Constantin Barbu (foto alaturi de Parintele Nicolae Steinhardt la inmormantarea filosofului Constantin Noica) nu numai ca ii acuza pe cei trei de plagiat, dar o si demonstreaza, indubitabil.
“Nici Primul, nici cel de-al Doilea Război Mondial (în care am avut pierderi uriaşe) nu s-ar fi încheiat altfel decât s-au încheiat, dacă nu am fi existat pe hartă… Praful de puşcă, tiparul, fotbalul, cafeaua, becul electric, sistemul heliocentric s-au inventat fără contribuţia noastră. N-am inventat noi algebra ca arabii, filosofia ca grecii, internetul ca americanii, pe Dumnezeu ca evreii.”
Cam asa se vede deci Romania de la Paris, care este; bagam pe Ceausescu la inaintare, ceva frica, doua demersuri cu conceptuale si idei hicicochiene, si un chil de orfelinate, ceva despre “apartamentele stereotipe ale iepocii ceaushiste” si gata bouillabaissa. Tare.
Luni, 28 martie 2011, Curtea de Apel Craiova a dat castig de cauza romanilor care se lupta de sase ani impotriva unei hotarari ilegale si imorale a administratiei PDL-UDMR din Targu Mures de a schimba numele strazii eroilor Calarasi cu cel al criminalului de romani Lajos Kossuth, inamicul direct al lui Avram Iancu
In urechi imi suna deja ecoul Revolutiei. Nu al celei din Decembrie 89 ci al uneia mai vechi, de prin Octombrie, din cate imi aduc aminte… Si cat pe-aci sa ma induiosez si eu de mila lui Severin care iata, tocmai zicea iar, la fel de patetic, ca va lupta singur, impotriva tuturor, cand, deodata, m-a izbit un sentiment de déjà vu.
“Badescu este istorie. Ganditi-va ca la vremea cand el scria, Eminescu nu era ceea ce este astazi. Popa Grama il facea cu ou si cu otet, iar Macedonski si altii nu mai puteau de invidie. Deci Badescu, la fel ca Vlahuta, avea simtul maretiei si al grandiosului.
In sfarsit, statuile nu se darama in mod normal, chiar daca devin desuete, ele sunt facute pentru a depune marturie peste timp. Ar trebui sa invatam de la unguri. Exista vreun maghiar care sa-l conteste pe Petofi Sandor? Au ungurii o banda de genul celeia a lui Patapievici, Plesu, Liiceanu? Le scrie lor istoria unul ca Tismaneanu? Nu, ei il recupereaza si pe Wass Albert.
In alta ordine de idei, Salajul nu are chiar asa de multe statui ca sa isi permita sa le darame si pe cele cateva, putine, gata facute. Cat despre Maniu si Coposu (pe care l-am cunoscut bine), lasati-i cu politica lor. N-au facut nimic pentru cultura. Maniu a fost prim ministru in perioada interbelica dar nu s-a invrednicit sa infiinteze un liceu la Zalau. Iar CDR-ul amintiti-va ce a facut scolii dvs. in perioada 1996-2000, prefigurand dezastrul din zilele noastre. Sa-i cinsteasca, prin urmare, politicienii lor si cei ce au jefuit pamantul tarii sub pretextul restituirilor demarate de Ciorbea.”
În urmă cu un an şi mai bine am fost solicitat de “un membru al staffului tehnic” al unuia dintre cele două partide dominante ale scenei politice americane să sprijin efortul de lămurire a împrejurărilor în care Vladimir Tismăneanu, fiul militanţilor comunişti Leonte Tismăneanu și Hermina Marcushon, a “emigrat” SUA în 1981, când doar agenţii din Securitate, Direcţia Informaţii Externe, aveau parte de asemenea privilegii. Aceştia sunt termenii în care mi-a fost adresată cererea.
Prima mea reacţie a fost aceea de a observa, nu fără maliţiozitate, că, în primul rând, respectivii agenţi trebuiau “pierduţi” într-un număr rezonabil de emigranţi adevăraţi şi, în al doilea rând, că serviciile de spionaj nu prea îşi trimiteau agenţii direct la ţintă, ci pe rute ocolite, care puteau include una sau mai multe ţări de tranzit, ideal fiind să ajungă la destinaţie ca cetăţeni ai uneia dintre aceste ţări. Remarca mi-a fost aprobata “profesionist” şi considerată ca fiind bine-venită.
Interlocutorul meu avea o listă de probleme neclare asupra împrejurarilor plecării lui Vladimir Tismăneanu din România şi m-a rugat să-i facilitez legătura cu foştii ofiţeri a căror nume au fost extrase din documentele întocmite de unităţi ale Departamentului Securităţii Statului în legătură cu eliberarea, în 1981, a paşaportului care i-a deschis Cortina de Fier.
Am reţinut lista şi i-am promis că la o viitoare revenire în România s-ar putea să am o parte din răspunsuri, dar că nu-i voi intermedia nici o legătură cu ofiţerii respectivi, dacă ei există.
Agitaţia tsunamică a personajului controversat, urmare la comentariile provocate de publicarea în cotidianul.ro a articolului Cristinei Horvat “Cartea neagră a băsismului. Tismăneanu: «Atacarea lui Băsescu duce la izolarea ţării»”, mă determină să anticipez, în parte, unele dintre clarificările posibile asupra împrejurarilor plecării sale din ţară.
Astfel, deşi în documentele identificate la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (unde se află doar ceea ce nu mai are legătură cu securitatea naţionala a României în contextul noii sale alianţe politico-militare) sunt o serie de piese care pun în evidenţă preocupările Centrului de Informaţii Externe faţă de persoana sa, avizul favorabil eliberării paşaportului, fundamentat pe câteva argumente false, l-a dat o unitate a Serviciului Intern al Securităţii, cea de contrainformaţii în sectoarele economice (vezi documentul mai jos, din arhiva Civic Media).
Ce mai stabiliseră investigatorii americani şi unde-şi focalizau interesul? Cităm:
“1) Intr-o fisa a Securitatii privitoare la V.T. [n.n. atentie ! ], elaborata in primavara anului 1987, publicata de Mihai Pelin in anii 2000, se specifica printre altele urmatoarele:
a/ lui V.T. i s-a aprobat o viza de calatorie in Franta si Spania (impreuna cu mama, Hermina M);
b/ V.T. nu a mai calatorit in tari capitaliste, nici in tari socialiste;
c/ V.T. nu are rude in alte tari;
d/ V.T. corespunde normelor pentru acordarea vizei de calatorie.
Nedumerirea in legatura cu cele mentionate in raportul de la acea data, vine dintr-o serie de alte rapoarte ale aceleasi institutii. De exemplu, din documente ale Directiei de Informatii Externe ,din anii ’70, reiese ca V.T . avea rude in mai multe tari precum: Franta, pe Cristina Boico (sora mamei si fiica acesteia, Olga si Andrei Boico, fiul Cristinei Boico), Venezuela, Sofia Imber, verisoara tatalui lui V.T., in URSS, Tismenetchi Nahona (sora tatalui lui V.T).
Mai mult, V.T. voiajase in anii 70 si in tari capitaliste (RFG) si in tari socialiste (RDG).
Momentul intocmirii fisei respective, primavara 87, este de asemenea , foarte important, deoarece atunci V.T. impreuna cu Dorin Tudoran si Michael Radu au obtinut fonduri de la National Endowement for Democracy pentru a publica revista Agora (unde colaborau opozanti din Romania). Revista era distribita in Romania pe diverse cai si comentata la Europa Libera. Acest grup, prin Agora, erau primi reprezentanti ai opozitiei din Romania finantati de guvernul american , dezvoltind grupurile de mai tirziu ale societatii civice, primele reviste, formatori de opinie, etc., in continuare finantate cu sume semnificative pana in anii 93-94.
Din perspectiva celor de mai sus s-ar putea interpreta ca V.T. ar fi putut beneficia de un anumit sprijin/protectie, intr-un moment cheie, din partea unor persoane foarte influente in conducerea statului (probabil CC/PCR) pentru a explica exceptia acordarii vizei de calatorie… Cum interpretati ? Cine ar fi avut puterea sa ghideze producerea si scurgerea (pentru ochii americanilor) a datelor incorecte? Cu rezultatul ca acea “fisa curata” a permis crearea grupului de reprezentare a actiunilor sponsorizate in Romania. (De remarcat ca V.T. a fost contestat vehement inainte si dupa initierea acelor programe. V.T. a intimpinat greutati pentru emigrarea in S.U.A. A putut emigra prinr-o casatorie aranjata , divortand apoi imediat ce si-a obtinut resedinta permanenta ).
2) V.T. are doua surori, amandoua nascute in URSS. Una dintre ele, Rodica, casatorita Tonciulescu, inginer chimist, a lucrat in apropierea Elenei Ceausescu. Dupa activitatile “anti” Ceausescu ale lui V.T., cum poate fi interpretata aceasta alta exceptie ?!
3) Rapoartele Directiei de Informatii Externe, dar si alte surse, sugereaza discret ca V.T. ar fi avut un comportament ( ….) atipic cunoscut. Numele unui profesor important si foarte apropiat de V.T. si al unui coleg cu care a tinut legatura multa vreme dupa plecare ar contura ceea ce se sugereaza. Cum ar fi putut influenta aceste date evaluarile analistilor securitatii vis-a-vis de V.T.?
4) Cu numele ofiterilor “G” si “M. L.” sunt semnate mai multe rapoarte, in diferite perioade, referitoare la V.T. si Hermina T. Ar fi posibila identificarea lor ?
Sunt, de asemenea, binevenite orice alte sugestii care ar putea contribui la dezlegarea misterelor care plutesc in jurul “itinerariului” lui V.T.”
Am încheiat citatul.
Ofiţerii Centrului de Informaţii Externe, care apar în dosarul cazului cu numele lor de serviciu, s-au ocupat de… marşrutizări şi infiltrări de agenţi în obiective străine, inclusiv în “redactiile posturilor de radio ostile României”. Fără comentarii!
Ofiţerii Centrului de Informaţii Externe consemnau că “obiectivul are rude stabilite în străinătate, după cum urmează (…) şi a mai efectuat călătorii turistice în (…)”, în timp ce ofiţerul din unitatea serviciului intern nu a menţionat aceste elemente, cu şase ani înainte, în susţinerea avizului pentru eliberarea paşaportului.
În legătură cu această neconcordanţă şi aspectele ridicate de investigatorul republican se impun câteva precizări:
1. Pentru acoperirea interesului Centrului de Informaţii Extene faţă de o persoană care urma să se deplaseze în străinătate, verificările şi avizul pentru aprobarea eliberării paşaportului erau chipurile “lăsate la aprecierea unităţii serviciului intern”, pentru ca în dosarul de paşapoarte să nu existe documente care să conducă la o eventuală deconspirare. Se ajungea, astfel, în situaţia ca ofiţeri ai serviciului intern să fie sancţionaţi pentru “neprevenirea rămânerii ilegale în străinătate” a unor persoane care, în realitate, erau trimise în misiuni de către serviciul extern al securităţii statului. În acest fel se consolida acoperirea.
2. În 1987, fişa era rezultatul evaluării stricte a Centrului de Informaţii Externe, faţă şi de noua perspectivă deschisă lui Vladimir Tismăneanu.
3. În mai multe cazuri, persoanele “anti” Ceauşescu, cu o oarecare notorietate, care au ajuns în străinătate, au avut ca numitor comun stimularea opoziţiei lor de către duşmanii României de la Moscova, folosindu-ne steagul pentru plantarea în Occident a aşa-zişilor disidenţi. Cu o carte de vizită confecţionată printr-o opoziţie regizată împotriva regimului din România, KGB îşi infiltra cârtiţele în Occident, inclusiv pentru controlul şi manipularea exilului românesc.
4. În 1987, în plin avânt al “perestroika şi glasnosti”, nu trebuie omisă conlucrarea subterană (“interservicii”) a marilor puteri, care pregăteau lumea de după 1989, după cum nu ar trebui să treacă neobservat interesul comun pentru înlăturarea liderilor comunişti nereformişti.
5. Nu a existat moment în întreaga perioadă a Războiului Rece în care KGB să nu se afle la originea celor mai multe dintre mişcările de rezistenţă anticomunistă, inclusiv a celor apărute în Occident. Era mai simplu să le creeze şi să le controleze decât să apară la iniţiativa altora şi să încerce ulterior abordarea lor.
6. Plecarea lui V.T. în străinătate s-a realizat “pe firul scurt”. Pentru cine nu ştie, denominaţia semnifică o intervenţie pe telefonul “S”, deţinut numai de demnitarii cu rang ministerial. O bună prietenă a mamei sale, pe care la Moscova se conta într-o eventuală debarcare a lui Ceauşescu printr-o mişcare din interiorul conducerii partidului, a făcut o asemenea intervenţie.
7. Refuzul lui V.T. de a reveni în ţară nu a produs nici un deranjament major până în primăvara anului 1987, când s-a simulat o anchetă internă a circumstanţelor plecării. Scandalizarea a fost la nivelul şefului Centrului de Informaţii Externe, dar “oalele sparte” s-au decontat la unitatea serviciului intern care a avizat plecarea.
8. Unul dintre ofiţerii care au avut în studiu, verificare şi pregătire obiectivul a trebuit să-şi întrerupă fortuit activitatea. Circumstanţele ar merita un studiu de caz.
9. Elementele reţelei KGB de control asupra acţiunilor Securităţii trebuie obligatoriu prezumate ca fiind mai puternice şi mult mai dificil, dacă nu imposibil, de controlat pe zonele externe ale activităţii, unde exista, la un moment dat, o adevărată inflaţie de agenţi ai Moscovei originari din Basarabia şi care treceau drept români.
10. S-a arătat că obiectivul a avut puncte de sprijin în Venezuela, aceasta fiind ultima ţară de tranzit spre SUA.
Nota bene: Spionajul României nu a folosit Venezuela sau Mexic şi, în general, ţările din America Latină pentru “acomodarea” agenţilor cu destinaţie SUA sau Canada, deoarece spaţiile respective erau fieful KGB.
Aurel I Rogojan
Publicat si decotidianul.ro
PS: Am pus de doua ori aceasta informare ca sa fiu sigur ca e inteleasa 🙂
În urmă cu un an şi mai bine am fost solicitat de “un membru al staffului tehnic” al unuia dintre cele două partide dominante ale scenei politice americane să sprijin efortul de lămurire a împrejurărilor în care Vladimir Tismăneanu, fiul militanţilor comunişti Leonte Tismăneanu și Hermina Marcushon, a “emigrat” SUA în 1981, când doar agenţii din Securitate, Direcţia Informaţii Externe, aveau parte de asemenea privilegii. Aceştia sunt termenii în care mi-a fost adresată cererea.
Prima mea reacţie a fost aceea de a observa, nu fără maliţiozitate, că, în primul rând, respectivii agenţi trebuiau “pierduţi” într-un număr rezonabil de emigranţi adevăraţi şi, în al doilea rând, că serviciile de spionaj nu prea îşi trimiteau agenţii direct la ţintă, ci pe rute ocolite, care puteau include una sau mai multe ţări de tranzit, ideal fiind să ajungă la destinaţie ca cetăţeni ai uneia dintre aceste ţări. Remarca mi-a fost aprobata “profesionist” şi considerată ca fiind bine-venită.
Interlocutorul meu avea o listă de probleme neclare asupra împrejurarilor plecării lui Vladimir Tismăneanu din România şi m-a rugat să-i facilitez legătura cu foştii ofiţeri a căror nume au fost extrase din documentele întocmite de unităţi ale Departamentului Securităţii Statului în legătură cu eliberarea, în 1981, a paşaportului care i-a deschis Cortina de Fier.
Am reţinut lista şi i-am promis că la o viitoare revenire în România s-ar putea să am o parte din răspunsuri, dar că nu-i voi intermedia nici o legătură cu ofiţerii respectivi, dacă ei există.
Agitaţia tsunamică a personajului controversat, urmare la comentariile provocate de publicarea în cotidianul.ro a articolului Cristinei Horvat “Cartea neagră a băsismului. Tismăneanu: «Atacarea lui Băsescu duce la izolarea ţării»”, mă determină să anticipez, în parte, unele dintre clarificările posibile asupra împrejurarilor plecării sale din ţară.
Astfel, deşi în documentele identificate la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (unde se află doar ceea ce nu mai are legătură cu securitatea naţionala a României în contextul noii sale alianţe politico-militare) sunt o serie de piese care pun în evidenţă preocupările Centrului de Informaţii Externe faţă de persoana sa, avizul favorabil eliberării paşaportului, fundamentat pe câteva argumente false, l-a dat o unitate a Serviciului Intern al Securităţii, cea de contrainformaţii în sectoarele economice (vezi documentul mai jos, din arhiva Civic Media).
Ce mai stabiliseră investigatorii americani şi unde-şi focalizau interesul? Cităm:
Un intelectual de stanga, dar in primul rand intelectual, profesorul Claude Karnoouh pare indragostit de Romania la cat timp a petrecut in tara noastra. Antropologul a fost citat de Ziaristi Online in contextul accentuarii politicii secesioniste maghiare in Romania, in articolul Claude Karnoouh: Autonomia “Tinutului Secuiesc” ar crea un ghetou » care reproduce un fragment din cartea sa “Duşmanii noştri cei iubiţi”, capitolul “Transilvania: iarăşi si dintotdeauna”.Claude Karnoouh s-a nascut in martie 1940 la Paris, unde si-a facut si studiile superioare. Din 1959 si pina in 1965 a urmat studii de stiinte (fizica si chimie) la Sorbona, iar din 1966 pina in 1969 studii de stiinte umane (filosofie, antropologie sociala, sociologie si lingvistica) la Universitatea Paris X Nanterre. Incepand din 1970 este membru al Centrului National de Cercetare Stiintifica din Franta (CNRS) si a predat, de asemenea, la Universitatea Paris X Nanterre, Sorbona, INALCO, Universitatea din Gand (Belgia), Charlostville (Virginia, SUA), Urbino (Italia), ELTE (Budapesta). Ganditorul francez a fost profesor la Babes-Bolyai si in prezent este profesor invitat la Universitatea Nationala de Arte Bucuresti (fosta Academie, fostul Institut de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu”).
Claude Karnoouh are darul de a spune lucrurilor pe nume. El este cel care a zgariat urechile fine ale dilematicilor afirmand transant: “Intelighentia romåna are de demult un sens al slugarniciei exceptional de bine dezvoltat”. Tot el este cel care a radiografiat secta lui Tismaneanu in doua propozitii: “Pe scurt, toţi aceşti parveniţi care îşi cântă acum profesia de credinţă anticomunistă, servindu-şi stăpânii în calitate de lachei cu normă întreagă, joacă un rol capital în proiectul de amnezie naţională. Ei sunt la microfon pentru a face uitate originile părinţilor lor, altfel spus, pentru a ascunde nivelul social de unde au provenit ei şi felul în care au fost obţinute aceste transformări sub egida regimului comunist” [Revista Cultura].
De aceea, pentru a-l prezenta mai bine cititorilor nostri, am considerat benefic sa-i publicam si parerile despre societatea romaneasca – pe langa cea despre ghettoizarea maghiarilor -, dupa cum sunt lansate, verde-n fata, intr-un interviu acordat in luna ianuarie Cristinei Bobe de la HotNews. Prezentam aici cateva extrase edificatorii:
“Problema in Romania nu este numai aceea ca tiganii nu sunt integrati, ci faptul ca legea nu este aplicata si de romani. Aici statul de drept nu exista”
“Din anumite puncte de vedere mi se pare mai interesant in Romania decat in Franta. Discutiile cu studentii sunt mai interesante, chiar daca studentii sunt un pic tacuti. In Franta este prezent un conformism atat de dreapta, cat si de stanga care este extrem de plictisitor. In ultimii 30-35 de ani, in Franta, s-a instituit un fel de autocenzura. Pe anumite teme, ideile care se vehiculeaza ajung sa fie destul de penibile. Spre exemplu, in filosofie, ceea ce este legat de Heidegger. La un moment dat se vorbea la curs despre Heidegger, iar din sala s-a ridicat un student si a spus: “Este interzis sa vorbiti aici despre un ganditor nazist!”. Eu l-am dat afara, iar el s-a dus sa faca plangere la seful departamentului.
La fel se intampla cu aceasta cale de gandire germana, cum ar fi in filosofia politica cu Carl Schmitt. Nu trebuie sa vorbim despre istoria ideilor legate de comunismul real sau fascismul italian. Intotdeauna este cineva care vrea sa te opreasca sa vorbesti. Faptul ca are o idee opusa nu este o problema. Fiecare are ideile lui. Insa faptul ca cineva incearca sa te opreasca sa vorbesti devine din ce in ce mai penibil. (…)
Aici, [in Romania], anticomunismul este o gargara. Singurii anticomunisti nu sunt deloc prietenii mei politici, dar sunt anticomunisti adevarati: legionarii, greco-catolicii si catolicii maghiari. (…) Nu sunt prietenii mei politici, insa faptele lor trebuie sa le recunoastem.
Anticomunismul astazi este lipsit de importanta. Adeptii lui se plang poate ca nu au actionat atunci cand trebuiau sa actioneze. Istoria a trecut. Au ratat momentul istoric. Un moment istoric ar fi fost greva din Valea Jiului sau revolta din ‘87 de la Brasov.
Oamenii care au facut adevarate crime in perioada comunismului nu mai sunt in functii cheie pentru ca ei nu mai sunt in viata. Perioada cu adevarat criminala a regimului comunist din Romania este perioada Dej, nu cea a lui Ceausescu.
Ceea ce este cu adevarat periculos este faptul ca Liiceanu, Plesu etc. isi pot etala dizidenta, in timp ce dizidenta adevarata era in timpul lui Dej. Unde erau Marius Oprea, Liiceanu, Patapievici, Plesu, Mihaies in anii ‘70-‘80? Cine crede ca Meditatia Transcendantala a fost o disidenta? A fost ceva monden si o capcana organizata de Securitate ca sa le produca teama intelectualilor. Nu a fost nimic altceva. De ce nu am auzit nimic despre ei atunci cand eram in Romania in anii ‘70?
(…)
Faptul ca astazi intalnim putini oameni care mai pastreaza o credinta autentica este o urmare a modernitatii, fie comunista, fie capitalista. In Europa de Vest este acelasi lucru. Biserica este in cadere. Capitalismul propune si el o religie care are ca element central consumul. Prin consum este implinit raiul pe pamant. Pana cand va tine aceasta credinta, nu stiu! Pana cand vom crapa.
(…)
Poporul roman este rasist, ca orice alt popor, numai ca popoarele din Vest tac, pentru ca se tem. Oamenii nu sunt curajosi. Aici integrarea tiganilor ar putea fi simpla. Ea ar putea fi facuta prin forta culturala. Prin forta au fost integrati in Franta taranii in cadrul republicii centralizate. Cei care nu isi trimiteau copiii la scoala erau pedepsiti.
Partial este vina guvernului dumneavoastra. A primit foarte multi bani din partea Uniunii Europene pentru a-i integra pe tigani prin mai multe mijloace si nu le-au facut. Bineinteles ca o mare parte dintre tigani sunt greu de integrat pentru ca acesti oameni au un simt extraordinar de dezvoltat al libertatii lor. De ce fura din cand in cand tiganii? Fiindca nu vor sa lucreze. Dar de ce nu vor sa lucreze? Fiindca nu vor sa fie alienati. Asta este respectabil. Numai ca traim intr-un sistem european unde munca este o valoare. Atunci tiganii traiesc intr-un sistem extrem de arhaic care nu corespunde cu valorile societatii actuale europene.
Trebuie organizate niste scoli, iar copiii tiganilor trebuie sa fie siliti sa mearga la scoala. Cei care in momentul de fata refuza sa faca asta nu sunt destul de pedepsiti. E impotriva rasismului. Cineva incearca sa ii faca pe tigani sa fie ca orice cetatean respectabil, spunand totodata ca este tigan. Poti spune “eu sunt tigan si manager sau mare actor” etc.
Toleranta? Eu nu stiu ce este toleranta. Eu cunosc numai case de toleranta. Toleranta moderna a luat un sens stupid. Acum se practica toleranta analfabetismului, toleranta relativismului general. Singurul sens in care toleranta are valoare este acela in care este exprimata in preambulul Edictului de Nantes. In acest preambul se intalneste modelul teoretic si practic al tolerantei.
Ce inseamna toleranta? Faptul ca tiganii pot face orice, fiindca in momentul in care vei semnala anumite nereguli, te vor acuza de rasism. Acesta este un joc pervers. Am vazut in Moldova un deal plin de case care aratau ca niste palate. Toate aceste case erau legate la electricitate ilegal. L-am intrebat pe primar: “Domnule, pai ce faceti in sensul acesta?”. Primarul mi-a spus ca nu poate face nimic. Daca face ceva, un reprezentant al tiganilor va merge la Bruxelles si va spune ca romanii sunt rasisti. Exista o mica minoritate foarte bogata intre tigani, care se joaca foarte bine cu legile din Uniunea Europeana, astfel incat sa beneficieze de toate avantajele, fara sa aiba nicio datorie civica. Daca ii atingi in vreun fel, ei spun: “Ah, sunteti rasisti!”. In conditiile acestea cum altfel poti realiza intergarea decat prin forta? Daca nu te supui regulilor statului roman esti pasibil de puscarie. Aceasta este egalitatea fata de lege.
Integrarea populatiei minoritare intr-un sistem centralizat cere autoritate, fara sa fie o atitudine criminala. Daca statul reprezinta din punct de vedere institutional legea, atunci legea trebuie sa fie respectata. Problema in Romania nu este numai aceea ca tiganii nu sunt integrati, ci faptul ca legea nu este aplicata si de romani. Aici statul de drept nu exista. Societatea civila este o saga aici. Grupul de Dialog Social este o gargara. Este un Grup de Monolog Social. Membrii acestor grupuri nu au avut niciodata o actiune adevarata de dialog. “
Nu sunt de acord cu gestul sau. Sunt unul dintre cititorii sai care, desi ii intelesese dezgustul maximal exprimat prin ultimele sale postari, astepta zilnic, pe blogroll, sa-l vada din nou punctand o realitate ocultata de presa lobotomizata de azi, pe care domnul Portocala o prezinta din trei miscari de bisturiu: “Scrisă prost, din ce în ce mai prost, într-o limbă care se descompune de la un an la altul, presa a reuşit să se aservească, obişnuindu-se uimitor de repede cu cenzura şi autocenzura”. Autocenzura, muma corectitudinii politice neo-marxiste, victoria post-comunismului asupra natiunilor reocupate.
Domnul Radu Portocala spune ca nu mai poate sa spere si sa astepte degeaba ceva ce nu mai vine, de decenii: o mult dorita redresare nationala. “Strigatul în deşert este o ocupaţie căreia poţi să i te dedai o vreme, dar care, la un moment dat, ajunge să-ţi producă o mistuitoare senzaţie de inutilitate”, scrie cu mahnire publicistul.
Din ce in ce mai rare, postarile scriitorului si jurnalistului erau, in acelasi timp, din ce in ce mai grave. De la Tökes sau obstinaţia urii si Fabulaţii despre anticomunism legate de persoana agentului maghiar mult laudat de un mercenar neo-kominternist ajuns europarlamentar (tot) pe mana lui Basescu, la Trecătoarea sinceritate a impostorilor Liiceanu si Pataplesu, scrierile lui Radu Portocala sunt ca un ulcior cu apa vie turnat intr-o mare moarta. Intr-o mare otravita la care bietii romanii sunt trimisi, zilnic, ca vitele, sa se adape. Eu cred ca fiecare dintre noi avem obligatia sa nu lasam acest lucru sa se intample. Desi si pe mine ma bate adeseori gandul sa renunt la a striga ca pietrele (cand altii tac, pietrele striga, nu vorbesc, la o cafea cu diavolul), in desert, cred ca avem datoria sa murim cu tastatura in mana. Sa nu tacem! Cuvant cu cuvant, picatura cu picatura, izvor cu izvor, parau cu parau, rau cu rau, sa facem sa creasca suvoiul de apa vie care sa purifice marea cea neagra, de zi cu zi, a romanilor.
Iata de ce avem nevoie in continuarea de ochiul critic al lui Radu Portocala. Dupa cum ii scriu si cititorii sai. Scrieti-i si dvs la https://portocala.wordpress.com! Redau mai jos comentariul unei tinere, Ana, si raspunsul domnului Portocala, rugandu-l sa nu renunte in a ne dezmetici putin, din departari, macar o data pe luna daca nu o data pe saptamana. Exclus din presa, ca si altii, in urma adevarurilor scrise despre tartorii kominternistilor si neo-kominternistilor, de la Valter Roman la Andrei Plesu, domnul Radu Portocala va avea intotdeanua rezervata o rubrica speciala, pe portalul refuzatilor si rezistentilor din presa romana, Ziaristi Online.
Ana spune:
“ok…inteleg dezamagirea. o simt si eu….nu credeti ca inving ei? v-au invins pana si pe dvs? si noi ce facem? ce sa mai spunem? credeti ca printre cei care ii vedeti de departe nu sunt si unii care vad exact ca dvs? noi inca mai speram…nu mult este adevarat…dar speram! corect ce spuneti! Romania e murdara, din ce in ce mai murdara si din ce in ce mai josnica. Rectific…nu Romania…cei care o ocupa. De multe ori spun: s-a ajuns mult prea jos, prea jos. Dar inca mai sper! Nu vreau sa plec de aici…desi am si cum..si de ce…si unde.. Pacat ca ganditi asa…pacat ca ramanem din ce in ce mai putini… Numai bine!”
si adauga:
“Domnule Portocala revin cu inca ceva…bunicul meu, cei doi frati ai sai, bunica mea, strabunica mea, fratele bunicii mele, mama …s.a. au suferit enorm in timpul comunismului. Bunicul a facut 11 ani de inchisoare…a murit in 1982..nu il stiu prea bine… Strabunica mea a murit in 1977… nu mai este nici bunica si nici fratele ei. Toti, dar absolut toti, au fost chinuiti si fugariti de comunisti. Ce se intampla acum este atat de aproape de anii ’50. De aceea, sunt obligata domnule Portocala sa merg mai departe si sa fac ceva. Pentru ei…pentru ai mei. Cei ce sunt si cei ce nu mai sunt. De curand am citit dosarul din inchisoare al bunicului meu…in cate inchisori a fost dus…in cate inchisori s-a chinuit… De aceea, domnule Portocala trebuie sa privesc in fata cu ai mei langa mine si cu ai mei in gand. Sunt obligata PENTRU EI SA FAC CEVA. SA NU MA LAS…cred, domnule Portocala ca intelegeti bine ce inseamna sa ai un bunic chinuit in inchisorile comuniste si de ce trebuie sa le ducem mai departe crezurile si sa calcam urma pasilor lor! Nu trebuie sa lasam macar o parte din Romania noastra sa dispara. Mai ganditi-va domnule Portocala!”
“Mă tulbură ce-mi scrieţi, pentru că-mi daţi un sentiment de culpabilitate pe care nu-l merit. Şi eu am sperat din clipa cînd am putut să judec – adică de foarte mulţi ani. Şi n-am stat cu mîinile-n sîn. Nu degeaba am fost ameninţat, în 1988, că-mi va fi răpit copilul! Nu degeaba mi s-a intrat de două ori în casă cînd eram plecat şi mi s-a cotrobăit în lucruri. (Isprăvi ale unor personaje care, fără nici o îndoială, operează încă în cadrul MAE.) Ştiu, ca şi Dumneavoastră, ce înseamnă să-ţi fie omorît bunicul în puşcărie şi să ai un tată care sapă Canalul ca “fiu de fost demnitar”. Dar ceea ce Dumneavoastră nu ştiţi – pentru că sînteţi, cred, foarte tînără – este ce înseamnă să fi tu însuţi urmărit, anchetat, considerat ca indezirabil. Toate astea au stîrnit în mine reacţia pe care o stîrnesc şi în Dumneavoastră: trebuie să fac ceva! Şi am tot făcut pînă cînd aproape n-am mai avut cu ce să-mi hrănesc familia. Pentru că mi-am permis să rezum într-un paragraf biografia murdară a lui Valter Roman, am fost exclus acum 19 ani din presa franceză, în ale cărei redacţii a fost răspîndit zvonul că sînt “fascizant”. Pentru că l-am enervat pe dl Pleşu şi pe cîţiva dintre prietenii lui, am fost exclus şi din presa românească. Învins – pentru că folosiţi cuvîntul ăsta – nu am fost acum, ci am tot fost din 1990 încoace. Şi, într-un fel, mi-am recunoscut învingerea atunci cînd am creat acest blog, acceptînd să mă adresez doar cîtorva zeci de cititori. Şi, dacă am fost învins de cineva, n-am fost de duşmani, ci de cei care-ar fi trebuit, teoretic măcar, să-mi fie aliaţi. E lucrul care mă dezgustă cel mai mult în ce mi s-a întîmplat. Iată… N-am vrut să ma justific, ci doar să vă explic.”
Domnule Radu Portocala, pentru Ana, Ana lui Manole si Ana lui Ogoranu, Anele romane, pentru fostii si pentru viitorii detinuti politic, va rog si eu, cel care trebuia sa faca slalom printre cretini – vorba Parazitilor – ca sa va vada publicate insemnarile politice in fosta Ziua: Nu lasati Romania romana sa dispara!
Victor Roncea
Republic mai jos o sinteza a cartii lui Radu Portocala “Autopsia unei lovituri de stat”, aparuta in fosta Ziua, si promit sa gasesc si sa public aici toate articolele sale legate de secta de la Paltinis cocotata acum in fotoliile Puterii, oricare ar fi ea.
La nici un an dupa evenimentele din decembrie 1989, pe care majoritatea lumii le numea inca “Revolutia romana”, scriitorul Radu Portocala publica, la Paris, “Autopsia loviturii de stat romane”, deplasandu-se metodic si temerar in labirintul culiselor marelui spectacol al schimbarii regimului in tara noastra. Volumul – din care publicam cateva extrase – descrie caderea lui Nicolae Ceausescu drept un eveniment indelung si minutios pregatit, dezvaluind in mod argumentat rolul major care a revenit in acest proces atat unor personaje din tara cat si unor mari puteri din exterior, in special Moscovei. Este prezentat fenomenul Timisoara si tactica dezinformarii, utilizata atat pe plan intern si extern. Radu Portocala semnaleaza perpetuarea minciunii in legatura cu decembrie 1989, de la regizarea legitimitatii si marota “teroristilor”, pana la instalarea noii puteri si plebiscizarea loviturii de stat. Intertitlurile apartin redactiei. (Victor RONCEA)
Scenariul Moscovei
La sfarsitul lui 1988, Silviu Brucan intreprinde o lunga calatorie in strainatate. El viziteaza Statele Unite (unde publicase, la sfarsitul anilor ’70, texte premonitionale ale gorbaciovismului), apoi Londra. In cadrul ambelor vizite are intalniri cu personalitati eminente ale francmasoneriei, al carei membru era el insusi. De la Londra, se deplaseaza la Moscova, pentru discutii oficioase cu responsabilii regimului – ceea ce este destul de ciudat, avand in vedere dizgratia sa – si se reintoarce la Bucuresti, trecand prin Viena. Toate acestea conduc la ideea – dupa cum Brucan insusi a lasat sa se inteleaga, intr-un interviu – ca, in timpul acelei calatorii, au fost puse la punct anumite elemente ale loviturii de stat care, un an mai tarziu, avea sa-l debarce pe Ceausescu. Moscova, Washington si Londra asigurau forta si stabilitate. Moscova ii furniza scenariul, Washingtonul si Londra, prin intermediul posturilor de radio, ii furnizau mijloacele. Indispensabile, intrucat lovitura de stat a fost infaptuita aproape exclusiv pe baze propagandistice.
Romania devenea, inca o data, o miza. Cu mijloace tehnice considerabile, insa cu oameni putini si, mai ales, prost condusi, Statele Unite trebuiau sa incerce sa se inscrie in scenariul sovietic. Fara succes. (…)
Intre timp, in Romania, structura de inlocuire se plaseaza in pozitie de asteptare. Moscova a dat unda verde. Foarte probabil, prin intermediul lui Brucan si Militaru dar, fara indoiala, si prin anumiti ofiteri de Securitate, aflati sub controlul direct al KGB. Contactele se multiplica. Generalul Militaru se intalneste cu Ion Iliescu. Acesta mentine legaturile cu Petre Roman si misteriosul Gelu Voican-Voiculescu, doua vechi cunostinte ale sale. In august se deplaseaza in satul Tescani, pentru a se intalni cu Andrei Plesu, actualul ministru al Culturii (la data publicarii cartii – n.r.), aflat, atunci, sub supraveghere la domiciliu. Opinia publica se obisnuise cu ideea ca Iliescu il va inlocui intr-o zi pe Ceausescu. Titlul sau de glorie si singura sa legitimitate proveneau dintr-un fapt care nu a fost confirmat niciodata: tanar student in Uniunea Sovietica, ar fi fost prieten cu Gorbaciov. Zvonul este tenace. Si s-ar putea sa nu fie fals: in ierarhia “Tinerilor comunisti universitari”, Iliescu era subordonat direct actualului sef de la Kremlin (Gorbaciov, la data publicarii cartii – n.r.). Ceea ce este sigur este ca Ion Iliescu si sotia sa rusoaica sunt prieteni apropiati ai ambasadorului sovietic la Bucuresti (de atunci -n.r.) , Tiajelnikov. (…)
Mihail Gorbaciov adopta o atitudine cel putin ciudata. El cere mai multor deputati moldoveni (deci romani) din “Congresul popoarelor” sa telefoneze in Romania pentru “a afla ce se intampla”. Astfel, scriitorul si deputatul Ion Druta il suna la Bucuresti pe Alexandru Paleologu (persoana particulara la acea data, dar care, din ianuarie 1990, va fi ambasador la Paris), pentru a-l intreba, din partea lui Gorbaciov, care este situatia la Timisoara. In sine, demersul este hilar! In mod sigur, domnul Paleologu era mai putin informat decat seful statului sovietic, care, dupa cum s-a vazut, dispunea la Timisoara de “observatori” si jurnalisti, putea conta pe un numeros personal diplomatic la Bucuresti si il convocase, cel putin o data, pe ambasadorul Romaniei la Moscova. In realitate, era vorba de a lua pulsul in tara. Unii intelectuali, care isi manifestasera opozitia fata de regimul Ceausescu, erau bine plasati pentru a raspunde unor intrebari de acest gen. In plus, Gorbaciov are nevoie sa simuleze cea mai deplina ignoranta. Romanii sunt tentati sa-si imagineze: daca a recurs la acest gen de surse, inseamna ca este cu totul strain de evenimente! Smecheria a reusit, cel putin pentru moment, la Bucuresti spunandu-se ca sovieticii nu stiu chiar nimic despre ce se petrece in tara.(…)
In noaptea de 20 spre 21, Ceausescu ia o decizie inepta, aproape sinucigasa.(…) Cere organizarea, a doua zi, a unei mari adunari populare, in piata din fata Comitetului Central.
“Fuga” dictatorului
In ziua de 22 decembrie, putin dupa pranz, Ceausescu decoleaza la bordul unui elicopter alb, catre o destinatie necunoscuta. Radio Bucuresti anunta ca “dictatorul a abandonat puterea”. Versiunea a fost general acceptata, dar nu este totusi deloc plauzibila.(…) Psihologic si politic, Ceausescu nu era genul de om care sa “abandoneze puterea”. (…) Un dictator ia o asemenea decizie numai intr-o situatie limita, pe care nu o mai poate controla prin nici un fel de mijloace. Nu era cazul lui Ceausescu; acesta se gasea, desigur, intr-o pozitie foarte dificila, dar relativ stabila. In ultimele 24 de ore, situatia nu se degradase peste masura. Este adevarat ca, in strada, armata fraternizase cu manifestantii, dupa anuntarea “sinuciderii” generalului Milea. Acesta fusese, dealtfel, efectul scontat de pucisti. Dar Ceausescu dispunea inca de sustinerea unei parti a Securitatii. Ceea ce nu era deloc de neglijat. Se asigurase, de asemenea, de sprijinul tuturor colaboratorilor sai apropiati. De ce, deci, sa fi luat decizia de a fugi in exact acel moment?
Daca e sa-l credem pe generalul Pacepa – dar este, oare, el cu adevarat credibil? – planul fugii lui Ceausescu era pus la punct de ani de zile, in cele mai mici detalii. Or, urmarind evenimentele, impresia este mai degraba una de improvizatie esuata lamentabil. Unde este, deci, faimosul plan?
In plus, daca Ceausescu voia sa fuga, ar fi facut-o fara sa-si ia anumite precautii? In urma lui nu lasa doar puterea, ci si bunuri personale si, mai ales, copiii. Nimic din desfasurarea “fugii” nu indica faptul ca ar fi avut intentia de a-i lua cu el. Or, stia la ce riscuri sunt expusi. O atitudine greu de explicat din partea unui personaj in mod vizibil foarte legat de familie.
“Precautiile” generalului Stanculescu
De planul de salvare, de fuga, ar fi trebuit sa se ocupe, in mod normal, garda lui Ceausescu, echipa de elita din cadrul Directiei a V-a a Securitatii. Dar, cine il organizeaza, de fapt? Generalul Victor Stanculescu, ministru adjunct al Apararii. Lucru curios, dar afirmat de catre Stanculescu insusi, in aprilie 1990, in fata camerelor de luat vederi ale unor jurnalisti straini. Generalul a subliniat atunci ca a luat toate precautiile pentru ca planul sa esueze si Ceausescu sa fie prins.
Aceasta declaratie contrazice versiunea oficiala a arestarii, potrivit careia capturarea cuplului Ceausescu s-a datorat in intregime norocului si prezentei de spirit a unui taran… Ni s-a spus ca pilotul elicopterului, dupa ce l-a mintit pe Ceausescu in legatura cu o ampla – dar fictiva – urmarire aeriana, l-ar fi abandonat pe acesta pe o sosea, la vreo 60 de kilometri de Bucuresti. Acelasi pilot povesteste ca Ceausescu – care, vazandu-se astfel abandonat, ar fi trebuit sa cada prada unei furii fara limite – i-a strans mana, inainte de a-si continua fuga intr-o masina rechizitionata. O asemenea scena este greu de conceput. (…) Se pune intrebarea ce gen de precautii a luat generalul Stanculescu? Acest general care, din 22 decembrie, joaca un rol esential in instalarea noii puteri, devenind, in februarie 1990, ministru al Apararii… Si care, in anumite cercuri bucurestene apropiate fostului regim, este acuzat ca ar fi agent sovietic, la fel ca generalul Militaru.
Ultima obiectie: in 22 decembrie, la pranz, imediat dupa fuga lui Ceausescu, haosul era absolut. Conducerea tarii nu mai exista. Doua ore i-ar fi fost de ajuns “fugarului” pentru a parasi teritoriul Romaniei. Cine si-ar fi putut asuma riscul de a lasa destinul lui Ceausescu pe seama hazardului? Fuga lui, daca a existat intr-adevar, ar fi putut foarte bine sa reuseasca!
Atunci?… Este foarte posibil ca Ceausescu sa fi fost arestat inainte sa se urce in elicopter. Poate, dupa ce a incercat pentru ultima oara sa se adreseze multimii. Pana in ultima clipa, trebuia prezentat ca un personaj josnic. “Fuga” sa, gest las prin excelenta, ii pateaza si mai mult imaginea. In cele 24 de ore care urmeaza, apoi pana la difuzarea “procesului”, noua putere poate astfel sa deturneze atentia populatiei, focalizand-o asupra unui punct precis, de maxima tensiune.
La urma urmelor, s-a aflat vreodata cuplul Ceausescu in acel elicopter? Nimic nu o dovedeste, in afara declaratiilor actualei puteri (din 1990), declaratii care – faptul e deja de notorietate – sunt in general mincinoase!
Dezinformari halucinante
Trebuie, totusi, sa acceptam ideea ca, in elicopter sau nu, Ceausescu a parasit cladirea Comitetului Central si a fost pus sub paza armatei. Prin urmare, dupa plecarea sa spre o destinatie pe care pucistii o cunosteau cu siguranta, acestia si-au putut permite luxul unei regii, unde cuvinte precum “arestat” si “evadat” alternau la fiecare zece minute.
Doua intrebari se pun: de ce nu l-au ucis pe loc si de ce s-a recurs la solutia unui “elicopter alb care a reusit sa scape?” Este posibil ca toti acei conspiratori sa nu fi fost pe deplin siguri de modul in care vor reactiona toate fortele Securitatii masate in Comitetul Central si in vecinatate. Este, de asemenea, posibil, ca acestia sa fi dorit, conform regiei, sa insele si multimea si pe Ceausescu, si sa isi ofere cateva ore de gratie inainte de instalarea definitiva a propriei lor puteri.
Televiziunea romana “libera” a intrat, din acest moment, si ea in acest joc. Pe masura ce orele se scurgeau, versiunile cele mai contradictorii, si, deseori, cele mai absurde, referitoare la plecarea lui Ceausescu, au inceput sa fie oferite publicului. Astfel, la mai putin de jumatate de ora dupa plecarea sa, agentia Taniug anunta faptul ca dictatorul a fugit si se afla in drum spre China. De unde detinea agentia aceasta informatie mai mult decat confidentiala? Nimeni nu va sti. Intre orele 14.30 si 19.00, Televiziunea Romana a anuntat de doua ori arestarea lui Ceausescu, si de doua ori ca acesta ar fi reusit sa scape. Scena poate fi imaginata: o tara intreaga il cauta, toate fortele armatei si ale politiei au primit ordinul de a-l captura, se reuseste prinderea lor, iar dictatorul, in varsta de 71 de ani, precum si sotia sa, de 73 de ani, reusesc sa evadeze singuri. Desi pare grotesc, totul nu a servit decat pentru mentinerea tensiunii si a confuziei. Precum un ecou inept, Taniug si Agentia ungara de presa au inceput sa confirme, in mod sistematic, informatiile oferite de presa romana in aceasta ciudata succesiune a capturarii. Cele doua agentii au sfarsit prin a anunta, tarziu in noapte, ca sotii Ceausescu au fost prinsi, dar, a doua zi de dimineata, radioul din Romania dezmintea: “Nu au fost inca arestati, dar se afla in Romania”. Cam pe toata durata zilei de 23 decembrie, radioul si televiziunea din Romania au continuat sa practice acest mic joc. Chiar daca, dupa o saptamana, versiunea oficiala avea sa demonteze tot ceea ce se spusese inainte: sotii Ceausescu ar fi fost capturati, in cele din urma, pe 22 decembrie, la putin timp dupa fuga din Bucuresti, apoi judecati si executati, pe 25. Dar ce reprezinta oare aceasta “versiune oficiala”, intr-o atmosfera care parea sa excluda realitatea cu cea mai mare obstinatie?
Misterele “procesului” lui Ceausescu
Tot ceea ce se stie despre “fuga”, arestarea si “procesul”‘ sotilor Ceausescu a fost relatat de catre persoane care, pe parcursul timpului, nu au facut decat sa ajusteze si sa modifice versiunile succesive ale unui scenariu de la bun inceput fantezist. Gelu Voican Voiculescu este autorul principal al acestei fictiuni. El este, de asemenea, organizatorul “procesului”. Aceasta parodie judiciara a avut loc, ni se spune, pe 25 decembrie, intr-o unitate militara din orasul Targoviste. Dar nimic nu poate dovedi acest lucru. “Procesul” n-a avut loc, mai degraba, pe 22 sau mai tarziu, pe 23? In plus, exista un lucru care intriga: Voican Voiculescu, precum si alti membri ai grupului, a afirmat ca procesul a avut loc in mare graba pentru a demoraliza combatantii care ramasesera fideli “Conducatorului” si pentru incetarea luptelor. Dar, pe firul acestei logici, apare atunci intrebarea de ce s-a asteptat pana pe 25. Vom vedea in capitolul care urmeaza ca, asa cum inainte de 22 trebuia sa existe morti pentru a precipita caderea lui Ceausescu, dupa 22 era necesar ca numarul lor sa fie mai mare pentru a legitima noua putere. Prin urmare, concluzia este simpla: Ceausescu a fost eliminat foarte rapid dupa capturarea sa, dar s-a anuntat abia trei zile mai tarziu… astfel incat combatantii sa-si poata continua lupta! A intretine o stare de spirit de insecuritate era un lucru esential pentru noua putere. Un detaliu important vine in sprijinul acestei ipoteze: cand au ajuns in cladirea unde urma sa se deruleze “procesul”, nici Ceausescu, nici sotia sa nu aveau aerul ca ar fi petrecut – cum pretinde versiunea oficiala – trei zile si trei nopti intr-un vehicul blindat. Parul lor era bine aranjat, hainele nu le erau sifonate, iar el nu avea barba. Nu este necesar sa dam, o data in plus, amanunte privind “procesul”. Acesta a fost retransmis de majoritatea televiziunilor din lume si multe ziare au publicat transcrieri ale inregistrarii audio. Ar fi insa mult mai interesant sa ne oprim asupra catorva inadvertente ce caracterizeaza acest simulacru de justitie.
Primul element: am vazut, practic in acelasi timp cu romanii, doua versiuni succesive ale “procesului”. Prima a fost prezentata ca un montaj de extrase; a doua, difuzata in aprilie 1990, s-a vrut completa. Dar Gelu Voican Voiculescu a afirmat ca judecarea a durat trei ore si ca cele doua versiuni prezentate publicului au durat fiecare mai putin de o ora. Prin urmare, unde se afla restul? Si, mai ales, in ce consta acesta? Ce s-a intamplat in cele doua ore care, se pare, a meritat sa fie ascunse cu atata constiinciozitate? Principala intrebare care ar trebui pusa este daca Ceausescu a vorbit in timpul “procesului”. Faptul ca au fost ascunse doua ore de inregistrare tinde sa dovedeasca faptul ca raspunsul ar trebui sa fie afirmativ.
Ultimele luni mi-au fost din cale-afară de grele. Instinctiv, m-am apărat îndepărtîndu-mă şi tăcînd. De la începutul anului, am încetat să mai urmăresc actualitatea românească. Pentru prima oară după 30 de ani, dacă cineva mă întreabă ce se mai întîmplă “acolo”, nu pot răspunde. Şi-mi dau seama că această neştiinţă nici nu mă împovărează, nici nu mă diminuează. Dimpotrivă. Mă simt mai liber, mai împăcat.
Nu-mi lipsesc scandalurile, grosolăniile, cîrcotelile. Nu-mi lipseşte nici Băsescu, nici Boc, nici Udrea, nici prea mulţii lor semeni. Pleşu, Liiceanu, Patapievici şi prietenii sau subordonaţii lor nu-mi lipsesc nici ei. Fără ei, zilele mele sînt mai puţin irosite.
Acum 20 de ani, România a pornit pe un drum greşit – încurajată, din inconştienţă sau interes, de mulţi “oameni de bine”, care, acum, se căinează la toate colţurile. Cu o viteză uimitoare, s-au format grupuri care, lipsite de vreun merit, n-au putut să funcţioneze decît prin excluderi şi cenzură. Tot ce e rău în societăţile occidentale a fost adoptat fără întîrziere. Iar societatea, îmbolnăvită pînă la agonie sub comunism, a sfîrşit prin a se sfîrteca definitiv.
Am aşteptat decenii – nu ani! – să se întîmple ceva bun în România. Şi decenii am fost dezamăgit. Decembrie 1989 n-a fost decît un moment de speranţă sterilă, căruia i-a urmat, ca un tobogan infernal, spectacolul prăbuşirilor succesive. Guvernarea liberală ar fi putut fi, în sfîrşit, un adevărat început dacă n-ar fi fost parazitată în permanenţă de forţe ostile ţării şi dacă rezultatele ei n-ar fi fost distruse cu uimitoare rapiditate de către multiplele şi absurdele guvernări Boc. “Revoluţia” pe care capriciile unui singur om au impus-o acum doi ani în conducerea PNL prefigurează, mai ales după alianţele din ultimele luni, un viitor de conflicte şi face iluzorie posibilitatea de a se recîştiga ceea ce se cîştigase între 2004 şi 2008.
Scrisă prost, din ce în ce mai prost, într-o limbă care se descompune de la un an la altul, presa a reuşit să se aservească, obişnuindu-se uimitor de repede cu cenzura şi autocenzura. Cititorii, pe de altă parte, nu caută se se informeze, ci să-şi vadă propriile opinii confirmate de cutare sau cutare cronicar. Revelaţiile, chiar şi cele mai scandaloase, rămîn sistematic fără urmări şi totul continuă ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat.
2011/61/UE: Decizia Comisiei din 31 ianuarie 2011 in temeiul Directivei 95/46/CE a Parlamentului European si a Consiliului privind nivelul de protectie adecvat asigurat de Statul Israel privind prelucrarea automata a datelor cu caracter personal [notificata cu numarul C(2011) 332] Text cu relevanta pentru SEE
Cei doi fii de nomenclaturisti, Liiceanu si Plesu, unul cu tatal in Ministerul de Finante al RSR, altul cu mama in cel de Externe, sub Ana Pauker, erau folositi de Noica drept simple “curele de transmisii” ale dorintelor lui spre Partid si Securitate
Rusia a anunţat trecerea la un program de înarmare fără precedent din epoca sovietică până astăzi, este vorba de 650 miliarde de dolari până în 2020. Premiera o constituie faptul că nu este vorba numai de armament rusesc, ci şi din cel produs de Occident, dar mai sunt unele aspecte care denotă preocupările Rusiei, şi anume rolul primordial acordat Kurilelor şi Mării Negre.
Liiceanu nu are dreptul moral de a se pretinde in nici un fel vreo victima a mineriadei sau vreun opozant al regimului comunist si neocomunist post-decembrist. A fost intotdeauna un profitor; al tuturor regimurilor.
Posesorul “frumosului nume” Liiceanu (dupa cum se auto-gratuleaza domnia sa in “Romania libera” de ieri) se simte “executat in piata publica”. Pentru ca doi confrati de ai sai din grupul celor care-l inconjurasera pe Constantin Noica – din diferite motive – ii contesta, in primul rand, dupa cum consider eu, dreptul de a se auto-personifica in moralistul (narcisist) al societatii romanesti. Vanatorii de suflete din celula adulatorilor intelectualilor rosii ii tin isonul. Pe langa un handicapat sufleteste de la “Cotidianul”, si la EvZ, organul Partidului Idolilor de Mucava, Ioana Lupea crede ca de pe frontispiciul ZIUA lipseste sloganul “moarte intelectualilor”, “pentru a fi din nou in 15 iunie 1990”. Si domnul Liiceanu se auto-victimizeaza (pentru a cata oara?) afirmand in “Comunicatul” sau ca in 1990 s-ar fi aflat “in fruntea unei liste de intelectuali care trebuiau impuscati pe stadioane”. Pentru “memoria incetosata” a acestora si din respect pentru adevar, trebuie sa-i spunem aparatoarei de serviciu a mafiotilor culturnici ca pe 15 iunie se rezolvase treaba: studentii creatori ai fenomenului anticomunist Piata Universitatii – printre care si subsemnatul – fusesera deja executati “in piata publica” sau maltratati si apoi incarcerati. In timp ce domnul Liiceanu era la Paris, bine-mersi. Inca din data de 14 iunie acesta a fost protejat – ca si membrii si sediul Grupului pentru Dialog Social din care provine – de catre autoritatile paramilitare ale Frontului Salvarii Nationale (FSN). In dimineata acelei zile, Gabriel Liiceanu, care avea bilet pentru Paris, s-a deplasat de la sediul Editurii Humanitas la aeroportul Otopeni, cu o masina guvernamentala, oferita de prietenul sau Andrei Plesu, ministru in Guvernul Mineriadei (inainte, in timpul si dupa masacrarea studentilor din Piata Universitatii).
Nu este prima oara cand Liigheanu, vorba disidentului Dan Petrescu, isi cosmetizeaza biografia. Nici pana azi, de exemplu, “Lulu”, dupa cum era alintat de Securitate, nu a dat o explicatie privind modalitatea prin care a reusit sa se strecoare in 1982 prin sanul aparatului Departamentului Securitatii Statului, pana la Heidelberg, pentru a beneficia de o bursa Humboldt sub ochii BND si STASI, servanta KGB, si cum facea si “salturi” la Paris, pentru a-i “capcana” si pe Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, dupa Noica. Sau, cum a obtinut – daca era “persecutat”, dupa cum se pretinde – acordul aceleiasi Securitati si, recte, al cenzurii comuniste, “nomina odiosa”, pentru a publica in zeci de mii de exemplare “Jurnalul de la Paltinis”, – totodata bine remunerat.
Disidenta sa este tot atat de falsa pe cat este anticomunismul mimat de el si gruparea sa anti-romaneasca. Mai ieri, la alegerile din 2000, ii facea propaganda “batranului edecar”, Ion Iliescu, acelasi de la care a primit, cu o vorba buna de la Petre Roman – prim ministrul Mineriadei – o halca din averea statului roman: Editura Politica a PCR transformata peste noapte in privata Editura Humanitas. Folosita, printre altele, pentru a forfeca manuscrise originale – Emil Cioran, Mircea Eliade, Monica Lovinescu – sau chiar a topi carti (!) – Paul Goma, “Culoarea Curcubeului” sau, mai recent, Petru Cimpoesu, care, in “Christina Domestica si Vanatorii de suflete” il pune pe “Filosoful L.” in posturile jalnice care-i intruchipeaza adevaratul sau caracter “filosofic”. Acelasi, redat si de Mircea Zaciu, in “Jurnalul” sau: de servitor al mai marilor zilei, de la patronul KGB al intelectualimii multilateral-dezvoltate, membrul CPEx al CC al PCR Gogu Radulescu, la Ion Iliescu si la Traian Basescu, caruia nu-i putea aduce un mai mare deserviciu prin acordarea “girului” sau (dupa cum se lauda in “Rl”).
Domnul Liiceanu nu are dreptul moral de a se pretinde in nici un fel vreo victima a mineriadei sau vreun opozant al regimului comunist si neocomunist post-decembrist. A fost intotdeauna un profitor; al tuturor regimurilor.
Cum astazi am un nou termen in procesul “Liiceanu-Liicheanu-Liigheanu” vs Libertatea Presei, la Tribunalul Bucuresti, ma gandesc ca textul de mai jos, al puternicului analist si filosof Constantin Barbu (foto alaturi de Parintele Nicolae Steinhardt), se potriveste de minune:
CONSTANTIN BARBU
PAMFLETUL NEGRU
Interviu de Costin Creţu
Despre genii
dar şi despre
Pleşu şi Liiceanu
Foto inedita:La înmormântarea filosofului Constantin Noica, Păltiniş 6 dec. 1987. In prim plan – Parintele Nicolae Steinhardt, Constantin Barbu, MIhai Sora, G. Liiceanu
14. Ce simţi când ajungi în poarta penitenței doar pentru vina de a fi încercat să faci rost de bani în vederea editării Caietelor lui Eminescu?
Nu simt decât milă pentru cataluli, perieci şi ceilalţi neidentificaţi. Singura replică este aia a lui Hegel peste natură.
15. Tu (provincial, catalogat de Pleșu) nu te simți cumva ca o ființă condamnată, să trăiască în afara sistemului actual?
Nu alţii au hotărât să trăiesc eu în afara sistemului, ci eu am făcut eforturi fundamentale să nu fiu în sistem (câţi cunoşti să-şi fi dat demisia din Universitate? câţi cunoşti să-şi dorească cu obstinaţie să fie nimic? – eu am ales varianta buddhistă a existenţei care cere multă măiestrie, conştiinţă de rezervă ca diamantul şi carte dizolvată în creier într-atât încât să-ţi permită să zbori fără întrerupere fără să dai vreodată din aripi…). De multe ori mă distrez, aplaudând Universul cu o singură mână. Eu am scris un pamflet cu supratitlul „Revolta plagiatorilor din București contra elitei din provincie”, în care povesteam cum plagiază Liiceanu din franceză, Pleșu din franceză (fără s-o știe bine)… Imaginează-ți că Pleșu a copiat din Corbin și cuvântul etc., încât o să-i rămână numele Andrei Pleșu – Etc. Acest impertinent uită cum, prin februarie 1990, în biroul lui de slujbaş la cultură, l-am trimis după Pepsi; ce-i drept a fost amabil: ne-a mai adus câte o sticlă de Pepsi lui Sorescu, Ghica, Chifu şi mie (aşadar am martori în viaţă că serviciul viitorului chelner politic era de pe atunci ireproşabil). E supărat că au devenit neanţii un pic mai celebri? Păi de Liiceanu ce să zic că l-am băgat deja în folclor. Pamfletul „Liicheanu” scris cuvânt cu cuvânt de Spânu însuşi i-a adus lui Liiceanu aproape o jumătate de milion de cititori. Nu înţeleg unde e supărarea? Bănuiesc că la mitingul pentru Monica Macovei nu veneau nici măcar 5.000 de cititori. Pleşu are de răspuns la câteva întrebări care nu sunt obligatorii, fiind grele:
– prima: A plagiat din Corbin fără să ştie bine limba franceză?
– a doua: A fost „conversat” de vreun ofiţer de informaţii vest-german care avea nume şi W şi B (dacă uită să-l întrebe şi pe Liiceanu)? (Eu nu acuz, eu întreb).
– a treia: Ce ştie de caseta audio în care el şi Liiceanu îl „interoghează” pe Noica şi caseta ajunge la Securitatea română? (Au ştiut, au „dus-o” ei sau toţi trei au fost înregistraţi de TO în necunoştiinţă de cauză?).
– a patra: Mai poate fi rectorul Colegiului Noua Europă, dacă este plagiator?
1. Domnule profesor Constantin Barbu, fă-mi te rog cunoştinţă cu omul „intim – particular” Constantin Barbu.
Nu pot să-ţi fac cunoştinţă cu omul Barbu fiindcă eu însumi nu mă cunosc. Ce pot să spun este că pot dicta o carte în două zile, pot să nu scriu nimic patru ani, pot să tac 18 zile fără să scot o silabă, pot să învăţ pe de rost 83 de lucrări de Heidegger, pot scrie o trilogie despre orice prefix din sanscrită sau greacă, visez orice filă din manuscrisele lui Eminescu, pot să cheltuiesc o sută de nopţi la rând câte o mie de dolari şi tot astfel pot să trăiesc o lună cu trei milioane de lei vechi… Nu uit şi nu iert niciodată. Cine mi-a făcut un bine i-l întorc de zece mii de ori, cine mi-a făcut un rău se poate aştepta toată viaţa să-l distrug. După câte vezi, nu e bine să îmi pui o astfel de întrebare şi nici să ai de a face cu mine, dacă eşti „câine rău” şi nu eşti şi cinic. În puţine cuvinte cred că sunt un om cu o gândire ritualică, adânc – recunoscător faţă de maeştrii şi marii mei prieteni (Noica, Şora, Cioran, Marino, Doinaş…), melancolic, coleric, generos, sadic adesea.
2. Care este evenimentul fericit care ţi-a marcat viaţa?
Martie.
3. Ce înseamnă femeia pentru tine?
Ştiu, dar nu-ţi spun, fiindcă nu sunt nici măcar Dostoievski. N-am vocabular…
4. Care consideri că a fost cel mai penibil moment care ți s-a întâmplat?
În viaţa oricărui ins sunt multe momente penibile, cu toţii avem un clasament. Eu am selectat vreo 10 şi nu le las nerezolvate fiindcă nu vrea cicatricea lui Freud. Deocamdată sunt Ulise… Şi marea este agitată!
5. Ce este iubirea?
Iubirea este în multe feluri, şi numai un imbecil ca Liiceanu sau ca Pleşu ar începe să răspundă ca la televizor (despre speranţă, despre ură până vor ajunge să vorbească despre brânză, despre praz, în fine – despre nimic). În gramatica ontologico-rituală „iubirea” este mai degrabă iubinţă şi, ca gramatician, o poţi trata ca depăşire dacă ştii sanscrită şi ai citit Evangheliile în greaca veche; ea mai înseamnă a fi şi mai înseamnă şi filiaţie fiinţială. Vei găsi vorbe mai bine potrivite în Marea Traversare a Vidului, anume în cărticica despre Gândul cel mai periculos şi cel mai nou.
March 30th, 2011 
VR 
Nou pe Ziaristi Online:
Posted in 
Tags: 
