Posts Tagged ‘1989’

TIMISOARA ANTICOMUNISTA IMPOTRIVA PSD: "Geoana, nu uita, ce-ai cautat la Moscova?" In 2009, la fel ca in 1990. Ce nu veti vedea niciodata pe Realitatea TV si Antena 3. AZI IN TIMISOARA MAINE-N TOATA TARA

Protestul anticomunistiulor timisoreni
Contramanifestatia minereasca a PSD
1990-2009: Jos Iliescu!

EXCLUSIVITATE. Vladimir Bukovski denunţă Uniunea Sovietică Europeană şi comisarii KGB si cere romanilor sa scape de Iliescu, agentul Moscovei

Scris deVictor Roncea
Renumitul luptător anticomunist, scriitorul rus Vladimir Bukovski, refugiat în Marea Britanie, pune la îndoială, prin intermediul ziarului „Curentul“, probitatea profesională şi morală a şefului propus să conducă politica externă a UE, uniune asemuită de cercetătorul antisovietic cu o nouă URSS. Este vorba de baroneasa Catherine Ashton, nominalizată arbitrar în funcţie, ca şi conducătorul formal al UE, Herman Van Rampuy, supranumit de jurnalişti „preşedintele Bilderberg“ pentru faptul că singura sa recomandare pentru acest post este cea de membru al grupului elitist secret. Săptămâna trecută, surse politice din Londra au furnizat pentru corespondentul HotNews o scrisoare trimisă preşedintelui Comisiei Europene, Manuel Barroso, în care europarlamentarul britanic Gerard Batten pune sub semnul întrebării reputaţia noului ministru de externe al UE, baroneasa Catherine Ashton. În scrisoare, informează HotNews, Batten îi cere lui Barroso analizarea trecutului lui Catherine Ashton, acuzată de legături cu URSS la începutul anilor ‘80, pe când era trezorier al unui ONG „anti-dezarmare“, tipic celor înfiinţate de KGB pe tot cuprinsul Occidentului. Acum, după părerea mea, nici adresantul nu este mai breaz decât persoana reclamată, dacă ţinem seama că Barroso şi-a început cariera ca lider al mişcării maoiste a „proletariatului revoluţionar portughez“ devenită ulterior Partidul Comunist al Muncitorilor Portughezi. Europarlamentarul Gerard Batten face trimitere în scrisoarea sa la celebrul scriitor Vladimir Bukovski, care este şi preşedinte de onoare al Centrului Rezistenţei Anticomuniste din România şi care a avut ocazia să scotoceasă prin arhivele KGB, din care a şi extras, pentru cercetare, un fond impresionant, care poate ajuta la scrierea adevăratei istorii a comunismului. Vladimir Bukovski, care a efectuat mai multe vizite în România, ne-a demonstrat de altfel şi legăturile lui Ion Iliescu cu structurile sovietice ale KGB în aceiaşi ani ‘80. Bukovski ne-a oferit stenograme secrete ale KGB, din care reieşea că Ion Iliescu era considerat de Mihail Gorbaciov drept preferatul lui pentru a prelua puterea la Bucureşti după îndepărtarea violentă a lui Ceauşescu în urma loviturii de stat dirijate de KGB şi GRU în România. Aşa se explică probabil şi plăcerea lui Vîntu de a-l invita pe Gorbaciov să viziteze, după 20 de ani, locul crimelor din decembrie 1989. Fără îndoială, Vîntu speră ca la „Gala“ sa, a celor „10 Anti-România“, programată după alegeri, pe 10 decembrie, să se consacre de faţă cu patronul de la Răsărit, instalarea succesorului lui Iliescu-KGB peste „noile domenii ale imperiului roşu“. Cu speranţa că visurile mogulilor vor rămâne deşarte, până atunci vă oferim, în exclusivitate, poziţia scriitorului Vladimir Bukovsky faţă de instalarea baronesei Catherine Ashton: „Lenin a dat-o în bară, Stalin a dat-o în bară, Hruşciov a dat-o în bară, Andropov a dat-o în bară, chiar şi Gorbaciov a dat-o în bară. Dar Comisarii de Bruxelles acum au reuşit“.

A cincea coloana a URSS conduce Europa

Numirea baronesei Ashton ca ministru de Externe al UE a fost făcută în spatele uşilor închise, în cele mai bune tradiţii ale Biroului Politic sovietic. Parlamentele naţionale, presa şi publicul nu au avut nicio şansă să discute meritele candidaturii ei în avans – ne-au fost prezentate ca un fapt împlinit. Şi, bineînţeles, viitoarea aprobare a Sovietului Suprem European este văzută ca o concluzie anticipată – după cum nu au întârziat nici felicitările în cor de la liderii mondiali. În orice caz, după mine, şi nu numai, există mari probleme care se ridică faţă de ea în Marea Britanie.
Între 1980-1983, Cathy Ashton a fost trezorier şi apoi vicepreşedinte al Campaniei pentru Dezarmarea Nucleară (CND). La vremea aceea, CND a fost un pivot al „campaniei de pace“ sponsorizate de sovietici în Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord. Cu bună ştiinţă sau nu, activiştii CND au fost coloana a cincea sovietică. Mai mult, la acel moment CND a acceptat donaţii uriaşe din partea unor binefăcători neindentificaţi, pe care a refuzat ferm să-i numească, aceştia rămânând anonimi până în ziua de azi.
Am demonstrat cu sute de documente strict secrete din arhivele sovietice (a se vedea „Judecata în Moscova“) că acea campanie de dezarmare nucleară de la începutul anilor ‘80 a fost orchestrată pe ascuns de la Moscova. Într-o măsură substanţială, a fost, de asemenea, finanţată de către Blocul Sovietic. Banii au fost direcţionaţi prin intermediul partidelor comuniste şi a altor organizaţii pro-sovietice sau individuale, cu scopul de a le creşte influenţa în „mişcarea de pace“.
Cu Cathy Ashton ca trezorier, conturile CND nu au făcut obiectul unui audit independent. Sub presiunea publică, ele au fost supuse auditului pentru prima dată în 1982-1983 şi s-a descoperit că suma de 176,197 lire sterline – 38 la sută din venitul anual al CND – nu a putut fi urmărită până la donatorii săi originali. Auditorii Godfrey, Lord&Co au raportat că banii au provenit din „donaţii voluntare care nu pot fi controlate în totalitate până când aceştia nu intră în registrele contabile. Veniturile complete provenite din astfel de încasări nu sunt, prin urmare, susceptibile pentru verificările independente de audit“.
După cum a fost cunoscut, fără îndoială, pentru Ashton, cel însărcinat cu strângerea de fonduri în CND era un membru al Partidului Comunist, Will Howard. Apropo, cariera lui ulterioară nu a fost mai puţin amuzantă decât cea a lui Ashton. El a părăsit Partidul Comunist şi CND-ul la sfârşitul lui 1980 şi şi-a petrecut restul vieţii ca om de afaceri şi militant al „schimbărilor climatice“ – până la moartea sa în 2008.
Dacă eşti trezorier al unei organizaţii anti-NATO, şi un comunist făţiş îţi aduce 176 de mii de lire sterline de la donatori anonimi, nu ai nevoie de prea multe variante pentru a ghici de unde vin banii – Rothschild, regele Saudit sau chiar Biroul Politic Sovietic. Dacă ea nu a putut pune doi şi doi împreună, nu avea nicio treabă cu a fi trezorier. Sau, dacă putea, ea acoperea cu bună ştiinţă pentru agenţii sovietici plătiţi pentru subversiune. Ea era fie o conştiincioasă membră a Coloanei a V-a, fie unul dintre cei pe care Lenin îi numea „idioţii folositori“. Tertium non datum.
Dacă pot specula, nu cred că a fost o idioată. În conformitate cu dosarul ei MI5, strecurat prin presa britanică săptămâna trecută, ea se afla sub supraveghere ca un „simpatizant comunist“. Ea reprezenta CND la întâlnirile Partidului Comunist. Împreună cu tovarăşii ei din CND, avea legături apropiate cu Partidul Comunist Francez. În 1980, ea şi două comuniste britanice au alcătuit delegaţia CND până la organizaţia olandeză controlată de comunişti „Opriţi bomba cu neutron“ (Stop the Neutron Bomb). Când s-a întors în Marea Britanie, la sugestia olandezilor, Ashton a aranjat pentru grupurile CND să se unească cu perechile lor din Olanda. La conferinţa anuală a CND din 1 decembrie 1983, împlinind un an ca vicepreşedinte al CND, ea a prezidat o întâlnire organizată de „Marxism Today“, jurnalul oficial teoretic al Partidului Comunist.  Cu un asemenea trecut, cum ar putea ea să fie de încredere pentru a reprezenta Europa pe scena lumii, de exemplu, în relaţiile cu Rusia? Ea nu ar fi obţinut niciodată o asemenea poziţie într-un guvern democratic. Asemenea numiri sunt posibile doar în EUSSR.
Aşadar, tovarăşi, ar trebui să ne felicităm pe noi înşine: avem în cele din urmă o grămadă de sovietici din a cincea coloană care conduc Europa. Lenin a dat-o în bară, Stalin a dat-o în bară, Hruşciov a dat-o în bară, Andropov a dat-o în bară, chiar şi Gorbaciov a dat-o în bară. Dar Comisarii de Bruxelles acum au reuşit.
Vladimir Bukovski

Reputatul luptător anticomunist afirma tranşant că regimul Iliescu a fost instaurat de Moscova

Scriitorul anticomunist rus Vladimir Bukovski a fost prezent de mai multe ori în România, la reuniunea Rezistenţei Româneşti Anticomuniste de la Braşov, ca invitat special al Asociaţiilor Civic Media şi „15 Noiembrie 1987“, el devenind de altfel preşedinte de onoare al Centrului Rezistenţei Anticomuniste. La una dintre aceste întâlniri, reputatul cercetător a făcut declaraţii care l-au scos din minţi pe „Iliescu-KGB“, mai ales după ce Bukovski a reiterat public că deţine documente care dovedesc clar că planurile revoluţiilor din estul Europei au fost întocmite la Moscova.
Socotim necesar să facem o recapitulare a acestora, într-un moment critic, când ţara risca să încapă din nou pe mâinile celor care au înfăptuit lovitura de stat din 1989.

Gorbaciov: „Iliescu e bun pentru România“

Fostul lider sovietic Mihail Gorbaciov a apreciat chiar că „Ion Iliescu este bun pentru România!“, a spus public Bukovski, explicând: „Într-unul din documente, Gorbaciov li se adresează liderilor bulgari. Unul din liderii bulgari, Mladenov (Petăr Mladenov, care l-a înlocuit pe Todor Jivkov în 1989), spune: «Iliescu este foarte bun pentru noi, în România». Gorbaciov spune: «Da, dar să nu vorbim despre asta în public. I-am face un mare rău, să păstrăm tăcerea!»“. „În octombrie 1988, Mihail Gorbaciov a ordonat Biroului politic al PCUS să pregătească planul pentru schimbările din estul Europei, am aceste documente. Întreaga idee a revoluţiilor aparţine planului sovietic. Am găsit decizia Biroului Politic al PCUS în acest sens“, a declarat Bukovski. Scriitorul rus a mai apreciat că România ar trebui să facă ceea ce alte ţări foste comuniste nu au reuşit: să treacă la curăţarea ţării de postcomunism. „Cred că este un moment foarte important, există un singur lucru pe care România poate să-l facă acum, un lucru pe care alţii nu l-au făcut. Se poate trece la curăţarea ţării de postcomunism. Lustraţia, condamnarea Partidului Comunist sunt foarte importante. Multe ţări au încercat, dar niciuna nu a încheiat acest proces. România are acum şansa de a rezolva această problemă“, a spus Bukovski la Braşov.

Petrolul românesc să nu ajungă la mafia KGB

O altă temă a discursului lui Bukovski a fost cea a resurselor energetice ale României. Bukovski considera că „singura şansă de supravieţuire a poporului român este organizarea unui proces public în care să se dezbată modul în care sistemul energetic românesc a ajuns pe mâna străinilor“. În opinia lui Bukovski, „străinii“ care au acaparat resursele energetice ale României sunt organizaţii mafiote de tip kaghebisto-securiste sau de partid. Procesul public este singurul mod pe care disidentul îl vede pentru ca românii să-şi recâştige resursele energetice. De asemenea, Bukovski a denunţat contractele frauduloase făcute în deserviciul statului român. El a afirmat că Lukoil-ul este o instituţie care aparţine KGB şi că există multe alte domenii industriale în România în care urmaşi ai KGB îşi fac simţită prezenţa.

România, „ţara în care tot timpul se întâmplă ceva“

Bukovski a susţinut că, în opinia sa, poporul român este unul dintre puţinele popoare, alături de polonezi şi israelieni, înzestrat cu putere interioară şi dinamism şi că trebuie ca oamenii să facă eforturi pentru a se scutura de acest angrenaj securisto-comunist care secătuieşte ţara. Bukovski a salutat atunci intenţia creării la Braşov a unui Centru al Rezistenţei Anticomuniste şi şi-a manifestat intenţia de a ajuta prin toate mijloacele sale orice fel de grup care îşi asumă sarcina realizării Procesului Comunismului. În finalul discursului său, disidentul rus a precizat că „se întoarce oricând cu interes în România pentru că această ţară a rămas una dintre puţinele interesante, în contextul în care aici se întâmplă tot timpul ceva“.

Românii riscă să dispară ca naţie

„Dacă România nu reuşeşte să scoată comuniştii din spaţiul public pentru 5-6 ani, o să dispară ca naţie. Comuniştii oricum nu vor muri dacă se retrag o perioadă în afacerile private. Dacă nu reuşim să împiedicăm reorganizarea comuniştilor într-o Mafie în fostul bloc sovietic, şansele de supravieţuire sunt foarte mici“, a declarat Vladimir Bukovski. Disidentul rus a mai subliniat: „La ora actuală, în Rusia, la conducere se află eşalonul al doilea al KGB, care încearcă să refacă Uniunea Sovietică. Aceasta nu se poate întâmpla deoarece URSS a putut supravieţui doar într-un vid informaţional, iar în ziua de azi, Internetul reprezintă cea mai importantă piedică pentru refacerea URSS“.

„Să ia aminte Iliescu: poporul român merită să afle adevărul“

„Iliescu trebuie să aibă curajul de a recunoaşte că a participat la o conspiraţie prin care se intenţiona doar reformarea sistemului comunist. Poporul român merită acest lucru: să afle adevărul“, a afirmat cu fermitate Vladimir Bukovski, la una dintre aceste vizite ale sale din România. „Tot aşa cum esenţial pentru democraţia românească este începerea unui proces real al comunismului. Un Nurnberg atât de aşteptat. Lucrez de 14 ani la acest proiect şi nu voi înceta să o fac până când dreptatea nu va triumfa. Am strâns tone de materiale, din arhivele KGB şi ale PCUS. Doi Gb în format zip. Printre aceşti bytes se află şi Iliescu şi conspiraţiile sale. Să ia aminte Iliescu: adevărul întotdeauna – dar întotdeauna – va ieşi la lumină. Voi aveţi misiunea asta şi ştiu că o veţi îndeplini, în numele dreptăţii, a milioanelor de victime ale comunismului. Îl provoc pe Iliescu să-mi răspundă!“, i-a transmis prin noi Vladimir Bukovski lui Ion Iliescu, cel care îl ameninţa pe reputatul scriitor anticomunist că îl va da în judecată împreună cu semnatarul acestor rânduri. Motivul? Bukovski nu s-a sfiit să spună adevărul despre conspiraţia KGB-GRU din decembrie 1989, soldată cu peste 1.100 de români ucişi în busculada „revoluţiei“.

Iliescu a dat Basarabia pe tavă Rusiei

Iată o parte din declaraţiile care l-au scos din minţi pe Ion Iliescu: „Ştiţi foarte bine jocurile pe care le-a făcut Moscova în Basarabia şi Transnistria cu Armata a 14-a. Iar acum ştiu clar din documente că au existat discuţii între Gorbaciov şi Iliescu pe acest subiect, menite să împiedice Moldova să îşi câştige independenţa, lucru care le-ar fi creat probleme amândurora. Deci au hotărât între ei să menţină statu-quo-ul Moldovei“, afirma scriitorul anticomunist. „Că a «vândut» Republica Moldova nu e cuvântul potrivit, Ion Iliescu nu a fost plătit pentru asta. E vorba despre un aranjament prietenesc între doi comunişti, foşti colegi la Moscova. Nu, Ion Iliescu nu a vândut-o. Pur şi simplu a cedat-o ieftin, aş putea spune că a fost un cadou frăţesc, aşa cum o arată documentele.“
„Acum doar puneau pe hârtie roadele acestei prietenii, în urma căreia Iliescu i-a făcut lui Gorbaciov cadou Moldova. Nimic nou, dacă stai să te gândeşti cum funcţionează relaţiile între tovarăşii comunişti. Deşi, să fim drepţi, şi celelalte state foste comuniste se purtau frumos cu Moscova – mulţi dintre liderii lor erau, ca şi Iliescu, oameni aduşi în faţă de Gorbaciov, pe teritoriile lor staţionau încă armate sovietice. Dar e şi o deosebire majoră, chiar dacă Iliescu a făcut ce făceau şi alţii în Europa de Est. Iliescu voia să continue să aparţină Estului, nu dorea să se îndrepte spre Vest. Deci nu poţi să-l învinovăţeşti pentru tratat în sine, dar, pe de altă parte, e foarte interesantă problema în ceea ce priveşte Moldova. De pildă, nici polonezii nu i-au oferit Rusiei o parte din teritoriul său şi nici cehii n-au făcut asta. Doar Iliescu a fost mai «generos».“, spune Bukovski, completând: „Iliescu a hotărât cu Gorbaciov ca Moldova să rămână în Blocul Sovietic, iar România nu va pretinde în veci vreun drept asupra acestui teritoriu“.
Iliescu „făcea parte dintr-o nouă generaţie de tineri lideri pro-sovietici şi a fost educat în acest spirit la Moscova. Bănuiesc că a fost un moscovit dintotdeauna. A fost mai apropiat de Moscova decât oricine altcineva dintre liderii comunişti din România şi de aceea bănuiesc că in ‘89, când se plănuiau revoluţiile din Europa, l-au ales pe el pentru România. Trebuie să existe un motiv pentru asta, nu se poate să fie doar pentru că e atât de cumsecade, cum pozează astăzi“.

Iliescu şi Militaru erau agenţii Moscovei

„Nu pot decât să presupun (că Iliescu a colaborat cu KGB-ul – nota red). Adică, oricine a studiat la Moscova în anii ‘50 a fost recrutat într-un fel sau altul… nu neapărat de KGB, putea să fie Departamentul Internaţional al CC al PCUS sau aşa-numitul Departament Est-European al CC. Cu siguranţă a avut relaţii speciale cu Moscova – dacă pe linie politică sau de poliţie secretă, nu ştiu deocamdată. Dar nu contează, de fapt nici nu contează ce fel de relaţii a avut, atât timp cât aceste relaţii erau «speciale». (…) Da, cred că aşa stau lucrurile. Adică, toţi cei care studiau acolo erau o ţintă pentru recrutare, nu neapărat de către KGB – putea fi o recrutare politică. Şi a rămas prieten cu Moscova în toţi anii carierei sale în aparatul comunist.“, declara disidentul rus refugiat în Marea Britanie.
„E drept că mai era o facţiune, relativ mică, de indivizi în interiorul partidului care aleseseră să fie agenţii Moscovei – printre care şi Iliescu, dar odată cu accesele de megalomanie ale lui Ceauşescu şi de sfidare a Moscovei, aceştia au fost izolaţi, marginalizaţi“, adăuga Bukovski.
„Iliescu, Militaru şi ceilalţi erau de fapt implicaţi într-o manevră a Moscovei. E foarte simplu. N-are sens să intrăm în toate detaliile. Nu contează cine era şi în ce poziţie în acel moment. Faptul că agenţi cunoscuţi ai Moscovei au preluat puterea, schimbând pur şi simplu Consiliul anterior în «Front» al Salvării Naţionale dovedeşte că aceasta era în sine una din operaţiunile Moscovei. Nu putea fi altceva. Deci Moscova pregătise schimbarea regimului Ceauşescu. Iar Iliescu a fost unul din liderii Comitetului Salvării Naţionale, ajungând după decembrie liderul suprem al operaţiunii.“, spune răspicat anticomunistul rus. „E foarte important să ştii în cine poţi avea încredere. Şi se pare că Gorbaciov avea toate motivele să aibă încredere în Iliescu. Îl cunoscuse cu 40 de ani în urmă şi ştia că fusese recrutat de Moscova, aşa că Iliescu a fost în mare măsură alegerea lui Gorbaciov. Am o serie de documente, de dovezi, acum am trecut la analizarea tuturor hârtiilor pe care am reuşit să le scot din arhivele CC al PCUS în 1991-1992. O să le fac publice cât de curând“, ne asigură prietenul românilor, Vladimir Bukovski.

VEZI AICI CURENTUL PDF

OBEDIENTA externă a complotului din 1989, de la Iliescu şi Măgureanu la Dinescu şi Pleşu. Aurel Rogojan despre Anul 1989. LANSARE MAINE LA GAUDEAMUS

Scris de Victor Roncea
Generaţia ofiţerilor de informaţii care şi-au făcut datoria faţă de ţară şi sub dictatură şi după instaurarea falsei democraţii îşi spune, în sfârşit, cuvântul. După 20 de ani de aşteptare, mărturii, date şi documente despre evenimentele premergătoare loviturii de stat din decembrie 1989 sunt scoase la lumină de generalul de brigadă (r) Aurel Rogojan. O carte care va da insomnii multor figuranţi şi actori ai „revoluţiei“, dar şi scenariştilor şi regizorilor ei. Fost şef de cabinet al generalului Iulian Vlad la momentul adoptării „soluţiei violente“ pentru România, profesorul de contraspionaj a contribuit la edificarea noilor structuri de apărare a securităţii naţionale în măsura în care diversele regimuri succedate după 1989 şi-au dorit acest lucru. Sintagma „naţional“ a devenit însă, în aceşti ultimi 20 de ani, din ce în ce mai acut, un concept proscris. Dacă succesoarea comunismului, globalizarea forţată a lumii, va continua în acelaşi ritm, dragostea de ţară va fi în curând interzisă prin lege, impusă „democratic“ de la Bruxelles, Washington sau Moscova. Generalul Rogojan demonstrează însă că românii au încă suficiente resorturi ale rezistenţei. Unul dintre acestea este informaţia. „Facem parte din generaţiile care au şansa să poată înţelege mai bine prezentul, prin prisma experienţei trecutului, iar asta înseamnă că viitorul mai depinde, încă, şi de noi. Altfel, vom lăsa urmaşilor o lume şi mai nesigură… Este momentul să ajutăm istoria să se elibereze de cenzura învingătorilor momentani, care nu sunt niciodată cei definitivi“, ne spune, încurajator, generalul Aurel Rogojan. „1989. Dintr-o iarnă-n alta… România în resorturile secrete ale istoriei“, publicată de Editura Proema, se va lansa sâmbătă, la ora 14.30, la Sala de evenimente 7.7. din Pavilionul central al Târgului de Carte „Gaudeamus“. Prezentăm în exclusivitate un extras din această lucrare importantă pentru recuperarea adevărului istoric, urmând ca în numărul următor să revenim cu detalii inedite, publicate în premieră, despre generalul Iulian Vlad şi ultima noapte a regimului Ceauşescu.
Victor Roncea

Adevăratele conştiinţe revoluţionare s-au retras discret

Evenimentele din decembrie 1989 au avut ca suport iniţial dezordinile şi violenţele stradale. Apoi, au apărut „detaşamente“ ale tinerilor care, bine organizaţi şi disciplinaţi, au chemat populaţia să li se alăture, scandând „Fără violenţă!“. Asta şi în replică la excesele unor agitaţi puşi pe distrugeri şi provocări.
Desigur, în ceea ce priveşte participanţii la evenimente, au existat şi excepţii notabile, dar numai cu titlu de excepţie. Conştiinţele revoluţionare aveau să apară în cel de-al doilea şi al treilea val al evenimentelor, pentru ca ulterior să se retragă…
În fapt însă s-au confirmat învăţămintele evenimentelor istorice similare în care ceea ce un important protagonist al evenimentelor avea să numească „pegra socială obsedată de căţărarea în fotoliile puterii“ constituie suportul oricărei insurgenţe, numai că „pegra avidă de o nouă dictatură, a străzii, nu trebuie să se caţere în acele fotolii“. Fără comentarii. Acest crez l-a călăuzit pe respectivul protagonist atât ante, cât şi post factum comploturilor în iţele cărora s-a aflat ori s-a implicat. Nu sunt puţini cei care ştiu şi partea de adevăr pe care cel în cauză nu şi-o mai aminteşte.
Se menţionează în diverse referiri, mai mult sau mai puţin de luat în seamă, despre conspiraţiile şi conspiratorii împotriva lui Nicolae Ceauşescu. În istoria regimurilor politice de sorginte comunistă asumată, luptele interne fratricide pentru putere au fost regula, iar nu excepţia.
Nu toate persoanele despre care s-a acreditat ideea că au fost disidenţi întruneau condiţia esenţială necesară pentru acest statut. (…) Filosofia politică şi acţiunea de opoziţie cu logo-ul „Ridică-te tu, să mă aşez eu“ nu generează disidenţi, ci oportunişti.

Iliescu, alesul lui Gorbaciov

Ion Iliescu era menţionat public ca posibil succesor al lui Nicolae Ceausescu, după un articol din „Time Magazine“, într-o ediţie specială „Who’s Who“ pentru România – editată, în 1989, în R.F. Germania, de Juliusz Stroyanowski – în care la poziţia „519, Ion Iliescu“ se menţiona „(…)în septembrie 1987,într-un articol de o pagină, publicat în săptămânalul Uniunii Scriitorilor din România – «România Literară» – a cerut o mai mare libertate a informaţiei şi schimbări în relaţiile sociale şi politice în scopul învingerii inerţiei şi alienării. Se zvoneşte că Iliescu ar fi alesul lui Gorbaciov la succesiunea P.C.R.“.
Cu mai mulţi ani în urmă însă, când era prim-secretar al Comitetului Judeţean Iaşi al P.C.R., Ion Iliescu a înconjurat de câteva ori Copoul, purtând o lungă convorbire cu academicianul Cristofor Simionescu. Acesta, entuziasmat, s-a confesat laudativ că a avut marele privilegiu de a avea o convorbire remarcabilă cu primul secretar, în care el îl intuieşte pe viitorul preşedinte al României. Comentariul a ajuns la urechile Elenei Ceauşescu…
Ori de câte ori se punea pe undeva problema unei alternative la Ceauşescu, existau şi „suspecţii de serviciu“. Ion Iliescu a fost cel mai longeviv şi norocos dintre ei.
Cazul lui Mircea Dinescu era unul aparte. Tot timpul a existat supoziţia, cu nimic răsturnată până în prezent, că „disidenţa“ sa era partea vizibilă – şi de acţiune – a cuplului reprezentat de socrii săi, Ludmila Loghinovskaia şi Albert Kovacs, ale căror antecedente şi relaţii erau de mare interes.
Structural, M.D. era un risc permanent pentru activitatea secretă a oricărui serviciu. Pentru acţiuni făţiş diversioniste şi provocări era însă operatorul aproape ideal. (…)

La Uniunea Scriitorilor era un nucleu de „front“ al K.G.B.- ului

Surprinzător, nucleul era alcătuit din tineri scriitori, dar şi responsabili de cinematografe, cronicari de film ş.a., pretinşi critici ai lui Ceuaşescu, pentru că nu-i lăsa să scrie despre transformările şi noile realităţi din Uniunea Sovietică. Unii s-au legat cu lanţuri de grilajul porţii Uniunii Scriitorilor şi au chemat la faţa locului corespondenţii presei sovietice, acreditaţi la Bucureşti. (Cazul Mircea Popa – nota red) Azi, unii din acel nucleu se află în prospere relaţii cu „foşti“ ai serviciilor sovietice… Îl aduc pe fratele Kondiakov la Palatul Victoria, fac privatizări de succes, se angajează ca mercenari -“analişti“ şi „consultanţi“ – prin partide, staffuri electorale şi pe lângă lideri politici…(…)
Cum erau recompensaţi unii dintre aceşti „activişti de front“ ai K.G.B-ului? Primeau periodic (cam la două săptămâni) coşul cu produsele alimentare mult râvnite în acele vremuri de numeroase „lipsuri şi greutăţi“ (caviar, votcă, mezeluri, carne, batog, ulei, fructe exotice, cafea, dulciuri etc.), livrat în faţa porţii dintr-o maşină cu nr. T.C. (Taxi Creditar) a Ambasadei U.R.S.S. Chiar şi numai acest fapt în sine exprima până unde au întins ruşii coarda…

Andrei Pleşu, conferenţiar la Securitate

De departe, filosoful şi esteticianul Andrei Pleşu era cel mai solid în concepte. Inteligenţa sa, receptivă la persuasiunile „ofiţerului de caz“, l-a determinat la un gest de „spovedanie a unui învins“, nu în sensul în care a făcut-o Panait Istrati, dar cu cert efect de „captatio benevolentie“. A fost invitat să conferenţieze în faţa ofiţerilor din Securitate, la Casa de Cultură a Ministerului de Interne, despre curente şi tendinţe în artă. A avut o bună audienţă şi s-a bucurat de aprecieri sincere. I s-a rezervat „un exil“ confortabil la Tescani.
Ce făcuse periculos? Îl însoţea pe Mircea Dinescu la diversele întâlniri prilejuite de evenimentele organizate de ambasadele occidentale la Bucureşti, deoarece poetul, deşi beneficiase de o bursă postacademică în Marea Britanie, nu deprinsese limba şi avea nevoie de un interpret cu ştaif.

Măgureanu, „ăla cu Trabantul“

„Ăla cu Trabantul“, cum îl ştia Elena Ceauşescu pe domnul Virgil Măgureanu – că de la ea i s-a tras -, a fost „detaşat“ la Muzeul Judeţean din Focşani pentru ca să nu-l mai întâlnească pe Ion Iliescu, dar mai ales pe generalul Militaru.
Deoarece fusese „în sistem“, exact acolo de unde – după cum spune legenda – „se iese numai cu picioarele înainte“, domnului Virgil Măgureanu nu i s-a dat importanţă… A fost iniţial omis. Însă cineva l-a pârât Cabinetului 2 şi Elena Ceauşescu a întrebat: „Da’ ăla cu Trabantul care-i?“. „Îl căutăm, nu-i avem identitatea completă“ – a fost răspunsul. Parţial exact, fiindcă un ofiţer – din exces de zel, dar şi din comoditate – i-a schimbat naţionalitatea, iar şeful Departamentului Securităţii Statului i-a trimis pe ofiţerii superficiali la arhiva actelor de stare civilă, pentru a-i reconstitui arborele genealogic.

Troika Iliescu-Măgureanu-Militaru şi cuplul informativ Pleşu-Dinescu

Individual, fiecare dintre cei menţionaţi „se afla în nişte cărţi“. Şi… atât. După prinderea în flagrant a reţelei complotiste coordonate de Vladimir Volodin, şi difuzarea „scrisorii celor şase“, erau anticipate şi alte evenimente. Ceauşescu a considerat că, preventiv, Iliescu-Măgureanu-Militaru şi Dinescu-Pleşu trebuie împiedicaţi să se întâlnească, pentru a nu se organiza. Dislocarea din Capitală a domnilor Pleşu şi Măgureanu, ca şi a altora aflaţi în situaţii relativ asemănătoare, a fost o decizie politico-administrativă, dispusă pe linie de partid, ca şi în cazul a câtorva dintre semnatarii scrisorii celor şase. (…)

Horia Sima a avertizat România că urmează o lovitură de stat violentă

Cu prilejul participării lui Horia Sima la şedinţa de la Paris a „Consiliului Secret“, conducerea legionară a fost pusă în temă că României i se rezervase soluţia violentă a schimbării regimului şi că, dintre toţi pilonii de rezistenţă ai acestuia, numai Securitatea urma să se afle pe direcţia loviturilor principale. Comandantul Horia Sima, alias profesorul Georgescu Lugojanu, a făcut ca acest avertisment să ajungă în ţară.
General Aurel Rogojan

„1989. Dintr-o iarnă-n alta… România în resorturile secrete ale istoriei“ – Editura Proema

CRONOLOGIA Evenimentelor din Decembrie 1989 de Alex Mihai Stoenescu. Lansare la Targul de Carte

Cronologia evenimentelor din decembrie 1989
de Alex Mihai Stoenescu

la Târgul de Carte Gaudeamus

Bucureşti, 28 noiembrie 2009, orele 12.00, la Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus – Editura RAO vă invită sâmbătă, 28 noiembrie 2009, orele 12.00, la standul său de la Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus, să-l întâlniţi pe Alex Mihai Stoenescu, pentru lansarea noii sale cărţi Cronologia evenimentelor din decembrie 1989.
Cartea apare la aproape 20 de ani de la evenimentele din decembrie 1989 şi se constituie într-un instrument necesar descifrării acestora. Cronologia evenimentelor din decembrie 1989 se înscrie în seria de volume dedicate de Alex Mihai Stoenescu studiului istoriei recente a României.
„Cantitatea prea mare de legendă, de diversiune voită sau involuntară, diluarea metodică sau întâmplătoare a surselor, probelor şi mărturiilor, confruntarea politică la zi între participanţii şi moştenitorii Revoluţiei, dispariţia unor acte oficiale, toate reprezintă tot atâtea provocări pentru cel care doreşte să ajungă la o reconstituire cât mai fidelă a faptelor.
Pe de altă parte, există şi o anumită urgenţă temporală în privinţa acurateţei informaţiei, a prospeţimii mărturiilor şi chiar a prezenţei martorilor, fie în calitate de autori ai mărturiilor credibile, fie ca surse de verificare a informaţiei documentare. Istoriografia română are nevoie de o deschidere în privinţa perioadei denumită convenţional Istoria recentă, inclusiv pentru a lăsa o primă schiţă a epocii. O cronologie restrânsă şi un set de documente fundamentale pentru înţelegerea evenimentelor din decembrie 1989 reprezintă un instrument simplu şi uşor accesibil pentru a ajunge la imaginea istorică a acestora.”

Alex Mihai Stoenescu

INTRUNIRE PUBLICA a conducerii fostului Departament al Securitatii Statului, ieri, la Bucuresti. Prilej: lansare de carte. FOTO

AMINTIRI DIN ’90: JOS ILIESCU! Cum am contribuit la primul Referendum – anticomunist – din Romania. Demonstratia anti-FSN din 12 ianuarie 1990. VIDEO



12 ianuarie 1990. “Îl vreţi pe Iliescu jos?”
Zi de doliu naţional, oamenii depunea flori, aprindea lumânări, plângeau, comentând declaraţiile liderilor FSN, în presa straină, prin care aceştia nu se deziceau de comunism. Din Piaţa Universităţii, se creează o coloană care creşte, ajungând la Palatul Victoriei, unde se cere dialog cu reprezentantii Consiliului Frontului Salvarii Nationale (CFSN). Cererile manifestanţilor: alegeri libere sub egida ONU, adevărul despre terorişti, despre numărul real al victimelor revoluţiei, aflarea şi pedepsirea vinovaţilor, scoaterea în afara legii a PCR şi distribuirea patrimoniului său către toate partidele nou create, reintroducerea pedepsei cu moartea (în scopul pedepsirii teroriştilor), declaraţii publice ferme ale noilor conducători cu privire la opţiunile lor politice şi la poziţia lor faţă de comunism.

Forţat de protestatarii din Piaţa Victoriei, la 12 ianuarie 1990, spre seară, Ion Iliescu adoptă 2 decrete: scoaterea în afara legii a PCR şi reintroducerea pedepsei cu moartea; s-a hotărât şi organizarea unui referendum, pe 28 ianuarie, pentru aprobarea celor 2 decrete – doar primul punct a fost acceptat.

23 ianuarie 1990. “Cine-a stat cinci ani la ruşi, nu poate gândi ca Bush!”
CFSN – condus de Ion Iliescu şi creat in ziua de 22 decembrie 1989, ca o forţă politică provizorie cu rolul de a gestiona “vidul de putere” şi de a organiza primele alegeri libere – îşi anunţă participarea la alegeri. Ion Iliescu
Susţine pretentiile Frontului de a participa la alegeri, nu neaparat ca “partid politic in sensul istoric şi depaşit al termenului”, ci ca o mişcare cu caracter “larg democratic”; lanseaza conceptul “democraţiei originale”.

28 ianuarie 1990. “Doomnu Copoiu, doooomnuu Copoiu, nu mai imi da dom’le cu sula-n coaste!”
In Piaţa Victoriei, miting al partidelor istorice, care adună zeci de mii de oameni ingrijoraţi de semnele tot mai clare de deviere comunista ale Frontului şi de hotararea acestuia de a se transforma in partid. Conducerea FSN a organizat o contra-manifestaţie, aducandu-şi, tot în Piaţa Victoriei, în partea stangă a palatului susţinătorii, muncitori de la toate marile intreprinderi: I.M.G.B., I.C.T.B., Vulcan, Griviţa Roşie, Electroaparataj. S-a cerut insistent transmisie televizată, in direct; Televiziunea Română “Liberă” a răspuns că nu se poate filma pentru că este ceaţă; la căderea serii, grupuri compacte atacă sediul Guvernului.
In final, au loc tratative intre partidele istorice şi Front. Infuriindu-se pe liderul P.N.Ţ. Corneliu Coposu, care incerca să-l determine să nu transforme F.S.N. in partid politic, Iliescu a bătut cu pumnul in masa: “Doomnu Copoiu, doooomnuu Copoiu, nu mai imi da domle cu sula-n coaste!”.

29 ianuarie 1990. “Noi muncim nu gândim”
Prima mineriadă. In urma apelurilor lansate de Ion Iliescu la radio şi televiziune, ca muncitorii să vină să apere democraţia şi Frontul, în dimineaţa zilei de 29 ianuarie 1990, Bucureştiul va fi invadat de peste 5.000 de mineri din Valea Jiului, înarmaţi cu bâte, lanţuri, topoare, să “restabileasca ordinea” şi să “apere” Frontul de partidele istorice.
Devastează sediile principalelor partide de opoziţie şi bat oamenii pe stradă pentru singura vină de a purta blugi, ochelari sau de a avea figuri de intelectuali: “Moarte intelectualilor!”

8 februarie 1990. “FSN, FSN du-te in URSS”
Manifestaţie în Piaţa Victoriei, împotriva comunismului, a securităţii şi a restauraţiei. Activiştii din conducerea FSN încercau, prin toate mijloacele, să conserve comunismul, dându-i o faţă umană, refuzau să dea informaţii despre Securitate, să deschidă arhivele, sau să prezinte un plan de înlăturare a celor compromişi. Conform scenarilor deja cunoscute, agitatorii infiltraţi vor conduce la escaladarea violenţei, la atacarea cladirii guvernului, şi la arestarea a 102 persoane.

11 martie 1990. “Apel din Timişoara, trezeste, Doamne, ţara”
La Timişoara are loc un mare miting, prin care oraşul-simbol al Revoluţiei Române lanseaza Proclamaţia de la Timişoara, chemând, în numele idealurilor revoluţiei, întreaga ţară să susţină realizarea lor: democratizare, privatizare, distrugerea structurilor securisto-comuniste, convieţuirea tuturor naţionalitaţilor. Deja celebrul punct 8 cerea “ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate”.

Surse: https://mineriada.org/
https://ddsr.wordpress.com/

INEDIT. CHISINAU-BUCURESTI: VASILE NASTASE de la Frontul Popular impotriva tancurilor sovietice la 7 noiembrie 1989. FOTO Mihai Potarniche

ROMÂNII DE PESTE PRUT
La Chişinău, moldovenii au întors tancurile Armatei Roşii în cazarmă

La 7 noiembrie 1989, aşa cum se întâmpla în fiecare an, se aniversa cu tam-tam “Marea Revoluţie Socialistă”. Din Moscova până la Alma Ata, din Chi­şinău la Duşanbe, “oamenii mun­cii” din prima “patrie a socialismului” defilau pe bulevardele centrale, în cinstea evenimentului.

Poli­tru­cii locali, secondaţi de emisarii Krem­linului, aduceau osanale “marelui Ilici”. Piesa de rezistenţă a demonstraţiilor era însă parada Armatei Roşii. Pentru prima oară în istoria URSS-ului, la Chişinău, românii au oprit defilarea soldaţilor. Atunci tancurile au făcut stânga-mprejur şi s-au întors în cazarmă.

Printre curajoşii care s-au pus în faţa turelelor s-a aflat şi Vasile Năstase, la acea dată membru în condu­cerea Frontului Popular. Pentru îndrăzneala sa, a plătit cu 2 săp­tă­mâni de spitalizare. Despre gestul său temerar, dar şi despre alte istorii din anii “revoluţiei de catifea”, cum o nu­meşte, a relatat, în exclusivitate pentru Jurnalul Naţional, Vasile Năstase.

AMENDAT PENTRU PICHETARE

A ocupat, în trecut, diferite funcţii în presă. A debutat înainte de 1989, la publicaţia “Tineretul Moldovei”, scriind apoi la “Glasul”. A fost ales în pri­mul Parlament al Republicii Mol­dova, deţinând recordul de cel mai tânăr deputat, la 25-26 de ani. După obţi­nerea independenţei a mai lucrat la “Glasul Naţiunii” (redactor şef) şi Euro TV Chişinău (director). Din 2008, este directorul postului “Radio 10”, care emite integral în limba ro­mână.

“Fac parte dintr-o generaţie care a avut norocul să termine facultatea în mo­mentul în care a început perestroika, spune ziaristul. Noi am intrat într-o altă fază, mai puţin cenuşie decât cea în care au activat, înaintea noastră, Gheorghe Ghimpu, Ion Ha­dâr­că, Nicolae Dabija şi alţii. Ei s-au for­mat într-o perioadă mai complicată.

Eu am fost repartizat să muncesc la publicaţia «Tineretul Moldovei» şi am muncit acolo până în 1989, după care, la indicaţia regretatului Ion Vatamanu, scriitor, deputat în primul Parlament al Republicii Moldova, am acceptat să lucrez alături de el, cu Leonida Lari şi alţi scriitori care au fondat publicaţia «Glasul»”.

A fost cooptat şi în organizaţiile politice reformiste ale românilor din Chişinău. Atunci a suferit pentru prima oară “rigorile legii”. “Primele noastre confruntări cu sistemul au fost atunci când am început piche­tarea Comitetului Central al Partidului Comunist din RSSM pentru a ni se publica programul Mişcării Demo­crate pentru Susţinerea Restruc­turării, îşi aminteşte Vasile Năstase.

Nu s-a publicat în nici un ziar, deşi ni s-a promis. Am avut primul proces judiciar împreună cu Ala Mândâcanu, Alexandru Brodski (un scriitor evreu de origine, care a emigrat ulterior în Israel). Am fost duşi la Judecătoria sectorului Buicani, unde am fost ju­decaţi. Am plătit o amendă, pentru că la vremea respectivă nu exista instituţia pichetării. În consecinţă nu puteau să ne condamne mai mult, pentru că nu aveau baza juridică.”

“ANIVERSARE” CU COMOŢIE CEREBRALĂ
La 7 noiembrie, alături de colegii din Frontul Popular (fosta Mişcare Democrată pentru Susţinerea Res­tructurării), a demonstrat împotriva tancurilor sovietice. A ajuns, ca şi alţii, de la paradă la spital. “Oficia­lităţile au încercat să organizeze o manifestare sovietică, cu o paradă militară în actuala Piaţă a Marii Adunări Naţionale, fosta Piaţa Biruinţei.

Pe atunci, eu făceam parte din Comitetul Executiv al Frontului Popular. Cu o zi înainte ne-am întrunit şi am discutat dacă să participăm sau nu la contracarea acestei manifestaţii sovietice. Am decis să participăm. În acea zi, dis-de-dimineaţă, ne-am întâlnit la Universitatea din Chişinău, unde era concentrată tehnica militară, am blocat-o, stradă cu stradă, au avut loc chiar lupte de stradă. Sigur, nu s-au tras gloanţe, dar multă lume a fost rănită. Mulţi participanţi au suferit comoţii cerebrale, inclusiv eu. În acea seară am fost internat la Spitalul nr. 3, din sectorul Răşcani al Capitalei, unde am stat timp de două săptămâni.

Dar ceea ce am reuşit atunci este că tehnica militară nu a mai ajuns în piaţă, a trebuit să cotească pe un bulevard adiacent şi să se deplaseze către locul de dizlocaţie permanentă. A fost o mare victorie a noastră, pentru că ne-am confruntat nu numai cu un sistem ideologic-politic de partid, dar şi la modul direct, cu militarii care erau plasaţi în acea perioadă în Moldova. Sigur că printre soldaţi erau comandanţi de tancuri şi tanchete, din Caucaz, din Armenia, Georgia, care, într-un fel sau altul, în mod tacit, ma­nifestau o atitudine favorabilă pentru mişcarea noastră. Şi în ţările lor de baştină exista acest proces.”

La trei zile după evenimentele de pomină din piaţa centrală a Chişinăului, s-au petrecut alte incidente, mai grave, la Ministerul de Interne. Despre acestea, Vasile Năstase a aflat de pe patul spitalului: “După acele manifestări din 7 noiembrie au urmat altele. Pe data de 10 noiembrie a avut loc un incident la Ministerul de Interne.

Cred că a fost o provocare, pentru că atunci s-a dat foc clădirii ministerului, atunci au fost oameni bătuţi cu bestialitate de forţele cu destinaţie specială. Ministru de Interne era chiar V. Voronin, iar unul dintre adjuncţii lui, colonelul Jukov, dacă nu mă înşel, dăduse indicaţii ca să se tragă în plin asupra mulţimii care asedia Ministerul de Interne. Asta după ce fuseseră reţinuţi nişte patrioţi din acea perioadă. Din ceea ce mi-au povestit colegii mei, am înţeles că a fost o provocare pentru a facilita schimbarea liderului comunist Simion Grossu cu un cunoscut activist de partid, Piotr Lucinschi. Şi aşa s-a întâmplat, pe 11 noiembrie.”

ZIARE TRANSPORTATE CU AUTOCISTERNA DE VIN
Între frontişti moldoveni şi cei baltici se stabiliseră, încă de la început, relaţii de colaborare. Cu ajutorul lituanienilor şi a letonilor s-au publicat ziare cu grafie latină. “Atunci când s-a constituit Mişcarea pentru Susţinerea Restructurării, ea s-a format după un model baltic. În 1988, regretatul Andrei Vartic fusese acolo şi venise cu anumite documente, acte de constituire, pe care noi le-am tradus.” O amintire personală, puternică, o aventură, îl leagă de prietenii baltici.

“În ţările baltice am fost atunci când a trebuit să aducem publicaţia «Deştep­tarea». Acolo se folosea grafia latină. Balticii au fost stindardul revoluţiei din acea perioadă. Ei au creat primul front popular, Saiudis, din fostul spaţiu sovietic, ei au pus problema independenţei. Am stabilit contacte foarte serioase cu aceste ţări, în special cu Lituania, unde situaţia demografică era mai bună în favoarea băştinaşilor. În 1988, am plecat acolo, pentru a lua numerele 1-3 ale revistei. Am plecat cu şapte autoturisme, pe care le-am umplut, pentru a putea aduce cât mai multe ziare la Chişinău. Şi eram urmăriţi de organele de securitate şi de miliţia sovietică.

În mod deliberat, încălcam regimul de viteză pentru a se opri prima maşină, în care nu se aflau ziare. Plăteam amenda, dar celelalte maşini treceau nestingherite. Aşa am adus publicaţiile la Chişinău. La marginea republicii le-am schimbat într-o autocisternă de cărat vin. Le-am ascuns la cineva acasă. Iar duminică, când a avut loc mitingul, le-am dat fiecărui participant. Sigur că am trăit o experienţă de nedescris, nişte lucruri absolut fantastice. Acum nici nu îmi vine a crede că am trăit această experienţă. Am văzut şi solidaritatea celor din ţările baltice, şi curajul de care au dat dovadă colegii mei cu care am călătorit. Publicaţiile «Deşteptarea», «Glasul», «Literatura şi arta» au ajutat la culturalizarea populaţiei noastre.”

ALĂTURI DE ROMÂNI, LA REVOLUŢIE
În decembrie 1989, românii de peste Prut urmăreau cu mare atenţie evenimentele de la Timişoara şi Bucureşti. Liderii Frontului Popular au trimis atunci alimente şi medicamente în România. “Ne aflam la primul sediu al Frontului Popular, la Uniunea Scriitorilor, la Muzeul de literatură, spune directorul Radioului 10. La câteva zile de la declanşarea revoluţiei din România, noi, ziariştii, activiştii Frontului, am colectat medicamente, produse alimentare. Am adunat o garnitură de tren cu care am plecat. Eram împreună cu Anatol Şelaru, Iurie Roşca, Sergiu Burcă şi Nicolae Răileanu. Am plecat la Iaşi, am descărcat garnitura cu medicamente şi alimente, chiar am fost la o grădiniţă din oraş.

Peste câteva zile am plecat la Bucureşti, împreună cu scriitorul Liviu Antonesei şi am văzut ceea ce s-a întâmplat, revoluţia în direct. Era cred 24-25 decembrie. Am fost cazaţi la hotel Majestic. Îmi amintesc de doamnele care erau acolo, care ne-au rugat să stăm cu ele, pentru că le era frică. Am băut multă cafea în acea noapte. Ştiu că a doua zi am mers la Televiziunea Română unde am luat cuvântul în direct. Eu personal am vorbit despre faptul că susţinem revoluţia română, ne închinăm în faţa tine­ri­lor care au declanşat-o şi că spe­răm la un viitor comun al celor din România şi Moldova. Vorbisem şi la Iaşi, în Piaţa Sfatului. Atunci s-a spus lozinca “Jos hotarul de la Prut!”
de Florin Mihai
7/11/2009
www.jurnalul.ro
Foto: Mihai Potarniche

MISTERELE "REVOLUTIEI". Radu TINU: Romanii au dansat pe muzica CIA si KGB. Rich HALL: Dan Voinea si Securitatea contesta la unison gloantele dum-dum

de Tiberiu Kiss
17/10/2009
Fostul adjunct al Securităţii Timiş, maior (r) Radu Tinu (foto stanga), afirma în urmă cu ceva vreme pentru ziarul nostru că nu românii au provocat prăbuşirea regimului comunist. El spune că ei doar “au dansat pe muzica altor servicii de securitate”, în special CIA şi KGB. Securitatea ştia că în Ungaria se fac “repetiţii” pentru înlăturarea lui Ceau­şescu. Securitatea trimisese agen­ţi în taberele de antrenament unde se pregăteau “scân­teile” Re­voluţiei.

“STEP, PENTRU CIA, KALINKA, PENTRU KGB”
Mr. (r) Radu Tinu a avut şansa, dar şi neşansa de a fi implicat, din plin, în “revoluţia anticomunistă” de la Timişoara. Şansa, pentru că a văzut cum se face istoria. Neşansa, pentru că a trebuit să suporte 717 zile de detenţie.
“Revoluţia care a început la Timişoara nu a fost decât o mască, iar pastorul Tökés László, doar un pretext penibil. Revoluţia nu am făcut-o noi, românii, ci doar am dansat pe muzica altor servicii de informaţii. Step, pentru CIA, şi kalinka, pentru KGB”, este de părere Radu Tinu.
Ofiţerul de informaţii timişorean susţine că, încă din momentul în care Bush şi Gorbaciov şi-au “dat mâna pe un vapor acostat în larg”, Securitatea română ştia că se acţionează concertat atât de americani, cât şi de ruşi, pentru înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu.
Fostul adjunct al Securităţii Timiş spune că tot ceea ce a declarat premierul maghiar, Miklos Nemeth, despre “antrenarea rezistenţei” este adevărat.
“Tabăra era la Bicske, în Ungaria. Am reuşit să înfiltrăm acolo trei informatori, aşa că ştiam tot ce mişcă. Toţi românii care treceau Mureşul erau duşi acolo şi antrenaţi. O dată la trei luni, veneau securiştii maghiari de la AVO – serviciul de spionaj – şi luau românii din tabără şi-i duceau în faţa Ambasadei României din Budapesta ca să manifesteze împotriva regimului. Capul mişcării disidente era un fost student la ASE, originar din Lugoj, actualmente plecat în America.”
“Cert e că, cu două luni înainte de evenimentele din decembrie, ungurii au început să dea românii înapoi. Dacă treceau Mureşul cinci români, ei dădeau înapoi zece inşi. Am ştiut şi lucrul ăsta, că ceilalţi erau agenţi de-ai lor…”, susţine Radu Tinu.

VICTOR STĂNCULESCU, AGENT BRITANIC

Fostul adjunct al Securităţii Timiş povesteşte că generalul Atanasie Stănculescu nu a fost niciodată agent maghiar, ci englez. “Nu degeaba s-a refugiat în Anglia, când a avut pro­bleme după ’90”, consideră ofiţerul de informaţii. Radu Tinu susţine că, încă din perioada celui de-al XIV-lea Congres al PCR, trei “ziarişti” occidentali au încercat să-l contacteze pe pastorul reformat Tökés László.
“Un cadru al Serviciului maghiar, cetăţean austriac, a penetrat dispozitivul nostru, realizând o întâlnire şi o înregistrare video. Este vorba despre Rudolf Solomon, astăzi mare om de afaceri, cu firme în zona fierbinte Harghita-Covasna. I-am găsit banda video, învelită în hârtie igienică. Am totuşi satisfacţia că, la anchetă, Solomon a scris cu mânuţa lui cine l-a trimis la Tökés şi cu ce misiune. Un alt emisar al AVO, Varga Ladislau, fost fizician la Centrul de Sudură din Timişoara, trimitea săptămânal mesaje cifrate unui diplomat maghiar aflat la post în Bucureşti. Ăsta a fost să-şi dea doctoratul în Ungaria şi, chiar dacă a stat vreo patru ani, tot nu a reusit să-l finalizeze”, povesteşte ofiţerul de informaţii timişorean.

AMERICANII, ÎN ACŢIUNE
Pentru a avea imaginea completă a celor care “s-au agăţat” de pastorul Tökés László, Radu Tinu a ţinut să precizeze că cel mai înfocat vizitator al preotului bănăţean a fost secretarul II al Ambasadei SUA la Bucureşti, Dennis Curry (foto dreapta sus, dupa 20 de ani). “La 15 decembrie, acesta a venit din nou la Timişoara, însoţit de corespondenta de presă de la Ambasada Angliei.
Au încercat să penetreze dispozitivul, pentru a-l contacta pe Tökés. L-am îmbrăcat pe un coleg în miliţian şi acesta i-a întors din drum, moti­vând un accident de circulaţie grav pe Strada Timotei Cipariu, unde era locuinţa pastorului. Cei doi nu s-au lăsat. La un moment dat, am ieşit din dispozitiv în civil şi le-am arătat obrazul. S-au dus la Hotel Continental, unde s-au întrebat oare ce grad am. La vreo 20 de minute, Dennis Curry a ieşit pe stradă şi a dat un telefon de la un telefon public şi a raportat la Ambasadă că l-a văzut pe Tökés şi că lucrurile se desfăşoară normal. Un mincinos…”, consideră fostul adjunct al Securităţii Timiş.

PLANUL AMERICANILOR
Mr. Radu Tinu susţine că pastorul Tökés László a făcut parte din pla­nul americanilor pentru a-l detrona pe Ceauşescu, folosindu-se de o revoltă populară. “Au încercat să-l martirizeze pe acest preot, dar noi nu am pus botu’ la borcanul cu miere, în sensul că nu l-am arestat, ca să creăm atmosfera inter­naţională. Cu toate că l-am dove­dit pe Tökés László ca spion maghiar. Noi am găsit la doi agenţi unguri, care părăseau Ro-mânia printr-un punct vamal, o chitanţă de mână semnată de pastorul Tökés, în care acesta scria cu mânuţa lui că a primit 20.000 de lei. Do­cumentul fusese ascuns de se­curiştii unguri în parasolarul autoturismului”, poves­teşte fostul ad­junct al Securităţii Timiş. Radu Tinu consideră că “re­voluţia” a fost făcută cu ajutorul românilor, care au fost manipulaţi de CIA ca nişte pioni, pe o tablă de şah.
Jurnalul National – Editia Istorica Scanteia

Patru videouri dintr-o tragedie. Ne spune ca n-au existat gloante dum-dum si vidia, deci cum se explica prezenta lor in videouri filmate in decembrie 1989?

Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on October 17, 2009

Ar fi interesant sa aflam…oare au sosit sau au ramas vreodata la procuratura militara aceste 4 videouri? Fiindca se contrazice clar cei care ne spune ca n-ar fi existat gloante neobisnuite, gloante dum-dum si vidia in Romania in decembrie ‘89.

——————————————————————————————————————————————–

2 videouri de o importanta extraordinara pentru intelegerea Revolutiei Romane din decembrie 1989. (Amindoua de pe site-ul dailymotion.com postate de Alexandru2006; 8 in total si de o importanta deosebita din punctul de vedere istoric, chiar daca se pare ca pina acum numai citeva sute de oameni le-au vazut). In primul video, vedeti secventa 1:20-2:50 in care se arata gloantele dum-dum si vidia depistate din arhiva/depozitul securitatii. In a doua, secventa 0:45 – 1:20 filmate se pare la Piata Aviatorilor (deci zona TVR-ului) in care omul demonstreaza cum gloantele teroristilor (in cazul acesta, se pare de tip vidia) sint diferite de gloante obisnuite. Mai jos, cei care au negat si neaga in continuare existenta gloantelor acestea… numai ca dovezi filmate mai exista…

I.

Ar fi interesant sa aflam…oare au sosit sau au ramas vreodata la procuratura militara aceste 4 videouri? Fiindca se contrazice clar cei care ne spune ca n-ar fi existat gloante neobisnuite, gloante dum-dum si vidia in Romania in decembrie ‘89.

——————————————————————————————————————————————–

2 videouri de o importanta extraordinoara pentru intelegerea Revolutiei Romane din decembrie 1989. (Amindoua din site dailymotion.com sit postat de un Alexandru2006; 8 in total si de o importanta deosebita din punctul de vedere istoric, chiar daca se pare ca pina acum numai citeva sute de oameni le-au vazut). In prima video, vedeti secventa 1:20-2:50 in care se arata gloantele dum-dum si vidia depistate din arhiva securitatii. In a doua, secventa 0:45 – 1:20 filmate se pare la Piata Aviatorilor (deci zona TVR-ului) in care omul demonstreaza cum gloantele teroristilor (in cazul acesta, se pare de tip vidia) sint diferite de gloante obisnuite. Mai jos, cei care au negat si neg in continuare existenta gloantelor aceste…numai ca dovezii filmate mai exista…

—————————————————————————————————————————————
II. Revolutia Romana 22 Dec.1989 – cd4

Vezi si

The Romanian Revolution for Dum-Dums by Richard Andrew Hall (April 2008)

Posted on October 16, 2009

THE ROMANIAN REVOLUTION FOR DUM-DUMS:
(like me…and perhaps even you)

by Richard Andrew Hall, Ph.D.

Standard Disclaimer: All statements of fact, opinion, or analysis expressed are those of the author and do not reflect the official positions or views of the Central Intelligence Agency (CIA) or any other U.S. Government agency. Nothing in the contents should […]

Read the rest of this post…

decembrie 1989: Dan Voinea “Nu exista victime (persoane impuscate)…nici de la (gloantele) dum-dum”

Posted on October 15, 2009

Ieri am postat 8 (opt) (am gresit numarul; unul era de la Resita) cazuri de gloante dum-dum (aka explozive) de la Bucuresti dupa 22 decembrie 1989 (cazuri disponsibile de pe Internetul) 8 cazuri dum-dum explozive dupa 22 decembrie 1989 bucuresti internet
Chiar daca existenta gloantelor dum-dum — sa nu vorbim despre folosirea lor si ranitii […]

Read the rest of this post…

PREMIERA ABSOLUTA: NUCLEUL KGB ANTI-CEA– USESCU. De la Mircea Dinescu la Andrei Plesu. 1989 – Dintr-o iarna in alta… Resorturile secrete ale Romaniei

Obedienţa externă a complotului disidenţilor
împotriva lui Nicolae Ceauşescu

Evenimentele din decembrie 1989 au avut ca suport iniţial dezordinile si violenţele stradale. Apoi, au apărut “detaşamente” ale tinerilor care, bine organizaţi şi disciplinaţi,
au chemat populaţia să li se alăture, scandând “Fără violenţă!”. Asta şi în replică la excesele unor agitaţi puşi pe distrugeri şi provocări.
Desigur, în ceea ce priveşte participanţii la evenimente, au existat şi excepţii notabile, dar numai cu titlu de excepţie. Conştiinţele revoluţionare aveau să
apară în cel de-al doilea şi al treilea val al evenimentelor,
pentru ca ulterior să se retragă…
În fapt însă, s-au confirmat învăţămintele evenimentelor
istorice similare în care ceea ce un important
protagonist al evenimentelor avea să numească “pegra
socială obsedată de căţărarea în fotoliile puterii”
constituie suportul oricărei insurgenţe, numai că “pegra
avidă de o nouă dictatură, a străzii, nu trebuie să se
caţere în acele fotolii”. Fără comentarii. Acest crez l-a
călăuzit pe respectivul protagonist atât ante, cât şi post
factum comploturilor în iţele cărora s-a aflat ori s-a
implicat. Nu sunt puţini cei care ştiu şi partea de adevăr
pe care cel în cauză nu şi-o mai aminteşte.
Se menţionează în diverse referiri, mai mult sau mai
puţin de luat în seamă, despre conspiraţiile şi conspiratorii
împotriva lui Nicolae Ceauşescu.
În istoria regimurilor politice de sorginte comunistă
asumată, luptele interne fratricide pentru putere au fost
regula, iar nu excepţia.
Nu toate persoanele despre care s-a acreditat ideea
că au fost disidenţi întruneau condiţia esenţială
necesară pentru acest statut. În sensul că nu au
exprimat o altă direcţie în interiorul ideologiei
Partidului Comunist, aşa cum au făcut-o Troţki,
Buharin, Zinoviev şi toţi cei care au avut o voce
distinctă de cea a lui Lenin sau a lui Stalin. Nu s-au
ridicat nici la nivelul temerităţii lui Milovan Djilas
împotriva lui Tito (în Iugoslavia), a lui Otakar Sik
împotriva lui Novotny, înaintea lui Dubcek (la Praga) şi
alţii asemenea, care au creat şi au întemeiat curente de
gândire nuanţate faţă de ideologia marxist-leninistă
dominantă. Filosofia politică şi acţiunea de opoziţie cu
logo-ul “Ridică-te tu, să mă aşez eu”, nu generează
disidenţi, ci oportunişti.
Ion Iliescu era menţionat public ca posibil succesor
al lui Nicolae Ceausescu într-o ediţie specială “Who is
Who,” pentru România – editată, în 1989, în R.F.
Germania, de Juliusz Stroyanowski – în care la poziţia
“519, Ion Iliescu” se menţiona “[…] în septembrie 1987,
într-un articol de o pagină, publicat în săptămânalul

Uniunii Scriitorilor din România – “România Literară”-
a cerut o mai mare libertate a informaţiei şi schimbări în
relaţiile sociale şi politice în scopul învingerii inerţiei şi
alienării. Se zvoneşte că Iliescu ar fi alesul lui Gorbaciov
la succesiunea P.C.R.”

Cu mai mulţi ani în urmă, insă, când era prim
secretar al Comitetului Judeţean Iaşi al P.C.R., Ion
Iliescu a înconjurat de câteva ori Copoul, purtând o
lungă convorbire cu academicianul Cristofor Simionescu.
Acesta, entuziasmat, s-a confesat laudativ că a
avut marele privilegiu de a avea o convorbire
remarcabilă cu primul secretar, în care el îl intuieşte pe
viitorul preşedinte al României. Comentariul a ajuns la
urechile Elenei Ceauşescu…

Ori de câte ori se punea pe undeva problema unei
alternative la Ceauşescu, existau şi “suspecţii de
serviciu”. Ion Iliescu a fost cel mai longeviv şi norocos
dintre ei.
Cazul lui Mircea Dinescu era unul aparte. Tot
timpul a existat supoziţia, cu nimic răsturnată până în
prezent, că “disidenţa” sa era partea vizibilă – şi de
acţiune – a cuplului reprezentat de socrii săi, Ludmila
Loghinovskaia şi Albert Kovács, ale caror antecedente şi
relaţii erau de mare interes.
Structural, M.D. era un risc permanent pentru
activitatea secretă a oricărui serviciu. Pentru acţiuni
făţiş diversioniste şi provocări era, însă, operatorul
aproape ideal. Lipsesc nişte elemente privind susţinerea
de către primul secretar al C.C. al U.T.C., Pantelimon
Găvănescu, a trimiterii sale la documentare în Anglia,
ca să pot intui dacă a acceptat anumite lucruri din
proprie dorinţă sau, la fel ca alţii, trimis la undiţa
pescarului. După revenirea în ţară, la Bucureşti, a fost,
iniţial, “protejatul” ataşatului militar adjunct, aceeaşi
persoană care s-a ocupat de prezenţa sa în Anglia, şi a
venit la post în România odată cu încheierea stagiului
său de documentare.
Preluarea sa ulterioară sub “protecţie” de către
ambasadorul Olandei ne poate sugera, azi, aplicarea
principiului diviziunii muncii între serviciile statelor
membre ale N.A.T.O., deoarece Olandei îi revenea
activitatea contrainformativă în spaţiul României.
Atunci nu ştiam. Acum, acest fapt este de natură să ne
determine să credem că-l verificau, dar fiindcă în acelaşi
timp îl expuneau, îl făceau inutilizabil pentru altceva
decât agitaţie şi provocare. Ceea ce i se potrivea, dar se
şi dorea.
La Uniunea Scriitorilor era un nucleu de “front”,
foarte activ în unele momente, al K.G.B. – ului.

Surprinzător, nucleul era alcătuit din tineri scriitori, dar
şi responsabili de cinematografe, cronicari de film ş.a.,
pretinşi critici ai lui Ceuaşescu, pentru că nu-i lăsa să
scrie despre transformările şi noile realităţi din Uniunea
Sovietică. Unii s-au legat cu lanţuri de grilajul porţii
Uniunii Scriitorilor şi au chemat la faţa locului
corespondenţii presei sovietice, acreditaţi la Bucureşti.
Azi, unii din acel nucleu se află în prospere relaţii cu
“foşti” ai serviciilor sovietice… Îl aduc pe fratele
Kondiakov la Palatul Victoria, fac privatizări de succes,
se angajează ca mercenari -“analişti” şi “consultanţi”-
prin partide, staff-uri electorale şi pe lângă lideri
politici…

Nota bene: În lumea informaţiilor secrete se mişcau,
ca peştele prin apă, şi mulţi mercenari, escroci, refulaţi,
nebuni geniali sau revoluţionari permanenţi, toţi
animaţi de un voluntariat declarat în slujba celor mai
înalte idealuri. Doar discernământul celui care le
acceptă – ori refuză – serviciile face diferenţa.
Cum erau recompensaţi unii dintre aceşti “activişti
de front” ai K.G.B-ului? Primeau periodic (cam la două
săptămâni) coşul cu produsele alimentare mult râvnite
în acele vremuri de numeroase “lipsuri şi greutăţi”
(caviar, votcă, mezeluri, carne, batog, ulei, fructe
exotice, cafea, dulciuri etc.), livrat în faţa porţii dintr-o
maşină cu nr. T.C. (Taxi Creditar) a Ambasadei U.R.S.S.
Chiar şi numai acest fapt în sine exprima până unde au
întins ruşii coarda…
De departe, filosoful si esteticianul Andrei Pleşu era
cel mai solid în concepte. Inteligenţa sa, receptivă la
persuasiunile “ofiţerului de caz”, l-a determinat la un
gest de “spovedanie a unui învins”, nu în sensul în care
a făcut-o Panait Istrati, dar cu cert efect de “captatio
benevolentie”. A fost invitat să conferenţieze în faţa
ofiţerilor din Securitate, la Casa de Cultură a
Ministerului de Interne, despre curente şi tendinţe în
artă. A avut o bună audienţă şi s-a bucurat de aprecieri
sincere. I s-a rezervat ”un exil“ confortabil la Tescani.
Ce făcuse periculos? Îl însoţea pe Mircea Dinescu la
diversele întâlniri prilejuite de evenimentele organizate
de ambasadele occidentale la Bucureşti, deoarece
poetul, deşi beneficiase de o bursă post-academică în
Marea Britanie, nu deprinsese limba şi avea nevoie de
un interpret cu ştaif.
“Ăla cu Trabantul”, cum îl ştia Elena Ceauşescu pe
domnul Virgil Măgureanu – că de la ea i s-a tras – a fost
“detaşat“ la Muzeul Judeţean din Focşani pentru ca să
nu-l mai întâlnească pe Ion Iliescu, dar mai ales pe
generalul Militaru.
Deoarece fusese “în sistem”, exact acolo de unde –
după cum spune legenda – “se iese numai cu picioarele
înainte”, domnului Virgil Măgureanu nu i s-a dat
importanţă… A fost iniţial omis. Însă cineva l-a pârât
Cabinetului 2“ şi Elena Ceauşescu a întrebat: “Da’ ăla
cu Trabantul care-i?“ “Îl căutăm, nu-i avem identitatea
completă” – a fost răspunsul. Parţial exact, fiindcă un
ofiţer – din exces de zel, dar şi din comoditate – i-a
schimbat naţionalitatea, iar şeful Departamentului
Securităţii Statului i-a trimis pe ofiţerii superficiali la
arhiva actelor de stare civilă, pentru a-i reconstitui
arborele genealogic.

Individual, fiecare dintre cei menţionaţi, “se aflau în
nişte cărţi”. Şi… atât. După prinderea în flagrant a
reţelei complotiste coordonată de Vladimir Volodin şi
difuzarea “scrisorii celor şase”, erau anticipate şi alte
evenimente. Ceauşescu a considerat că, preventiv,
Iliescu-Măgureanu-Militaru şi Dinescu-Pleşu trebuie
împiedicaţi să se întâlnească, pentru a nu se organiza.
Dislocarea din Capitală a domnilor Pleşu şi
Măgureanu, ca şi a altora aflaţi în situaţii relativ asemănătoare,
a fost o decizie politico-administrativă, dispusă
pe linie de partid, ca şi în cazul a câtorva dintre
scrisorii celor şase.

Schimbarea de sistem din România a fost nu
întâmplător violentă, rezultat al unor evaluări bazate pe
informaţii incomplete, al unor prejudecăţi ideologice şi
al matricei mult prea birocratice utilizată de
planificatorii evenimentelor. Toate acestea, în pofida
faptului că serviciile de informaţii activ implicate aveau
la dispoziţie rezultatele unor cercetări ştiinţifice asupra
psihologiei poporului şi specificităţii componentelor
societăţii româneşti. Mulţi ani la rând, studiile doctorale
ale unor străini în centrele universitare din România,
îndeosebi din Cluj, aveau ca teme de cercetare
cunoaşterea şi înţelegerea până în cele mai fine detalii a
specificului naţional şi al comunităţilor etno-geografice.
Cu prilejul participării lui Horia Sima la şedinţa de
la Paris a “Consiliului Secret”, conducerea legionară a
fost pusă în temă că României i se rezervase soluţia
violentă a schimbării regimului şi că, dintre toţi pilonii
de rezistenţă ai acestuia, numai Securitatea urma să se
afle pe direcţia loviturilor principale. Comandantul
Horia Sima, alias profesorul Georgescu Lugojanu, a
făcut ca acest avertisment să ajungă în ţară.
Iraţionalitatea dusă până la absurd a campaniilor
lansate, în diferitele momente de răscruce a evoluţiilor
politico-sociale, pentru condamnarea – chiar la moarte
prin linşaj public – a membrilor securităţii statului (instituţiilor
similare) avea suficiente precedente în istorie şi
nu trebuia să surprindă. Doar ordinele date de
generalul Vlad au prevenit ca represaliile şi crimele
cărora le-au căzut victime un număr de ofiţeri să nu
capete proporţii mult mai mari.
Nu putem să nu fim oripilaţi de groaznicul măcel
de la Aeroportul Internaţional Otopeni (Anexa 4), în
care au pierit zecile de tineri ostaşi şi ofiţeri ai Centrului
de Pregătire Transmisiuni din Câmpina al Comandamentului
Trupelor de Securitate, de omnicidul
premeditat asupra echipajelor Unităţii Speciale de
Luptă Antiteroristă (USLA), comandate de şeful
Statului Major Antiterorist, colonelul (post-mortem)
Gheorghe Trosca, ordonat cu sânge rece de generalul
Militare, dovedit trădător de ţară, răsplătit în acele zile
tulburi cu demnitatea de ministru al Apărării naţionale
şi care s-a voit, pe deasupra , şi criminal…(Anexa 1)
Dacă ne amintim – şi nu avem cum să uităm – s-au
mai încercat: uciderea în masă a efectivelor Direcţiei de
Securitate şi Gardă (al cărei sediu, lipit de Biblioteca
Centrală Universitara, a fost distrus cu tiruri de
artilerie), Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă (ale
cărei efective urmau să fie “trecute în revistă” pe
stadionul Ghencea, special amenajat pentru o
ambuscadă împotriva “teroriştilor”) personalului mai
multor securităţi judeţene (cazul cel mai elocvent fiind
cel de la Sibiu, dar pericole mari au existat şi la Brăila,
ori în alte judeţe).
Un recurs la istorie este necesar. Dacă vom compara
condiţiile existente în Franţa, la 1789, cu cele din Anglia,
vom constata că ele erau asemănătoare. Masa de
manevră necesară profesioniştilor revoluţiilor exista şi
pe străzile Londrei, nu numai la Paris.
Excepţia a constituit-o atitudinea serviciilor secrete
şi a poliţiei, care în Anglia s-au situat ferm pe poziţia
apărării Coroanei, pe când în Franţa, nu. Şi condiţiile
existente, după 200 de ani, în ţările Europei Centrale şi
de Est se vedeau, de undeva, de mai departe, ca fiind
asemănătoare, dacă nu chiar identice. Serviciile speciale
care au evaluat atât contextul european din 1789
(retrospectiv), cât şi cel din 1989, au concluzionat însă
eronat că Securitatea şi forţele de ordine publică ale
Ministerului de Interne din România vor proceda precum
serviciile şi poliţia Angliei, nepermiţând dislocarea
dictaturii de tip sultanic a lui Nicolae Ceauşescu. Pe
această eroare – dacă a fost o eroare – descalificantă
pentru nivelul de cunoaştere de către acele servicii a
opţiunilor Securităţii, aveau însă să se fundamenteze
planuri grave şi extrem de periculoase, care puteau
împinge România într-un război civil distrugător al
statalităţii naţionale şi integrităţii sale teritoriale.
Iată ce declara, în 1991, Silviu Brucan, unul dintre
membrii cei mai activi ai primei puteri provizorii
instituită în decembrie 1989, citez: “[…] din cauza
situaţiei politice […] în ţara asta armata era singurul
factor de stabilitate, cu toate că armata a tras la
Timişoara şi la Bucureşti, şi prin alte părţi. […] Nu
puteam să spunem că unii generali i-au fost loiali lui
Ceauşescu, alţii disidenţi, că armata a tras la Timişoara,
a tras la Sibiu, a tras la Cluj, a tras şi la Bucureşti în 21
decembrie – ăsta-i adevărul istoric. Ar fi fost
iresponsabil să deschizi o asemenea discuţie într-o
perioadă când asta (n.n. – armata) era singurul lucru pe
care ne sprijineam”. Această ultimă afirmaţie clarifică,
fără echivoc, cât anume din evenimentele din
decembrie a fost revoluţie şi cât lovitură de stat. Dar şi
de ce trebuia să se producă lovitura de stat. Pentru a se
acoperi crimele cu alte crime şi a nu se răspunde pentru
săvârşirea lor!
Nicolae Ceauşescu, nemulţumit în legătură cu cei
trei miniştri – Milea, Postelnicu şi Vlad – care nu-i
executaseră ordinele, a convocat o teleconferinţă, în
cadrul căreia a ordonat personal modul de acţiune:
“Somaţie, foc de avertisment, foc la picioare şi, dacă mai
mişcă cineva, să nu se mai ridice!” Toţi cei care au fost
în audiţie directă au primit ordinul de la Comandantul
Suprem şi aveau, strict formal, obligaţia să-l execute.
Legea vremii nu îngăduia militarilor să refuze
executarea ordinului ilegal. Deschiderea focului cu
arme letale asupra mulţimilor neînarmate, ori asupra
insurgenţilor înarmaţi – dar în împrejurări de risc
pentru viaţa terţilor, mai cu seamă a femeilor, bătrânilor
şi copiilor – nu era, însă, permisă de nicio lege a
războiului.
La terminalele teleconferinţei de la comitetele
judeţene ale P.C.R. din Timişoara, Cluj, Sibiu, Braşov, ca
din toate celelalte reşedinte de judeţene, erau toţi cei
care puteau pune în executare ordinul, chiar şi fără ca
generalul Milea să-l mai reitereze. Nu este mai puţin
adevărat că în armată existau o serie de proceduri
privind darea şi primirea ordinelor, dar faptul că
ordinul a fost dat personal de către Comandantul
Suprem putea anula ori schimba regulile. Nu mai exista
un precedent. Depindea de discernământul comandanţilor.
Dar, în pofida intervenţiei lui Ceauşescu, care
a dat ordinul personal, generalul Milea l-a reluat,
potrivit regulilor militare.

În evenimentele din Bucureşti, în represiunea
armată violentă din noaptea de 21/22 decembrie 1989,
generalul Milea a fost secondat de colaboratori şi
subordonaţi marcaţi de exces de zel şi fanatism, unii
având şi “temă dată”.

În noaptea de 21/22 decembrie 1989, când generalul
Milea a revenit în sediul Comitetului Central, era într-o
stare de puternică deprimare. L-a văzut pe generalul
Vlad, spre care s-a îndreptat şi a început să plângă,
spunându-i: “Nu eu am dat ordinul… Nu sunt un
criminal…”. Generalul Vlad l-a îmbrăţişat, spre a-l
îmbărbăta, iar generalul Milea, printre lacrimi, a
continuat: “Te rog să-i spui soţiei mele, fetelor mele,
spune-le că n-am fost un criminal, că nu eu sunt cel
care… Nu eu…
Generalul Vlad l-a condus apoi spre un hol de
aşteptare în care se aflau nişte fotolii, unde s-au aşezat.
Generalul Milea nu-şi putea reveni. Generalul Vlad i-a
spus că siuaţia s-a agravat extrem de mult şi trebuie
găsită o soluţie pentru a se pune capăt vărsărilor de
sânge. “Eu am în Comitetul Central toate forţele
necesare pentru controlul situaţiei aici în interior… Se
pune problema dacă ai dumneavoastră, care sunt afară,
vor acţiona în aceeaşi direcţie…” Reacţia generalului
Milea a fost cea a unui om profund deznădăjnuit: “Nu
ştiu… nu mai pot… nu mai sunt în stare de nimic…”
Generalul Milea nu poate fi “decupat”, aşa cum
iniţial s-a încercat, din contextul represiunii armate, dar
nici nu poate fi considerat omul unor iniţiative care să-i
fi aparţinut. Era un militar pe cât de prompt în execuţie,
pe atât de rezervat în decizii. El s-a comportat ca un
executant, nu ca un general, ministru al Apărării, pus
de evenimente în faţa unei decizii care să scrie o pagină
a istoriei. Desigur, nuanţe pot exista…
Am cunoscut – şi am avut şansa să le supravieţuiesc,
la propriu – confruntările cu toate categoriile elementelor
operaţionale “humint” ale conspiraţiei externe, finalizată
cu lovitura de stat militară “parţial reuşită” (citat
din Virgil Măgureanu) din decembrie 1989.
Cu câteva luni înaintea evenimentelor, emisari ai
“complotului intern”, chiar generalul Militaru personal,
au făcut tentative de tatonare a conducerii Ministerului
de Interne/Departamentului Securităţii Statului, dar,
cunoscându-li-se apartenenţa la servicii speciale străine,
au fost evitaţi.
Unui general, fost în conducerea Ministerului de
Interne – care a solicitat, în acelaşi scop, o audienţă “de
nivel” la conducerea DSS. – i-a fost trimis ca interlocutor
translatorul de limbă rusă, cu care efectuase în anii ’60
misiuni la Moscova! Nu a fost deloc întâmplător că, în
seara zilei de 31 decembrie 1989, respectivul general a
constituit “paşaportul” cu care noua putere provizorie
şi-a trimis reprezentanţii să preia conducerea
Departamentului Securităţii Statului, formal desfiinţat
şi cu conducerea – mai puţin secretarul de stat Ştefan
Alexie – arestată.
Ca un amănunt, generalul Nicolae Doicaru, căci
despre el este vorba, a intrat atunci în cabinetul
generalului Vlad şi a întrebat: “Unde mă aflu eu, aici?” I
s-a răspuns: “În fostul dumneavoastră birou…”. “ Nu,
nu, eu nu am avut biroul aici!“. Fără a replica, am luat
din bibliotecă tratatul “Diplomaţia”, autor Mircea
Maliţa, şi i l-am înmânat deschis la pagina de gardă,
unde se semnase, în anul de apariţie, 1975… A luat
volumul şi fără să mai spună ceva s-a îndreptat spre
sala mare de consiliu, unde urma să ne predea noii
puteri provizorii, reprezentată de Gelu Voican
Voiculescu şi Virgil Măgureanu, gardaţi de maiorul de
justiţie Mugurel Florescu, nedespărţit în acele zile de un
pistol mitralieră “Kalaşnikov”.
În legatură cu implicarea generalului Doicaru în
evenimentele acelor zile tulburi i se reţine ca fapt
pozitiv, avertizarea Centrului de Informaţii Externe
asupra iminentei solicitări de către conducerea
Guvernului Provizoriu a listelelor cu datele de identificare
şi spaţiile de acţiune ale ofiţerilor stabiliţi definitiv
în străinătate sub diverse acoperiri şi biografii pentru
misiuni de spionaj. Generalul nu a putut, însă, bloca
solicitarea respectivă, menţionând că presiunile sunt
foarte mari, dar a sugerat să se elaboreze o situaţie
“prelucrată”, care să protejeze identitatea ofiţerilor.
După acea recomandare, lista nu ar mai fi fost
solicitată. Ulterior, peste ani, un director al unui
serviciu l-a acuzat pe un alt director, că a trecut oceanul
cu o astfel de listă… Întrebarea este, cu care dintre ele ?!
Una sau mai multe anchete parlamentare au reluat
subiectul, fără a se da vreun comunicat. Între timp, un
spion uitat în misiune şi-a chemat ofiţerul de legătură la
Vama Aeroportului Internaţional Otopeni, să preia
containerul cu recolta anilor de cercetare, disimulat în
bagajele de călătorie… S-ar putea să nu fi fost singurul.
Pentru acei oameni, care au trecut proba de foc a
riscului vieţii în serviciul patriei, patria nu le era acolo
unde o duceau foarte bine, ci România, pe care o doreau
la fel de prosperă, precum ţările lor de adopţiune.
Am facut aceasta paranteză pentru a face cunoscută
filosofia profesiei şi deontologia spionilor români din
acele vremuri, unii fii ai altor neamuri, dar cu rădăcini
adânci în România.
Un alt amănunt – şi acesta important –: Virgil
Măgureanu făcuse şi el, printre alţii, o recunoaştere la
Cabinetul generalului Vlad, în timp ce acesta se afla la
Ministerul Apărării Naţionale, unde urma să fie arestat.
Sfârşitul verii anului 1989 avea să mai aducă noi
probleme, generate de returnările masive ale emigranţilor
români ilegali din Iugoslavia. Coloane ce
păreau a nu se mai sfârşi erau conduse, în ordine, de
autorităţile iugoslave şi predate grănicerilor români.
Ceauşescu dispune primirea “returnaţilor” în cazărmi
militare, unde să fie interogaţi de organele de cercetare
grănicereşti (în terminologia consacrată de manualele
OTAN: supuşi procedurii de debriefing), după care li sa
permis să meargă la domiciliile declarate. Numărul
lor mare făcea imposibilă trimiterea în justiţie pentru
trecerea frauduloasă a frontierei. Este greu să se poată
spune câţi dintre ei s-au angrenat în acţiunile din
decembrie 1989, pe baza instruirii ce li se făcuse. Timpul
şi timpurile au fost potrivnice… Aceeaşi concluzie şi
pentru cohortele venite din Ungaria, alcătuite exclusiv
din bărbaţi valizi care, fără îndoială, au avut un rol
major în evenimentele de la sfârşitul anului 1989. Acest
rol l-a confirmat, în deplină cunoştinţă de cauză, Silviu
Brucan, pe care, din nou, îl citez: “Problema este că eu
cred că la Timişoara a fost şi este mână ungurească. Şi
nu numai ungurească. Cred că şi anumite cercuri din
Germania […] şi aşa mai departe au acţionat acolo […]”.
Concomitent, pe direcţia Ungariei au avut loc
câteva “evadări” de-a dreptul spectaculoase: Nadia
Comăneci, un cioban cu o turmă de câteva sute de oi,
un orădean cu un autoturism care şi-a adaptat roţile la
şinele de cale ferată; alţii se gândeau să încerce cu
parapante (ori cu alte aparate de zbor artizanale). Toţi
aceştia au fost aşteptaţi dincolo de frontiera română de
numeroşi reporteri ai ziarelor, posturilor de radio şi
televiziune.
Un grup de 11 persoane din Cluj, aflate ca turişti în
Bulgaria, solicită azil politic Ambasadei Ungariei la
Sofia, de unde sunt extrase pe calea aerului, cu
destinaţia Budapesta. Cazul a fost nu numai intens
mediatizat, dar şi supus atenţiei organismelor internaţionale,
chipurile ca un exemplu al persecuţiei minorităţilor
etnice în România. Nu în ultimul rând ca
importanţă, trebuie menţionat şi faptul că mai mulţi
ofiţeri şi subofiţeri de grăniceri au fost arestaţi de
Procuratura Militară, pentru complicitate la trecerea
frauduloasă a frontierei. Pe mulţi i-a demascat opulenţa
stilului de viaţă, urmare a câştigurilor realizate din favorizarea
persoanelor la trecerea clandestină a graniţei.
Faţă de această situaţie şi a “forţărilor” spectaculoase de
frontieră menţionate, Ceauşescu a dispus trecerea
Trupelor de Grăniceri în subordinea Ministerului de
Interne. Ministrul Apărării Naţionale primeşte greu
decizia Comandantului Suprem, deoarece ea era
expresia percepţiei “Tovarăşului” asupra degradării
corpului grăniceresc şi a necesităţii de a fi reinstaurată
disciplina sub autoritatea ministrului de Interne, nimeni
altul decât temutul Tudor Postelnicu.
Gen brig (r) Aurel I Rogojan
Capitol extras din lucrarea
1989
DINTR-O IARNĂ ÎN ALTA…
ROMÂNIA ÎN RESORTURILE
SECRETE ALE ISTORIEI

AVANPREMIERA EDITORIALA cu Gen DSS Iulian Vlad: Gen SRI Aurel Rogojan: "1989. Dintr-o iarna in alta… Romania in resorturile secrete ale istoriei".

Sambata, 03 octombrie 2009 a avut loc, la Caciulata, lansarea in avanpremiera a volumului “1989. Dintr-o iarna in alta… Romania in resorturile secrete ale istoriei” semnat de generalul brg. (rez) Aurel I. Rogojan si aparut la Casa de Editura “Proema” din Baia Mare, o lucrare care va provoca multe insomnii protagonistilor din decembrie 1989.

Evenimentul editorial a fost dedicat celei de a XXXV-a aniversari a “Promotiei 1974” a Scolii Militare de Ofiteri Activi nr. 1 a Ministerului de Interne – arma informatii pentru securitate nationala. Volumul a fost prezentat participantilor la eveniment de catre fostul comandant al scolii, la absolvirea promotiei, generalul Iulian Vlad. O aparitie public foarte rara si cu atat mai importanta, generalul Vlad a tinut sa sublinieze ca: “Despre evenimentele anului 1989 si altele pregatitoare s-a scris mult dar din varii motive nu a existat, in cele mai multe cazuri, un interes real si buna credinta de a pune punerii faptele in lumina adevarului. Lucrarea de fata este de o cu totul alta factura. Inainte de toate, ea face o pledoarie pentru adevar. Iar adevarul adus la lumina este rezultatul interpretarii si redarii evenimentelor traite cu forta pe care o confera analiza obiectiva a informatiilor.
Dar marele merit al acestei carti este acele de a rememora – prin imagini document comentate – unele moment tragice ale evenimentelor din decembrie 1989, si a aduce, astfel, un omagiu, fostilor nostri camarazi din Unitatea Speciala de Lupta Antiterorista, Inspectoratul judetean Sibiu si ostasilor Centrului de Instructie Transmisiuni Campina, asasinati miseleste, in ambuscadele diversioniste din Bucuresti, Otopeni si Sibiu, create de scenaristii razboiului civil planificat, in urma caruia Romania trebuia sa anticipeze dezmembrarea Iugoslaviei. Nu sunt omise nici atrocitatile savarsite de extremistii unguri, soldate cu 6 asasinate si 34 de sedii distruse ori incendiate. Intr-o axexa a cartii se gaseste marturia cutremuratoare a ofiterului Mircea Buie, pe care extremisti unguri din Covasna l-au spanzurat, dar a avut sansa de a i se rupe spanzuratoarea si a fi salvat, de unguri buni cetateni romani si oameni de omenie.
In incheiere doresc sa felicit cu caldura atat pe autorul lucrarii, domnul general rez. Aurel I. Rogojan, cat si Editura PROEMA, pentru aceasta noua si remarcabila realizare. Ambilor le doresc sa continue colaborarea si sa dea numerosilor cititori, noi si mari satisfactii spitituale.“
Generalul Iulian Vlad a iterat fostilor sai elevi si camarazi indemnul de a sustine promovarea valorilor reprezentate si aparate de activitatea loiala a ofiterilor de informatii in serviciul tarii si al oamenilor ei.
La randul sau, autorul, fost profesor al promotiei, a spus ca: “In cei 35 de ani care au trecut la momentul aniversat, am fost martorii unor evenimente epocale, care au marcat pofund istoria omenirii si care si-au pus amprenta si asupra noastra … Am traiat experienta unica a ceea ce poate sa insemne victoria si infrangerea intr-un “razboi rece”. Pentru oamenii din lumea informatiilor secrete, insa, orice esec este temporar si se constitue in resursa viitoarelor succese. Am “prins” schimbarea prefixului mileniului, care a insemnat apusul unei lumi si inceputul alteia, cu anvantajele, dar si cu numeroasele ei incertitudini. La linia orizontului omenirii nu se intrevede, inca, nimic care sa-i confirme sperantele… In nici doua decenii am ajuns sa utilizam cunostinte si tehnologii care sfideaza spatiul si timpul, ceea ce insemna si sfidarea a doua dintre dimensiunile noastre existentiale, de cand exista lumea. Este oare omenirea suficient de pregatita pentru viitorul ei ? De ce simt nevoia sa spun toate aceste lucruri ? Fiindca facem parte din generatiile care au sansa sa poata intelege mai bine prezentul, prin prisma experientei trecutului, iar asta inseamna ca viitorul mai depinde, inca, si de noi. Altfel, vom lasa urmasilor o lume si mai nesigura… Este momentul sa ajutam istoria sa se elibereze de cenzura invingatorilor momentani, care nu sunt niciodata cei definitivi “si-a incheiat generalul Aurel I.Rogojan alocutiunea.
Volumul beneficiaza de o prefatare de exceptie, semnata de prof. univ. dr. Teodor Ardelean, fost senator de Maramures, director al Bibliotecii judetene “Petre Dulfu” din Baia Mare, care intr-un comentariu dens, de profunda intelegere a tainelor lumii informatiilor secrete si cu veritabile accente de reflexie axiologica puncteaza: “Unii comentatori ai evenimentelor au cazut prada iluziei istorice ca daca suntem contemporani unui fenomen, eveniment sau lant de evenimente avem mai multe sanse de a deslusi dedesupturile si, în consecinta, de a putea gasi adevarurile despre acestea. Constient si de astfel de „iluzii” Aurel I.Rogojan dezvolta o succesiune de argumente, într-un mozaic încarcat, când de elocinta, când de elocventa, pentru a demonstra tuturor celor interesati ca atunci când „România s-a aflat sub ocupatie informativa straina”, adevaratii ofiteri de informatii erau la post, erau, altfel spus, în serviciul natiunii. Se vor supara unii, se vor sifona altii, cartea aceasta va genera multe polemici, multi o vor citi si reciti, si mai multi o vor comenta, pentru ca este o CARTE VIE, cu personaje înca traitoare …. Întelegeti de ce ziceam „iluzie”! Si asa zice si domnul general, caci, „istoria nu se scrie atâta timp cât protagonistii evenimentelor nu trec si ei în istorie”. Oare chiar „în istorie” domnule general, sau poate ca v-ati gândit la perioada când ei nu vor mai putea influenta istoria ca la o … epoca istorica ?! Stilul coerent, precis si riguros, fara distorsiuni sau imixtiuni obositoare da NOTA cea mai buna a exactitatii, trimite gândul spre veridicitate si încânta chiar si atunci când este marcat de laconism, firesc si dezirabil. La sfârsitul lecturii te întrebi automat ce vor zice despre carte unii actori principali ai acestor ani. Dar îti gasesti imediat raspunsul, caci te afli nu în fata unui om politic asezat la conducerea unui serviciu secret, nu în dialog cu un bun jurist despre legiferarea în acest domeniu delicat si dificil, ci chiar ÎN MEDIO RES, în dialog cu un EXPONENT VERITABIL al celui mai învolburat segment – ACTIVITATEA DE INFORMATII PENTRU SECURITATEA NATIONALA. Se spune ca pentru un organism social acest sistem reprezinta exact ceea ce este pentru un organism fizic SISTEMUL IMUNITAR. Când se pierde imunitatea biologica organismul nu mai are puterea de a se lupta cu factorii de atac interni sau externi (virusi, microbi …). Când se pierde imunitatea sociala organismul social nu mai are puterea de a stapâni dezlantuirile browniene din razboiul pentru putere. Dar salvarea poate veni (si a si venit) chiar din faptul ca, atunci când sistemul imunitar social era aproape lichidat, au intervenit în ecuatia lucrurilor exponenti devotati. Exponenti care, convinsi ca sistemul „nu mai putea fi securizat” au actionat mai mult prin prisma propriei constiinte, devotate natiunii (vezi multele evocari ale faptelor generalului Iulian Vlad, care a salvat situatii de o dificultate absolut istorica.) Considerati, asadar, stimati cititori, gândurile din rândurile de fata ca o invitatie spre o lectura pe care o veti simti de la primele pagini ca fiind incitanta si fascinanta. Si de folos pentru aflarea adevarului.”
Sursa: Presa de Maramures
Powered by WordPress

toateBlogurile.ro

customizable counter
Blog din Moldova