef Maria depune mărturie de trecător: „A sărit la mine cu unghiile. M-a tras şi de păr. Răcnea ca şi acum: „Vedeţi unde am ajuns dacă nu l-aţi votat pe Raţiu?”
“…după ce s-a auzit troznitura feţei Alexandrei, a urmat o scenă pe care eu am scăpat-o: ortacii l-au întrebat pe şeful în cămaşă albă, dacă să ne arunce de pe balcon sau nu…”
Vineri seara, 10 ianuarie (1997), poetul Mihail I. Vlad din Târgovişte mi-a adus vestea arestării lui Miron Cozma…
Încă o dovadă, pentru mine, că şi pe lumea asta există un Dumnezeu!… Trebuie strânşi criminalii care umblă liberi pe străzi, în afară de unul, care nu umblă chiar pe străzi, dar se poate ajunge şi la acela… Ultima dată stătea la Cotroceni. […]
Cum nu-mi place să-mi facă nimeni viaţa, cu atât mai puţin îmi place să mi-o scrie alţii, şi de aceea, pentru ca cititorul român să fie mai bine informat, nu doar de comsoliştii revistei 22 care aud că au publicat un fel de Carte Albă a mineriadei, voi încerca şi eu să relatez exact ceea ce mi s-a întâmplat în 14 iunie 1990, în Bucureşti…
În noaptea de 13 iunie, însoţit de fiica mea adoptivă, Clara Aruştei, condusesem la Gara de Nord o nepoată din Bistriţa-Năsăud, Delia, şi la întoarcere am mers, pe jos, prin Piaţa Victoriei, ticsită de armată şi popor… Îngrijorat mai mult de soarta transmisiei fotbalistice de la televizor, decât de soarta Guvermului, am intrat în discuţie cu un ofiţer sobru al M.F.A. care privea totul cu un dispreţ de bronz pe figură… Mi-a spus că totul e sub control, dacă nu s-ar isteriza „ăla“: mi-a dat asigurări că şi transmisia fotbalistică se va relua…
M-am calmat, numai, pe la Piaţa Romană, mi-au ajuns la ureche nişte vorbe îngrijorătoare: oamenii povesteau despre linşaje, vendete desfăşurate, cu martori, pe străzi…
In dimineata zilei de 14 iunie, la ora 5.00, au ajuns in Bucuresti peste 10.000 de mineri, continuand sa soseasca alte si alte garnituri. In total la Bucuresti s-au adus aproape 20.000 de mineri, ca o demonstratie de forta fara precedent adresata bucurestenilor ce trebuiau cumintiti.
In jurul orei 5.30, in Piata Universitatii a navalit hoarda de mineri inarmati cu rangi si securi. Au patruns in cladirea Universitatii si in Institutul de Arhitectura. Cladirile au fost cercetate de la subsol pana in pod, in cautare de efecte legionare ocazie cu care au fost sparte biblioteci, laboratoare, aparatura, si o gramada de capete de studenti. Sediile ziarelor “Dreptatea”, “Romania libera” si ale partidelor istorice au fost devastate. In raidul lor asupra Capitalei, minerii au inhatat peste 1500 de bucuresteni. Majoritatea arestatilor au fost dusi la unitatea militara Magurele, unde au trait un adevarat infern.
Acest lung sir de violente s-a soldat cu peste 900 de raniti, dintre care 500 au avut nevoie de spitalizare. In ceea ce priveste numarul real al mortilor, acesta ramane necunoscut. Oficial, s-a avansat numarul de sapte morti, dintre care cinci decedati prin impuscare. Din investigatiile noastre, alte zeci de morti au fost facuti disparuti. O data cu ei, In Romania a fost ingropata si democratia. Iliescu si Roman si-au atins scopul.
Infernul s-a ridicat pe pamant
Despre morti
George Roncea: Despre mortii acelor zile negre s-a vorbit si s-a scris fara a se putea gasi probe directe. Exista marturii care confirma ipoteza unui numar mult mai mare de morti deca cei sase declarati oficial. Fratele meu a avut ocazia nefericita de a cunoaste un om, omorat in noaptea de 14 iunie, pe care l-am cautat impreuna luni de zile. Nu apare pe lista mortilor. Fratele meu l-a fotografiat, in timp ce-si dadea duhul. Filmele, ca si toate aparatele noastre au fost inhatate de politie si mineri.
Publicam mai jos o Nota speciala remisa de un observator neutru al evenimentelor, corespondent al unei tari straine. Mentionam ca relatarea acestuia se suprapune cu alte marturii din noaptea de 13-15 iunie 1990, fapte traite si de cativa membri ai Civic Media. Datele au fost oferite Parchetului in repetate randuri si se afla la Dosarul Mineriadei, nesolutionat de 20 ani.
“Doresc sa vorbesc pe scurt despre cateva detalii legate de evenimentele din noaptea de 13-14 iunie, tarziu in noapte; nu voi relata decat ceea ce am trait personal si in mod direct si nimic din ceea ce am auzit sau citit in anii ce-au urmat.
Despre evenimentele din timpul zilei – la care am participat – nu as avea nimic de zis fata de ceea ce se stie deja la ora actuala.
Noaptea, mult dincolo de ora 00.00. Piata Universitatii este aproape pustie; zgomotele vin dinspre DGP si Ministerul de Interne; se trage la diverse intervale de timp, rafale prelungi de cate 30 de cartuse. Pe Magheru din cand in cand se desfasoara niste miscari interesante de oameni – unii pleaca, altii vin; pe la ora 00.35 a.m. un grup organizat soseste imbarcat intr-un autobuz cu numarul de inmatriculare 31 B 2433.
Mai tarziu aveam sa aflu ca era un grup de “arme intrunite” aflat sub comanda directa a lui Gelu Voican Voiculescu, cu barba rasa. Grupul se indreapta spre Piata Universitatii facand schimb cu aceia care veneau de acolo – acestia toti aveau un fel de fulare/esarfe albe sau deschise la culoare. In Piata, dinspre Casa Armatei se apropie incet un sir de TAB-uri pe langa care se afla militari; din cand in cand, din spatele TAB-urilor cineva trage cu pistolul-mitraliera; probabil ca trage razant pe deasupra capetelor noastre ca altminteri ne-ar macelari,- de altfel, grupul din camionul mentionat s-a dus in primele randuri ale manifestatiei,reprezentand cei mai energici dintre “manifestanti”,- doar nu era sa-i impuste tocmai pe acestia…!?
Si cu toate astea, aparent inexplicabil si cu o precizie matematica aproape, la fiecare rafala de mitraliera cad cate patru-cinci persoane, lovite “chirurgical” de cate un glonte in cap sau in gat. Un ARO de culoare albastru metalizat apare de fiecare data si ridica cadavrele pe care le duce undeva in apropiere, caci se intoarce foarte repede (mai tarziu aveam sa aflu ca peste 1200 de cadre MI, in dimineata zilei de 13 iunie 1990 parasisera brusc Piata Universitatii – care in acel moment nici nu era supusa vreunui “atac” serios din partea manifestantilor – stand ascunse in cadrul constructiei subterane/parcari aflate pe sub Piata si ale carei porti de acces sunt prin spatele Teatrului National) – este posibil ca niciunul din cadavre sa nu fi ajuns la Coltea ci pe undeva prin spatele Teatrului National…
Imi pare rau ca nu mai tin minte numarul de inmatriculare al acestui ARO albastru,- cred ca nici nu avea numar dar nu-mi amintesc bine acest amanunt… In doar cateva minute au fost impuscate 12 persoane sub ochii mei; am participat direct la cararea cadavrelor si incarcarea lor in masina mentionata (ca si mine de altfel – nota mea, VR). Mentionez ca printre aceste cadavre se afla si acela al unui copil de vreo 10-11 ani cred, – care a fost impuscat in cap; in acel moment se afla pe mijlocul strazii, cam in dreptul Casei Sutu, mult dincolo de rondul de flori. L-am apucat de piciorul drept in timp ce alti trei sau patru oameni l-au apucat de celalalt picior si de subrate. Unul dintre acestia a verificat starea baiatului si a confirmat ca este mort. Am auzit in anii urmatori despre mama unui baiat cam de varsta aceluia ca s-ar fi adresat MI pentru lamuriri privind acest disparut iar reprezentantii MI au sustinut ca “este fugit in strainatate”… Ei bine, nu era fugit nicaieri; a fost impuscat in cap in noaptea de 13 spre 14 iunie in vreme ce statea la distanta mare de locul confruntarilor, privind numai la evenimentele care se desfasurau la 5-6 sute de metri de el; glontele tras din relativa apropiere i-a perforat cutia craniana de la un capat la celalalt ucigandu-l instantaneu. Cel care a tras se afla in foisorul cladirii aflate vis-a-vis de Libraria Eminescu; era un lunetist inarmat cu o PSL de 7,62 mm, care pe fondul zgomotului facut de catre cel care tragea razant cu mitraliera, isi alegea victimele si le impusca precis in cap sau in gat (certific personal; am indicat si Parchetului exact de unde se tragea si unde s-a infipt un glont, chiar deasupra capului meu, intr-unul dintre stalpii de marmura ai fostului magazin Romarta, actualmente o banca; urma exista si astazi –nota mea, VR). Am vazut doar un singur caz de persoana care a fost impuscata in picior, dar aceasta s-a datorat faptului ca glontele din cel impuscat in gat a iesit din acesta ricosand in piciorul unei persoane aflate in apropiere.
Pana la orele 3,30 – 4,00 a.m. in zona Pietei Universitatii s-a tras intermitent, in perioada de tragere, lunetistii facand noi si noi victime. Personal,am numarat in total vreo 53 dar nu pot fi sigur, ma bizui pe Dvs.ca veti reusi cu timpul sa strangeti date mult mai certe si mai precise…
Catre ora 02,00 a.m., in Piata am lasat un om care sa tina situatia sub observatie si m-am deplasat catre TVR,- aici fusese stins curentul electric in intregul cartier si in intunericul adanc se tragea in oamenii aflati in apropierea televiziunii; cadavrele erau imediat ridicate de militari – era vorba de niste militari cu varste de 35-40 de ani… Mentionez ca in zona TVR s-au realizat niste omoruri oribile, multe dintre acestea fiind savarsite cu baioneta de la arma nu prin impuscare. Am luat legatura cu oamenii care asistasera la evenimentele ce au precedat sosirea mea in zona TVR (pe la 02.15 a.m.) si am aflat amanunte infioratoare… Catre ora 03.00 am luat legatura cu un observator venit din zona Piata Victoriei,- acesta mi-a relatat ca, la un moment dat se incercase o manifestatie in fata sediului Guvernului dar din sediul acestuia s-a tras in plin in grupul mic de manifestanti care avusese aceasta initiativa, fiind ucise cinci persoane – cadavrele acestora au fost imediat ridicate de catre un ARO al Politiei.
Vazand ca la TVR nenorocirea s-a terminat si deja militarii strangeau cadavrele si spalau zona de sange, am luat decizia de a ne intoarce in Piata Universitatii; am fost avertizati pe drum ca nu mai putem intra in Piata ci trebuie sa mergem mai departe pe Bd. Republicii, dincolo de Piata Rosetti.
Cand am ajuns acolo am constatat ca manifestantii erau putini si imprastiati pe o arie mare, grupurile de “manifestanti agresivi” se retrasesera in autobuzele cu care fusesera aduse iar din partea militarilor domnea o liniste ciudata; brusc,masinile blindate si militarii s-au retras ordonat si in liniste lasand liber intreg centrul Bucurestiului si deci m-am putut intoarce rapid in Piata Universitatii sa arunc o privire: pustiu,cioburi peste tot, epave de masini arse, nici urma de vreun militar.
Am fost atunci anuntati sa parasim imediat centrul Bucurestiului deoarece se apropie un grav pericol; nu am stiut despre ce este vorba dar ne-am conformat si am plecat imediat din centru; sa fi fost cam ora 04.15 – 04.20 a.m. Asa cum am fost sfatuit, am stat departe de centrul orasului in zilele urmatoare; nu stiu nimic din ceea ce s-a petrecut in acele zile, decat din presa de mai tarziu si din povestirile altora. Personal n-am vazut nici macar un singur miner. Si nu regret asta…
Vezi si: O analiză a evenimentele din 13-15 iunie 1990
În legătură cu evenimentele din 13-15 iunie 1990 :
1.- Generalităţi – poziţia autorităţilor faţă de mişcarea de protest din Piaţa Universităţii ; dispozitivul de urmărire permanentă a evenimentelor; situaţia din preajma datei de 13 iunie 1990.
2.- Pregătiri şi măsuri prealabile luate în preajma datei de 13 iunie 1990.
3. – Comportamentul autorităţilor în data de 13 iunie 1990,de la 04.00 a.m. şi până la ora 00.00
4.- Deplasarea de trupe şi tehnică de luptă realizată de către autorităţi în data de 13 iunie 1990.
5.- Despre grupurile de manifestanţi agresivi şi despre modul în care a fost pornită violenţa.
6.- Despre fondul general pe care s-au manifestat acţiunile violente.
7.- Despre victime ; categoria din care acestea au făcut parte,modul în care au ajuns în această postură ; modul în care s-a acţionat în legătură cu acestea – cine le-a preluat,unde au fost duse şi unde au ajuns în cele din urmă.
8.- Despre formaţiunile de luptă care au acţionat în acele ore ;modul de organizare a dispoziti-vului de luptă,modul de acţiune şi preocedeele utilizate imediat după încheierea acţiunilor de luptă.
9.- Despre poziţia oficială a autorităţilor în acele momente ; modul în care au participat auto-rităţile la actele violente desfăşurate în zilele următoare(14 şi 15 iunie).
…este ora 3 si jumatate dimineata. Acum un sfert de ora isi dadea duhul in bratele mele un baiat impuscat in gat.
Fix in urma cu 20 de ani. 14 iunie ’90.
Avea traheea zdrobita – un glonte il lovise in ceafa si lasase la iesire o ditai gaura prin care sangele ii tasnea ca dintr-o fantana arteziana. Stiam cum arata ranile produse de glont – iesirea la 7.62 este destul de urata. Se tragea in draci cu munitie de razboi. Fusesem chemat in scara blocului Romarta de niste tineri care m-au vazut cu aparatul foto de gat. In cursul zilei care trecuse deja, 13 iunie, trasesem pe film aproape toti mortii si ranitii – “legionarii” impuscati de cadrele MI si MApN la instigarea lui Ion Iliescu.
M-am trezit singur in scara blocului cu baiatul care agoniza pravalit pe jos, la baza scarilor. Un tanar imbracat ingrijit, cu un sacou pepit parca iar langa el zacea o geanta cu un letcon si niste sarme de fludor. Probabil electronist si venea de la munca. O femeie care locuia in bloc mi-a adus o lumanare si a fugit inapoi in casa, speriata de rafalele armelor. Intunericul din scara blocului era brazdat de palpairile flacarii lumanarii si de lumina blitz-ului. Tiuitul blitz-ului, in timp ce se reincarca, era acoperit de horcaitul baiatului. Se mai auzeau din cand in cand rafale de mitraliera, afara. Era foarte mult sange in jur si alunecam, straduindu-ma sa fixez lumanarea, sa tin si de aparatul foto, sa reglez obiectivul si sa trag de parghia aparatului, un Praktika old stile, care se arma greu dupa fiecare cadru tras. Manevrele fotografice erau sinistre, declansatorul imi aluneca deoarece ma umplusem de sange pe maini in timp ce incercam sa opresc cu palma suvoiul rosu care tasnea din gatul baiatului.
Simteam cum imi zvacnea mana datorita presiunii sangelui care erupea la fiecare expiratie si ma stropea printre degetele naclaite. Tanarul se sufoca, i se zguduia spasmodic tot corpul haraind, nu-i mai ajungea aerul in plamani, se auzea un fel de suierat, de galgait, din adancul sau.
Mi se parea ca ma urmareste cu privirea, ca ma implora sa-l ajut, atintindu-ma cu ochii holbati, innebuniti de spaima, din ce in ce mai cetosi, horcaind din greu, cuprins de convulsiile ingrozitoare ale sfarsitului. I se scurgea viata printre degetele mele, afara se tragea inca, nu aveam niciun ajutor si m-a cuprins disperarea dandu-mi seama ca isi pierde cunostinta si ca imi va muri in brate, sufocandu-se cu propriul sange care inundase totul in jur.
Cred ca intelegea ca se duce. Intelesesem si eu ca ma aflu din nou in preajma mortii si ma enerva teribil ca nu mai stiam ce sa fac, ca nu reuseam sa opresc suvoiul acela negru care nu se mai oprea sa se scurga impreuna cu viata din trupul ciuruit al tanarului. Si astazi ma enervez cand imi reamintesc momentele acelea. Nu voi uita niciodata ultimele clipe ale acelui baiat, momentele in care-i tineam lumanarea, tragand in cadru, pe film, marturia asasinarii sale.
I-am strigat nu stiu nici eu ce, crezand ca poate ma aude. Nici acum nu cunosc de unde a aparut si Victor, frate-miu, si el cu niste aparate foto spanzurate de gat, l-a luat in viteza pe baiat in brate, impreuna cu niste tineri, si l-au dus la o masina alba a medicilor de la Medicine sans Frontiere (care sustineau ca se vor duce la Coltea – ulterior nu s-a gasit nici o inregistrare a lor si a impuscatului Dragos Drumea la spital, pentru noaptea de 13-14 iunie 1990).
Am plecat catre Arhitectura si am avut puterea sa notez in jurnal (il am si acum, patat de sange) pe care apoi nu stiu de ce l-am ascuns sub un dulap, cuprins de un fel de presimtire, momentul uciderii tanarului care si-a dat duhul in bratele mele.
Am tinut apoi un fel de sedinta ad hoc cu baietii de la Liga Studentilor, alaturi de Arhitectura, in Universitate. Aflasem ca urmau sa vina peste noi muncitorii de pe platforma Galati, adusi de Adrian Sarbu, (viitorul boss al PRO TV, pe atunci om bun la toate la Cabinetul lui Petre Roman) cel care i-a cerut lui Stanculescu dinamita pentru a arunca in aer Balconul Universitatii (Stanculescu l-a refuzat dar marturia sa exista in dosarele unei comisii de ancheta parlamentara).
Sedinta de la Liga Studentilor a fost scurta. Au fost trimise acasa fetele si s-a votat sa ramanem in Arhitectura si Universitate un numar de studenti, nucleul celor care au coordonat intreaga munca din Piata Universitatii vreme de 54 de zile. In Universitate erau 16 baieti, in Arhitectura vreo sapte. Argumentul era ca ar fi fost rusinos, las si nedemn sa ne parasim “garnizoanele” si “campul de lupta” – Piata Universitatii – pentru a scapa de bataia care ne astepta. Ni se parea logic sa o si incasam dupa ce ne-am simtit atat de bine strigand Jos Iliescu! aproape doua luni. Cred ca speram, iluzoriu, ca bucurestenii sa ne apere. Nu stiam ca avangarda de soc urma sa fie compusa din minerii adusi din subterane de Voican si de fesenistii, militienii si securistii lui Iliescu. Nu stiam nici ca hoarda de mii de troli si vandali era deja pe drum, rostogolindu-se catre noi.
Ne-am reintors (“naluci”) in Arhitectura, eu si frate-miu, in atelierul de lucru al organizatiei studentilor arhitecti, unde aveam banerele si micul studio de montaj improvizat in care bricolam materialele video cu decembrie 1989 si Iliescu KGB pe care le puneam pe ecranul Arhitecturii. Am incarcat filme noi in aparatele foto si la un moment dat ni s-a parut ca auzim un fel de vuiet. Am fugit pe scari catre turnul Arhitecturii, cu aparatele pregatite. Era inca semintuneric dar in lumina palida a zorilor am apucat sa vedem licarele lanternelor de pe casti misunand in Piata si cum sunt lovite cu tarnacoapele usile Universitatii.
Intreaga Piata a Universitatii era o masa neagra, un melanj sinistru viermuind de siluete cu casti in cap, cu salopete, inarmati care mai de care cu tot felul de rangi, ciocane, bate si topoare. Acum, in timp ce scriu, in vine in minte izbitoarea asemanare a gloatei de sobolani negri de mina, vazuta in perspectiva descendenta, cu hoarda hidoaselor fapturi ale intunericului aflate in slujba lui Sauron, vrajitorul sinistru din Stapanul Inelelor. Vuietul din Piata crestea si in timp ce frate-miu tragea cadru dupa cadru am vazut cum cetele grohaitoare patrund haulind in facultate. Am realizat ca acelasi lucru se petrece si la intrarea Arhitecturii si l-am tras dupa mine inapoi pe Victor, alergand pe scari cu o viteza nebuna, inapoi, catre atelierul nostru, pentru a-i avertiza si pe ceilalti studenti aflati inca in facultate. Nu stiam unde sa ne pitim, nu aveam in minte un plan de refugiu, ne-am grupat alergand cu sufletul la gura catre un alt turn al scolii unde sa ne ascundem. Am incercat sa gasesc pe traseu un hidrant aflat pe la etajul trei al cladirii. Vroiam sa dau drumul la apa, sa se inunde scarile pe care vroiam sa le cablez cu faza de la o sursa de trifazic dintr-un atelier mecanic. Speram sa obtin un efect electrizant consistent chiar daca minerii aveau cizme de cauciuc in picioare.
June 24th, 2010 
VR 
In sfarsit, primul articol serios din toata seria despre “secretele mineriadei” publicata de Adevarul cu scopul de a rescrie istoria. Dezvalurile domnului profesor Nae Constantinescu, cu care am colaborat in anul 1990, confirma propriile noastre marturii de aici: DOSARUL 13-15 IUNIE 1990
Posted in 
Tags: 
