Parlamentul European a gazduit, miercuri seara, expozitia “Vreme trece, vreme vine – 160 de ani de la nasterea poetului Mihai Eminescu”, organizata la initiativa eurodeputatei romance Elena Basescu.
In cadrul evenimentului au fost expuse peste 200 de obiecte, printre care manuscrise si alte documente legate de viata si opera poetului national al romanilor, aflate in colectia celebrului documentarist Dumitru Grumazescu, din Iasi.
Colectia “Eminescu” pe care acesta o are la Galeriile Anticariat Grumazescu din Iasi cuprinde 7.000 de exponate, intre care un exemplar al numarului revistei in care a debutat Mihai Eminescu si diferite volume traduse in 60 de limbi, informeaza Ziare.com.
Prezent la eveniment, presedintele Parlamentului European, Jerzy Buzek (foto sus), a remarcat ca acest eveniment are loc cu numai patru zile inaintea vizitei pe care o va efectua in Romania.
In septembrie anul trecut, Elena Băsescu a vizitat Galeriile Anticariat din centrul Iaşiului, directorul instituţiei, Dumitru Grumăzescu, afirmând că a aflat despre această vizită cu doar câteva minute înainte ca fiica preşedintelui să ajungă în oraş.
Elena Băsescu s-a arătat interesată de cărţile rare aflate în anticariatul ieşean, în special de cărţile vechi cu scrierile poetului Mihai Eminescu, şi i-a promis directorului Dumitru Grumăzescu sprijinul său pentru înfiinţarea unei biblioteci private la Iaşi.
“Sunt onorat de această vizită a fiicei preşedintelui ţării. Ne cunoaştem de mai mult timp, iar astăzi (miercuri – n.r.), Elena Băsescu a venit la Iaşi, pentru că este interesată de cultura acestei zone”, a afirmat Dumitru Grumăzescu, citat de Mediafax.
Un observator al culturii românesti contemporane – pus sã judece evolutia gândirii politice nationaliste fatã de realizãrile “nationaliste” în artã si în literaturã – ar constata lucruri într-adevãr uimitoare. De la început ar constata o primejdioasã prãpastie între gândirea politicã nationalistã – care de la Eminescu încoace se aflã într-o continuã ascensiune – si politica nationalistã, care, cel putin pânã în ceasul de fatã a decãzut necontenit, a cunoscut toate falimentele posibile si se aflã într-o descompunere decisivã. E ciudat ce bine se gândeste în politica nationalistã românã (amintiti-vã continuitatea Eminescu – Iorga – Pârvan – generatia Gândirii) si ce prost se face aceastã politicã nationalistã. Poate cauzele nu sunt asa de greu de ghicit; lipsa unei elite de gânditori politici la cârma tãrii (gânditorii au fost întotdeauna exteriori politicii propriu-zise, au fost gazetari, profesori, intelectuali), alterarea politicii prin politicianism, empirismul sefilor de partide etc.
Rusia nu se mulţumeşte de a fi luat o parte mare şi frumoasă din vatra Moldovei, nu se mulţumeşte de a fi călcat peste graniţa firească a pamântului românesc, ci voieşte să-şi ia şi sufletele ce se află pe acest pământ şi să mistuiască o parte din poporul român.
Rusia nu a luat această parte din Moldova pentru ca să-şi asigure graniţele, ci pentru ca să inainteze cu ele, şi nu voieşte să inainteze decât spre a putea stăpâni mai multe suflete.
Tocmai puşi faţă în faţă cu viaţa rusească românii au început a fi cu atât mai vârtos pătrunşi de farmecul vieţii lor proprii, de bogăţia şi superioritatea individualităţii lor naţionale; tocmai fiind puşi în contact cu ruşii, românii erau mândri de românitatea lor.
E nobil răsadul din care s-a prăsit acest mic popor românesc, şi, deşi planta nu e mare, rodul e frumos şi îmbelşugat; cele două milioane de români au adunat în curgerea veacurilor mai multe şi mai frumoase comori decît nouăzeci de milioane de ruşi vor putea să adune cândva.
Nu! Înrâurirea firească a Rusiei ne este stricăcioasă, dar ea nu ne poate nimici. Pentru ca să ne ia individualitatea, Rusia ar trebui să ne dea alta în schimb, şi, cel puţin deocamdată, nu suntem copţi pentru o asemenea degenerare.
De câte ori ruşii se vor pune în atingere cu noi, vor trebui să simtă superioritatea individualităţii noastre, să fie supăraţi de acest simţământ şi să ne urască mai mult şi tot mai mult.
Fără îndoială această ură a fost întemeiată pe timpul când între Moldova şi aşa-numita Basarabia comunicaţia era liberă. Ruşii s-au încredinţat că această libertate este primejdioasă numai pentru dânşii şi pentru aceasta au închis graniţele ermeticeşte şi au curmat atingerea între românii de peste Prut şi restul poporului român.
De atunci şi până acum măsurile silnice pentru stârpirea românismului se iau fără de curmare. Administraţia, biserica şi şcoala sunt cu desăvârşire ruseşti, încât este oprit a canta în ziua de Paşti “Hristos a inviat” în româneşte.
Nimic în limba românească nu se poate scrie; nimic ce e scris în limba românească, nu poate să treacă graniţa fără de a da loc la presupusuri şi persecuţiuni; ba oamenii de condiţie se feresc de a vorbi în casă româneşte, pentru ca nu cumva o slugă să-i denunţe; într-un cuvânt, orice manifestaţie de viaţă românească e oprită, rău privită şi chiar pedepsită.
Sute de ani, românii au fost cel puţin indirect stăpâniţi de turci: niciodată însă în curgerea veacurilor, turcii nu au pus în discuţie limba şi naţionalitatea română. Oriunde însă românii au căzut sub stăpânirea directă ori indirectă a slavilor, dezvoltarea lor firească s-a curmat prin mijloace silnice.
Un stat român înconjurat de state slave poate să fie pentru vrăjmaşii poporului român o iluziune plăcută; pentru români însă el este o nenorocire, care ne prevesteşte un nou şir de lupte, o nenorocire, pentru care nu ne mângâie decât conştiinţa trăiniciei poporului român şi nădejdea de izbândă.
Voind să mă provoace, m-a întrebat odată cineva dacă n-ar fi mai uşor să „lăsăm în urmă Basarabia”, fiindcă o eventuală Unire nu ar face decât să ne ruineze financiar şi, deci, ar fi mult mai practic să ne scăpăm de „cocoaşa Basarabiei”. întrebarea dacă nu ar fi mai simplu să îi lăsăm pe fraţii noştri în pace şi să gândim pragmatic, în avantajul nostru, este una complet deplasată, deşi destul de răspândită. Răspunsul pe care l-am dat eu a fost altul: oare ar fi în stare cineva să accepte să i se taie mâna dreaptă, în schimbul unei vieţi pline de bogăţie materială? Mai degrabă ar îndura oricâte greutăţi, numai să rămână sănătos şi cu trupul întreg, fiindcă aceasta e premisa oricărei bogăţii. La fel şi adevărata Românie nu va putea niciodată să rămână cu trapul mutilat şi cu fiinţa sfâşiată.
Dar problema Basarabiei reprezintă ea însăşi o întreagă istorie, cu atât de multe faţete, încât pierderea din vedere a celui mai mic amănunt ar afecta grav înţelegerea întregului în această chestiune. De răpirea Basarabiei, dar mai ales a adevărului despre pământul românesc numit Basarabia, s-au ocupat veacuri de-a rândul falsificatorii de hărţi şi falsificatorii de istorie.
De mai bine de jumătate de an, un straşnic măcel se făptuieşte în locuri foarte îndepărtate şi despre care cei mai mulţi dintre europeni n-aveau pănă acum nici idei lămurite, pe apele calde ale mărilor Asiei răsăritene, în văile Coreei muntoase, în munţii Manciuriei fierbinţi sau înecată în ploi mocirloase, pe câmpiile de orez, umede acum de sânge, pe stâncile blăstămate, unde putrezesc neîngropaţi miile de morţi, la Port Arthur ucigătorul. Corăbii uriaşe se înghit de valuri, cu toate vieţile tinere ce cuprindeau în ele, trupuri omeneşti îmbucăţite sar în văzduh împinse de flăcări neobişnuite, pământul se rupe zvâcnind supt paşii regimentelor ce-şi întrerup asaltul prefăcându-se într-un praf sângeros, tunuri aruncă neprecurmat moartea din mii de guri grozave, zi şi noapte; oameni se găuresc cu gloanţele, se taie cu săbiile, îşi rup oasele în nebune încleştări de moarte; dăunăzi, pe când stăteam eu şi tu, cetitorule, în linişte la lucrul nostru sau poate la petrecerile noastre, s-a înteţit în acel iad mai straşnic decât orice închipuiri ale noastre despre un iad răzbunător jos, supt coaja pământului sau supt toate trupurile luminoase ale stelelor, în locul de peire ce se zice Liao-Iang şi care va fi vestit pentru aceasta în veci de veci, s-a înteţit o încăierare înspăimântătoare între peste jumătate de milion de oameni, cari nu se urâseră niciodată, o aşa de spăimântătoare încăierare încât 60 000, şaizeci de mii de suflete s-au desfăcut, s-au rupt în chinuri din trupurile lor spârcuite, ciuntite, arse, – adecă atâţia oameni câţi flăcăi se găsesc de toţi supt steaguri în ţara noastră, câţi ar face a patra parte din populaţia Bucureştilor.
Şi acestea toate se petrec, nu doar pentru că un neam fără de milă s-ar abate năprasnic asupra ţerilor luminate ale lumii, care ar fi datoare să-şi apere, cu orice jertfe, neatârnarea, munca, înflorirea, pentru vremea de astăzi şi pentru toate vremile. Nu, barbari de aceia nu mai sunt, sau, dacă se află undeva, ei lucrează din greu pentru negustorii leneşi, putrezi de vicii şi turbaţi după petreceri, ai Europei noastre şi ai Americei, stăpâni ai timpurilor de astăzi.
Românii nu îşi cunosc trecutul, dar nici măcar prezentul nu şi-l cunosc prea bine. Ne place să râdem de incultura occidentalilor, care confundă Bucureştiul cu Budapesta şi situează România în Tibet, dar mai bine ne-am uita în propria ogradă, unde mulţi sunt aceia care nici nu ştiu ce este Basarabia, unde se află ea pe hartă, ce istorie are şi ce o face să fie indisolubil legată de destinul Neamului Românesc. Mulţi cunosc elemente de cultură şi civilizaţie străină mai bine decât istoria propriului neam. Şi este atât vina lor, dar mai cu seamă vina noastră, a intelectualilor, care nu ducem o muncă susţinută de educare a maselor. Prea puţine filme s-au făcut pe tema Basarabiei. Se tace prea mult, atât din ignoranţă, cât şi din rea-voinţă. De aceea, am dorit să fac un prim pas, prin realizarea unui film despre istoria Basarabiei şi a întregii Românii, o prezentare sumară, dar care punctează momentele esenţiale şi oferă atât explicaţii istorice, cât şi reprezentări cartografice, pentru o deplină lămurire asupra subiectului. Este un prim pas în realizarea unui film mult mai amplu care să prezinte Basarabia din toate punctele de vedere şi în toate faţetele complexităţii ei. Scopul principal este acela de informare şi de sensibilizare, nu am urmărit altceva decât să vă arăt ce este Basarabia şi să vă fac să vă lămuriţi câteva semne de întrebare. Filmuleţul pe care îl veţi urmări este muncă de începător, de aceea vă rog să fiţi înţelegători cu neajunsurile sale. Oricine poate şi doreşte să perfecţioneze cele prezentate aici, este liber să preia iniţiativa. Totodată, vă rog să vă puneţi căştile sau să porniţi difuzoarele, fiindcă filmul are şi o coloană sonoră adecvată temei. Vizionare plăcută!
Aproape toate biografiile închinate lui Mihai Eminescu trec cu vederea participarea hotărâtoare a poetului la formarea unei asociaţii a gazetarilor români. După revoluţia de la 1848 gazetăria luase un mare avânt. Foile, care depăşiseră de mult nivelul simplei informaţii, erau din ce în ce mai combative în numele necesităţilor de dezvoltare ale României moderne. Mai ales după Alexandru Ioan Cuza, când formaţiile politice din România devin partide propriu-zise şi când simt nevoia subvenţionării unor gazete de partid, presa românească ia un mare avânt. Figura gazetarului ca pion cu rosturi însemnate devine proeminentă. Încărcătura politică a presei române, a cotidienelor şi revistelor ei a fost extrem de puternică. A strânge la un loc pe aceşti gazetari angajaţi la oficioasele de partid era extrem de greu, dar în ciuda dificultăţilor, tentativa s-a făcut.
Prima încercare organizată şi cu sorţi de izbândă este legată şi de numele lui Mihai Eminescu. Suntem în acea fază a vieţii lui când poetul este din ce în ce mai implicat în viaţa socială şi politică, când avansează şi susţine ideile în chip ardent şi total. Mihai Eminescu n-a ajuns deputat ca Vasile Conta, dar sunt semne că el viza această postură. O dovadă ar fi şi acest început de asociaţie a oamenilor de presă la care participa şi poetul, vădit mai angajat şi mai realist decât o spune legenda. Faptul este extrem de semnificativ pentru biografia lui Eminescu şi de aceea insistăm asupra lui.
Un episod neglijat
Dintre toate „vieţile“ câte s-au scris închinate lui Mihai Eminescu una singură se opreşte asupra iniţiativei poetului: Hyperion, 1, Viaţa lui Eminescu de George Munteanu. Preocupat de reconstituirea vieţii lui Eminescu în mediul gazetăresc al Capitalei, George Munteanu scrie:
„Lui Vlahuţă (…), îi vorbea despre scriitorii trebuincioşi noului moment literar ca de nişte temerari sublimi, capabili să-şi croiască un drum neîncercat de nimeni, iar acesta îl privea nătâng, ignorând că o spunea şi în pilda lui. Eminescu muta atunci discuţia spre lucruri mai tangibile, ca de pildă proiectul unei case pentru artişti, pe care i-a descris-o feeric într-o zi grea de iarnă a anului 1883, când au stat să se încălzească într-o cafenea, deoarece la ei în cameră nu se făcuse foc de două zile. În aceeaşi ordine de idei şi cam tot pe atunci, gândindu-se la nevoile celeilalte bresle de care aparţinea, luase cu vreo treizeci de gazetari iniţiativa de a constitui o «Societate a presei române», cu Haşdeu ca preşedinte, iar el fiind ales împreună cu alţi câţiva în consiliul de administraţie. Era prima formă organizată de asociaţie a ziariştilor de la noi pe baze moderne şi, alături de participarea la activităţile societăţii «Carpaţii» ori de planul unui club magnific pentru slujitorii artei, ea vorbeşte de la sine despre felul cum a înţeles Eminescu până la urmă să-şi petreacă partea de timp când se afla printre oameni“.
G. Călinescu este cel care observă cât rău a făcut legenda vulgară a unui Eminescu îndrăgostit şi nebun, mai ales când este întrupată într-o carte ca aceea scrisă de N. Zaharia despre viaţa poetului. Oricât ar părea de bizar, dar această carte prozaică şi trivială a configurat legenda lui Eminescu. Traiectul simplificat al vieţii lui Eminescu a fost difuzat, popularizat şi impus de această rudimentară biografie, neselectivă şi incapabilă să vadă omul şi prin opera lui. Amorul, versurile, băutura, femeile, nebunia, la acest quintet a fost redusă viaţa lui Eminescu într-o viziune gregară care a lăsat multe aspecte ale ei pe dinafară. G. Călinescu a scos pe Eminescu din kitsch, dar l-a aruncat în zona sacrului. Biografia scrisă de G. Călinescu nu reţine, de pildă, episodul constituirii unei Asociaţii a presei.
Preocupat de reconstituirea mai atentă a vieţii lui Eminescu, nu fără o atitudine polemică chiar faţă de Călinescu, George Munteanu este primul biograf care, pe urmele lui Augustin Z. N. Pop, acordă atenţie episodului gazetăresc. Nici el nu oferea prea multe detalii, dar ni-l înfăţişează pe Eminescu între colegii de gazetărie, interesat de viaţa lor, făcând proiecte în numele lor. Poate această fracţiune a vieţii lui s-a trecut cu vederea prea uşor, acordându-se o atenţie excesivă relaţiilor cu Junimea sau cu Veronica Micle.
Întru totul „nătâng“ nu va fi fost Vlahuţă, de vreme ce printre puţinii reţine asemenea amintiri. Este de altfel aproape singurul care ţine să-l vadă pe Eminescu în această ipostază şi fără cele câteva note memorialistice ale lui Vlahuţă n-am şti aproape nimic despre gândurile poetului. Reţinem de la George Munteanu că înainte de a se retrage din societate şi de a fi considerat alienat mintal, Mihai Eminescu a iniţiat şi realizat, alături de alţi colegi de breaslă, o „Societate a Presei române“, „prima formă organizată de asociere a ziariştilor de la noi pe baze moderne“. O afirmaţie care, după cum vom vedea, va fi contestată.
Există o Europă a nemulţumiţilor. Nemulţumirea este un fenomen mental care traversează epocile, se răspândeşte şi se contractă după legi pe care numai o ştiinţă a formaţiunilor spirituale ar putea să le evidenţieze. Eu am numit o atare ştiinţă „noologie”, iar atunci când cercetarea are drept domeniu de interes societatea cu formele ei spirituale putem vorbi despre o „sociologie noologică”. Dar, despre această chestiune se cuvine discutat aparte. Ceea ce cred că merită să examinăm grabnic sunt sentimentele care pavează drumul popoarelor, căci de ele depinde starea de fericire ori de nefericire colectivă, nu doar individuală. Însă, înainte de a fi cineva nefericit, el începe prin a fi nemulţumit ori abătut, bătut de un vânt al tristeţii indefinibile spre depresie şi deznădejde. Nemulţumirea însă este un fenomen aparte. S-ar putea scrie o istorie a nemulţumirii şi o sociologie a nemulţumiţilor.
În ciuda aparenţelor, nemulţumiţii nu sunt la fel, adică nu sunt în acelaşi mod nemulţumiţi şi nici în acelaşi grad. Unii sunt nemulţumiţi de familie, alţii de locul de muncă, alţii de şefi, mulţi de România şi probabil foarte puţini de ei înşişi. Mai apoi, unii se arată nemulţumiţi în chip zgomotos, alţii în chip morocănos, alţii clevetesc şi încă alţii se revoltă în felurite moduri, de la contestări canalizate la răbufniri haotice, de regulă contra celor din preajmă. Iar între cei din preajmă, persoana cea mai expusă este biata femeie, soţie ori mamă, ori fiică. Ceea ce putem spune, studiind toate feţele nemulţumirii, este că aceasta este o formă de agnozie. Nemulţumitul e caracterizat printr-o foarte slabă putere de cunoaştere şi de autocunoaştere. De altfel, acesta, de regulă, refuză cunoaşterea. El este unul dintre deştepţii de care e plină, vai!, România în clipa de faţă.
O a doua constatare pe care o putem face este că astăzi s-au înmulţit nemulţumiţii în România. România a devenit un fel de pol al nemulţumirii la scara Europei. Şi iarăşi, o particularitate românească. Spre deosebire de speciile europene ale nemulţumirii, în România a apărut şi persistă o specie aparte, strict românească, „nemulţumiţii de România”. Aceasta este specia care face ravagii în peisajul etnospiritual românesc. Sunt nemulţumiţi de nevinovata oiţă oraculară, Mioriţa, de ortodoxia românilor, de genul românesc de viaţă, pe care unii îl pizmuiesc cu vocaţie neagră, de Sf. Voievod Ştefan cel Mare, de Sfinţii Brâncoveni, pe care, Doamne!, îi prezintă ca pe expresia spiritului versatil în istoria politicii din spaţiul acesta etc. etc.
Uneori, această nemulţumire de România a îmbrăcat forma programatică, nutrind producţia patolirică a unui bizar cenaclu literar păstorit o vreme de cel ce poate fi socotit într-un fel fondatorul şcolii resentimentului în istoria şi critica literară a României postbelice. Nemulţumirea a stârnit un adevărat război contra românismului şi contra ortodoxiei. Fiindcă a doua particularitate a nemulţumirii de România ţine de faptul că ea navighează spre apostazie într-o formulă foarte apropiată de starea sufletească a celor care locuiesc prin spitalele psihiatrice. Foarte recent, un amărât din specia aceasta oferea un spectacol cât se poate de straniu: războiul cu Biblia.
April 8th, 2010 
VR 
Posted in 
Tags: 
