Dupa ce Herta Muller i-a pus la punct pe intelectualii colaborationisti ai regimului comunist, de la Plesu si Liiceanu la Manolescu si Cartarescu, fara sa-i numeasca neaparat, cotidianele Adevarul si Evenimentul Zilei au lansat atacul cameleonilor, al celor care s-au simtit mai cu musca pe caciula. Dupa un perdaf pe care i l-a tras Manolescu, cu promisiunea unei a doua parti, in Adevarul de sambata, ieri, Liiceanu a atacat-o voalat pe laureata premiului Nobel, care l-a umilit la scena deschisa, la Ateneu. Astfel, intr-un interviu acordat HotNews (normal!), Liiceanu afirma practic ca Herta Muller nu isi merita premiul si ca acesta i-a fost acordat pe criteriu exclusiv politic. Interesant. Dar de ce nu i-a spus asta in fata, la Ateneu, cand incerca sa-i suga din aureola premiului Nobel? Iata cum o ataca Liiceanu pe Muller, prin invaluire (foarte “barbatesc”, nimic de spus), referindu-se la premiul Nobel pentru literatura obtinut anul acesta de Mario Vargas Llosa: “Sunt surprins. Ma dezobisnuisem de-a lungul ultimilor ani sa vad incununati cu premiul Nobel scriitorii pe care toata lumea ii considera ca fiind cei mai mari. Premiul Nobel s-a dat in ultimii ani dupa criterii, as spune, preponderent politice si uneori am avut de-a dreptul frustrari culturale cand am vazut inadecvarea dintre talentul literar al autorului si premiul pe care l-a primit. Nu inteleg cum se face ca premiul Nobel s-a orientat catre pura valoare literara. Cum se face ca Nobelul a revenit unuia dintre cei mai mari scriitori ai lumii. Nu mai exista distanta dintre valoarea literara si criteriile geo-politice.” Pam-pam.
In Evenimentul Zilei de azi, Cartarescu, aflat deja la a doua sa replica, plange ca un copil mic la tovarasa invatatoare laudandu-se cu faptele sale de vitejie sub Ceausescu: ca scria la cenaclul lui Manolescu si ca era publicat cu greu. Dar publicat. In tampenia sa de baietel “cu nasul in vant”, vorba Hertei Muller, “micul gigant” retard, vorba mea, comite insa o gafa incomensurabila, care-i devoaleaza de fapt crasa incultura politica, si nu numai, si nivelul cunoasterii fenomenului disidentei sub comunism: il plaseaza pe celebrul disident Vaclav Havel in inchisorile… Poloniei(foto)! Imaginati-va ca textul a trecut inainte de a fi publicat si pe la “mai-marii” EvZ, atoatestiutorii Ioana Lupea si scufita cu barba rosie Mircea Marian… Greu de crezut ca este o simpla eroare. E ca si cum ai vorbi despre scriitorul Paul Goma din… Bulgaria sau preotul anticomunist Gheorghe Calciu de la… Budapesta.
In privinta greutatilor pe care le intampina sub comunist, un (fost si viitor) coleg de presa, mai citit, i-a gasit in Almanahul Flacara din 1986 (al aceluiasi Paunescu pe care il face acum “canteret in struna al regimului” dar atunci il publica “cu greu”. Sau “la greu”? Struna o fi fost Cartarescu?! 🙂 ) raspunsul la un chestionar: Mircea Cărtărescu răspunzând la întrebarea „În ce ambianţă vă place să lucraţi?”.Iata-l:
“Majoritatea ideilor îmi vin pe stradă – aşteptând în staţii însorite de tramvai, fredonându-mă de-a lungul vitrinelor şi cinematografelor, sucindu-mi gâtul după femeiuşti rasate, cu vulpiţă la gât, fluierând „Don’t let me down” de Lennon…
Sau, în mijlocul crivăţului care învolburează fulgii în piaţa Bucur-Obor, când intru pe uşa din sticlă a patiseriei şi mă las moleşit de căldură şi de mirosul tartelor cu fructe…
Sau privind, minute întregi (deşi la şcoala unde predau mă aşteaptă o condică de semnat) în vitrina unui magazin de lanţuri, cuie, vopsele, chimicale, unelte agricole, plase de sârmă…
Atunci simt că graniţa dintre mine şi spaţiu şi forme şi culori şi sunete şi mirosuri este o nefericită prejudecată, şi că eu cu adevărat sunt tot ce percep.
Ajuns acasă, îmi notez în jurnal fulguraţiile verbale izolate din magma existenţei, aşa cum scoţi peştii exotici, cu plasa, dintr-un acvariu şi îi pui într-un borcan cu apă. Mă aşez, în cele din urmă, la bătrâna şi naiva mea „Erikă”, în spaţiul securizant al camerei mele, şi produc texte bune sau texte slabe.”
Sunt surprins. Ma dezobisnuisem de-a lungul ultimilor ani sa va incununati cu premiul Nobel scriitorii pe care toata lumea ii considera ca fiind cei mai mari. Premiul Nobel s-a dat in ultimii ani dupa criterii, as spune, preponderent politice si uneori am avut de-a dreptul frustrari culturale cand am vazut inadecvarea dintre talentul literar al autorului si premiul pe care l-a primit.– Nu inteleg cum se face ca premiul Nobel s-a orientat catre pura valoare literara. Cum se face ca Nobelul a revenit unuia dintre cei mai mari scriitori ai lumii. Nu mai exista distant dintre valoarea literara si criteriile geo-politice.
“Ideologia revoluţionară a proletariatului a revitalizat cele mai bune tradiţii şi tendinţe înnoitoare, stimulând dezvoltarea lor largă” – Nicolae Manolescu in “Literatura română de azi. 1944-1964”, Editura Tineretului
“Un ipochimen care nu pricepe codul cultural romanesc.” – George Calinescu despre Nicolae Manolescu, intr-o scrisoare de protest adresata lui George Ivascu, publicata in extrase in Contemporanul
Mai intai sa citim cateva pareri ale Hertei Muller despre “micul gigant” al lui Manolescu, navetistul ICR Cartarescu:
Herta Muller: “Cărtărescu îmi spunea că el nici nu ştia atunci că există scriitori urmăriţi”
“Dacă iei noţiunea de cenzură, îţi dai seama că te loveai de ea peste tot. Şi, ca să închei paralela, eu niciodată n-am crezut că fac parte din ceva separat de societate, niciodată nu am putut gândi în maniera aceasta. Şi aşa eram toţi la Aktionsgruppe. Din păcate, mulţi scriitori români au gândit altfel. Mircea Cărtărescu îmi spunea că el nici nu ştia atunci că există scriitori urmăriţi şi că nu a ascultat Europa liberă. Păi, pentru mine ar fi fost de neconceput, eram un om matur, cum să nu mă fi interesat?! Era ceva de la sine înţeles. Nici nu mi-aş fi putut închipui să nu ascult un post de radio care îmi spune într-o oarecare măsură ce se întâmplă cu noi. Şi peste tot, în restul ţărilor comuniste, mă refer la Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, scriitorii au fost mult mai preocupaţi de politică. Pentru ei, era de la sine înţeles să facă analiza politică şi socială a ţării în care trăiau. Se vede asta şi din operele lor. În România, nu prea găseşti similitudini în acea perioadă.” (Un interviu de Marius Cosmeanu pentru Revista de culturaCorso, viaNapocaNews)
Herta Muller: “Cartarescu a trait cu nasu-n vant”
Interviu acordat de Herta Muller ziarului Romania Libera:
S.F.: Mircea Cărtărescu declara pentru Frankfurter Allgemeine că înainte de ’89 scriitorii nu doar că aveau mai multe subiecte, rezistenţa la dictatură, dar aveau pe deasupra şi mai mult timp: „Sistemul era groaznic, însă aveam stabilitate şi fiecare ştia ce-l aşteaptă în ziua următoare”. Astfel de argumente ar putea explica de ce nu a existat o rezistenţă anticomunistă în România?
H.M.: Acesta este scriitorul român cel mai cunoscut în străinătate, iar ceea ce spune oglindeşte o stare de fapt. Ce a vrut el să spună: că a fost apolitic, că nu s-a interesat de nimic şi a trăit cu nasul în vânt. Eu n-am avut stabilitate şi, din păcate, în nici o zi n-am ştiut ce mă aşteaptă a doua zi. Mie în fiecare zi mi-a fost teamă că seara nu voi mai fi în viaţă. Ceea ce spune Mircea Cărtărescu arată multe despre el.
S.F.: Cum aţi putea defini acest gen de neimplicare?
H.M.: În limba germană există termenul „Mitläufer” (*), cel care merge cu ei: tace, încearcă să nu iasă în evidenţă, nu deranjează pe nimeni, se face gri.
(*) “Mitläufer” e un termen foarte dur in germana, pentru sustinatori pasivi si colaborationistii unei dictaturi.
(ViaAuftakt. Mai multe despre interviul scriitoarei,aici)
Acum sa vedem cine este, de fapt, Nicolae Manolescu, “marele” critic literar care, in “monumentala” sa “Istorie critica a literaturii romane” aparuta in 2009, nici macar nu a inclus-o la “mentiuni” pe cea care avea sa obtin Nobel-ul pentru literatura in acelasi an:
“Innoirea” – “Noi, scriitorii de ieri si de azi avem aceeasi misiune”
“Literatura realist-socialistă este, prin natura ei, o literatură a valorilor etice, surprinzând mutaţiile profunde, determinate în conştiinţă de ideea socialismului… Înzestraţi cu conştiinţa ştiinţifică a realităţii, scriitorii noştri reflectă cu perspicacitate desăvârşirea făuririi construcţiei noi, socialiste, reflectă chipul omului nou, constructor al societăţii viitorului. Acesta este în primul rând muncitorul comunist. E o mare cucerire a literaturii noastre contemporane zugrăvirea acestui erou al revoluţiei”. Dar nu numai muncitorul reflecta chipul omului nou.
Noi, scriitorii de ieri si de azi avem aceeasi misiune, dupa cum ne-au trasat-o diferitele forte politice conducatoare: Partidul i-a ajutat pe scriitori să înţeleagă ce rol le revine în viaţa socială, în lupta pentru construirea şi desăvârşirea socialismului, aportul pe care îl pot aduce la făurirea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste şi la distrugerea vechii mentalităţi.” (Contemporanul, 23/24 August 1962)
“Tinerii muncitori în creaţia literară contemporană”
Aura Christi: Casa Monteoru si literatura românã vie
Când mă gândesc la cei douăzeci de ani de litere, scurşi din 1990, pentru a încerca să pricep lucrurile cât mai bine, fac, în această ordine de idei, exerciţii de înţelegere în siajul iubitului de noi Sfântul Augustin. Analizez modul în care este tratată cultura, literatura română vie. Nu, nu în ţări puternice şi bogate, ţări care se respectă, cum sunt, de pildă, Franţa sau Germania, Italia sau Rusia – state democratice care au o cultură veche, sprijinită prin strategii elaborate şi urmate, în timp, ca literă de lege, o cultură bine cunoscută, bine propagată, tradusă, mediatizată de secole în lume. Mă gândesc, aşadar, cum este tratată literatura vie în ţările vecine, care au făcut parte, ca şi România, din blocul aflat în raza influenţei sovietice. Ce tablou se conturează? În Polonia, Ungaria, de pildă, literatura se află la loc de cinste, este respectată, propagată, iubită, firesc, atât în ţară, cât şi în comunitatea europeană; şi nu numai în comunitatea europeană. Scriitorul, în aceste ţări ex-socialiste, este, continuă să fie o instituţie. În ţările vecine nu e nevoie să repeţi că literatura naţională conservă, păstrează identitatea unei naţiuni, fiindcă acest adevăr este înţeles de la sine, măsurile de susţinere, protecţie şi propagare a literaturii naţionale vii fiind eficiente, exacte.
În România, însă, literatura vie este tratată, în chip incredibil, de neînţeles, cu dispreţ. Iar scriitorul român a ajuns o entitate de care se poate face abstracţie. Faţă către faţă cu organismele, instituţiile statului (şi nu neapărat ale statului), scriitorul român… nu există. Literatura română vie este rău cunoscută, rău tratată în ţara ei. Iar peste graniţă… nu există! Aceasta este trista, dramatica realitate care persistă de douăzeci de ani. Şi teamă îmi este că modul în care este sabotată sistematic literatura română în ultimii douăzeci de ani, în realitate, este expresia, semnul unui atentat la identitatea poporului român. Este o afirmaţie, se înţelege de la sine, de o gravitate extremă aceasta. Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, în fapt, nu mai sprijină literatura română vie. Nu de ieri. Nici de alaltăieri. Programele culturale au fost suspendate. Achiziţia de carte pentru bibliotecile judeţene, făcută pe vremuri, an de an, prin Ministerul Culturii, de asemeni. Aproape fiecare ministru al culturii, de cum este instalat – pe criterii evident politice – în fotoliul de ministru, declară cu seninătate incredibilă că este interesat exclusiv de patrimoniu, în consecinţă, accentul se pune, în timpul mandatului său, pe patrimoniu, cultura vie fiind fie dată cu brutalitate la o parte, fie identificată, nu rareori, până la caricatură, cu divertismentul, ceea ce, evident, este, iarăşi, foarte grav, astfel încurajându-se subcultura, maneliada, degradarea treptată a populaţiei, împinse încet, metodic spre analfabetizare.
Cine este vinovat de această situaţie? În primul rând, noi, scriitorii. Sau, cum susţine romancierul Nicolae Breban în volumul Trădarea criticii, apărut la Editura Ideea Europeană – cea mai incomodă carte a anului 2009 – „răul este acasă”, în lumea scriitorilor adică.
Libertatea în care a fost aruncată benefic România după Revoluţia din 1989, denigrată de majoritatea membrilor Grupului de Dialog Social, a fost un taifun. S-au clătinat destine, s-au pulverizat la jumătatea drumului promisiuni, cariere, ce păreau a fi – şi nu rareori chiar erau! – de prima mână. Criticii importanţi, aproape fără excepţii, au părăsit terenul literelor vii. „Dăruindu-le” prestigiu social, audienţă domnilor Liiceanu, Manolescu etc., M. Lovinescu şi V. Ierunca – doi excelenţi cronicari da radio, care au jucat un rol important, greu de neglijat la Radio Europa Liberă, fiind, după 1990, înscăunaţi în tronul de mari sfetnici ai naţiunii, de „mari creatori”, „mari critici”, „egali ai celor mai de seamă critici români” – M. Lovinescu şi V. Ierunca, aşadar, au transplantat, din nefericire cu succes, zâzania, dihonia din mediul exilului parizian… pe terenul românesc, semănând confuzie în lumea postdecembristă. Sub zodia confuziei, nodulii de influenţă şi putere, inclusiv financiară, pot fi dispuşi după bunul plac al unui grup (GDS), care astfel îşi consolidează hegemonia, folosind, în ultimul timp, ca armă „bolşevismul anticomunist”.
În loc să fie solidari cel puţin ca în plină dictatură, scriitorii s-au împărţit în grupuri, grupuleţe, bisericuţe, lumea literară fiind fracturată în timp pe principiul (ne)apartenenţei la partidul X sau Y, sau la Grupul de Dialog Social. Da, atotputernicul GDS, care, de facto, conduce de douăzeci de ani cultura română, având reprezentanţi în nu puţine instituţii, departamente, agenţii fie private, fie de stat, care duc, după cum se afirmă – majoritatea – o politică de sabotare sistematică a literaturii vii, a scriitorului viu, în favoarea comentatorilor înrolaţi, purtând cravate portocalii. „Bolşevismul anticomunist”, se spune, practicat asiduu de unii, nu puţini, membri ai GDS – s-a înţeles în timp – asigură subvenţii grase, prestigiu social şi – nu în ultimă instanţă – putere. Atenţie, o putere greu de neglijat în condiţiile în care membri sau simpatizanţi, susţinători influenţi ai GDS-ului se află la conducerea câtorva instituţii de prim-plan cum sunt, bunăoară, ICR, Humanitas, România literară, 22, USR etc., nu-i aşa? Disidenţii reali au fost daţi, nu o dată, cu brutalitate, la o parte.
Aura Christi
O carte primejdioasă: Trădarea criticii de Nicolae Breban şi „bolşevismul anticomunist”
“(…) Fiind, da, „privitor ca la teatru” şi ştiind că – de la Mihail Eminescu încoace – „ce e val ca valul trece”, chiar dacă valul durează mai bine de douăzeci de ani, evident că, în ultimă instanţă, nu au decât să te amuze pornirile, impulsurile oportuniste, avându-şi originea în invocatul de Norman Manea „bolşevism anticomunist”, practicat asiduu de Grupul de Dialog Social, mai exact de unii membri fruntaşi ai acestei secte culturale.
Apropo, autorul romanului parabolic Despre clovni. Dictatorul şi artistul, nota, între altele, că „bolşevismul anticomunist (nu întâmplător, şi post-comunist) îmi displace la fel de mult ca bolşevismul însuşi… N-ar trebui să uităm niciodată avertismentul lui Nietzsche către cei care privesc multă vreme în ochi diavolului şi s-ar putea, treptat, transforma ei înşişi într-unul…” (…)
Având o judecată în esenţă coruptă de interese de grup – aidoma altor comentatori de mâna a doua ai momentului, înregimentaţi, ca şcolerii cu cravate portocalii, în rândurile Grupului de Dialog Social, devenit o prelungire a Cotrocenilor, în realitate, o sectă exclusivistă, fals elitistă, alcătuită, în proporţie greu de neglijat, din falşi doctori, excomunişti, ex-securişti, nu-i aşa?, cărora li se fardează dosarele la CNSAS; da, gdsiştii dictează în cultura română de douăzeci de ani, având o reţea răspândită, precum o caracatiţă, pe la ministere, departamente şi sub-sub-departamente, adică agenţii şi acareturi guvernamentale de tot soiul, hrănindu-se din munţi de bani din străinătate şi nu mai puţin din fonduri bugetare, demonstrându-se astfel cât de avantajos, pecuniar şi social vorbind, poate fi „bolşevismul anticomunist”, nu-i aşa? – pentru a susţine calomniile şi falsele legende, aluziile calomnioase, supoziţiile insidioase, cu aerul că sunt rupte din coasta adevărului gol-goluţ etc.,
Din nefericire, de ceva vreme încoace, timpul pe care îl trăim şade despovărat de sensuri cu neruşinare pe temelia unei secunde spoite trivial cu o şi mai mare mizerie de către omul actual prin falsitatea atitudinii sale faţă de tot ceea ce îl înconjoară, dar şi prin încărnarea hoitului său propriu în forma imprecisă a trândăviei maladive a sinelui propriu. Algoritmul politic de aşezare a lacheilor servili de partid în funcţiile importante ale momentului actual împreună cu tot stolul adiacent de făcători de nimic, ce gravitează nestingheriţi şi plini de pretenţii în juru-le, a distrus azi aproape orice urmă de profesionalism în România. Locurile în care probitatea morală şi cea a profesiei bine ştiute merg una cu cealaltă într-un tandem perfect au devenit o raritate de care te tot miri fără încetare, atunci când apuci să o şi întâlneşti. „Toată viaţa noastră ar trebui să fie o lecţie de modestie.”, scria, cândva, poetul Cezar Ivănescu. Nicidecum una de ipocrizie sau de făţărnicie. Un spaţiu unde să se înşire, una după alta, valorile reale ale spiritului uman superior, iară nu contrariul lor. Întreg sistemul de paradigme actuale ridică, iată, evidente semne de întrebare, dar şi o stare de nedumerire continuă, care, parcă, nu reuşeşte să îşi găsească prea curând desluşirea. Antivalorile şi nonvalorile taie nemilos în carne vie şi distrug cu propria lor voinţă bolnavă orice urmă de progres firesc a fiinţei umane către un viitor sigur de tip evoluat.
Ani la rând am zăbovit, prin forţa destinului, lângă îndeajuns de mulţi oameni cu o duritate bine „şcolită” la lumina sistemului oblăduitor şi iraţionali din punct de vedere atitudinal, fiinţe care nu aveau alt ideal precis decât acela de a distruge cu orice preţ pe oricine prin ura josnică a sinelui lor întunecat şi rece, de a ucide speranţe şi idei încă înainte ca ele să se contureze în exterior, de a ameninţa vulgar şi timorant persoana considerată drept „negru pe plantaţie” din faţă-le şi, mai cu seamă, de a urla din toate încheieturile urmei lor inexistente de suflet – aflat într-un „continuum spaţial” încărcat de obscurantism şi degradare morală mai mult decât vizibilă – pentru a împrăştia cu toptanul, în mod nemilos, bale şi venin în toate părţile şi asupra oricui.
“Cât succes, zgomotos şi asurzitor, au avut domnii afiliaţi GDS-ului, în frunte cu dnii Paleologu şi Patapievici, ca şi cu alţii, mai puţin marcanţi, care se plângeau în termeni scabroşi uneori, de „mizeria şi turpitudinea istoriei noastre”!
Umilinţele şi loviturile, eşecurile şi nedreptăţile înfiorătoare îndurate de veacuri de valahi, moldoveni, basarabeni sau „ungureni”, adică ardeleni, erau văzute ca tot atâtea forme ale unor înjosiri şi laşităţi impardonabile, inacceptabile, aspru şi definitiv condamnate de un „spirit nou, orgolios, ultimativ”, aşa-zis „post-revoluţionar”, care „era chemat”, în fine, să facă „ordine în lucruri”. (…)
Da, dlor Paleologu şi Patapievici, cum de s-a întâmplat acest miracol al întruchipării unui stat, al obţinerii unui mare teritoriu, de o rară bogăţie fizică, după care unele imperii, foste imperii, plâng şi azi, miracolul unirii unor „populaţii” care nicicând în
istorie nu au fost astfel, unite, poate, doar, ultima oară, după triburile unite ale lui Burebista şi Decebal, în colonia romană Ulpia Traian Augusta, care n-a durat nici două secole şi doar la Nord de Dunăre, până în jurul Carpaţilor, se pare! Fără luptă, fără o încordare a voinţei plenare, fără curaj?
Unde au fost, când au avut loc, la drept vorbind, această „ruşine”, aceste „înjosiri” inomabile, această „istorie plină de fecale”, aceste guri ale „noastre”, în istoria, în care, ziceţi că au „urinat voios” toţi cei care au trecut pe aici sau şi-au lăsat caii să pască în livezile întinse, mănoase ce urmau să se cheme România?
Da, poate vaerele ignobile ale unora ar fi de înţeles dacă nu ne-am fi ridicat, nu din mocirlă, ci… din istorie! Dacă nu am fi „fiinţat”, cum se spune, dacă nu am exista azi, cu tot ce implică şi înseamnă acest cuvânt – în viaţa indivizilor şi a neamurilor.
Or, dacă e adevărat că a fi, a exista plenar, lucid şi creator, înalt creator, e o biruinţă, atunci… da-da, atunci, domnilor lucizi, ironici şi sceptici, unde aţi fost, când s-a întâmplat această penibilă „laşitate” a bunilor şi străbunilor, a strămoşilor?! De ce, brusc, acum, ne e atât de ruşine „de ei”, de timpul lor, dlor Paleologu, Patapievici, Liiceanu, şi alţi, distinşi şi
„culţi oficianţi” ai „bisericuţei dvs.”, numită şi GDS, onorabile, nu zic, şi demnă de a fi luată în seamă, dar… nu cumva un pic cam prea… zgomotoasă? Şi puţin cam, nu ştiu cum să spun… nu cumva şi puţin cam… impertinentă? Faţă de oameni şi de valori, ceva mai vechi, mult verificate de criteriile reale ale valorizării de oriunde şi de oricând – critica de vârf, opinia publică şi timpul!”
Desi mi-am propus sa nu mai dau aici stiri care circula pe televizor si sunt, deja, cunoscute, nu pot sa nu fac o exceptie pentru mini-bomba aceasta. Sa ramana scris! 😀
Ziare.com: Trei furnizori de servicii au cerut in instanta intrarea in insolventa a postului Realitatea TV, pentru datorii de cateva sute de mii de lei.
Agentia de stiri Reuters a cerut, la 5 martie, Tribunalului Bucuresti, deschiderea procedurii de insolventa impotriva postului romanesc de televiziune si a agentiei NewsIn, ambele apartinand Grupului Realitatea Catavencu, controlat de Sorin Ovidiu Vintu.
Potrivit legii, o societate poate cere intrarea in insolventa a alteia, daca volumul datoriilor pe care le are de recuperat depaseste suma de 30.000 de lei. In acest caz, debitele celor doua institutii de presa catre Reuters sunt de 60.000 de lei.
Anterior cererii formulate de Reuters impotriva Realitatea TV, postul controlat de Vintu a facut obiectul altor doua solicitari similare, de intrare in insolventa. Intr-un caz, reclamantul este agentia de presa Mediafax. Potrivit informatiilor publicate de Romania Libera, Mediafax incearca astfel sa recupereze de la Realitatea TV o datorie de 50.000 euro (aproximativ 200.000 lei).
Situatia financiara a postului de televiziune este cu atat mai problematica cu cat tot pe rolul instantei se afla si cererea de intrare in insolventa formulata impotriva Realitatea TV de compania System Design & Integration (SDI). Magistratii Tribunalului Bucuresti urmeaza sa ia in discutie plangerea SDI in cursul lunii martie.
Scris de Victor Roncea „Distrugerea comunităţii RoşiaMontană, veche de peste 2000 ani, prin strămutarea unei părţi apopulaţiei, demolarea de clădiri (unele având calitatea de monumentistoric), biserici, mutarea de cimitire şi alte acţiuni similare esteinacceptabilă pentru o societate civilizată“. Citatul face parte dinDeclaraţia solemnă privind proiectul Roşia Montană, adoptată deAdunarea Generală a Academiei Române, for suprem al intelectualităţiiromâne din care Nicolae Manolescu face parte ca membru corespondent,din 1997.Cu toate acestea, Nicolae Manolescu, plurivalentul critic literar,preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, preşedinte alConsiliului Naţional de Acreditare Titluri şi Diplome Universitare depe lângă Ministerul Educaţiei şi Cercetării, membru de vază al ComisieiTismăneanu, profesor doctor la Universitatea Bucureşti, director alrevistei „România literară“, comentator sportiv la „Evenimentul Zilei“şi editorialist la „Adevărul“ lui Patriciu şi, în acelaşi timp,simultan şi concomitent, ambasador la Paris al României, la instituţiainternaţională însărcinată cu protejarea patrimoniului cultural şinatural mondial, UNESCO, s-a gândit că, în folosul banilor, poatenesocoti decizia Academiei Române. Drept urmare, şi-a pus revista pecare o patronează, „România literară“, cu tot cu angajaţii ei,intelectuali de la sate şi oraşe, în slujba „Gold Corporation – RoşiaMontană“, care o sponsorizează oficial, ca pe o echipă de fotbaloarecare, împreună cu Fundaţia Anonimul, dar nu veneţian, ci moscovit,ţinând cont că e vorba de însuşi vânzătorul Rompetrol, Dinu Patriciu. „AcademiaRomână este dispusă să participe, prin specialiştii ei, la acesteoperaţiuni care ar putea salva un spaţiu care are pentru români şi ovaloare emblematică. Este vorba, să nu uităm, de «ţara» lui AvramIancu, simbol al luptei pentru libertate a românilor din Transilvania“,se afirma în Declaraţia Academiei. E drept, s-ar putea să fie vorba şide niscai resentimente, ţinând cont că distinsul intelectual a fostrejectat chiar de două ori de către forul academic, ultima oară anultrecut. „Respingerea titularizării (pentru a doua oară!) a lui NicolaeManolescu e cel mai limpede indicator al dezastrului moral în careAcademia se bălăceşte de ani şi ani de zile“, avea să afirme la vremearespectivă angajatul său Mircea Mihăieşi, evident, chiar în „Românialiterară“. Cu toate acestea, punerea intelectualilor pe care sepresupune că îi reprezintă cunoscutul director al revistei, preşedinteal USR şi al atâtor alte comiţii şi comitete, sub steagul unei companiiatât de controversate nu poate decât să dovedească din nou înaltulnivel în care se scaldă erijatul „for moral“ al României, cuCărtărescu, pupilul lui Manolescu, plasat în fruntea brigăzilor „Gold“. NicolaeManolescu, devenit milardar în 2005, graţie unui premiu oferit deaceeaşi mărinimoasă Fundaţie Anonimul Patriciu, a mimat dizidenţaînainte de 1989 pentru a se urca, în 1990, pe cadavrele PieţeiUniversităţii, la conducerea Alianţei Civice care, la fel ca şi FrontulSalvării Naţionale, avea să se transforme rapid în partid, trădândpropriile declaraţii de la întemeiere. În memoria celor care le pasă deRomânia, Manolescu a rămas bine întipărit, după ce, imediat dupăsângeroasa mineriadă din iunie 1990, când încă se aflau închişistudenţi arestaţi ilegal de regimul FSN, distinsul intelectual s-aînfăţişat cu Zigu Ornea la poarta lui Ion Iliescu pentru a-i lua un„interviu cretin“, după cum l-a caracterizat Paul Goma, de spălare anoului „conducător iubit“. Este de amintit doar întrebarea principală:„Nicolae Manolescu: Domnule Preşedinte, daţi-mi voie să încep cu oîntâmplare. Ea este semnificativă în privinţa speranţelor pe care mulţiintelectuali le-au nutrit, încă din epoca Ceauşescu, în legătură cueventuala dumneavoastră carieră politică. Un prieten scriitor, care nuvă cunoştea personal, s-a prezentat, când v-a văzut acum un an şi cevape coridoarele Editurii Tehnice, v-a strâns mâna (n-aţi discutat nimic)şi apoi mi-a spus mie, după o zi sau două, când ne-am întâlnitîntâmplător: «Acesta va fi Omul». Istoria l-a confirmat. Credeţi – şivă rog să mă iertaţi că vă pun atât de direct întrebarea, dar eureprezint aici o revistă literară, principala revistă literară din ţarăşi sunt obligat să o fac – credeţi că aţi păstrat simpatia scriitorilorşi a intelectualilor, care a fost într-un fel cel dintâi şi (îndrăznescsă spun) poate cel mai preţios capital politic al dumneavoastră?“.
Patrimoniul UNESCO sau aurul de la Gold?
Iatăcum, după 20 de ani, aceeaşi „principală revistă literară din ţară“socoteşte firesc să pună „simpatia scriitorilor şi intelctualilor“între faldurile trenei celor care plătesc mai bine, indiferent căreprezintă un proiect distrugător al valorilor României, cele pe caretrebuie să le apere, nu-i aşa, un ambasador la UNESCO. Ce speranţe potavea toţi realii intelectuali români care se luptă să prezerve siturilearheologice milenare, pentru înscrierea localităţii Roşia Montană înpatrimoniul UNESCO, atunci când însuşi reprezentantul României la forulmondial este plătit de firma care şi-a propus distrugerea acestuia? Duplicitateaşi decăderea morală a lui Nicolae Manolescu, consacrat drept demolatoral lui Eminescu, cu scopul de a-l instala pe soclul românului absolutpe fiul său literar nelegitim, Cărtărescu – nu durează de ieri de azi.Într-un interviu publicat anul trecut în (acelaşi) „Adevărul“,Manolescu afirma fără jenă: „Înainte de 1989 n-am scris niciodatădespre 23 August, sărbătoarea naţională a Republicii SocialisteRomânia. Deşi numerele festive ale revistelor erau de rigoare, amreuşit să evit orice comentariu. Compromiţător, indiferent ce ar ficonţinut.“ Manolescu se pare că uitase o parte importantă dinbiografia sa. Astfel, în „Contemporanul“, nr. 34 din 21 august 1964, încinstea „marii sărbători“, distinsul „anti-comunist“ scria: „23 august1944 a avut urmările cele mai profunde în literatura pusă în faţa unorprobleme umane nemaicunoscute, a unui peisaj social şi moral cu totuldeosebit. Arta, hrănită secole întregi din negare, devine un mod de aafirma noul umanism socialist. Factorul hotărâtor al revoluţionăriiliteraturii noastre este Partidul, chiar numai pentru faptul căavangarda marxist-leninistă a clasei noastre muncitoare e arhitectulstructural al prefacerii sociale şi politice, al unei noi realităţi, alunui nou tip uman, mult mai evoluat, care pune scriitorilor problemenoi, mult mai complicate… Întregul nostru front scriitoricesc aînţeles că literaturii noastre îi revine – aşa cum spunea tovarăşul Gh.Gheorghiu-Dej la Conferinţa pe ţară a scriitorilor, în cuvântarea din24.I.1962 – misiunea de mare răspundere de a contribui prin toată forţaei de înrâurire la formarea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste, laformarea omului nou, a moralei socialiste…“.
ScriitorulGeorge Mirea, care-l cunoaşte mai bine, din tinereţe, îi aduce amintecriticului amneziac că tocmai la aceste comentarii era folosit deprotectorul său, George Ivaşcu: „După două decenii de la prăbuşirea (însus!?) a comunismului, încă mai înregistrăm gesturi incredibile delaşitate, sfidare violentă a memoriei, profit imoral bazat pe maladiadevastatoare a subculturii galopante în proporţie de masă. Ar fibine ca acest drept câştigat să nu ne mai fie, în niciun fel, terfelitîn minciună. Adevărul, oricât de vinovat, de neplăcut, de apăsătorasupra conştiinţei, trebuie recunoscut şi asumat de demnitate.
Nupentru ca un om sau mai mulţi oameni să fie judecaţi, condamnaţi, ci,mai important, reabilitaţi; valoarea lor şi a ceea ce ne-auoferit/dăruit depăşind cu mult mai mult momentele unor rătăciri în careau crezut ori s-au prefăcut că acceptă, aflându-se şi ei sub vremuri. Începânddin anul 1961 (v. „Viaţa românească“, nr. 7) şi până 1965 (v.„Literatura română de azi“, încercare de sinteză, în colaborare cu D.Micu), domnul Manolescu a fost un incredibil propagator al ideologieiliterare bolşevice… La vârsta de 23 ani, proaspăt absolvent şicolaborator la revista, de mare prestigiu pe atunci, „Contemporanul“,condusă de comunistul-ilegalist George Ivaşcu, şeful lui NicolaeManolescu, tânărul critic făcea exact contrariul a ce se spune înPostfaţă de către Sorin Alexandrescu. Să cităm de ici-de colo:„Literatura realist-socialistă este, prin natura ei, o literatură avalorilor etice, surprinzând mutaţiile profunde, determinate încunoştinţă de ideea socialismului, promovând idealuri de viaţă noi,îndeplinind, adică, un rol educativ însemnat în formarea omului epociinoastre. Înzestraţi cu cunoaşterea ştiinţifică a realităţii, scriitoriinoştri reflectă cu perspicacitate desăvârşirea făuririi construcţieinoi, socialiste, reflectă chipul omului nou, constructor al societăţiiviitorului. Acesta este în primul rând muncitorul comunist. E o marecucerire a literaturii noastre contemporane zugrăvirea acestui erou alrevoluţiei.“ (Înnoire, în „Contemporanul“, nr. 34, 24 august, 1962). Ase observa că este vorba de articole aniversare. Ultimul slăveşte celedouă decenii de la Eliberare. Un bilanţ literar al socialismuluivictorios. Manolescu a semnat săptămânal asemenea cronici în«Contemporanul» şi, normal, era bine stipendiat. În anul 1965,împreună cu D. Micu (bineşcolit la «Scânteia» ani de zile!), editeazăvolumul «Literatura română de azi» (se reia titlul aniversar de maiînainte!), într-un tiraj de 12.120 de exemplare. Un diluviu de laudePartidului, lui Marx, Lenin, Gh. Gheorghiu-Dej şi lui Nicolae Ceauşescuşi literaturii socialiste/comuniste“. Aşadar, echipa de intelectualiprofitori, de la Ceauşescu la Iliescu, la Constantinescu şi, apoi, iarla Iliescu, până la Băsescu, se pare că ştie să profite cu brio detoate oportunităţile „Gold“.
V-ati intrebat probabil care este sensul calomniilor ordinare publicate de Evenimentul Zilei la adresa Mitropolitului Bartolomeu Anania, care implineste in curand 89 de ani. Executanta, deontoloaga de serviciu a grupului ideologic neokominternist antiromanesc, Mirela Corlatan, reproduce in exces (doua zile la rand) niste acuze prafuite fara a prezenta absolut nici o dovada concreta. Ce rost au toate aceste? Raspunsul este foarte simplu: ucidere publica, ritualica, din cauza de Eminescu. Batranul Parinte, scriitor si fost detinut politic anticomunist a tinut sa reaminteasca, de Craciun, ca atacul la Eminescu, venit din partea unui Patapievici si a slujitorilor sai obscuri, care mai sustin si ca marele ganditor national nu ar fi fost crestin, nu poate fi uitat. Razbunarea vine, azi, in preajma aniversarii a 160 de ani de la nasterea Romanului Absolut. E drept, s-ar putea sa fii contat la acest atac si confesiunea religioasa a proprietarului trustul Ringier, acelasi care a distrus presa romana prin transformarea cotidianului Libertatea intr-un produs care portretizeaza Romania drept o troaca. Ca sa nu mai vorbim de anti-crestinismul scarbelor de la GDS, in frunte cu Patapievici si Tismaneanu, ce coincidenta?!, ambii progenituri ai unor agenti sovietici kominternisti antiromani. Personal, il felicit pe Vladica Bartolomeu! Din punctul meu de vedere, este o onoare suprema sa fii supus unei executii publice pentru Eminescu.
Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Bartolomeu Anania a vorbit in ajunul Craciunului, încadrul mesajului de sărbători adresat romånilor, despre o faţă maipuţin cunoscută a lui Eminescu: aceea de fiu credincios al BisericiiOrtodoxe Romåne, considerat de gånditor „mama poporului romån“. ÎPSBartolomeu Anania a prezentat o poezie creştină scrisă de romånulabsolut Mihai Eminescu, în preajma unui Crăciun, transmite NapocaNews.„Vreau să arăt o altă faţă a lui Eminescu. Istoricii şi criticiiliterari au încercat să o ascundă şi să facă din el un ateu“, adeclarat Mitropolitul Bartolomeu, în contextul în care si un oarecareRăzvan Codrescu, alias Vasile Adolf Marian, contesta în revista „PuncteCardinale“ – asemenea Dilemei lui Pleşu – credinţa lui Eminescu.„Romånii trebuie să ştie că era şi altfel, nu doar un descreierat,seminebun“, a adăugat acesta. La afirmaţiile lui Horia RomanPatapievici, potrivit cărora „Eminescu este cadavrul nostru din debara,de care trebuie să ne debarasăm“, ÎPS Bartolomeu Anania a răspuns: „E omăgărie! Ce a spus Patapievici a fost o mare prostie şi nu mă aşteptamca unintelectual să afirme aşa ceva. Şi-a permis să murdărească memoriapoetului naţional, ca să pară el original şi interesant. De fapt, da ingropi. A gresit si nu o data. A dat în gropi, a dat rău în gropi“, aspus Parintele Anania. Întrebat de jurnalişti de ce a ales acum acestpoem-colindă deEminescu, ÎPS Bartolomeu Anania a răspuns: „Pentru că i-a venit vremea.Eu v-am aşteptat pentru ca aceste versuri să poatăfi citite de oameni”.
Colinde, colinde, E vremea colindelor, Căci gheaţa se-ntinde Asemeni oglindelor. Şi tremură brazii Mişcånd rămurele, Căci noaptea de azi-i Cånd scånteie stelele. În noaptea de astăzi Copiii şi fetele De dragul Mariei Îşi piaptănă pletele. De dragul Mariei Şi-al Måntuiorului Luceşte pe ceruri O stea călătorului.
Mihai Eminescu
„Versurile pe care vi le-am citit ne arată adevărata faţă a luiEminescu – o faţă mai puţin cunoscută. Critica noastră literară, cuexcepţia ultimelor decenii, a încercat să facă din Eminescu un ateu. Nua fost ateu. Eu, tînăr fiind, mergeam deseori să aşez o lumânare pemormîntul lui Eminescu, la cimitirul Bellu. Îmi aduc aminte că, la unmoment dat, s-a pus o piatră pe mormîntul lui, în loc de cruce, darulterior crucea a fost reaşezată la locul ei. Acest Panteon Naţional afost, într-un fel, grădina copilăriei mele, pentru că în zilele libereeram acolo, fascinat de momumente, de liniştea şi de umbraprotectoare”, a mai spus ÎPS Bartolomeu Anania, citat de Agerpres.
Comunicat de presă
În urma aparitiei în paginile cotidianului „Evenimentul Zilei”, înzilele de 11 si 12 ianuarie 2010, sub semnătura jurnalistei MirelaCorlătan, a unor articole denigratoare la adresa MitropolituluiBartolomeu al Clujului, dăm spre publicare următorul Comunicat de presă: Articolele pun pe seama Mitropolitului Bartolomeu o serie deacuzatii privitoare la colaborarea cu fosta Securitate, însotite dedocumente din arhiva CNSAS. Semnatarul articolelor uită că pentru ademonstra calitatea de informator sub nume conspirativ trebuie să aducăprobe concludente si indubitabile (declaratie olografă si angajament decolaborare semnat) si nu doar simple analogii literare si alăturări detexte. Fără aceste probe, asupra demersului jurnalistic planeazăsuspiciunea calomnierii si denigrării, fapte incriminate, în instantă,de Codul Penal, solutie pe care o luăm în calcul, în cazul în carejurnalista nu îsi demonstrează limpede afirmatiile, sau si le retrage,după caz. E bine de stiut că Mitropolitul Bartolomeu si-a afirmat deschispozitia ca dosarele detinute de CNSAS pe numele său să fie cercetatesi, la nevoie, publicate, declarând deschis că nu a colaborat cuserviciile secrete „nici în detentie, nici în libertate; nici în tară,nici în străinătate; nici cu angajament, nici fără angajament; nici cunume conspirativ, nici cu nume propriu”. Astfel de articole calomnioase apărute în presa ultimelor douădecenii confirmă faptul că necesara purificare a societătii românestipostcomuniste, prin deconspirarea Securitătii s-a început prea târziu,pe o bază legală incertă si cu instrumente incomplete, pentru ca acumsă fie condusă de unii mercenari mediatici, care murdăresc si ultimelerepere morale ale vietii noastre publice. Biroul de presă al Arhiepiscopiei
Scris de Victor Roncea Agenţia Naţională de Integritate (ANI) a avut amabilitatea să răspundăieri unui demers în interesul public făcut de Asociaţia Civic Mediaprivind transparenţa în exercitarea funcţiei de preşedinte alInstitutului Cultural Romån de către Horia Roman Patapievici. Totul apornit de la un articol din „Cotidianul“, din care aflam că„intelectualii de elită“ au maşini pe măsură. Astfel, Gabriel Liiceanu,membru al Consiliului de Conducere al ICR, desemnat de fostulprim-ministru Călin Popescu Tăriceanu, deţine două limuzine de lux.„Cetăţeanul obosit şi învins“ în primul mandat al lui Băsescu – dupăcum s-a autodeclarat în faţa preşedintelui la o şezătoare GDS – are unBMW seria 5, alintat „Siegfried“ şi un Alfa Romeo botezat „Marcello“.Prietenul lui Liiceanu, Andrei Pleşu, conduce şi el o maşină de elită,un Volvo S 80. Preluând modelul magistrului, Horia Roman Patapievicimărturiseşte că are aceeaşi preferinţă în materie de lux. Potrivitziarului „Cotidianul“, din 24 mai 2007, „Horia-Roman Patapievici aprimit în dar o mănuşă luxoasă, deşi „din piele mai groasă“, cu carei-a luat câteva luni să se obişnuiască: „Am primit telefon de la dnaHuidan, de la Volvo, care mi-a propus să-mi pună la dispoziţie, fărănicio obligaţie, un Volvo S60. Când am trecut de la Espero la Meganeera ca şi când aş fi trecut la o navetă spaţială. Dar de la Megane laVolvo! Volvo e din altă lume!“, exclamă preşedintele ICR. „E cadiferenţa dintre un costum de in vara, foarte plăcut şi practic, şi uncostum de tip Hemingway, care şi el e foarte comod, dar e cu totulaltceva! Încerc să transform Volvo-ul într-o mănuşă, dar luni întregim-am simţit ca o pată de murdărie pe tapiseria ei. Mă simţeam substandardele ei!“. Şofer tomnatic, Patapievici şi-a luat carnetul la 43de ani, se mai afirmă în „Cotidianul“.
ANI dezvăluie că automobilul de lux îi aparţine lui Vîntu
Cercetândînsă Declaraţia de Avere a preşedintelui ICR, stupoare! – membri CivicMedia au constatat că Patapievici deţine doar un Matiz şi un Clio.Teoretic, conform Legii, Patapievici Roman Horia (Horea), încălcaurmătoarele prevederi legale privind Falsul în declaraţii – care sepedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, şiNoţiunea de conflict de interese, definită în Legea nr.161/2003 cafiind situaţia în care persoana ce exercită o demnitate publică sau ofuncţie publică are un interes personal de natură patrimonială, care arputea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îirevin potrivit Constituţiei şi altor acte normative. De ce? Pentru căPatapievici ignorase complet prevederea Capitolului VI din Declaraţiade Avere, pe care trebuia să o completeze obligatoriu un funcţionar destat, respectiv: „Cadouri, servicii sau avantaje primite gratuit sausubvenţionate faţă de valoarea de piaţă, din partea unor persoane,organizaţii, societăţi comerciale, regii autonome, companii/societăţinaţionale sau instituţii publice româneşti sau străine, inclusiv burse,credite, garanţii, decontări de cheltuieli sau alte asemenea, a cărorvaloare individuală depăşeşte 300 euro“. Or, un Volvo S60 costă între26.800 şi 39.800 de euro. ANI nu face decât să adeverească acestesuspiciuni, chiar dacă nu reuşeşte să-l apuce legal de coarne pePatapievici. În răspunsul oferit de Inspecţia de Integritate a ANI,prin semnătura inspectorului Puiuţa Becuţ şi a directorului generalIlie Ene, se afirmă următoarele: „Horia Roman Patapievici, în calitatede director al revistei «Idei în Dialog», editată de SC Caţavencu SA,avea posibilitatea de a utiliza în mod legal, în temeiul prevederilorart 21 alin (3) lit n) din Codul Fiscal, autoturismul marca Volvo S60aflat în folosinţa societăţii Caţavencu SA, fără ca aceasta săconstituie un avantaj primit gratuit“. Interesant, nu? Şi cum rămâne cudeclaraţia iniţială a lui Patapievici: „Am primit telefon de la dnaHuidan, de la Volvo, care mi-a propus să-mi pună la dispoziţie, fărănicio obligaţie, un Volvo S60“. Sorin Ovidiu Vîntu are o tehnicăspecială de a câştiga persoane oferindu-le favoruri de lux. Un alt şefal unei instituţii importante a statului român, Serviciul Român deInformaţii, circula cu un Jeep pus la dispoziţie de către inamiculdeclarat al lui Traian Băsescu, mogulul media fost şi posibil viitorpuşcăriaş.
De unde vine de fapt Volvo-ul?
Interesându-neasupra aspectului original invocat de Patapievici privind folosireaautomobilului de lux, am înţeles că doamna la care face referire acestaeste Lavinia Huidan, preşedinte fondator al unei Fundaţii, „Life forlife“, a cărei activitate pare să fi încetat cândva în 2007. De peportalul de Internet al acestei organizaţii „non-profit“ aflăm că„Printre principalii sponsori se regăseşte Grupul Euro Inter Trade şi,din cadrul său, sucursala Forum Auto, importator Volvo în România, carealocă un procent din vânzarea fiecărei maşini pentru sprijinireaFundaţiei «Life for Life»“. Preşedintele Fundaţiei este, însă, acelaşicu preşedintele Grupului Euro Inter Trade care-şi alocă sieşi acelprocent din vânzarea fiecărei maşini Volvo, respectiv Lavinia Huidan.Atât Andrei Pleşu, membru până de curând al Consiliului de Conducere alICR, cât şi Horia Roman Patapievici, preşedinte al ICR, ca deţinător alacestui „cadou, serviciu, avantaj primit gratuit“, au fostprotagoniştii speciali ai reuniuniilor despre „Afaceri şi Cultură“desfăşurate sub egida firmelor Volvo şi a revistei „Dilema“, editată deTrustul lui Patriciu, dar prezentate, curios, pe portalul „Fundaţieinon-profit“ „Life for Life“. Rămâne, desigur, de observat, că patronullui Patapievici, Sorin Ovidiu Vîntu, un „expert financiar-bancar“ dupăMircea Geoană, a ştiut cum să soluţioneze problema Volvo-ului, înlimitele legii. Desigur, nu ştim cum rămâne cu morala „intelectualuluilui Băsescu“ motorizat de devalizatorul FNI.
ICR, cuibuşorul GDS
Deasemenea, în ceea ce priveşte punctul 2 al Declaraţiei de Interese,respectiv Conflictul de Interese, Patapievici a omis să menţioneze,conform legii, că este membru şi al unor asociaţii şi grupuri deinterese, respectiv Grupul pentru Dialog Social, care beneficiază de laGuvernul Iliescu-Năstase şi de statutul de organizaţie „de utilitatepublică“. Atât unii directori ai ICR, cât şi mulţi dintre autorii unorcărţi, precum şi publicaţiile lor sponsorizate de ICR din banul publicaparţin de acest Grup. ANI consideră că „fapta dlui Horia RomanPatapievici de a nu menţiona în declaraţia de interese calitatea demembru al organizaţiei neguvernamentale Grupul pentru Dialog Social nueste un indiciu temeinic privind săvârşirea de către acesta ainfracţiunii de fals în declaraţii, deoarece nedeclararea acesteicalităţi nu a produs consecinţe juridice pentru sine sau pentru altul“.Cu toate acestea, există date care arată contrariul, pe care le vompune la dispoziţia ANI, în vederea reevaluării. Printre acestea segăsesc fapte consemnate deja de Valerian Stan, un expert reputat alsocietăţii civile, co-autor, printre altele, al mai multor Rapoarteanuale ale APADOR-CH privind respectarea drepturilor şi libertăţilorfundamentale în România şi al Manualului „Instrumente de monitorizare ainstituţiilor anticorupţie“, realizat sub egida Centrului pentruResurse Juridice şi a Institutului de Politici Publice.
Patapievici, un Hrebenciuc al mafiei culturale
Potrivitacestuia, «sub mandatul d-lui Patapievici, în jurul ICR s-a format oreţea clientelară care pare că a copiat la indigo modelele cele maidetestabile din politica autohtonă. Dl Patapievici şi clienţii ICR suntpe cale să ajungă în cultura „bugetară“ ce au fost şi încă mai sunt înpolitică Viorel Hrebenciuc, Adrian Năstase, Miki Şpagă şi toatăclientela lor şi a partidului lor. Fără să fie conştienţi de urmareagesturilor lor, cei care au sărit în apărarea dlui Patapievici şi aechipei sale au desenat o hartă foarte sugestivă a oamenilor şiintereselor care de patru ani încoace parazitează cu consecinţe foartegrave Institutul Cultural Român. Extrem de interesant – dar şi degrăitor – mi se pare faptul că oamenii în cauză aparţin practic fărăexcepţie Grupului pentru Dialog Social al dlor Liiceanu şi Patapievicişi/sau grupului de foşti agenţi ai propagandei comuniste („nouastângă“) din presa „studenţească“ – revistele „Viaţa studenţească“,„Echinox“, „Opina studenţească“ şi „Dialog“, publicaţii de multe orimai eficace decât presa centrală în îndoctrinarea „tinerei generaţii“.Parte dintre ei – unii dovediţi deja, iar alţii suspectaţi doar că aufost şi agenţi ai poliţiei politice comuniste – au devenit după 1990membri ai GDS». Printre aceştia, Valerian Stan îi observă pe: «-Gabriel Liiceanu, membru al GDS, fost membru, numit discreţionar, înConsiliul de Conducere al ICR: editura sa, „Humanitas“, a beneficiat deun tratament de departe cel mai favorizant în raport cu celelalteedituri (editura sa a tipărit şase din cele opt volume de până acum alelui H-R Patapievici); în apărarea ICR, Liiceanu a scris, între multealtele, despre Patapievici: „Pentru ceea ce a realizat în anii din urmăInstitutul Cultural, românii ar trebui să-l hrănească pe HoriaPatapievici în Pritaneu“, iar despre criticii Institutului:„mistificatori“, „slujnicarii lui Ceauşescu“ ş.cl.); – Andrei Pleşu,membru al GDS, membru al Consiliului de Conducere al ICR (soţia,director al Centrului de Carte al ICR); presa şi fostul director al ICRParis au documentat tratamentul permanent privilegiat din partea ICR înpublicarea propriilor scrieri (teza sa de doctorat – sic! – din 1977)şi în voiajele nesfârşite pe mai întregul mapamond; – VladimirTismăneanu, membru al GDS, ani la rând propagandist prolific înpublicaţiile comunist-studenţeşti; a fost şi este beneficiarul maimultor finanţări generoase din banii ICR pentru promovarea, în Europa(la Paris, unde directoare a ICR este Magda Cârneci, membră a GDS) şiStatele Unite, a Raportului său de „condamnare a comunismului dinRomânia“; a apărat ICR în scandalul implicării foştilor lui colegiSorin Antohi şi Andrei-Corbea Hoişie în programele sale; cu nuanţe aleargumentării prea puţin convingătoare, i-a apărat de asemenea şi pe ceidoi foşti agenţi ai Securităţii».
October 7th, 2010 
VR 
Dupa ce Herta Muller i-a pus la punct pe intelectualii colaborationisti ai regimului comunist, de la Plesu si Liiceanu la Manolescu si Cartarescu, fara sa-i numeasca neaparat, cotidianele Adevarul si Evenimentul Zilei au lansat atacul cameleonilor, al celor care s-au simtit mai cu musca pe caciula. Dupa un perdaf pe care i l-a tras Manolescu, cu promisiunea unei a doua parti, in Adevarul de sambata, ieri, Liiceanu a atacat-o voalat pe laureata premiului Nobel, care l-a umilit la scena deschisa, la Ateneu. Astfel, intr-un interviu acordat HotNews (normal!), Liiceanu afirma practic ca Herta Muller nu isi merita premiul si ca acesta i-a fost acordat pe criteriu exclusiv politic. Interesant. Dar de ce nu i-a spus asta in fata, la Ateneu, cand incerca sa-i suga din aureola premiului Nobel? Iata cum o ataca Liiceanu pe Muller, prin invaluire (foarte “barbatesc”, nimic de spus), referindu-se la premiul Nobel pentru literatura obtinut anul acesta de Mario Vargas Llosa: “Sunt surprins. Ma dezobisnuisem de-a lungul ultimilor ani sa vad incununati cu premiul Nobel scriitorii pe care toata lumea ii considera ca fiind cei mai mari. Premiul Nobel s-a dat in ultimii ani dupa criterii, as spune, preponderent politice si uneori am avut de-a dreptul frustrari culturale cand am vazut inadecvarea dintre talentul literar al autorului si premiul pe care l-a primit. Nu inteleg cum se face ca premiul Nobel s-a orientat catre pura valoare literara. Cum se face ca Nobelul a revenit unuia dintre cei mai mari scriitori ai lumii. Nu mai exista distanta dintre valoarea literara si criteriile geo-politice.” Pam-pam.
Posted in 
Tags: 
