Doamna Aspazia Oţel Petrescu: Părintele Arsenie Boca era numai lumină. Se putea numi duhovnicul întregului Ardeal şi al întregii Românii
Toată viaţa mea am să fiu profund recunoscătoare Maicii Teodosia (n.r. – cu numele de Zorica Laţcu până la intrarea în monahism) că m-a dus la Părintele Arsenie Boca, acest mare stâlp al credinţei ortodoxe române. Pentru că, în aceeaşi măsură în care era un strălucit creştin, Părintele Arsenie Boca era şi un foarte bun român. Ce să vă spun? În perioada în care l-am cunoscut era în plină glorie. Se putea numi, pe drept cuvânt, duhovnicul întregului Ardeal şi, prin extrapolare, al întregii Românii. Acolo la Sâmbăta l-am întâlnit şi pe Părintele Stăniloae, care avea să devină apoi unul dintre cei mai mari dogmaticieni ai timpului, şi pe Părintele Mladin. Ei mergeau la Sâmbăta cu regularitate.Părintele Arsenie Boca era numai lumină. Când cădeau privirile Părintelui Arsenie Boca pe tine simţeai, ştiai, nu ştiu de unde ştiai, nu ştiu cum simţeai, dar erai sigur că te priveşte lumina. Avea atâta lumină şi căldură în ochi, şi avea o asemenea privire încât aveai impresia că întregul cer, o infinitate albastră mă priveşte. Infinitul mă privea cu doi ochi albaştri de om. Asta era impresia pe care a dat-o celor mai mulţi Părintele Arsenie Boca: că te priveşte lumina. Tot sufletul plin de înţelepciune, plin de credinţă, plin de dragostea pentru om, toate astea erau în “flash”-ul privirii lui.E foarte greu să exprim lucruri care, de fapt, sunt de neexprimat. Sunt lucruri pe care numai le vezi, le simţi, ştii că sunt aşa, neavând nicio explicaţie logică pentru ele. E o trăire. Prezenţa Părintelui Arsenie Boca pentru cei care-l aveau alături era trăire. Te lua în iubire, te lua în lumină, erai în aura sufletului lui, care era lumină şi iubire. Să nu credeţi că era ceva foarte dulceag. Era foarte aspru. Dar asprimea lui era dulce. Te şi certa, cum a fost un moment în scurta mea trăire acolo la Sâmbăta. A fost un moment când mi-a dat un canon, când m-a pedepsit, când m-a certat, dar eram nespus de fericită. Cine a trecut prin ceva similar poate să înţeleagă cum este să fii fericit când te ceartă un om sfânt.- fragment dintr-un interviu acordat de doamna Aspazia Oţel Petrescu revistei VEGHEA
Motto: “Pictura sacră e istoria în imagini a vieţii Mântuitorului şi a celor transfiguraţi de El. Adică imaginea raiului. Sfinţia Ta [pr. Arsenie Boca] ai înţeles să faci o pictură transfigurată în nuanţe clare şi deschise, paradisiace, pentru a sugera lumea feerică de dincolo. Biserica de la Drăgănescu iradiază lumina raiului” (teolog Nichifor Crainic).
Biserica din satul Drăgănescu se singularizează printr-o serie de întâmplări pe care le-am putea numi de-a dreptul miraculoase. Un prim miracol a fost că biserica a putut fi pictată de Părintele monah Arsenie Boca (1910-1989), cel care prevăzuse încă dinainte de 1945 că “şerpi veninoşi vor stăpâni România multă vreme”. El însuşi a fost arestat de “şerpii veninoşi” cam două săptămâni în vara anului 1945 (când stareţ înlocuitor la Sâmbăta i-a fost pr. Serafim Popescu), apoi anchetat de Iosif Kaluşek (şef al Securităţii din Braşov) în 1946 după o predică în care spusese că “lupii vor fi sfâşiaţi de către oile atacate”, în sensul că Păstorul îi va ajuta pe cei credincioşi (oile sale) să scape de lupii atacatori. În 1948 acelaşi Iosif Kaluşek îl arestează de Sf. Paşte vreo două luni spre a împiedica să mai vină miile de oameni la Mânăstirea Brâncoveanu să-i asculte predicile, fapt care l-a făcut pe Mitropolitul Nicolae Bălan să-l mute de la Sâmbăta de Sus la Mânăstirea Prislop pe 22 noiembrie 1948.
Si de la Prislop, după ce refăcuse locurile găsite în paragină şi construise o clopotniţă în stil athonit (cum avea să construiască şi la Drăgănescu), din cauza multimii de pelerini, protosinghelul Arsenie Boca este dus la Canalul Dunăre-Marea Neagră de poliţia secretă având “majoritatea absolută a cadrelor de conducere, a anchetatorilor, torţionarilor, directorilor de închisori şi şefilor de lagăre formată din evrei”(Radu Theodoru, România ca o pradă, Bucureşti, Ed. Lucman, 2005, p.285). Ion Varlam observase că regimurile susţinute de teroarea exercitată de o poliţie secretă sînt conspirative. De aici ar decurge pseudoidentitatea oamenilor săi de frunte precum Teohari Georgescu, Vasile Luca, Silviu Brucan, Paul Cornea, Leonte Răutu, Andrei Oişteanu, Alexandru Nicolschi, etc. (I.Varlam, Pseudoromânia. Conspirarea deconspirării, Ed.Vog, Bucureşti, 2004, p.66). Tot el consemnează că în Regatul României s-a făcut pentru prima dată procesul antisemitismului în 1945-1946, când evreii au obţinut de la ocupanţii sovietici judecarea şi condamnarea tuturor acelora pe care ei i-au desemnat ca vinovaţi. A doua oară procesul antisemitismului a avut loc în Republica Populară Română între 1948 şi 1952, urmărindu-se în plin stalinism “culpabilizarea colectivă a românilor”, ceea ce a servit ca pretext terorii prin care s-a instalat totalitarismul comunist (v. I. Varlam, op. cit., p.454).
În anii cincizeci Lucian Blaga depunea pe ascuns mărturie asupra vremurilor în care s-a urmărit “distrugerea sistematică a spiritului care a luat trup printre noi” (Luntrea lui Caron). În romanul său de sertar, cel bătut în anchetele Securităţii la ceasul când trebuia să primească Premiul Nobel scria că “dezmoşteniţii pământului” îşi făcuseră loc pretutindeni (Lucian Blaga, Luntrea lui Caron, 1990). Mărturia fostului său student, I.D. Sârbu, închis fără vină vreme de opt ani, este mai limpede decât cea a lui Blaga: “între 1945 şi 1960 în timp ce cărturarii noştri erau daţi afară de peste tot (mulţi dintre ei duşi la Canal sau Sighet) întreaga presă stalinistă, filozofia ocupanţilor, agitaţia şi propaganda noii religii, teatrul, filmul, cadrele din cultură, creierele din securitate fuseseră umplute până la refuz de fiii neamului prin excelenţă victimă a fascismului” (I.D. Sârbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Ed. Scrisul românesc, Craiova, p.99). După Ion Varlam, comandamentul efectiv al aparatului de teroare şi diversiune, aflat la ordinea Kremlinului (Pseudoromânia, 2004, p.IX), ar fi aparţinut Secţiei ideologice a CC al PCR în care până la mijlocul anilor optzeci “n-ar fi pătruns nici un etnic român” (Pavel Câmpeanu, rev. “22”, Nr.9/2001).
Părintele Arsenia Boca a fost închis din ianuarie 1951 până în martie 1952 în lagărul de muncă forţată numit Canalul Morţii din cauza numărului nesfârşit de deţinuţi fără vină ucişi acolo.
Mircea Eliade si Părintele Arsenie Boca despre ieşirea din timpul istoric
de Isabela Vasiliu Scraba
Când Sartre* va înceta sa intereseze, Mircea Eliade va dăinui prin romanul său metafizic, Noaptea de Sânziene, credea Robert Kanters în anii de glorie ai existenţialismului francez. Raţiunea pentru care “ultimul dintre marii critici ai Parisului”(v. Monica Lovinescu, Demnitatea naraţiunii, în România literară, nr.9/1991) scria acest lucru ţine de fondul metafizic al romanului Foret interdit (Paris, 1956). Dincolo de arbitrarele împărţiri geografice ale culturii europene, s-a întâmplat ca ideea pe baza căreia Mircea Eliade şi-a construit romanul publicat în anii cincizeci la Paris să fie limpede formulată şi la Bucureşti de preotul profesor Dumitru Staniloaie (1903-4 oct.1993) în primăvara anului în care s-a dus la Domnul: “noi, românii, trebuie să-i ajutăm pe occidentali să se spiritualizeze” (v.interviul cu D. Stăniloaie, Membru de onoare al Academiei Române, în rev.Apostrof, nr.3-4/34-35 martie-aprilie 1993, p.13).
Robert Kanters se pare că sesizase mesajul eliadesc adresat unui Occident care se făcuse vinovat de crucificarea României. Anume că, din perspectiva împlinirii destinului uman, timpul istoric îşi pierde orice semnificaţie. Sau, cum observa un alt universitar român – filozof cunoscut şi apreciat mai mult în Italia şi în Spania (care i-a fost patria din exil) decât în cultura ţării sale dominată de politruci cu liceul pe puncte (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinajn la Păltinişul lui Noica) -, istoria timpurilor moderne, marcată de tehnică şi de utopie, implică “ruptura şi depăşirea timpului istoric” (v.G. Uscătescu, Tehnică şi utopie, în rev. Destin nr.12, Madrid, 1962, p.10).
Noaptea de Sânziene (Paris, ed. II-a, 1972, Bucureşti, ed.III-a, 1991, ed.IV-a, 2010), înfăţişează un filozof ajuns deţinut politic în România ocupată după 23 august 1944 de trupele sovietice. Modelul personajului este fără îndoială real si nu greu de găsit în cercul de prieteni pe care-i lăsase Eliade în ţară. Personajul Biriş, împrumutând atât soarta cât şi unele trăsături ale gânditorului religios Mircea Vulcănescu, împărtăşeşte cu limbă de moarte acel mesaj destinat unui prieten aflat dincolo de Cortina de fier. În pragul marii treceri, deţinutul schingiuit după gratii pentru vini imaginare transmite unui român de la Paris următorul mesaj pe care acesta are datoria să-l transmită la rândul său mai departe: “există o ieşire [din timp]. Să o caute şi ei [occidentalii]!” (v. Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, ed. III-a, Bucureşti, vol.II, 2010, p.299).
Textul de evocare a lui Mircea Vulcănescu scris de Eliade în 1967 începe cu mărturisirea că nu a întâlnit în viaţa sa un om mai modest şi mai înzestrat cu atâtea daruri admirabile: curiozitate nestăvilită şi o cultură vastă, solidă, bine aticulată, pe un fond de mare inteligenţă şi generozitate. Credinţa religioasă a prietenului său, iscusit tălmăcită în scris, era trăită cu simplitatea ţărănească care-l făcuse odată să-i spună, aidoma ţăranilor autentici, că “darurile, ca şi încercările vin tot de la Dumnezeu”. De aceea, în clipa când au venit încercările şi “în câteva zile a pierdut tot: avere, glorie, situaţie socială, academică, familie, libertate”, filozoful M. Vulcănescu le-a primit senin. In încheierea evocării, Eliade scrie că ceea ce ştim de viaţa pe care a trăit-o în temniţă “ne e deajuns ca să înţelegem cât de totală i-a fost victoria. Victorie împotriva călăilor, desigur, dar mai ales victorie împotriva Morţii” (M. Eliade, Trepte pentru Mircea Vulcănescu).
Iubite parinte Arsenie,
A fost o vreme cand te-am stiut pictor de suflete dupa modelul Domnului nostru Iisus Hristos. Ce vreme inaltatoare, cand toata tara lui Avram Iancu se misca in pelerinaj, cantand cu zapada pana la piept, spre Sambata de Sus, ctitoria voievodului martir! O fi fost asa de la Dumnezeu ca toata acea bulboana spirituala uriasa sa se dezumfle la comanda ca si cum n-ar fi fost?
Ceea ce am admirat la Sfintia Ta e ca nu te-ai lasat. Din zugrav de suflete, fericite sa se modeleze dupa Domnul tuturor, iata-te zugrav de biserici, adica al celor ce poarta pe chipurile cuvioase, reflexul desavarsirii Fiului lui Dumnezeu. E o mare mangaiere, acum cand nu mai ai prilejul sa desavarsesti pe aspiranti, sa poti mangaia cu penelul pe cei desavarsiti pentru a-I da pilda pe zidurile sacre.
Mica biserica de la Draganescu are norocul sa simta pe zidurile ei zugravite predicile fierbinti, pe care miile de oameni le ascultau la Sambata de Sus.
E o pictura noua ca si predica de atunci. Nimic intunecat in aceasta primavara care imbraca cu plai inflorit boltile bisericii. E o lumina de tonuri deschise catre lume ca spiritul si chipul Mantuitorului coborat sa ne aduca lumina de sus, ce iradiaza din pictura Sfintiei tale. E un stil nou, e o pictura noua, dupa viziunea noua pe care o porti in suflet.
Pictura sacra e istoria in imagini a vietii Mantuitorului si a celor transfigurati de El, adica imaginea Raiului. Sfintia ta ai inteles sa faci o pictura tranfigurata in nuante clare si deschise, paradisiace, pentru a sugera lumea feerica de dincolo. Biserica de la Draganescu iradiaza lumina Raiului. Ceea ce domina in ea pana acum e imaginea Maicii Domnului. Cea care ocroteste biserica din bolta altarului e pur si simplu magnifica in milostivirea ei ei mijlocitoare e lumii catre dumnezeescul ei Fiu. Cea care pluteste vizionar peste Sinodul de la Efes e facuta din atatea nuante si numai din nuante incat nici nu pare pictura, ci o aparitie vaporoasa si diafana care, cu cerescul Prunc in brate, apare sa inraureasca pe sidodali ca ea e, intr-adevar, Maica lui Dumnezeu – Theotokos. Nichifor Crainic
Nota: Aceasta scrisoare a fost data de Nichifor Crainic ucenicului sau spiritual, Arsenie Boca, dupa intalnirea de cateva ceasuri pe care au avut-o in toamna anului 1971 in biserica din satul Draganescu de langa Bucuresti, pe care parintele incepuse sa o picteze. Dupa mai multe convorbiri avute in Bucuresti, Nichifor Crainic a venit sa pecetluiasca, cu iubirea si competenta cu care scrisese Nostalgia Paradisului, valoarea picturii ucenicului sau, ajuns parinte duhovnicesc de statura filocalica.
Monahia Zamfira Constantinescu
Preluat din revista Gandirea (seria noua) si reprodus de Roncea.Ro din Buletinul Parohiei Sfanta Cruce a parintelui Gheorghe Calciu, numarul 8, august 2001.
Au început deja pelerinajele către Prislop pentru prăznuirea Preacuviosului Părinte Arsenie Boca la 28 noiembrie. Ieri, la prăznuirea Intrării Maicii Domnului în Biserică la mănăstirea Prislop se aflau câteva mii de credincioşi, iar la coada formată la mormântul Părintelui se aflau mereu câteva sute. Semnul zilei au fost florile. Creştinii purtau buchete de flori sau chiar ghivece pline de flori. Aşezate la stânga mormântului formau un brâu de flori lat de aproape doi metri şi lung de douăzeci metri. Ziua era superbă, senină, caldă şi înflorită ca o primăvară. Pe pajiştea din faţa mănăstirii pelerinii îşi aşterneau masa pe iarbă verde. Ca pe vremuri când tânăr fiind Părintele era căutat de oameni de peste tot. De parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Acum ca şi atunci, aceeaşi atmosferă. Oamenii de toate vârstele, condiţiile, cu necazuri sau fără, curioşi sau încrezători veneau să îl caute. De parcă toate necazurile, vrajbele comunismului, încercările lui nu ar fi fost decât o noapte, o încercare, un coşmar. In zori, viaţa şi-a reluat cursul. Şi azi ca şi ieri sfinţenia Părintelui deranja. Cu o singură diferenţă. Ieri sfinţenia lui era o posibilitate, azi este o certitudine. A biruit moartea.
După marturiile d-lui Dan Lucinescu (autorul cărţii Părintele Arsenie Boca -un sfânt al zilelor noastre, Bucureşti, 2009) în vara anilor 1946 şi 1947 în jurul stareţului de la M-rea Sâmbăta de Sus se strânseseră sute de studenţi si studente veniţi din toate centrele universitare să-l asculte vorbind despre trăirea învăţăturii creştin-ortodoxe. Spusele sale de atunci aveau să formeze volumul Cărarea împărăţiei.
Primele patru capitole se configuraseră înainte de 13 iunie 1946, dată la care Părintele Arsenie Boca le oferea în manuscris preotului Nistor din Braşov, spre a le salva de mercenarii ocupantului sovietic. Fiindcă în 1946 fusese pentru a doua oară anchetat, ca să explice mai pe îndelete organelor de ordine sovietică ce-a vrut să spună la predica în care a afirmat că “lupii vor fi sfâşiaţi de către oile atacate”. Se pare că explicaţia conform căreia credincioşii puţini la număr vor fi mai tari decât mulţimea celor lepădaţi de credinţă nu i-a mulţumit.
În perfectă concordanţă cu gândul socratic după care relele vin din neştiinţă, Părintele Arsenie Boca avea să scrie în prefaţa Cărării (pe care părintele Serafim Popescu a copiat-o cu adâncă veneraţie) că “din noaptea neştiinţei şi a lipsei de sfat vin toate relele care chinuiesc pe oameni, întunecă vremile şi cruntă pământul”.
Ideea aceasta trimite către cea dintâi dintre legile veacului care se regăseşte prin urmările sale şi în veacul viitor. Legea e înscrisă în forma primului titlu din Cărarea împărăţiei: “de cârma minţii atârnă să rotunjim Calea”. De unde am plecat, acolo să ne străduim a ne întoarce, căci, după duh, omul este făptură cerească. El poate primi darul dumnezeiesc al mântuirii care însă trebuie să fie şi “roada cunoştinţei, voinţei, ostenelii şi dragostei sale” (Părintele Arsenie Boca).
Despre a doua lege a veacului viitor am putea spune că este apriori, în accepţiunea sugerată de Kant. Ea ar fi condiţia de posibilitate a primei legi, întrucât nimeni nu poate urma singur Cărarea împărăţiei. Pe calea rotunjită prin care ne întoarcem Acasă nu este posibil a se ajunge fără Călăuză, fără “mâna nevăzută a Mântuitorului” care ne îndrumă prin preoţi, “ucenicii săi văzuţi, trimişi de el în fiecare rând de oameni”.
Iată cât de sintetic exprimă Părintele Arsenie Boca această lege: “Fiul (a doua faţă a lui Dumnezeu) s-a făcut om desăvârşit -afară de păcat – şi ne-a arătat cărarea. Calea mântuirii e chiar cărarea pe care a mers Dumnezeu însuşi ca om adevărat, făcându-ni-Se pildă întru toate …mergând cu noi, cu fiecare dintre noi, în toate zilele noastre. Căci Dumnezeu însuşi şi cu sfinţii săi îi întovărăşeşte nevăzut pe oameni” (Cărarea împărăţiei).
După cea de-a treia lege, porţile Bisericii lui Hristos rămân mereu deschise şi primitoare pentru cei care se întorc din “povârnirea pierzării într-o cale nouă, calea mântuirii”. Aici faimosul predicator (ascultat de zeci de mii de ardeleni la Sâmbăta de Sus şi apoi la Prislop) face o paralelă între corabia Bisericii plutind peste apele pierzării şi arca lui Noe închisă pe dinafară de Dumnezeu. Apoi, pornind de la premiza că Mântuitorul nostru a întemeiat şi are numai o Biserică Sobornicească şi Apostolicească pe care o conduce nevăzut El însuşi, “nu vreun înlocuitor al său”, Părintele Arsenie Boca distinge corabia salvării celei adevărate de sutele de ambarcaţiuni plutitoare pe care le constituie feluritele secte “nesigure în adevăr, dar sigure în înşelăciune”.
Dincolo de imaginea celor care încearcă să se agaţe de indiferent ce ambarcaţiune pentru a nu fi duşi la voia întâmplării de valuri, ar fi puhoaiele de oameni care nu încearcă să se salveze. Ei alcătuiesc “turma oamenilor necredincioşi, gura satului” sau, cum preciza cel supranumit Sfântul Ardealului “gura vecinilor care orice ticăloşie îţi iartă, dar nu te iartă nicidecum dacă le-o iei un pas înainte şi te faci mai bun. Oamenii aceştia ai lumii au o ciudată ruşine de a fi buni. Bunătatea ta îi arde şi se trudesc să te scoată de vină cu tot felul de ponoase, ba că te mândreşti, ba şi alte ponoase îţi mai aduc” (Părintele Arsenie Boca, Lupta mântuirii, în vol. Cărarea împărăţie).
Scos în mod abuziv din preoţie în 1959 de cei care l-au tot închis în iulie 1945, în 1946, în perioada Sfintelor Paşti 1948- august 1948, ianuarie 1951- martie 1952, de Rusalii 1953, 20 sept. 1955- aprilie 1956, etc., fără verdictul niciunui proces, fiindcă vinovăţiile inventate erau complet lipsite de temei, părintele Arsenie Boca a prevăzut prigoana şi martirajul pe care avea să le îndure din partea oamenilor lepădaţi de Dumnezeu. Încă de când iniţiase renaşterea duhovnicească de la Sâmbăta, el spusese într-una din predicile sale că în toate vremurile, mereu au fost împrejurări în care “a spune adevărul şi a propăvădui îndreptarea îţi pot pune viaţa în primejdie de moarte”. Drept exemplu i-au venit atunci în minte zilele Sfântului Ioan Botezătorul şi ale lui Irod. Si chiar acest sfânt este cel care începe cu povestea vieţii sale “predicile vii” (apud. Nichifor Crainic) pictate de “călugărul iconar” pe pereţii Bisericii de la Drăgănescu după ce îi fusese cu desăvârşire interzis să vorbească oamenilor dornici să rotunjească Calea.
Părintele Arsenie Boca s-a născut la 29 septembrie 1910 din părinţi creştini ortodocşi, Iosif şi Creştina în satul Vaţa de Sus din Ţara Zarandului, în partea de sud a Munţilor Apuseni, sat ce aparţine comunei Vaţa de Jos. Aceştia au dat fiului lor numele de Zian Vălean. Zian, un nume rar, vine probabil de la Sânzian, ziua naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, sărbătorită la 24 iunie, se scrie in biografia Parintelui publicata de Fundatia Arsenie Boca.
Tânărul Zian Boca (foto) se remarcă repede între colegii săi prin seriozitate şi aptitudini deosebite, printr-o viaţă ascetică şi trăire religioasă, care-i vor atrage numele de Sfântul, dar nu în ironie, ci bazat pe virtuţile şi capacităţile sale. Teza de licenţă la Academia Teologică rezuma strădaniile sale spre desăvârşirea interioară a omului şi purta titlul: „Încercări asupra vieţii duhovniceşti”. Mai tarziu, viata, faptele si moartea Parintelui aveau sa-i implineasca numele de Sfantul Ardealului, dupa cum puteti citi mai jos.
Marturii despre viata si faptele parintelui ARSENIE BOCA
Povestirile unei credincioasa din SINCA VECHE, un sat din Tara Fagarasului
La vremea cand era doar o copila, Lucia Chima se ghemuia in varful patului, langa soba incinsa si asculta, cu pisica in brate, minunatele povesti ale mamei, despre un calugar ce aparuse prin satele fagarasene, impresionand multimile cu vorba sa. Se auzise ca ar fi mot, venit din Muntii Apuseni. I se spunea, inca de atunci, “biciul lui Dumnezeu”… Raspandita prin satele de la poalele Fagarasilor, vestea aduna multimi de oameni la Manastirea Sambata, acolo unde predica acel tanar monah, ce parea sa deschida cerurile. Erau anii primejdiosi ai celui de-al doilea razboi mondial, iar lumea cauta cu infrigurare semne de sprijin din partea lui Dumnezeu. Dupa ce se intorceau de la manastire, taranii povesteau, de-a dreptul cutremurati, cum le citise gandurile acel monah. Parintele fascina multimile cu darul sau de-a sti totul despre fiecare credincios pe care il privea in ochi. In scurt timp, el ajunsese sa fie considerat un fel de “oracol divin”! Lucia Chima povesteste: “Pe vremea cand eu inca nu ma nascusem, un unchi al mamei lucra impreuna cu o echipa de meseriasi la restaurarea unor parti din asezamantul manastiresc. Intr-o buna zi a mai fost adus inca un mester, chiar de la noi din sat. Cand barbatul a intrat in curtea manastirii, unde era dezordine ca intr-un santier, s-a impiedicat de un capat de bustean pe care l-a injurat napraznic. In aceeasi zi, spre sfarsitul amiezii, parintele Arsenie, abia intors de la Sibiu, se grabea sa ajunga la biserica pentru slujba vecerniei. El s-a oprit langa acel strain, in curte, de fata cu unchiul mamei, si l-a apostrofat: “Ma, Gheorghe, ce vina are lemnul ca tu te-ai impiedicat de el? Si sa nu mai injuri in sfanta manastire niciodata, ca sa nu te certe Dumnezeu in locul meu!”. Unchiul, impreuna cu cei aflati in preajma, au impietrit, iar mesterul vinovat se uita la tanarul calugar cu gura cascata. Parintele nu avusese de unde sa afle nici intamplarea cu pricina, nici numele barbatului din Sinca, pe care il vedea pentru prima oara in viata… De la astfel de fapte modeste, dar uimitoare, a inceput sa creasca legenda parintelui Boca! Altadata, imi povestea mama, o familie de crestini din Tohan s-a dus la Sambata pentru un maslu. Cu aceeasi ocazie, taranii s-au plans ca li se furasera caii de curand. Dupa ce i-a ascultat, parintele a raspuns scurt: “Duceti-va pana in Poiana Marului la alde Ilie Tamadau, sa va luati caii inapoi, dar sa-mi promiteti ca nu va luati la harta! Sa-l iertati pentru fapta rea, ca sa va ierte si voua Cel de Sus alte pacate…””. Asa a-nceput legenda parintelui Arsenie Boca, iar dupa mutarea sa la Manastirea Prislop, fagarasenii, care il considerau inca de pe atunci ca un “bun” al lor, au mers dupa el pana in Tara Hategului. Oamenii plecau in grupuri de cateva carute, cu merinde la ei, din cele mai indepartate colturi ale Tarii Fagarasului, si se intorceau acasa peste 3-4 zile. Parintele Arsenie Boca nu a uitat intreaga viata aceasta emotionanta fidelitate duhovniceasca, exclamand de nenumarate ori: “Astia sunt fagarasenii mei, poporul meu in picioare!”. In 1949, dupa cea dintai arestare a parintelui, s-a aratat primul mare semn dumnezeiesc. Lumea vorbea ca intr-o noapte, cucernicul monah fusese scos din celula unde se afla in arestul Securitatii de la Hateg, de doi militieni brutali. Amandoi il apucasera de subsuori, luandu-l pe sus, in timp ce il insultau si il batjocoreau. Satrapii insisi au povestit peste ani cum parintele, inca buimac de somn, le-a iertat nelegiuirea, dar atat mana dreapta a unuia, cat si mana stanga a celuilalt, adica exact cele care l-au atins, s-au uscat in scurt timp… Cei doi au ramas infirmi pe viata si traiesc pana in ziua de azi. De atunci, s-a spus ca minunile parintelui Arsenie Boca se savarseau prin foc si cine indraznea sa il atinga cu dusmanie va fi ars de para focului dumnezeiesc!
Portret de sfant
Extraordinara poveste a unor icoane necunoscute, pictate de parintele ARSENIE BOCA, relatata de poetul Valentin Iacob. Ambele picturi exceptionale se afla in Bucuresti, una la biserica Sf Elefterie cel Nou (din Piata Operei), cealalta la Sf. Anton
Sfantul surghiunit
Anul 1959. Un vant de teroare, ucigas, sufla peste Romania. Tinta temnitelor este mereu aceeasi: elita patriotica a tarii – intelectuali, preoti, studenti, tarani – toti cei ce se opun calailor rosii. La manastirea Prislop din Hateg, valul terorii il ajunge si pe parintele Arsenie Boca. Desi il anchetasera si intemnitasera de atatea ori, comunistii ii luasera frica: miracolul de la Sambata de Sus, unde parintele fusese staret, se repeta. “Toata tara lui Avram Iancu se misca in pelerinaj, cantand, cu zapada pana la piept”, scrie marele poet Nichifor Crainic. Veneau toti sa ia lumina din harul celui numit, inca de-atunci, Sfantul Ardealului. Asa ca parintele Arsenie trebuia sa plateasca. Este alungat din manastire si i se interzice pentru tot restul vietii sa practice preotia. Reducerea la tacere a celui mai mare duhovnic al tarii ii indarjeste pe credinciosi. Dar chiar si cu gura ferecata, parintele nu renunta la legamantul cu Dumnezeu, caruia ii inchinase viata. Avea harul picturii, absolvise si Academia de Belle-Arte din Bucuresti, asa ca va picta pana la moarte icoane si biserici, continuand in imagini predicile fierbinti cu care isi fericise credinciosii, predicile pe care nu le mai putea rosti. In 1959, parintele vine la Bucuresti, unde va ramane pana in 1967, lucrand o vreme si la atelierele de pictura ale Patriarhiei. Apoi pleaca in campie, la Draganescu, unde cincisprezece ani, noapte de noapte, picteaza biserica din sat, pe care o transforma, cu arta si cu credinta lui, intr-o adevarata “Capela Sixtina a ortodoxiei romanesti”: o pictura tulburatoare si profetica. Dar daca biserica Draganescu e de-acum celebra, despre picturile realizate de parintele Arsenie in Bucuresti nu s-a stiut multa vreme nimic! De parca icoanele si frescele pictate de el s-ar fi volatilizat! Abia anul trecut, in 2007, a iesit la lumina o parte din mostenirea spirituala lasata Capitalei de parintele Arsenie. O mostenire incarcata de povesti incredibile si zguduitoare. Adevarate taine care au asteptat printre noi, in mod bizar nestiute amar de ani… Cel implicat in aceste descoperiri are 29 de ani si se numeste Alexandru-Valentin Craciun. E un tanar linistit, cultivat si foarte credincios. Si care este convins de sfintenia parintelui Arsenie, in care credea cu ardoare, desi nu l-a cunoscut si nu l-a vazut niciodata. Prima atingere cu duhul parintelui s-a produs prin picturi. S-a intamplat acum cinci ani, cand a descoperit, din intamplare, intr-o carte, o pictura de-a parintelui de la Draganescu. Era o “Inviere”. Pictura aceea l-a marcat pentru tot restul vietii. Era o Inviere hieratica si apocaliptica totodata. “Nu s-a mai pictat asa ceva niciodata. E o imagine halucinanta. O reprezentare unica a lui Hristos”, spune tanarul. “Prin aceasta pictura fabuloasa, m-am apropiat de parintele. Sigur, multa lume e atrasa de el, dar trebuie sa-i si simti chemarea, sa intri in dialog prin rugaciune cu acest calugar urias. Iar eu ma rog la parintele Arsenie in biserica, chiar daca nu-i canonizat. Il pomenesc ca pe-un sfant. El e sfant, ca asa l-a facut Dumnezeu, nu oamenii”.
O raza de soare
“Sunt lucruri de-ale parintelui despre care nu stie nimeni nimic, dar care ies la iveala printr-un miracol. Asa s-a intamplat si cu descoperirile despre care va voi povesti. Multe mi-au fost “date”. Au fost revelatii. Eu n-am nici un merit. Iar daca au iesit abia acum la iveala, aceasta e inca o minune, o lucrare dumnezeiasca a parintelui Arsenie. Asa a voit el, de acolo, de Sus, sa se intample toate acum. Cand a crezut el ca-i lumea pregatita”. Toate au inceput de la o icoana a sfintei Paraschiva de la biserica Sfantul Anton, de langa Curtea Veche din Bucuresti. Icoana fusese donata bisericii acum cateva zeci de ani buni. Mai mult nu stia nimeni. Si nici cine era pictorul. “Intr-o dupa-amiaza de mai a anului trecut, ma dusesem la biserica Sfantul Anton cu treburi de serviciu si, cum trebuia sa-l mai astept pe parintele paroh, m-am dus sa ma inchin. Uitandu-ma in jur, mi-au cazut ochii pe icoana Sfintei Paraschiva. Sfanta e ocrotitoarea familiei mele, asa ca am recunoscut-o imediat. Curios mi se pare acum ca, desi fusesem de atatea ori la biserica Sfantul Anton, niciodata pana atunci nu observasem icoana. Asa ca eu cred ca acela a fost un moment ales. M-am apropiat, m-am inchinat (icoana statea in biserica in naos, intr-o nisa cu fereastra, un loc mai ferit), m-am rugat indelung… Si cand mi-am ridicat ochii, am intalnit privirea sfintei. De obicei, icoana aceea sta in tot timpul in penumbra bisericii. Neluminata, pictura ei pare un pic stearsa, invaluita, stinsa. Dar in dupa-amiaza aceea, un snop de raze se strecurase prin vitralii si batea din plin pe chipul sfintei. Scaldata in razele soarelui, icoana parca mustea de aur si de lumina, stralucind magnific! Si sfanta Paraschiva avea un chip stralucitor, intarita de soare in icoana bogata, toata numai foita de aur cu filigran. Lumina sfintei se adunase pe chip si-n privire. E parintele Arsenie, e icoana lui! – mi-am zis de-odata, ca intr-o transa! N-aveam argumente. Figura aceea a sfintei imi amintise chipul lui Cristos din scena Invierii, pe care o descoperisem, mai demult, intr-o carte. O expresie concentrata in privire. Asa cum o avea si el, calugarul Arsenie cu ochii de foc”.
November 28th, 2011 
VR 
Doamna Aspazia Oţel Petrescu: Părintele Arsenie Boca era numai lumină. Se putea numi duhovnicul întregului Ardeal şi al întregii Românii
Posted in 
Tags: 
