Saptamana trecuta am informat aici cum Raymond Luca, acelasi tovaras nascut in URSS care l-a “obligat” pe presedintele Traian Basescu sa-i “demartirizeze” pe eroii Grupului Trosca macelariti de KGB in 1989, il obliga acum, prin manuta lui Tismaneanu si argumentatia Institutului sau sa-i recondamne pe fostii detinuti politic cu zeci de ani de inchisoare, a doua sau chiar a treia oara, pentru “participare la rebeliunea legionara”. Initiativa membrilor Retelei neo-kominternului ar trebui sa fie de ras tinand cont ca se bazeaza pe o condamnare a dictaturii lui Antonescu, altfel blamat si holocaustizat pentru actele sale contra evreilor. Deci, pana la urma, trebuie sa intelegem ca Tismaneanu il sustine pe Antonescu?! Da, pentru ca, de fapt, dupa cum am mai scris si publicat (documente sunt garla) asa zisa “rebeliune legionara” a fost realizata de catre comunisti prin agentii NKVD care au fost mana in mana cu cei ai dictaturii antonesciene. Deci, practic, Tismaneanu si ai lui, Luca si cu Boc, respecta ordinul primit si dat de la Moscova atunci de alde Ana, Luca si cu Dej. Initiativa legislativa plasata de Tismaneanu prin nascutul in URSS Raymond Luca tinteste pedepsirea legionarilor chiar si dupa moarte, fara drept de apel, pentru ca urmareste atat eliminarea posibilitatii supravietuitorilor temnitelor de a solicita vreo despagubire pentru zeci de ani de inchisoare dar si pe aceea de a li se sterge cazierul judiciar de “dusmani ai poporului”, ope legis. Va amintiti ca saracul badia Ion Gavrila Ogoranu, “temutul” si blandul batran legionar, a murit de inima rea, urmat la foarte putin timp de sotia sa, Ana, pentru ca nu a putut sa obtina un amarat de credit bancar. Si dupa 50 de ani figura cu o condamnare penala care nu ii permitea acest lucru. Scrisoarea trimisa de badia si sotia sa ministrului Justitiei de la acea vreme, tovarasa Monica Macovei, a ramas fara raspuns.
Astazi, cei doi neo-kominernisti insotiti de al treilea semnatar “ca primaru'”, Volodea, Luca si cu Boc, sustin ca motivul pentru care a fost intemnitat Radu Gyr (foto), fost ministru al Culturii in perioada legionara, cel care a infiintat primul Teatru Evreiesc de Stat din lume (existent si azi dar, din pacate, fara o placa pentru ctitorul sau), este intemeiat. Fostii detinuti politic le amintesc intr-un Comunicat (vezi mai jos) pentru ce a fost inchis Radu Gyr – poet, dramaturg, jurnalist, conferentiar, doctor, laureat al Societăţii Scriitorilor Români, Institutului pentru literatură şi Academiei Române – dupa asa-zisa “rebeliune legionara”. Pentru ca, de la balconul Teatrului National din Calea Victoriei a incercat sa blocheze actiunile agentilor NKVD imbracati in legionari strigand: “Nu trageti ! Unire ! Infratire !”. Dupa ce a fost condamnat, alaturi de alte mii de tineri legionari marele poet roman s-a oferit sa mearga in prima linie a frontului de Rasarit, cu URSS, tara de bastina a lui Vladimir Ilici Tismaneanu si Raymond Luca Dej, de unde s-a intors ranit, doar pentru a fi, apoi, din nou, inchis si chinuit bestial in temnitele comuniste. Viata neinfrantului luptator pentru Romania Radu Gyr a strans, pentru Dumnezeu si neamul sau, 20 de ani de temnita. Tismaneanu si ai lui vor sa-l inchida, chiar mort, pentru a treia oara.
Ce va urma? Daca acest proiect de lege va trece si de Parlament si de semnatura de primar a lui Basescu, toti cei condamnati pentru “rebeliunea legionara”, cum este Radu Gyr, poate cel mai mare poet roman al secolului trecut, ar putea fi eliminati, din nou, din viata publica – manuale, cultura – pe considerentul ca “au sustinut cu violenta o ideologie extremista, xenofoba”, etc. Infiintand primul Teatru Evreiesc din lume?!
Radu Gyr la proces: “Eu am avut o credinţă. Şi am iubit-o. Dacă aş spune altfel, dacă aş tăgădu-i-o, Dumneavoastră toţi ar trebui să mă scuipaţi în obraz. Indiferent dacă această credinţă a mea apare, astăzi, bună sau rea, întemeiată sau greşită, ea a fost pentru mine, o credinţă adevărată. I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu atît mai intens sufăr azi, cînd o văd însîngerată de moarte…” Si: “Că-nvins nu eşti atunci cînd sîngeri, nici dacă ochii-n lacrimi ţi-s; adevăratele înfrîngeri sînt renunţările la vis…”
COMUNICAT
Federatia Romana a Fostilor Detinuti Politici Luptatori Anticomunisti a luat cunostinta de interventia deputatului liberal RAYMOND LUCA cu privire la dorinta domniei sale de a imparti, pe cei care au suferit detentie politica, in buni si rai, in unii care binemerita reparatii morale de la Statul Roman si in cei ce nu merita aceste reparatii morale.
Amintim domnului RAYMOND LUCA ca atat regimul Antonescu cat si cel comunist au dat sentinte politice nedrepte si abuzive. Spre exemplu, poetul Radu Gyr a fost condamnat in anul 1941 pentru “rebeliune” numai fiindca a tinut un discurs din balconul Teatrului National invitind la calm si impacare. Iata chiar cuvintele lui RADU GYR, consemnate in actele justitiei militare de atunci: “Nu trageti ! Unire ! Infratire !”
Pentru acest discurs, RADU GYR a fost condamnat pentru “rebeliune” la 12 ani inchisoare.
Domnule RAYMOND LUCA, astazi se stie exact cine a provocat dezordinele de atunci. S-a gasit protocolul incheiat intre Servicul Special (Secret) de Informatii (SSI) si conducerea Partidului Comunist din Romania, partid care si-a luat obligatia de a produce in acele zile dezordini, jafuri si tot felul de nelegiuiri pentru ca ele sa fie puse pe seama legionarilor, motivindu-l astfel pe Antonescu sa porneasca arestarile.
Lucrurile acestea se stiu nu numai la noi in tara, ci si in strainatate, fiindca documentele au ajuns in posesia serviciilor americane.
Dupa dl RAYMOND LUCA, RADU GYR si urmasii lui n-au drept la reparatii morale.
Ne doare ca din sanul partidelor istorice, cu ai caror membri am stat in inchisori, se ridica unul ca RAYMOND LUCA. Samanta discordiei pe care acest domn o arunca acum in randul fostilor detinuti politici nu prinde rod. Fostii detinuti politici raman uniti, solidari cu RADU GYR si cu toti cei ce au fost victime ale regimurilor totalitare din Romania.
FEDERATIA ROMANA A FOSTILOR DETINUTI POLITICI LUPTATORI ANTICOMUNISTI
Dar dincolo de aspectele istorice, ca un facut, ce “coincidenta”!, exact aceleasi doua personaje care, dupa cum semnalam cu numai o saptamana in urma intr-o Scrisoare Deschisa catre presedintele Traian Basescu, se ocupa cu“demartirizarea” eroilor ucisi de KGB in decembrie 1989 – Grupul Trosca – si se opun cinstirii oficiale de catre statul roman a victimelor NKVD din urma Katyn-ului romanesc – Masacrul de la Fantana Alba – astazi isi fac de lucru pentru cei patru-cinci nonagenari cu peste doua decenii de inchisoare sub doua dictaturi: temutii batranei legionari. Este vorba de o dezbatere la Parlament, astazi, la ora 16.00, pe tema modificarii Legii 221/2009 prin eliminarea posibilitatii de a primi despagubiri pentru anii de temnita si “participantii la rebeliunea legionara”. Autori: Raymond Luca – “nascut in URSS” – si Volodea Tismaneanu – cu tatal “nascut in URSS”, cunoscut drept agentul NKVD cel mai bine platit de URSS in Romania anilor ’50, dupa cum certifica fostele Arhive Secrete.
Spre deosebire de Raymond Luca, care s-a nascut la Sverdlovsk – numele pus de bolsevici Ekaterinburgului – pe cand parintii sau erau la studii in URSS, Tismaneanu Jr s-a nascut in orasul Stalin, dupa cum era redenumit pe atunci Brasovul de catre comandantii tatalui sau. Fostul specialist al Brigazilor Rosii teroriste care au activat in Spania, Leonte Tismaneanu, “repatriat” in Romania comunista ca activist al CC al PMR la Directia de Propaganda si Agitatie, se afla incartiruit deci in “orasul Stalin”. Fostii detinuti politici stiu de ce: era responsabil cu urmarirea operatiunilor de anihilarea rezistentei armate anticomuniste din munti a… legionarilor. Dupa uciderea sau arestarea lor – in special a membrilor Grupului Ogoranu – familia Tismaneanu se muta din “orasul Stalin” pe Primaverii, pentru ca capul ei sa serveasca Guvernul de ocupatie sovietica ca director adjunct al Editurii Politice si sef al catedrei de marxism la Universitatea „C. I. Parhon” si Scoala de Stiinte Sociale „A. A. Jdanov”, cat si reprezentant al PMR in cadrul revistei „Probleme ale pacii si socialismului”. Astazi, fiul lui concepe pentru Guvernul Boc acte de re-condamnare a legionarilor, dupa ce nonagenarii au ispasit pedepse sub doua dictaturi. Culmea ridicololui? Institutul lui Tismaneanu il pune pe Emil Boc sa semneze cu manuta lui un document de sustinere a initiativei legislative a lui Raymond Luca (solicitata sa fie aprobata in procedura de urgenta) in care este invocat ca “temei legal” o Lege a Dictaturii Antonescu (Legea 80/1941)!
Din punct de vedere al legalitatii si “urgentei” adoptarii proiectului de lege este vorba de o furtuna intr-un pahar cu apa, un fas specific diversiunilor de tip kominternist, care slujeste, de fapt, pe langa razbunarea de tip ritualic a urmasilor NKVD-istilor, unui alt scop. Posibil declansarea unui nou val de condamnare publica a “extremismului romanesc”, de atunci si de acum, dar si o starnire a sentimentelor de revolta nationalista (aviz SRI). Pe scurt: un nou prilej de sugere de fonduri pentru profitorii tuturor regimurilor dar si un carlig legislativ pe post de precedent pentru alte actiuni, pentru simplu motiv ca se trece peste faptul ca Miscarea Legionara nu a fost condamnata la Nuremberg si nici de vreo alta Lege, altele decat cele din ultimele doua dictaturi, antonesciana si comunista…
Sa urmarim si semnalul dat de un avocat, mai mult sau mai putin controversat, dar avocat, care de data aceasta actioneaza intemeiat, in baza experientei sale in domeniu, ca aparator pro-bono al fostilor detinuti politici:
Acum stim de ce a urlat presa impotriva legionarilor – in ultimele doua saptamani. Se doreste modificarea legii nr. 221/2009. Despagubiri pentru victimele temnitelor comuniste, DAR NU SI PENTRU LEGIONARI !
In această seară am fost contactat telefonic de către un drag mie octogenar, îndelung suferind prin temnițele comuniste (15 ani), om dintr-o bucată, cu un bogat istoric de luptător în munți.
Ceea ce mi-a comunicat m-a lăsat mut de uimire și m-a indignat în egală măsură.
Iată faptele:
Se știe că din punct de vedere istoric, instaurarea regimului comunist în România a dus la încarcerarea și uciderea în temnițe a milioane de români.
După așa-zisa ”revoluție” din 89, s-au dat (cu chiu cu vai) mai multe legi sau decrete cu caracter reparatoriu, pentru luptătorii anti-comuniști și pentru victimele acestui regim criminal, insuficiente însă în comparație cu pierderile și suferința provocată acestor victime.
Merită să amintesc aici doar infama și hidoasa struțo-cămilă lege 10/2001 privind restituirea ”unor” imobile naționalizate sau preluate cu titlu abuziv de către regimul comunist, cu întreaga cohortă de litigii și războiae juridice, care au creat lupte fratricide, între români, foști contra actuali proprietari, proprietari contra chiriași, etc.
În toți acești 21 de ani neo-comuniștii care au acaparat puterea în România, au mers doar cu jumătăți de măsură, condamnând comunismul cu jumătate de gură, dând înapoi cu jumătate de mână ceea ce luaseră părinții lor cu ambele mâini.
Aceiași politică duplicitară, infamă, a fost aplicată și în materia legilor privind reparațiile financiare și morale ce trebuiau acordate unor foști deținuți politici ai regimului comunist sau rudelor supraviețuitoare ale acestora.
Pentru cei ce nu știu, Legea 221/2009, o lege cu aplicabilitate limitată la o durată de doar 3 ani (după modelul ticălos al Legii 10/2001), stipula că pe calea instanțelor judecătorești foștii deținuți politici sau rudele acestora pot obține de la Statul Român daune.
Problema este că mai mult de o treime din cei ce au supraviețuit închisorilor comuniste sunt LEGIONARI. S-a încercat mereu și mereu să se demonizeze Mișcarea Legionară, istoria acesteia, fie minimizându-i întinderea și meritele, fie blamându-i liderii și trecutul. Mișcarea Legionară a fost o mișcare politică de masă, care a înrolat în rândurile ei un număr imens de persoane. Mulți din acești membrii sau simpatizanți ai ML au fost închiși pentru crezul lor naționalist, majoritatea lor dinainte de venirea la putere a comuniștilor.
În fapt, Regimul Antonescu, prin adoptarea Legii nr. 80/1941, a închis o mulțime de legionari, aceștia continuându-și executarea pedepselor, cu suplimente de la comuniști, și după 1945.
Ei bine, potrivit disp. art. 1 pct. 2 lit. b din Legea 221/2009, beneficiau de reparații inclusiv legionarii.
Aceasta era explicația scandalului împotriva legionarilor ! Mass media trebuia să demonizeze legionarismul, pentru a pregăti legislativul, pentru a-i asmuți pe ”aleși” să voteze împotriva reparațiilor morale și maeriale pnetru legionarii bătrâni și urmașii acestora.
Revoltător mai este faptul că, deși de aplicarea legii (prin instanțele judecătorești) este responsabilă și Asociația Foștilor Deținuți Politici, aceasta nu a fost invitată la dezbateri, și nici nu i s-a cerut prezentarea unui punct de vedere pe tema modificării Legii nr. 221/2009 (Art 4 pct.(3) Instanta de judecata este obligata sa ia toate masurile pentru obtinerea sau, dupa caz, reconstituirea dosarului in care a fost pronuntata hotararea de condamnare, inclusiv prin solicitarea punctului de vedere al Asociatiei Fostilor Detinuti Politici din Romania. )
În schimb, invitat apare Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (ICCMER), condus de fiul de evrei-bolșevici (conform Wikipedia) Vladimir Tismăneanu. Care va fi poziția acestuia este un fapt evident pentru toată lumea, din moment ce Guvernul își motivează susținerea proiectului comunistoidului Raymond Luca, pe argumentele furnizate de ICCMER !
Am fost arestat de securitate la data de 9 septembrie 1983 şi condamnat în ianuarie 1984 la 12 ani închisoare pentru complot împotriva orânduirii socialiste. Am executat 6 ani de temniţă grea (decretul din 1988 mi-a redus pedeapsa la jumătate), fără să fiu scos la muncă, sub un regim sever de supraveghere şi control impus de securitate, pedepsit abuziv permanent pentru că am respins reeducarea dorită de securitate, executând un an de regim restrictiv, singur în celulă şi fără lumină naturală, bolnav de ulcer, lipsit de asistenţă medicală şi hrană minimală potrivite bolii de care sufeream.
Am ieşit de la Jilava, la data de 9 septembrie 1989, abia ţinându-mă pe picioare până la staţia de autobuz şi nu ca Nuţu Cămătaru, gras şi frumos şi călare pe un cal căruia numai un girofar i-a lipsit …
Am fost luat imediat în primire de securitate şi hăituit zi şi noapte până la data de 12 decembrie 1989 când am fost reintrodus în celulele securităţii cu mandat de reţinere până la data de 12 ianuarie 1990 …
Toate aceste afirmaţii sunt probate prin documente oficiale de necontestat aflate în dosarul depus la Tribunalul Municipiului Bucureşti în temeiul Legii 221/2009 prin care solicitam despăgubiri materiale, în termeni decenţi, pentru aceste suferinţe.
Şi veniţi dvs., domnule Prim Ministru, şi hotărâţi că 10.000 de euro sunt suficienţi pentru a compensa material toate aceste suferinţe şi altele asemenea ale foştilor deţinuţi politici! Cred că tatăl dvs. care v-a spart un ou în cap, acum ar trebui să vă rupă spinarea cu un par pentru ruşinea pe care i-o faceţi şi ne-o faceţi!
Nu poate exista motivaţie economică pentru a trata cu atâta dispreţ şi inconştienţă acest unic simbol moral de necontestat al rezistenţei neamului românesc împotriva regimului comunist, reprezentat de foştii deţinuti politici!
Mai mult, vă amestecaţi, fără să vă permită Constituţia, în treburile Puterii judecătoreşti impunându-i norme după care trebuie să judece cazurile care îi sunt aduse la cunoştinţă pentru dreaptă judecată.
Scurtez cât pot această scrisoare şi închei cu o ultimă frază:
Nu am de ales domnule Prim Ministru, ori retrageţi imediat această stupidă ordonanţă, ori demisionaţi din funcţia de Prim Ministru al României pe care aţi compromis-o, moral, iremediabil.
Bucureşti, 9 iulie 2010
Dumitru Iuga
Adresa : Bd. Bucureştii Noi nr.58, bloc 5, sc. A, et.2, ap.10. sector 1.
Telefon : 0216672005. Adresa internet : [email protected]
Prezenta scrisoare deschisă vă este transmisă pentru informare în legătură cu o problemă, considerată de semnatarul acesteia, de larg interes public – condamnarea pentru a doua oară a foştilor deţinuţi politici. Nu solicit sprijin, acest lucru rămânând o problemă de conştiinţă a fiecaruia dintre dvs.
Click pe foto pentru a citi ultimul articol al lui Eminescu, din ziarul Timpul, aparut in ziua arestarii sale, ceea ce il face pe jurnalist sa fie si primul detinut politic roman
În ciuda vârstei şi a celor 15 ani de puşcărie executaţi după 1948, dl Gheorghe Jijie (foto – al doilea din dreapta) este o prezenţă pe cât de agreabilă, pe atât de energică. Zilnic poate fi găsit la lucru, în biroul său din sediul Federaţiei, unde depune voluntar o riguroasă activitate. El nu va putea uita niciodată pierderea fratelui său, Nelu Jijie, liderul unui grup de rezistenţă anticomunistă, ucis în închisoare de Securitatea bolsevica, un episod de care nu era strain singurul fost detinut politic cu Ordinul Muncii Clasa a III-a oferit de Nicolae Ceausescu, Constantin Ticu Dumitrescu – care a pierdut si un proces pe aceasta tema cu Gheorghe Jijie.
Mulţi au fost cei care s-au întrebat la ce a servit ceremonia de condamnare a comunismului de către preşedintele Traian Băsescu de vreme ce ea n-a fost urmată de nici o acţiune concretă. Şi mulţi au fost cei care au văzut în demersul dlui Băsescu un simplu – dar cît de eficient! – gest electoral.
Iată, însă, că în iunie 2009 Parlamentul a adoptat Legea 221 pentru despăgubirea victimelor regimului comunist şi a urmaşilor acestora pînă la gradul doi. În sfîrşit, condamnarea comunismului se materializa într-o acţiune reparatorie.
Fireşte, ne puteam întreba cum de a votat Parlamentul o lege pregătită de Marius Oprea şi Constantin Ticu Dumitrescu. Şi, fireşte, ne puteam spune că, 2009 fiind un an electoral, puterea trebuia să răspundă într-un fel sau altul celor care puseseră sub semnul întrebării momentul de glorie al lui Traian Băsescu.
Acţiunile au început să fie depuse la tribunale, Traian Băsescu a fost reales, Marius Oprea a fost dat afară de la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului din România şi o serie de decizii au fost luate în favoarea victimelor comunismului sau a urmaşilor lor. Totul se desfăşura conform planului…
…Cu o singură excepţie. Statul, care a promulgat Legea 221 acum zece luni, a făcut apel împotriva tuturor sentinţelor pronunţate. Statul, deci, a contestat toate efectele produse de o lege pe care el însuşi a făcut-o să intre în vigoare. Statul a arătat că nu vrea să aplice una dintre legile sale.
Sîntem în plină aberaţie? Nu, sîntem, pur şi simplu, în România.
Acum, la nouă luni de la promulgarea ei, guvernul a constatat că Legea 221/2009 este imperfectă. Prin urmare, guvernul pregăteşte o ordonanţă de urgenţă prin care despăgubirile să fie plafonate la 10 000 de euro pentru fiecare deţinut. Guvernul anunţă, printr-un reprezentant rămas anonim, că această sumă este rezonabilă.
Guvernul îşi arogă dreptul monstruos de a decide limita dincolo de care suferinţa şi oroarea nu mai merită nici o despăgubire. Guvernul îşi arogă dreptul insuportabil de a decide că un an de închisoare sau cincisprezece ani de închisoare valorează 10 000 de euro. Că moartea în camerele de tortură ale Securităţii sau în celulele universului concentraţionar valorează tot 10 000 de euro.
Guvernul vrea să limiteze la 10.000 de euro cuantumul despăgubirilor morale pe care le pot pretinde foştii deţinuţi politici, prin modificarea Legii 221/2009 privind condamnările cu caracter politic.
Surse guvernamentale, citate de Mediafax, au declarat, ieri, că există un proiect de ordonanţă de urgenţă care va stabili nişte limite privind aceste despăgubiri. „Suma de 10.000 de euro este rezonabilă şi, probabil, nu e departe de practica instanţelor”, au declarat sursele citate.
Această iniţiativă legislativă apare la mai puţin de o lună de când fostul lider ţărănist Ion Diaconescu a anunţat, prin avocatul său, Victor Ciorbea, că a dat în judecată statul român şi cere să fie despăgubit cu 18 milioane de euro pentru condamnările şi suferinţele din timpul regimului comunist.
Ziarul „Adevărul” a prezentat în premieră cazul lui Radu Ciuceanu, directorul Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, care a câştigat, în luna februarie 2010, la Tribunalul Bucureşti, procesul cu statul român, reprezentat de Ministerul Finanţelor. El urma să primească cele mai mari daune în astfel de cazuri, 600.000 de euro, dar decizia a fost contestată cu apel. Radu Ciuceanu a fost închis timp de 15 ani în penitenciarele Piteşti, Craiova, Jilava, Văcăreşti, Dej, Ploieşti şi Gherla, fiind arestat pentru prima dată la vârsta de 20 de ani.
Legea 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, a fost aprobată la jumătatea anului trecut de Parlamentul României. În baza acestei legi, foştii deţinuţi politici sau, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţi până la gradul al doilea pot solicita despăgubiri într-o perioadă de trei ani, fără să plătească niciun fel de taxă de timbru. Liliana Năstase, Ionel Stoica / Adevarul
Pe cine batjocoresc guvernantii Romaniei din ultimii 70 de ani: Mărturisitorii temnițelor
La noi, arestările în număr mare din vremea comunismului au început la 14 mai 1948 când au fost închiși 1,5 milioane de oameni.
Pitești, Aiud, Gherla, Tg. Ocna, Jilava, Miercurea Ciuc sunt locurile în care toți aceștia au suferit de foame, de frig și au îndurat cele mai grele torturi.
25 de ani de muncă silnică, 16 ani sau 10, perioade de grele suferințe dar și de așteptare a zilei eliberării. 500.000 de români au murit în închisorile comuniste. S-a scris și s-a vorbit despre experimentul Pitești, despre torturile la care erau supuși toți acești deținuți pentru simpla vină de a se fi opus comunismului. Și femeile au fost închise și tratate fără milă, îinute în izoltor, cu șobolani, flămânde, bătute. Au intrat la 19-20 de ani în pușcărie și au ieșit la 48. Proiectul difuzat timp de două săptămâni la România, împreună, a fost realizat de Izabela Aivăncesei și se numește „Mărturisitorii temnițelor comuniste”.
În temniţe unii au devenit mai răi sau mai buni. Pe cei din urmă i-a vizat proiectul “Mărturisitorii temniţelor comuniste” iniţiat de Radio România Actualităţi timp de două săptămâni. Pe cei care s-au schimbat, au devenit creştini, şi-au asumat suferinţa şi s-au îmbunătăţit. Au încercat să înţeleagă de unde le vine suferinţa şi care-i este sensul, au acceptat-o purificându-se astfel. E adevărat, totul a început ca o luptă politică. Bolşevismul a făcut mult rău, dar prin manifestarea aceasta a răului s-a obţinut altceva: sfinţirea unor oameni ce au avut intuiţia să dea relevanţă lui Dumnezeu în viaţa lor mai mult decât tot ce li se întâmplă – temniţe, de exemplu. E o taină pentru cei mai mulţi dintre noi: răbdarea, smerenia şi speranţa acestor oameni în condiţii greu de imaginat… Frig, foame, cătuşe, izolatoare, torturi… Rugăciune… Greu de inteles… A contat starea de spirit în condiţiile vitrege ale temniţei? Cine au fost aceşti oameni, ce efecte au avut asupra lor experienţele trăite, la ce şi cui a folosit sacrificiul acestei generaţii? Mulţi s-au stins în chinuri cumplite. Cei care au supravieţuit sunt martorii a ceea ce s-a întâmplat în temniţe în perioada 1948 – 1964, anul eliberării. Ei mărturisesc despre puterea rugăciunii şi despre cum s-au călit în aceste greutăţi.
Părintele Iustin Pârvu – duhovnicul de la Mănăstirea Petru Vodă, judeţul Neamţ
Din cei 91 de ani ai săi, 16 i-a petrecut prin temniţele comuniste. A ctitorit lângă Ceahlău o mănăstire de monahi. Nu a crezut că lucrarea sa va avea o astfel de amploare, mărturiseşte în dialogul cu Laura Isabela Aivăncesei, deşi şi-a dorit să revină pe locurile natale unde trăiesc oameni curaţi şi credincioşi.
Am aflat cu tristeţe de moartea lui Traian Popescu – zis Macă, după cum îl cunoşteau foştii deţinuţi politici -. pe 27 ianuarie, seara. Înnoaptea de 14-15 mai 1948, în România s-a declanşat teroarea împotrivatineretului fidel idealurilor naţional-creştine. Traian Popescu a fostcondamnat la 20 de ani de muncă silnică, împreună cu aproximativ 15.000de studenţi şi elevi. A trecut prin iadul închisorii de la Piteşti. Înciuda torturilor, parte a experimentului satanic la care a fost supus,şi-a păstrat neclintită credinţa. Concepţia lui creştină de viaţă l-aajutat să transforme suferinţa în creaţie. Sub inspiraţie divină, acompus mai multe lucrări muzicale, fără hârtie şi creion şi fără a aveacunoştinţe muzicale, dintre care amintesc oratoriul „Calvarul”, poemulcantată „Mântuire”, precum şi lucrarea „Patimile şi Învierea Domnului”. Aveasă iasă pe poarta închisorii abia în anul 1964. Nu şi-au abandonatcrezul generaţiei lui, căci “Adevăratele înfrângeri sunt renunţările lavis”, după cum spunea poetul Radu Gyr. După decembrie 1989, cu oenergie inepuizabilă, a vorbit necontenit generaţiei tinere desprejertfele generaţiei de la 1948, pe care a numit-o Generaţia Scut. Amavut bucuria să-l cunosc, făcându-mi onoarea de a răspunde cupromptitudine invitaţiilor de a participa în două rânduri la ÎntrunireaRezistenţei Anticomuniste şi la o întâlnire cu tinerii liceenibraşoveni. Îngrijind cartea unui fost deţinut politic braşovean,doctorul Teofil Mija, l-am rugat pe Traian Popescu să o prefaţeze. Afăcut-o cu bucurie, atât pentru camaradul său de luptă şi de suferinţă,cât şi pentru a face o mărturisire de credinţă a generaţiei sale. Dumnezeu să-l odihnească de-a Dreapta Sa!(Florin Palas)
Mărturisire de credinţă a Generaţiei 1948
Istoria unui neam este în mare măsură răspunsul pe care aceasta îl dăprovocărilor mediului înconjurător. Dacă un astfel de răspuns nuexistă, identitatea naţională s-a pierdut. De multe ori ea, istoria,este scrisă de învingători. Neamurile înfrânte, robii, pot avea oexistenţă biologică care le impune adoptarea valorilor morale,spirituale, culturale ale învingătorilor, uitându-şi propriaidentitate. Este normal, este firesc, şi totuşi la judecata neamurilor,acestea venind cu regii şi împăraţii lor, vor trebui să dea socotealăîn faţa tronului divin de talanţii primiţi ca zestre iniţială. Ştimsancţiunea dată celor nevrednici, şi groaza ne cuprinde în faţa ei:pierderea învierii, şi, deci, a vieţii noastre. Cine poartă răspundereapentru această stare? Ne-o spune Cel Fără de Început: Regii şiÎmpăraţii, deci elitele, cele culturale în primul rând. Doarînţelegându-şi menirea şi acceptând-o, cei ce îşi asumă conducereasocietăţii (sub toate aspectele ei) vor rămâne înscrişi în CarteaNeamului ca personalităţi, grupuri sociale şi mai ales ca generaţiireprezentative. Istoria Românilor nu este nici ea lipsită de asemenea situaţii. Generaţiileeroice au modelat sufletul neamului, au creat cultură, legislaţii,filozofie, şi au dat în esenţă răspunsul naţional la chemarea luiIisus: creştinismul românesc. Noi, cei ce ne-am confruntat cuevenimentele anilor ̀̀40-̀60, suntem o generaţie reprezentativă aneamului nostru? Am dorit-o şi credem că da! Credem că ni se poatespune: Generaţia de la 1948. O generaţie nu este o vârstă biologică,ci o stare de spirit caracterizată prin răspunsuri date problemelor cucare se confruntă naţiunea într-o perioadă de timp. Tineri şi maipuţin tineri, de la elevi de liceu şi studenţi la cei cu răspunderifamiliale, purtând greul războiului anticomunist, toţi aceşti membri aigeneraţiei noastre s-au confruntat cu atentatul la desfiinţareaistorică şi geografică a poporului român, în încercarea de a-ifalsifica cultura şi spiritualitatea, negându-i-se: – originea daco-romană, prin înlocuirea acesteia cu slavismul, limba fiind prezentată ca o formă neoslavă; -familia, supusă la o încrâncenată luptă între părinţi şi copii,recunoscându-se doar meritul de a-i fi conceput, restul-educaţie,poziţie în societate, revenind statului; – armonia socială,prezentată ca şi familia, ca o minciună, şi înlocuită cu războiulclaselor, delaţiunea devenind raţiune de stat; – forţa care a unitgeneraţie de generaţie, religia creştină, prezentată ca un opium datmaselor şi înlocuită cu materialismul ucigător al libertăţiispirituale, al idealurilor şi al bunei creşteri. În final, aceastăacţiune urmărea un singur obiectiv: eliminarea caracteristicilornaţionale, transformarea neamurilor într-o masă amorfă uşormanevrabilă, căreia i se pot inocula idei şi stări sufleteşti ce le rupde trecutul lor. Evoluţia naţională care, firesc, se produce însecole sau milenii, forţată de acest duşman al societăţii omeneşti, aalterat, după cum constatăm la jumătate de veac de la începutul acestuiexperiment, multe suflete. Cunoscând, anticipat, consecinţele acesteiraţiuni, generaţia de la 1948 i s-a opus cu toată fiinţa ei. În acestcataclism, generaţia scut naţional a fost distrusă atât la propriu câtşi la figurat, dar sângele curs în mişcările de rezistenţă armată dinmunţii noştri şi dramele închisorilor nu au fost zadarnice. Înaceste vremuri apocaliptice mulţi dintre noi erau formaţi ca studii şistatut socio-profesional, dar numeroşi luptători, vârfuri alestudenţimii şi elevilor ţării (în plină formare profesională) şi-auvăzut tăiate toate posibilităţile la care le dădeau dreptul calităţileintelectuale dovedite cu prisosinţă. Generaţie sacrificată, dar,contrar denigratorilor, nu avortată. Nu masă de semidocţi, căci celorce au supravieţuit condiţiilor de exterminare le-a fost dat totuşi săse afirme într-un mod încă anonim. Din promiscuitate, dinbrutalitate, din cea mai cruntă mizerie, din tortură, din atacarea ceamai abjectă a fiinţei umane, a germinat o puternică sensibilitate, otendinţă neasemuită spre frumos; din minciună, dorinţa de apărare aadevărului cu preţul vieţii. Când peste sufletele curate s-a aruncatmocirla şi veninul cel mai ucigător, rezultatul a fost răsărirea uneipleiade de peste 200 de poeţi – identificaţi până în prezent. Cândse urla mai înfiorător decât urletul unei haite de lupi, din minţile şisufletele celor schilodiţi se înălţau rugăciuni şi răsunau cântece deduioşie sau de îmbărbătare, melodii care uneori nici nu cântausuferinţa sau rănile sângerânde ci simpla nostalgie a iubirilorneîmplinite, iar de multe ori bucuria presupusei revederi. A existato generaţie de foc ţintuită şi strivită pe nicovala istoriei deloviturile barosului implacabil al timpului care nu se mai termina! Convertirea suferinţei în creaţie. Epopee scrisă cu sânge. Darsupravieţuitorii acestei generaţii nu şi-au spus ultimul cuvânt, iarcalvarul lor nu a încetat odată cu ieşirea din tranşeele luptei deapărare a identităţii neamului românesc. Eliberaţi în 1964, începând cuprimăvara acelui an unul din ei îşi aminteşte: Trec praguri sau intră-npridvoare/ Năluci ce-au scăpat din vâltoare/ Se-ntorc cu cocoriideodată/ Bătrâni ce-au fost tineri odată/ Sunt umbre livide, de soareavide/ Rest de coşmar/ Dar spirit amnar/ Păşesc cu lumini peste moarte/Când iarna de nea ne desparte. Şi-au început noua viaţă sorbind dincărţi. Au aşteptat ani până li s-a dat dreptul finisării studiilor, pecare unii le-au luat de la început, schimbându-şi chiar profilulprofesional iniţial, şi terminând pe primele locuri sau chiar şefi depromoţie, alăturându-se tinerilor de care-i despărţea o generaţie. Audevenit ingineri, medici, profesori, economişti, preoţi, mulţi, mulţipreoţi, monahi, alţi meseriaşi de elită, de data aceasta cu studii. Ieşiţidin închisori într-o lume care nu-i voia, care se ferea de ei, care îiprivea ca pe nişte morţi vii, aceşti foşti tineri au înfrântadversităţile unei structuri organizate pe principii străine neamuluinostru, au început o adevărată competiţie între durerile personale şisetea de făptuire care a adus la realizări superioare multora din ceicare nu au cunoscut drama generaţiei noastre. Aceste realizări nu aufost rezultatul unei munci de rob, a fricii de structurile statalecomuniste, ci al unei fireşti nevoi de a trasa o urmă în istoriaimediată şi a viitorului. Martori ai celor afirmate sunt grupurile înmijlocul cărora au trăit, au muncit, şi pe care nu odată le-au condus,cu toate că niciodată nu li s-au recunoscut meritele evidente, nicicând au devenit inventatori. Această dragoste nemăsurată pentrupământul pe care au crescut, i-a găsit anonimi şi în rândurile celorcare s-au ridicat în decembrie 1989. Deşi posedând doveziincontestabile de participare la acele evenimente, nu s-au gândit nicioclipă să se înghesuie la masa celor care cereau certificate. Robiiunui crez acţionând în societate şi profesiuni, îmbogăţind patrimoniulcultural, spiritual şi tehnic al neamului nostru, aşezându-se scut înfaţa duşmanului cel dintru început, infirmă părerea că istoria o scriuînvingătorii. Învinsă vremelnic, generaţia de la 1948 înscrie totuşio filă de istorie eroică pe care din păcate contemporanii o ignoră sauîn cel mai fericit caz o subliniază timid şi nesemnificativ. De laVlad Mihai Vezi siTraian Popescu – File din Procesul Comunismului
Istoricul Radu Ciuceanu spune că dacă Armata Roşie ar fi atacat Europade Vest, aşa cum era stabilit, anticomuniştii români ar fi pututelibera ţara de sub influenţa Moscovei, odată cu victoria occidentalilor
George Rădulescu in dialog cu Radu Ciuceanu Joi 28 ian 2010
Lumină sau întuneric? Bine sau rău? Iată alegerile în faţa căroraau fost puşi, nu o dată, deţinuţii politici români. Mulţi n-au maiapucat să iasă din temniţele comuniste, iar o bună parte dintre ceieliberaţi au rămas cu sechele pentru tot restul vieţii lor. Probabilnici cel mai urât vis al nostru nu se poate compara cu ceea ce au trăitei în anii ’50, atunci când se derulau cu sârg programele de„reeducare” ale bolşevicilor. Bătăi soră cu moartea, frig şi foame – pescurt, „reeducare”.
O insectă valora mai mult decât un„bandit” de ţărănist, liberal sau orice alt opozant al comuniştilor.Astăzi vă oferim mărturia unui supravieţuitor. Profesorul Radu Ciuceanua stat după gratii 15 ani, urmaţi de încă doi ani de „moarte civilă” -fără domiciliu şi drept de muncă. Toate ororile prin care a trecut is-au tras de la faptul că la 23 august 1944 a crezut cu tărie căoccidentalii nu vor permite ca sfera de influenţă a sovieticilor săcuprindă şi România. A luptat în munţi, asumându-şi consecinţeleacţiunilor sale, cu credinţa că ameninţările Kremlinului vor scoate dinamorţire democraţiile din vestul continentului.
CARTE DE VIZITĂ Radu Ciuceanu s-a născut la 16 aprilie 1928, la Arad. Deţinut politic între 1948 şi 1963. Doctor în istorie din 1998. Vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor în legislatura 1990-1992. Preşedinte al Comisiei pentru cercetarea abuzurilor a Camerei Deputaţilor (2000-2004). Este preşedinte al Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului. „Nu ştiai dacă vei mai mânca o bucată de pâine”
Adevărul: Când v-au arestat comuniştii, domnule profesor? Radu Ciuceanu:În 1946 am intrat în Mişcarea Naţională de Rezistenţă. Ochiiserviciilor de informaţii erau deja aţintiţi asupra şefilor mei -generalul Carlaonţ, asistat de către colonelul Cărăuşu, unul dintre ceimai buni organizatori în teritoriu. M-au arestat după doi ani deactivitate în cadrul organizaţiei generalului Carlaonţ. Aveam 21 de anişi am stat închis până la 36 de ani. M-am implicat în Mişcarea derezistenţă anticomunistă din Oltenia pentru că am considerat cărăzboiul nu se sfârşise. N-am capitulat toţi la 23 august 1944!Ordinele le primeam direct de la colonelul Cărăuşu şi de la altă figurăemblematică a Rezistenţei, Ştefan Hălălău, fostul comandant al Şcoliide Artilerie din Craiova.
Eraţi foarte tânăr la acea vreme. Aveaţi 20 de ani. Ce v-a determinat să faceţi asta?
Vămărturisesc că efortul n-a fost mare. Îmi amintesc că duduiau caseleatunci când treceau tancurile sovietice… În plus, mizeria era mare,iar perspectivele… Dimineaţa nu ştiai dacă vei mai mânca o bucată depâine. Adică dacă vei mai avea de unde să o iei.
Eraţi student la Medicină…
Afost o studenţie tranzitorie. Facultatea a fost un fel de acoperire.Mi-era imposibil… La un moment dat, în 1947, chiar a fost vorba săplec în Iugoslavia şi ulterior să mă întorc. În plus, vă daţi seama ceînseamna să organizezi, la nivel de provincie, ca din trei sate două săfie în Rezistenţă? Vă daţi seama ce însemna să transporţi armament,să-l depozitezi şi să nu ţi-l prindă? Un colonel de la SRI, în 1992,m-a întrebat ce am făcut cu armamentul pe care l-am luat de laIşalniţa, acolo unde era un depozit mare lăsat de nemţi şi neridicat deruşi. Acest depozit a fost devalizat, dar atunci eu nu am fost de faţă.Ştiu, însă, că armamentul acela a fost luat de acolo de către generalulDumitru Carlaonţ, care ajunsese şeful Corpului I Armată şi care erafratele generalului Iancu Carlaonţ.
Aceşti doi generali mai erau în funcţie la vremea respectivă?
Dumitru Carlaonţ a fost în funcţie până în toamna anului 1945.
M-amimplicat în Mişcarea de rezistenţă anticomunistă din Oltenia pentru căam considerat războiul nu se sfârşise. N-am capitulat toţi la 23 august1944!
„Moartea lui Stalin a oprit planul ofensivei sovietice către Alpi”
Ce s-a întâmplat cu vechii ofiţeri superiori ai Armatei Române, după 1945?
Epurarealor a fost treptată, în directă legătură cu modul în care au răspunsinvitaţiilor de a se alătura noii orânduiri. Cei care ştiau destinulArmatei Regale Române şi-au dat demisia dintru început. Unii au crezutcă mai pot sluji ţara pentru că noi am trăit cu convingerea că Apusulnu ne abandonează. Nu eram naivi să credem că occidentalii vor veni pearipi de îngeri, dar ştiam că au interese directe în România. Maisperam că vor să pună o stavilă presiunii sovietice. De altfel, numaimoartea lui Stalin a oprit planul ofensivei sovietice către Alpi şiPirinei. Stalin ştia faptul că el câştigase doar o partidă.
A avut în vedere atacarea Europei occidentale…
ŞefulStatului Major ceh a făcut aceste declaraţii. Stalin pregătise câţivavectori de acţiune care să se oprească tocmai jos, la Pirinei. Asta arfi însemnat, bineînţeles, declanşarea celui de-al treilea RăzboiMondial. Numai că acest război ar fi fost unul în care nu s-ar fifolosit energia atomică. Ar fi fost un război convenţional, dar s-ar fidesfăşurat nişte forţe teribile. Ruşii puteau arunca în luptă între optşi zece mii de blindate.
La ce acţiuni aţi luat parte în cadrul Mişcării Naţionale de Rezistenţă?
Cândam intrat eu, organizaţia deja începuse să se infiltreze dincolo dejudeţele montane. Una dintre capturile la care am asistat a fost aceeaa oraşului Calafat. Aveam şi Slatina… În fine, dacă ar fi continuatrăzboiul, noi am fi reuşit. Am şi transmis lucrul acesta în Occident.Aveam şi eu un cuvânt de spus în cadrul Mişcării pentru că mă trăgeamdintr-o familie de militari.
Aţi intuit vreo clipă ce avea să urmeze?
Afost un joc extraordinar în care, de multe ori, puţina mea experienţătrebuia completată cu a altora. Îţi trebuia şi o doză oarecare de norocşi de fler.
Dacă ar fi continuat războiul, noi am fi reuşit. Am şi transmis lucrul acesta în Occident.
„Niciodată democraţiile nu se mişcă de la sine”
Aveam oare vreo şansă, în anii ’48 – ’49 de a scăpa de influenţa sovietică?
Aveamdoar şansa ca Stalin să mai fi trăit. Asta mi-a spus-o generalulNiculescu, care făcuse şi frontul de Est. Când l-am auzit, am rămas şieu perplex. Dar, într-adevăr, niciodată democraţiile nu se mişcă de lasine. Întotdeauna democraţiile au o inerţie colosală.
Nucumva ceea ce aţi spus este valabil şi în prezent? Seamănă, pe undeva,vremurile tinereţii Dumneavoastră cu inerţia democraţiilor contemporane?
Ce-idrept, sunt similitudini izbitoare şi chiar suprapuneri cu anii ’37,’38, ’39. E mai mult decât alarmant. E deja zonă de pericol. Anul 1989ne-a prins într-o zonă secătuită pe plan politic. Eram dispuşi să facemmai mult decât gândise conducătorul suprem. Aveam această anticipare arăului. Nocivitatea era caracteristica sistemului comunist, careomorâse o sută de milioane de oameni. Deci anul 1989 ne-a prins cu opresiune crescândă a celor care se rupseseră de comunism şi caredoreau, sub altă formă, să-şi perpetueze avantajele. Eu, alături dealţii, scriam „Jos comunismul!” pe aripa din stânga a Universităţii şia doua zi dispărea tot ce vopsisem noi. Asta se întâmpla în decembrie1989 până la Anul Nou.
Credeţi că în decembrie 1989 nu s-a dorit înlăturarea comunismului?
Nus-a dorit! Se dorea ca acest comunism să fie epurat, să existe diverseformule alternative de conducere şi, ce-i mai important, să nu disparăPartidul Comunist. Cu alte cuvinte, să fie o perestroika, domoală,docilă, care să capte oricând susţinerea celor patru milioane de membriai partidului. S-a demonstrat asta în „Duminica Orbului”, în mai 1990.
Cutoate acestea, nu credeţi că oamenii care stătuseră în temniţelecomuniste puteau influenţa mai mult lucrurile, la vremea aceea?
Gândiţi-văcă eşti amfitrion şi că trimiţi invitaţii acelora care vrei să-ţi intreîn casă, însă te trezeşti cu unii pe care nu numai că i-ai ignorat, darcărora nu le-ai dorit niciodată prezenţa. Noi, cei care stătuserămînchişi, venisem dacă nu cu o doză de răzbunare, cu una de ranchiună.În al doilea rând, trăisem cu toţii sub spectrul morţii. Noi am ieşitegalitari…
Câţi ani de închisoare aţi executat, domnule profesor?
15ani şi doi de moarte civilă. Trebuia să mă duc periodic la un colonelgras de la Circa 1 Miliţie, care mă întreba: „N-ai crăpat bă?!” Am unact din care reiese că ei m-au ţinut fără domiciliu, deci fără drept demuncă, timp de doi ani. A fost cumplit până la 15 septembrie 1965.Atunci am intrat în lumea celor care trăiau, a vieţuitoarelor.
Trebuia să mă duc periodic la un colonel gras de la Circa 1 Miliţie, care mă întreba: „N-ai crăpat bă?!”
„Am scăpat de atâtea ori de la moarte încât nu mai putem vorbi de noroc”
Prin ce închisori aţi trecut?
Toatele uiţi, numai pe unde ai luptat şi pe unde ai trecut ca deţinut nuuiţi. Am trecut pe la Craiova, Piteşti, Văcăreşti, Jilava, Gherla, Dej,Ploieşti. Dar s-a petrecut un lucru pe care vi-l spun într-o notăumoristică: după ani şi ani, încercând să-mi dau seama de traseul meupe la puşcării, îi dau un telefon comandantului penitenciarului Gherla,Pop Vasile, al cărui tată a fost camarad de temniţă cu mine. De laGherla am fost transferat la Dej, însă în registrele celor de la Gherlanu figurează că am trecut pe la Dej. Acolo scrie că am plecat direct laPoarta Albă, unde ajungeau lunar mii şi mii de deţinuţi politici. Ceicare trebuiau să dispară, dispăreau la Poarta Albă. Acolo erau 80.000de muncitori. Câţi n-au dispărut acolo?! Nu existau evidenţe! Mureau lagrămadă.
Cum vă explicaţi faptul că aţi scăpat de Poarta Albă?
Probabilcă, la un moment dat, a existat dorinţa de a fi lichidat. Parcă nu-mivine a crede… În temniţă cineva a făcut rost de o injecţie cu calciu,un tonic. Era una singură şi trebuia să mi-o facă mie. I-am zisdoctorului să i-o facă lui Gheorghe Dudaş, un alt camarad, de 20 deani, care era mai slăbit ca mine. Acea injecţie conţinea tetanos.Bietul băiat a murit în trei zile, în nişte chinuri înspăimântătoare.Noi credeam că a făcut o criză de reumatism. Când au vrut să-l ducă laCluj, era prea târziu.
De ce au vrut să vă ucidă? Nuştiu exact, dar ar putea fi o explicaţie. Am scăpat de atâtea ori de lamoarte încât nu mai putem vorbi de noroc sau de şansă, ci doar deDumnezeu. În iunie 1950 am fost băgat, pentru a nu ştiu câta oară, lareeducare, în faimoasa camera a morţii numărul 99 din penitenciarulGherla. Ne-am pomenit acolo, între noi, cu un cetăţean îmbrăcat înhaine kaki, specifice Securităţii, dar fără centură şi fără epoleţi. Aînceput să tuşească şi gardienii l-au întrebat dacă e tuberculos. A ziscă da şi l-au băgat între noi, „bandiţii”, deţinuţii politici. Şi euaveam TBC de când ne-au scos odată la -15 grade Celsius. Atunci,din 300 de oameni doar 100 am scăpat. Revenind, însă, l-am întrebat pecel nou apărut cine este. Mai văzusem eu securişti din ăştia arestaţi.Mi-a zis că se numeşte Weiss Vintilă. A vrut Dumnezeu să dorm lângă elşi să-mi treacă prin minte o chestiune teribilă. El fusese unul dintrecei care se certase cu Marin Jianu (n.r. ministru adjunct la Ministerulde Interne). Era comunist din 1938, din ilegalitate. I-a descoperit cunişte hoţii (n.r. se pare că era vorba de o afacere de spionaj) pe ceidin minister şi au vrut să-l lichideze. Şi unde seputea lichida mai bine decât la Gherla?! Nu l-au bătut pe Weiss Vintilăpentru că avea un singur plămân şi ar fi murit imediat. Cel care făceaplanton lângă noi ne-a permis să vorbim. L-am sfătuit pe Weiss, carefusese şef la paşapoarte, să le spună anchtatorilor că are dovezi dincare reiese că înalte personalităţi ale regimului au comis ilegalităţişi să se plângă de faptul că execută o condamnare fără a avea la bază ohotărâre judecătorească. I-a scris lucrurile astea ofiţerului politic,care le-a expediat la Bucureşti.
Ştiţi ce conţinea scrisoarea lui Weiss?
Euam insistat pe două lucruri: ororile de acolo – mâncatul excrementelor,bătaia cruntă etc. – şi ilegalităţile comise de anumite cadre dinSecuritate. Datorită lui au fost arestaţi, la vremea aceea, vreo 30 desecurişti. Nu ştiu dacă nu cumva el o fi vorbit şi despre mine, iarăştia s-or fi gândit să mă lichideze. Cert este că datorită lui Weisss-a oprit reeducarea.
Credeţi că şefii de la Bucureşti nu ştiau cum se face reeducarea?
Ştiau,dar nu aveau cunoştinţă până unde s-a ajuns. Weiss le-a spus în faţălucrurile astea. Le-a spus că Partidul are numai de pierdut dinafacerea asta pentru că se va afla şi va fi compromis. A cerut măsuriimediate. Weiss mi-a spus că informaţiile vor ajunge şi la „ăi mari”,adică la Ana Pauker şi Vasile Luca. A mai fost un element: vroiau săcompromită definitiv şi Mişcarea Legionară, care fusese acuzată că agenerat reeducarea în închisori. Cu alte cuvinte, că legionarii s-ar fibătut între ei şi ar fi făcut selecţie naturală.
„Coşmarul reeducării mă urmăreşte şi acum” Care a fost cea mai terifiantă experienţă pe care aţi trăit-o în temniţele comuniste?
Reeducarea!Coşmarul mă urmăreşte şi acum, este a doua mea fiinţă. Nici nu aveaiposibilitatea să te sinucizi. Mulţi au încercat, dar erau supravegheaţizi şi noapte.
Mulţi au rezistat prin asceză creştină…
Dacăerai credincios puteai să te retragi în tine – „Dă-mi Doamne putere sănu-mi pierd credinţa!” În momentul în care îţi pierdeai credinţa ţi sepărea normal să-ţi trădezi prietenii, să-ţi înjuri părinţii, orice! Teaduceau în pragul nebuniei. Le-am şi spus asta unora care nu credeau.
În ce consta exact reeducarea?
Înprimul rând în a spune ceea ce n-ai făcut şi, în al doilea rând, în aţipierde demnitatea. Mai trebuia să-ţi pierzi şi identitatea de om alRezistenţei. Lucrurile astea le-am trăit pe la vreo 24 de ani.
Poate de asta aţi şi supravieţuit…
Nu,„secretul” a fost altul: rugăciunile mamei şi ajutorul direct aldivinităţii. Spre exemplu, urma să fiu luat într-o anumită noapte laanchetă şi în ajun s-a dat dispoziţie să fiu transferat. În dubă, unstudent mi-a zis: „Domnu’ Ciuceanu, mergeţi cu noi la Târgşor, domne!”Eu am zis că merg la Piteşti, unde mi-era locul. Mi-a zis să încerc sămă dau elev. Când am auzit ce bătăi luai acolo… În lotul respectiv,înaintea repartizării în penitenciare, am rămas ultimul. Era o femeiela grefă care m-a întrebat ce sunt. I-am spus că sunt elev în anulterminal la Colegiul „Carol” din Craiova, aşa cum mă sfătuise băiatulacela. „Şi ce cauţi aici la noi?”, m-a întrebat. A scris în foaie„elev” şi m-a trimis alături de ceilalţi. Altă întâmplare: la Piteştinu m-a denunţat nimeni că sunt şef de lot, deşi pe dosar scria „Lotulgeneralului Carlaonţ şi al studentului Radu Ciuceanu”. Asta a fostminune dumnezeiască!
Ce s-ar fi întâmplat dacă se afla că sunteţi şef de lot?
Dacăspunea cineva asta, acum nu mai eram în faţa dumitale. Mă exterminau.Orice aş spune, orice aş drege, ateu să fi devenit, mi-este imposibilsă nu recunosc că, de câteva ori, intervenţia divină nu a fost doarsalvatoare, ci imediată. Nu pot pleca în lumea cealaltă fără sărecunosc lucrul ăsta!
În momentul în care îţi pierdeaicredinţa ţi se părea normal să-ţi trădezi prietenii, să-ţi înjuripărinţii, orice! Te aduceau în pragul nebuniei.
„Ajunsesem o umbră”
Aţi cunoscut la Piteşti pe cineva din floarea intelectualităţii interbelice?
Eii-am cunoscut doar pe cei tineri pentru că am stat foarte puţin laPiteşti. N-am fost la etajul trei unde se aflau anchetatorii.
Pe Valeriu Gafencu l-aţi întâlnit? Părintele Nicolae Steinhardt îl numea „Sfântul închisorilor”.
Nu.El a fost trimis la Târgu Ocna. Mare martir! Ca şi stareţul de laMănăstirea Tismana, Iscru… În ceea ce-i priveşte pe deţinuţiipolitici, am întâlnit liberali, ţărănişti… În orice caz, am întâlnitmai puţini liberali decât ţărănişti. Liberalii, mai cu duhulblândeţii… Numeric vorbind, deţinuţii ţărănişti au fost cei mai mulţidupă legionari în temniţele comuniste.
Care era proporţia?
Erau legionarii – 62, 63%, urmau ţărăniştii – cam 18-20%, liberalii – cam 5-6% şi restul erau ofiţeri şi alte categorii.
Cum vă explicaţi faptul că liberalii au fost cei mai puţini dintre cei închişi pe criterii politice? Einu au mers niciodată pe o atitudine din aceasta combativă. Nu pentru cănu au avut cadre, ci pentru că nu aveau doctrină! De fapt, aveaudoctrina aşteptării, a răbdării, a mersului evolutiv al societăţii. Nuaveau acest simţ revoluţionar. L-au avut în secolul precedent, la 1848.Atunci, dacă nu erau ei, nu făceam România modernă şi Unirea. Înschimb, ţărăniştii aveau şi latura ardelenească de combatere. În plus,aveau şi linia lui Mihalache.
Când eraţi în închisoare, aţi crezut că veţi mai scăpa de acolo?
Nu!Aveam certitudinea că nu voi mai vedea deschise porţile închisorii. Maisperam doar în perioada în care se discuta la Geneva despre soartadeţinuţilor. Atunci am fost dus la Văcăreşti şi am avut parte detratament medical. M-au mai refăcut puţin pentru că ajunsesem o umbră.Când m-au externat, medicii au scris pe fişă: „Cu tot tratamentulaplicat, nu s-a refăcut”. Vă daţi seama în ce stare eram?!
După episodul Văcăreşti, aţi revenit la acelaşi regim?
Dupăasta, sigur, am revenit la acelaşi regim de detenţie. În 1963 mi-au datdrumul, dar am avut parte de cei doi ani de moarte civilă.
„Speram într-un comunism mai puţin agresiv”
Când s-a instalat la putere Nicolae Ceauşescu aţi crezut vreo clipă că se va produce o schimbare?
Îlştiam… Un singur moment de înşelare am avut, în 1968, odată cupoziţia dură faţă de invadarea Cehoslovaciei de către sovietici. Amcrezut că nu se joacă şi că întreaga ţară este cuprinsă de acestsentiment.
Despre reabilitarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu ce credeaţi, la vremea aceea?
A fost un joc ieftin. Cine să-l reabiliteze pe Pătrăşcanu? Cel care la Răstoaca a împuşcat ţărani?! Ceauşescu era un criminal.
Prin urmare, în 1968 aţi avut sentimentul că lucrurile se vor schimba în bine…
Da, am avut acest sentiment. Credeam că vom trece la un comunism mai puţin agresiv.
Dar când aţi văzut că Regina Marii Britanii şi preşedintele SUA Richard Nixon îl legitimează pe Ceauşescu, ce aţi simţit? M-a cuprins o deznădejde cumplită. N-am ştiut cum să transmit în Occident că e o farsă ceea ce face Ceauşescu.
Aţi comunicat cu Occidentul înainte de 1989?
Da,prin diverşi oameni. Între 1981 şi 1985 transmiteam mesaje care eraudate publicităţii în Occident. Mă axasem pe monumentele aflate învizorul regimului pentru a fi distruse. Puteau să ne dibuiască… Odatăchiar o băgasem pe mânecă, dar am scăpat.
Cum aţi reuşit să intraţi la Facultatea de Istorie, cu dosarul pe care îl aveaţi?
Lamine a fost o facultate combinată – la zi şi la fără frecvenţă. Cinciani m-am chinuit aşa – citeam cu cartea în mână, iar muncitorii meierau în spate. Munceam şi aveam un salariu de 480 de lei pe lună. Eraun salariu mic, dar puteam trăi din el. După ce am terminat facultatea,am ajuns la Academia Română ca simplu documentarist, prin intervenţiileunor oameni pe care-i cunoşteam. Acolo am avut un salariu cuprins între1.100 şi 1.400 de lei. Dar în 1975 a venit ordinul să fie căutaţi,descoperiţi şi daţi afară toţi „bandiţii” din Academie şi dincercetare. M-au luat şi m-au expediat la un muzeu unde am reuşit să mădezvolt mai mult în plan personal.
„Împăcarea cu trecutul, o tentaţie a diavolului”
V-a propus vreodată Securitatea să semnaţi un angajament?
Nu, n-au îndrăznit!
Îi putem judeca pe cei care au stat în temniţă şi, în cele din urmă, au semnat angajamente de colaborare cu Securitatea?
Nu,nu funcţionează nicio scuză când ai semnat angajamentul! Colaborarea cuSecuritatea poate fi înţeleasă doar dacă nu a fost îndreptată împotrivafoştilor camarazi, a colegilor de suferinţă ş.a.m.d. Eu am pretinsîntotdeauna două lucruri oamenilor cu care am fost: să nu facă răucelorlalţi, indiferent sub ce formă şi să nu semneze actul de deces alsuferinţei lor – reabilitarea. Soţia mea era chemată la Direcţia Cadresă o convingă să semnez reabilitarea. Îi spuneau că are un viitorcopilul nostru şi că e păcat să i-l îngropăm. „Atât cerem de la dânsul- să semneze acolo că regretă!”, îi spuneau soţiei mele. Păi cum, adicăeu să regret 17 ani de închisoare politică?! Idiot să fi fost şi nufăceam asta!
Era vorba să vă recunoaşteţi „vinovăţia”…
„Ce-ţicerem, bă profesore?! Să dai o semnătură acolo!”, îmi ziceau. Lespuneam că eu sunt o combinaţie perfidă între olteni şi ardeleni.Ardeleanul: „Eh, ce-o fi, o fi! Semnez!” În schimb, olteanul e maipragmatic: „Ce câştig dacă semnez?” S-au crispat băieţii ăia: „Cum vineasta cu câştigul?” Păi eu să le dau 17 ani de suferinţă şi ei să-midea, de pildă, posibilitatea să-mi iau doctoratul?! „Prefer să mor pelimba mea şi cred că şi dumneavoastră aţi face la fel dacă aţi fi înlocul meu!”, le-am întors-o. „Cum adică să fim în locul tău, măbanditule?!”, au sărit ei. „La început m-aţi luat cu profesore şi acummă luaţi cu banditule?”, i-am întrebat. Mă amuzam şi eu pe seama lor…Mi-au spus că oricum ei nu pot uita ce aveam la dosar.
În concluzie, îi putem judeca moral sau nu pe aceia care au semnat angajamente cu Securitatea, după ani de suferinţă?
Nu, nu. Modul în care s-a reacţionat la reeducare şi, ulterior, la reabilitare, trebuie judecat de la om la om.
Suntem pregătiţi să ne împăcăm cu trecutul?
Împăcareacu trecutul este o tentaţie a diavolului. Nu poţi uita trecutul şipentru că nu poţi să-l uiţi, nu poţi să te împaci cu el. Nu se poate!Sunt două pericole: să te autoîngropi, anulându-ţi „slujba” şi„parastasele” şi, al doilea, să ai impresia că poţi să smulgi oricândpaginile unui război mondial în care au murit 800.000 de oameni pentruRomânia cea Mare. Riscul este ca, pe baza unor automustrări – că eştirău, că eşti neiertător -, să atentezi la propria ta istorie,nimicind-o. Şi mai grav mi se pare faptul că nimicindu-ţi istoria laşiun gol care poate fi umplut cu ceva ce nu eşti sigur că vrei.
V-aţi asuma încă o dată suferinţele din temniţele comuniste, dacă ar fi să vă retrăiţi viaţa?
Atuncicând ruşii erau în coasta noastră, mi s-a propus să plec înstrăinătate, iar eu am refuzat. Aş face din nou ceea ce am făcut, şiasta nu din încăpăţânare: viaţa este ca un cerc pe care nu-l poţisfărâma. Totul ţine de Dumnezeu şi de nevolnicia ta.
„Salvarea noastră este o salvare «de pachet»” Cum vi se pare tineretul de azi, în comparaţie cu generaţia Dumneavoastră?
Nue nicio surpriză faptul că vă spun că nu mă regăsesc deloc în tineretulde azi. Cu mici excepţii, desigur. Este un tineret care s-a născut dupăaproape 50 de ani de întuneric. Întunericul poate avea mai multe forme.De multe ori, lumina conţine atât de mult întuneric încât te duceprecis în fundul iadului.
Ce credeţi că ne lipseşte?
Nune lipsesc numai tinerii, ci şi exemplele. Ne lipsesc oamenii care săfie puşi în valoare şi cărora să li se dea puterea. Aceia care decidastăzi soarta noastră nu pot fi modele pentru tineri.
Ce regretaţi cel mai mult din viaţa Dumneavoastră?
Regret că în 1989 n-am ştiut şi n-am făcut ceea ce trebuia să facem.
Ce-ar fi trebuit făcut?
Trebuiasă despărţim grâul de neghină. Erau încă în viaţă 70.000 de foştideţinuţi politici. Mai mult, erau milioane de oameni care erau lângănoi, care doreau o Românie încăpută pe mâna unor lideri oneşti. Aveamnevoie de acei lideri fără patimi materiale, fără tentaţia de a dizolvafrontierele şi fără ideea preconcepută că străinul poate fi mai bun înţara ta decât poţi tu să ajungi în a lui.
Cum vedeţi România peste 20 de ani?
Dacănu se întâmplă un miracol, şi dacă nu vor apărea alţi oameni, dispuşisă-şi lase deoparte grija legată de avere şi să adopte o ideologiestrictă, asociativă, va fi foarte trist. Cu alte cuvinte, să nu-şiaducă aminte că trebuie să se închine doar la sărbătoarea ÎnvieriiDomnului. Nouă ne trebuie oameni care să-L vadă pe Hristos în fiecaresăptămână, la biserică, în faţa altarului. Aici nu merg jumătăţile demăsură. Ori totul, ori nimic. Salvarea noastră este o salvare „depachet”, adică toţi sau niciunul. Alternativa este haosul. Dar haosulnu se exprimă întotdeauna printr-o mişcare browniană, ci şi prinacţiuni care favorizează şi dezvoltă catastrofele naţionale.
Aveamnevoie de acei lideri fără patimi materiale, fără tentaţia de a dizolvafrontierele şi fără ideea preconcepută că străinul poate fi mai bun înţara ta decât poţi tu să ajungi în a lui. Sursa: ADEVARUL
March 13th, 2011 
VR 
Saptamana trecuta am informat aici cum Raymond Luca, acelasi tovaras nascut in URSS care l-a “obligat” pe presedintele Traian Basescu sa-i “demartirizeze” pe eroii Grupului Trosca macelariti de KGB in 1989, il obliga acum, prin manuta lui Tismaneanu si argumentatia Institutului sau sa-i recondamne pe fostii detinuti politic cu zeci de ani de inchisoare, a doua sau chiar a treia oara, pentru “participare la rebeliunea legionara”. Initiativa membrilor Retelei neo-kominternului ar trebui sa fie de ras tinand cont ca se bazeaza pe o condamnare a dictaturii lui Antonescu, altfel blamat si holocaustizat pentru actele sale contra evreilor. Deci, pana la urma, trebuie sa intelegem ca Tismaneanu il sustine pe Antonescu?! Da, pentru ca, de fapt, dupa cum am mai scris si publicat (documente sunt garla) asa zisa “rebeliune legionara” a fost realizata de catre comunisti prin agentii NKVD care au fost mana in mana cu cei ai dictaturii antonesciene. Deci, practic, Tismaneanu si ai lui, Luca si cu Boc, respecta ordinul primit si dat de la Moscova atunci de alde Ana, Luca si cu Dej. Initiativa legislativa plasata de Tismaneanu prin nascutul in URSS Raymond Luca tinteste pedepsirea legionarilor chiar si dupa moarte, fara drept de apel, pentru ca urmareste atat eliminarea posibilitatii supravietuitorilor temnitelor de a solicita vreo despagubire pentru zeci de ani de inchisoare dar si pe aceea de a li se sterge cazierul judiciar de “dusmani ai poporului”, ope legis. Va amintiti ca saracul badia Ion Gavrila Ogoranu, “temutul” si blandul batran legionar, a murit de inima rea, urmat la foarte putin timp de sotia sa, Ana, pentru ca nu a putut sa obtina un amarat de credit bancar. Si dupa 50 de ani figura cu o condamnare penala care nu ii permitea acest lucru. Scrisoarea trimisa de badia si sotia sa ministrului Justitiei de la acea vreme, tovarasa Monica Macovei, a ramas fara raspuns.
O filmare de la desfasurarea dezbaterii din Parlament AICI
Posted in 
Tags: 
