Posts Tagged ‘Siegfried’

“Ustensilitatea” sculei lui Heidegger in mana lui Liiceanu. Dupa ce si-a botezat masinile cu nume de barbati – Marcello si Siegfried – Filosofeanu’ si-a pierdut ciocanu’

Corigent la limba română: Gabriel Liiceanu nu ştie genurile şi scrie “ustensil”, în loc de “ustensilă”

Gabriel Liiceanu şi Traian Ungureanu, intre “ustensilul” Siegfried si ciocanul lui Heidegger

de Ion Spanu

În ultima sa carte, „18 cuvinte-cheie ale lui Martin Heidegger”, Humanitas, 2012, Gabriel Liiceanu se descalifică încă o dată, demonstrînd că titlul său de „traducător al lui Heidegger” este la fel de artificial ca şi titlul de „filosof”, cu care se împopoţonează deseori. Ca să nu ne mai dea în judecată, punem pe masă proba.

Prima traducere din „Sein und Zeit” n-a făcut-o Liiceanu, ci Dorin Tilinca

Volumul „18 cuvinte-cheie ale lui Martin Heidegger” este, de fapt, secţiunea „Excurs asupra cîtorva termeni heideggerieni din Fiinţă şi timp”, care a fost adăugată la traducerea în limba română a lucrării lui Heidegger „Sein und Zeit”, Ed. Humanitas, 2003, pe care a realizat-o cuplul Cătălin Cioabă – Gabriel Liiceanu.

Un lucru trebuie precizat înainte de orice comentariu. Versiunea celor doi debutează cu o minciună grosolană, aruncată chiar în dedicaţia de pe frontispiciu: „Această primă traducere a lui Sein und Zeit în limba română este dedicată lui Walter Biemel”. Nu, aceasta nu e prima, ci a doua, întrucît prima a fost realizată de Dorin Tilinca şi a apărut la Editura „Jurnalul literar” încă din anul 1994 (consultant ştiinţific – Mircea Arman, Cuvînt înainte de Octavian Vuia, fost student al lui Heidegger)! Justificarea acestei minciuni ţine de caracterul cuplului Liiceanu – Cioabă, chestiune pe care cei doi trebuie s-o lămurească odată şi odată.

În română nu există cuvântul „ustensil”, ci substantivul feminin „ustensilă”

Revenind la „Excursul…” lui Gabriel Liiceanu, detaşat acum în vol. „18 cuvinte-cheie ale lui Martin Heidegger”, atragem aici atenţia doar asupra unei enormităţi pe care traducătorul insistă s-o păstreze şi în cartea recent apărută, deşi am mai subliniat-o o dată în volumul nostru „Heidegger şi Liiceanu”, apărut anul acesta la Ed. Revers!

Dintr-o proastă cunoaştere a limbii române, pentru a traduce cuvîntul german „Das Zeug”, Liiceanu foloseşte un cuvînt inexistent: „ustensil”! Cf. DEX, corectă este forma „ustensilă”, care este substantiv feminin!

La p. 53 (foto colaj mai sus), Liiceanu foloseşte de 7 ori inexistentul cuvînt „ustensil”!

Orice justificare ce ar ţine de vreo închipuită licenţă de autor, nu ar face altceva decît să sublinieze situaţia penibilă în care s-a pus traducătorul. Capcana i-a fost întinsă de faptul că substantivul „ustensilă” a fost preluat din limba franceză, unde astăzi „ustensile” este un substantiv masculin, cu toate că, de-a lungul timpului, genul acestui substantiv era feminin, aşa cum îl întîlnim într-o vers din La Fontaine: „Dont pour toute ustensile Pierre faisait subsister sa famille”!

La începutul sec. XVIII, în franceză era folosit cuvântul „utensile”, aşa cum îl găsim într-o traducere a lui Baudoin din „Histoire des Yncas”, apărută în 1704: „La vaisselle et les autres utensiles…”. Amănuntul este important, căci forma aceasta arată originea cuvîntului, mai exact în latinescul „utensilia”!

Liiceanu, însă, nu foloseşte nici măcar forma masculină a substantivului, ca în franceză, căci atunci ar fi trebuit, la plural, să scrie „ustensili”; el îl transformă în substantiv neutru, cu forma „ustensile” pentru plural! Aşa cum întîlnim acest cuvînt în limba engleză, unde „the utensil” este un substantiv neutru!

Cert este că singura formă corectă, acceptată de limba română, este „ustensilă”, ca substantiv feminin, orice altă variantă nefiind altceva decît expresia unui agramatism periculos, din categoria „succesurilor”!

În DEX, cuvîntul „ustensilă” este un substantiv feminin!

Substantivul feminin „ustensilă” înseamnă „unealtă, sculă”, avînd ca variante suculente din vechime cuvinte precum „sărsam” sau „sculeaţă”! Dacă ar fi tradus germ. „Zeug” prin substantivele feminine „unealtă” sau „sculă”, probabil că Liiceanu le-ar fi neutralizat şi pe acestea şi ar fi scris, după propria sa metodă, „unelt” sau „scul”!

În română nu există nici cuvîntul „ustensilitate”, ci „utilitate”

Gabriel Liiceanu recunoaşte că o traducere din Heidegger este extrem de dificilă şi are dreptate, întrucît filosoful german exploatează la maxim etimologia cuvintelor, căutînd sensuri ascunse în memoria oricărei construcţii lexicale. Cu atît mai mult, într-o traducere, se presupune cunoaşterea amănunţită atît a limbii în care a fost scris textul, cît şi a limbii gazdă.

Ori, se ştie, pentru Liiceanu germana este doar o limbă de conversaţie, iar limba română are multe dificultăţi. Din acest punct de vedere, lui Liiceanu nu i-a folosit prea mult şederea lîngă Noica!

În cazul nostru, cînd a tradus „Das Zeug” prin „ustensil”, Liiceanu ar fi trebuit să ştie, pe de o parte, că forma corectă era „ustensilă”, iar, pe de altă parte, că acest cuvînt desemnează cu prioritate un „obiect care serveşte la efectuarea unor operaţii curente în gospodărie” şi numai prin extensie orice altă unealtă din curtea omului!

De altfel, limba franceză, de unde a fost preluat cuvîntul „ustensilă”, defineşte „ustensile” ca „objet servant aux travaux domestique, en à la cuisine” (Larousse)! În acest sens, se poate vorbi de furculiţă, lingură, cratiţă, farfurie ca ustensile domestice, eventual de ustensile de ras sau de epilat, adică de lucruri folosite în mod curent în treburile casnice.

Prin urmare, un ciocan, celebrul exemplu folosit de Heidegger (şi Liiceanu îşi ilustrează cartea tot cu un ciocan!), este, mai degrabă, o unealtă, nu un ustensil!

Marea problemă a lui Liiceanu, prin nefericita alegere a „ustensilului” ca echivalent al germ. Das Zeug, apare atunci cînd trebuie să-l traducă pe Zeughaftigkeit prin „ustensilitate”, un cuvînt inexistent în limba română! Prin Zeughaftigkeit, Heidegger defineşte motivul pentru care există o ustensilă, adică „utilitatea” sa. Răspunzînd tentaţiei de a păstra şi în limba română asemănarea grafică din germană (Zeug – Zeughaftigkeit), Liiceanu mai greşeşte o dată şi construieşte absurd prin complexul ustensil – ustensilitate, deşi era destul de clară construcţia „ustensilă – utilitate”, prin care se păstra exact sensul dorit de Heidegger!

Este important să urmărim cum l-au tradus francezii Emmanuel Martineau şi François Vezin (consultaţi şi de Liiceanu în timpul traducerii din Zein und Zeit)  pe acest năbădăios „Das Zeug”. Martineau optează pentru substantivul „util”, care, în limba română, se foloseşte mai rar sub forma substantivizată, dar care înseamnă „ceea ce foloseşte la ceva”. La noi, „util” este cunoscut ca adjectiv, avînd exact acelaşi sens ca şi substantivul din care derivă: „care poate servi la ceva, care este folositor”.

Vezin preferă traducerea lui „Das Zeug” prin substantivul „outil”, a cărui origine este în lat. „utensilia”, ca şi „ustensila”. În franceză, dicţionarele îl definesc pe „outil” ca „objet fabriqué, utilisé manuellement ou sur une machine pour réaliser une opération déterminée”, care mai este şi „élément actif d’une machine d’abattage mécanique”. Vezin îl preferă pe acest „outil”, care, în treacăt fie spus, înseamnă, în vorbirea populară, şi „le membre viril”, tocmai pentru că defineşte unealta sau scula ca parte a unui ansamblu de utilităţi, a unui echipament, adică exact sensul dorit de Heidegger! De altfel, englezii, în traducerea acestui pasaj din Sein und Zeit, folosesc pentru „Zeug” chiar substantivul „equipment”!

Am fi vrut să spunem că volumul „18 cuvinte-cheie ale lui Heidegger” Gabriel Liiceanu, Humanitas, 2012), este o carte utilă, dar, din păcate, nu putem să spunem decît că ea este una utilică, adică o experienţă personală a lui Liiceanu, care, după propria mărturisire, traducea Sein und Zeit într-o cameră de hotel, avînd alături, în loc de dicţionarele limbii române, cîteva sticle de bere!

Cartea aceasta îi dă dreptate lui Constantin Noica, atunci cînd spunea că unii traduc din Kant sau Heidegger, ca şi cum ar traduce din Aghata Christie!

Sursa: Cotidianul

Traian Basescu, “Scheletul din dulapul lui Patapievici de la ICR”. Sorin Iliesiu incalca Legea Omertei si cere demisia lui Andrei Plesu din Grupul pentru Dialog Social printr-o Scrisoare Deschisa ignorata de revista “22”

Ca intr-un adevarat serial despre cele 1001 de nopti nesfarsite ale Romaniei, astazi se strecoara in spatiul public, din grota de pe Calea Victoriei 120 a celor 40 de hoti, una dintre povestile in care Sheherezada este si Ali Baba iar padisahul nostru putin mai mult pervers este de fapt chiar Printul “nevazut” al Hotilor, maria sa Harun al-Plescoi, nume de cod “Tulceanul”. O poveste adevarata, relatata de Sorin Iliesiu, in care veti afla cum Andrei Plesu l-a avertizat pe Ali Baba sa “invete sa pastreze tacerea” in Grupul pentru Dialog Social, o Centrala locala a Neo-Kominternului, mosita de Silviu Brucan si Ion Iliescu chiar in casa filosofului de Plescoi din strada Paris 14 si stropita ulterior cu milionul de dolari al lui George Soros, la sediul infamilor din Calea Victoriei.

Daca recent s-a aflat ca patronul spirtual al teologului Baconschi-Jacuzzi nu il iubeste numai pe Marcello-Siegfried-Liiceanu ci merge pe urmele discipolului sau la capitolul Despre amante, din Scrisoarea Deschisa a lui Sorin Iliesiu veti mai afla cum renumitul filosof a refuzat sa dea detalii despre biografia sa secreta si colaborarea cu Securitatea chiar si colegilor sai din GDS, despre cum se impart functiile in diverse Guverne, intre “colegii Marius Oprea, Vladimir Tismaneanu si Ioan Stanomir” basca “colegul Horia Roman Patapievici”, despre cum a girat Andrei Plesu guvernele lui Ion Iliescu si Petre Roman fara sa regrete niciodata crimele comise de catre acestia in 1989 si 1990, despre cum a sustinut ca isi da demisia si din Guvernul FSN si din GDS si, ulterior, a uitat, despre cum s-a infruptat califul Harun al-Plescoi din fonduri guvernamentale fara sa dea socoteala nimanui si a sfidat Legea CNSAS care interzicea ca din Colegiu sa faca parte membri ai PCR (cum era cazul lui, inca de la 19 anisori), despre cum a fost atacat Sorin Iliesiu de “colegul” sau de “Grup” Andrei Oisteanu, nepotul lui Leonte Rautu, despre cum Radu Filipescu vrea sa-l depaseasca pe Ceausescu in longevitate in Consiliul de Conducerea al unui organism para-guvernamental, cum e CC al GDS, despre cum e deranjat Plesu ca Iliesiu apare la postul lui Voiculescu in timp ce el latra fara jena ca un chow-chow cu limba neagra in lesa lui Patriciu, si, nu in ultimul rand, despre cum Traian Basescu “a devenit Scheletul nostru din dulap”, recte din dulapul lui Patapievici de la ICR. O poveste care va continua, cu siguranta, cu vreo tragedie oedipiana masculinizata total prin haremul celor 40 de hoti ai Romaniei, si care, dupa parerea noastra, nu este recomandabil sa fie citita seara pentru ca poate provoca prea multe cosmaruri. Sa speram insa ca nu se va transforma in Povestea Comerciantului si a Papagalului, in care bietul Iliesiu va avea soarta celui din urma…

Scrisoare deschisă

 – Sorin Ilieşiu către colegii din Grupul pentru Dialog Social (GDS)

1 februarie 2012

 Stimaţi colegi,

Integral la Ziaristi Online

Despre sovinismul ungro-rus si cartitele sovietice. Larry Watts e categoric: Primul sef al SIE, Mihai Caraman, a fost agent sovietic, conform secretarului general al NATO. Un dialog incendiar cu Vartan Arachelian

Vartan Arachelian: Felicitări pentru premiul obţinut din partea Fundaţiei ,,Nişte ţărani”, un premiu binemeritat pentru un volum pentru care cred că orice istoric poate să vă invidieze. Am scris în Clipa despre cartea Fereşte-mă, Doamne, de prieteni şi trebuie să repet câteva dintre calităţile remarcabile ale ei. În primul rând aş remarca faptul că v-aţi propus să încadreze istoria politică a României din perioada comunistă în istoria secolului trecut; cele patru decenii n-au fost o paranteză, n-au avut parte decât într-o câtime de ocupaţie militară, iar în rest de ocupaţie ideologică. De ce îi e greu unui român să facă un astfel de demers integrator? Din varii motive, dar, bănuiesc că, în primul rând, pentru că politica externă, în deosebire de cea internă – insuportabil de ideologizată -, a devenit repede pragmatică, ghidându-se după principii de tip liberal, ca să folosesc caracterizarea dumneavoastră. E încă riscant pentru un istoric să definească profilul real al acestei politici, fără a fi catalogat drept un nostalgic? Probabil. Aş vrea, de asemenea, să mai evidenţiez o altă calitate şi anume bogăţia surselor din care cea mai mare parte dintre documentele citate sunt acum la prima lectură publică, documente care erau menite să fie distruse de autorii lor, graţie salvării acestora în ultimul ceas însă, cercetătorul laborios şi îndrăzneţ care sunteţi, ne-a oferit o operă atât de cuprinzătoare încât ne sunt clare şi premizele unui volum doi pe care, probabil, l-aţi şi scris şi el va explica, sunt sigur, de ce Revoluţia română din 1989 a avut un cu totul alt profil şi un cu totul alt preţ decât schimbările de regim din celelalte ţări comunizate.

Larry L. Watts: Da, vreau să precizez că proiectul acestui volum nu arăta aşa de la început. Vroind să scriu iniţial despre serviciile secrete din România mi-am dat seama că, exceptând primii ani de ocupaţie sovietică şi de instalare la putere a comuniştilor, în deceniile care au urmat, însă evoluţia acestora a fost cu totul alta, chiar în contra sens cu instituţiile similare din celelalte ţări din Pactul de la Varşovia. Interesant e că am observat, făcând documentarea necesară pentru o astfel de carte, că această traiectorie diferită, cale diferită, urmată chiar pe contra sens, cum spuneam, a continuat un timp – doi, trei ani – şi după Revoluţie. Într-adevăr, deşi politica acestor servicii era emanaţia unor puteri comuniste ele se deosebeau fundamental. De ce? Cercetarea cauzelor m-a condus departe în timp până la opiniile pe care Marx şi Engels le-au exprimat despre români, opinii preluate de partidele comuniste aşa-zise frăţeşti. Analiza lui Engels din ianuarie 1949, de exemplu, despre anul revoluţionar 1848 din centrul Europei trăgea concluzia că românii sunt „suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi vor rămâne astfel până la extirparea lor sau pierderea caracterului lor naţional…” Şi mai departe: „Dispariţia lor de pe faţa pământului va fi un pas înainte.” Această evaluare incredibil de şovină a lui Engels despre revoluţia din 1848, era prilejuită de opoziţia românilor, ca şi a slavilor din sud, la acţiunea lui Lajos Kossuth. De ce erau împotrivă? Se vorbeşte puţin, chiar în surdină despre motivul acelui refuz, nimic altceva decât concepţia retrogradă a revoluţionarului maghiar, despre viziunea sa despre democraţie, depăşită chiar pentru acele timpuri. Ea era similară cu a anticilor greci care vedeau democraţia excluzându-i pe sclavi de la beneficiile ei, chiar în dauna sclavilor. Aşa şi Kossuth, era democrat dar nu şi prin includerea românilor şi a slavilor printre beneficiarii libertăţilor pentru care se făcea revoluţie, ci excluzându-i. Kossuth, îmi pare rău că aşa stau lucrurile, îi considera pe slavi şi pe români ca fiind popoare înapoiate. Opiniile lui Marx şi Engels au fost preluate ca precepte sfinte de Lenin şi Stalin, care, tot aşa, au considerat, la rândul lor, aceste popoare ca fiind barbare, sălbatece, nişte gunoaie care trebuiesc înlăturate de pe scena istoriei. Aceste concepţii şovine explică faptul că în perioada interbelică a existat o colaborare extraordinară între Stalin şi Horthy, inclusiv în probleme care interesau România.

Continuarea la Ziaristi Online

Larry Watts despre primul si ultimul razboi al URSS: cu aceeasi Romanie. De la Lenin la Gorbaciov: In 1989 Puterea a fost acaparată de vechii agenti KGB si GRU

Karadeniz Press, o tanara agentie de stiri si analize specializata pe problematicile geopolitice ale zonei Marii Negre si istmului ponto-baltic, a publicat ieri, in exclusivitate, un foarte incitant dialog dintre Larry Watts si Irina Airinei, extras din cea mai recenta carte a autoarei, “Anamnesis”, tocmai lansata in Israel impreuna cu lucrarea “Tezaurul BNR la Moscova”. Interviul este fascinant prin aspectele complexe pe care le ridica specialistul american privind continuitatea atacurilor (corect, cred, este atacului, fiind de fapt unul si acelasi intins pe o perioada de aproape 100 de ani)  la adresa Romaniei venite din partea “marelui frate” de la Rasarit. Cum va suna asta: primul razboi al URSS a fost cu Romania. Asa se explica si anticomunismul autentic romanesc care a dus si la eliberarea Budapestei pentru despaducherea ei de acest parazit al sufletului uman. Si asa se explica, probabil, si ura unor unguri la adresa romanilor, pe care Larry Watts o observa punctual si o subliniaza transant: “Dar şovinismul antiromânesc e evident – poporul român rămânând un popor-paria multi ani după căderea lui Ceauşescu”. Larry Watts arata de unde vine acest sovinism ungro-rus. De la ocupantii Transilvaniei la Engels, care cerea explicit uciderea in masa a romanilor si eliminarea “popoarelor-gunoaie”, si de la Lenin, care a declansat primul razboi al URSS cu Romania pana la, adaug eu, Gorbaciov si ultimul razboi al URSS, dus tot cu Romania, in 1989, politica agresiva sovieto-ruseasca se prelinge ca o dara de sange in istoria Romaniei.

Larry Watts este unul dintre acei istorici care nu se ascunde dupa cuvinte. Spune adevarurile verde-n fata. Despre Romania lui 1989 si cea de dupa, ce ne doare cel mai tare acum, afirma:

“În România de după ‘89 a existat linia gorbaciovistă care nu a vrut intervente militară, a fost linia GRU care a fost pregătită pentru interventia militară şi paramilitară şi a fost linia KGB-istă, de asemenea, pregătită pentru interventia militară sau paramilitară. Puterea a fost acaparată de vechii agenti sovietici înlăturati de Ceauşescu. Şi a apărut, Nicolae Militaru, de unde? Un tânăr ofiter (Mihai Lupoi – nota mea) a anuntat, pur şi simplu, la Televiziune, numirea lui Militaru drept comandant al armatei. De către cine?! Şi Militaru a reactivat o multime de oameni care au fost pregătiti în Uniunea Sovietică. De zece ani de zile nu mai fusese nimeni la vârful armatei pregătit în Uniunea Sovietică. Fuseseră înlăturati. Si acum ei au apărut din nou, şeful de stat major, la informatii militare, la Interne şi multi altii, toti pregătiti de sovietici. Şi tot atunci au fost aduşi şi Doicaru şi Caraman”. Doicaru fusese seful lui Pacepa, un personaj malefic, care uraste visceral Romania, asemenea epigonilor lui, si despre care Larry Watts sustine avizat si fara menajamente ca a fost agent sovietic pe deplin conspirat.

Ca o veste proasta pentru dusmanii Romaniei si ai lui Larry Watts, istoricul american, deja intrat in colimatorul conservelor si cartitelor post-sovietice pretutindenare, anunta ca “Fereste-ma, Doamne, de prieteni” este doar un preambul al intrarii in problema:

“După ‘89, vălul „legendei negre” a continuat să se îndesească, scopul fiind însă altul, rivalitatea lor cu România în relatia cu occidentul. Foştii „prieteni” din Pactul de la Varşovia au scos România din joc. Ei sunt, astăzi, “bunii europeni”… Şi în Orientul apropiat, România e lipsită azi, de orice şanse din cauză că ei au reuşit să o izoleze. Am conceput cartea aceasta ca o introducere pentru o nouă carte despre perioada de după ‘89, dar am ajuns numai la nivelul anului 1978 din cauza faptului că, dacă aproape 800 pagini sunt cam mult, aceste 1.500 pagini care au fost deja scrise atunci ar fi fost mult prea voluminoase. Astfel, am publicat o primă jumătate. Continutul celei de‐a doua cărti, care sper că va aduce noi lămuriri, va ajunge până în decembrie 1989.”

In tot cazul, interviul exceptional realizat de Irina Airinei si lansat pe piata, in premiera, la Ierusalim si Tel Aviv, in volumul “Anamnesis”, trebuie citit integral, la Karadeniz Press, un portal care vad ca ma urmareste si pe mine si care promite o dezvoltare spectaculoasa:

Larry Watts: In 1989 Puterea a fost acaparată de vechii agenti KGB si GRU

Hotulica Tismaneanu prins cu fotografia lui Larry Watts in gura. Contributors, complice la furt. La fel si Devis Grebu, care-l prezinta pe Tismaneanu drept stegarul reincarnat al KGB furand ideea din “Davai Ceas, Davai Traian” de Victor Roncea. BONUS Hoţnews: Liiceanu alaturi de Iulian Vlad

Sursa furaciunii lui ‘otulica Tismaneanu de Hoţnews, mic contributors al lui ‘ulica Sorosica: Larry Watts la Banca Nationala a Romaniei cu Ioan Talpes, Cristian Troncota, Cristian Paunescu si seful BNR, Mugur Isarescu. VIDEO

Din aceeasi postare scremuta, care-l arata – vorba unui sfatuitor intim al ultimilor patru presedinti ai Romaniei – “cat e de terminat”, aflam ca Tismaneanu nu a avut curajul sa-si dea demisia de la Evenimentul Zilei, in ciuda faptului ca istoricul Alex Mihai Stonescu l-a desfiintat pe prima pagina a ziarului. Vezi: Generalul Iulian Vlad, omul care l-a dat afara din CC pe Ceausescu. Istoricul Alex Mihai Stoenescu. omul care l-a dat afara pe Tismaneanu de la Evenimentul Zilei

Probabil ca chestia cu furatul i-a ramas in sange de cand ne-au furat kominternistii Basarabia. Dar e si boala de familie… Vezi: Lucia Hossu Longin: “Familia Tismăneanu şi-a mobilat casa cu mobilier şi valori de artă confiscate de la foştii deţinuţi politici, de la evreii şi germanii vânduţi de regimul comunist”

Cititi si aici despre boala asta: Hotii de arta ai KGB in Note Secrete. Azi, Tismaneanu, Roman si Brucan. DOCUMENTE

Boala grea, boala grea… Vezi si: Familia Tismaneanu in caietele Anei Pauker si platile facute de Komintern agentilor din Romania. DOCUMENTE

Pentru ca sunt marinimos, iata si un BONUS pentru Hoţnews: “filosoful” Gaby Siegfried Marcello Liiceanu pe acelasi rand cu generalul Iulian Vlad la lansarea de la BNR a cartii lui Larry Watts:

Si iata si caricatura lui Devis Grebu, cu Tismaneanu pe post de stegar al KGB (bravo, Maestre! 🙂 ):

Si de unde s-a inspirat caricaturistul REBU (coperta cartii mele unde Tismaneanu chiar este stegarul KGB 🙂 ): Victor Roncea – Davai ceas, davai Traian (Librăria Mihai Eminescu)

Dupa cum o prezinta si Librarie.net:

“Daca UDMR a fost nasit de Ion Iliescu pentru a acapara plaja minoritatii maghiare tot astfel si un alt grup, Grupul pentru Dialog Social, creat de Silviu Brucan in jurul revistei <<22>>, a avut drept menire faramitarea din interior a oricarei forme de agregare ideologica venita dinspre mostenitorii partidelor istorice, a luptatorilor din rezistenta armata din munti, fostilor detinuti politici si schimbul lor, tineretul insurectional anticomunist.

Gruparea GDS-ului este un model clasic de formare a unor “structuri alternative” – create pentru a captura centrul puterii in Romania. Cadrele venite din zone periferiale recrutate in retele ale “colegiilor invizibile” au fost plasate in toate partidele, toate publicatiile, in toate guvernele, reusind sa-si adjudece in permanenta accesul sau chiar controlul in institutii cheie ale Romaniei, de la MAE la Presedintie de la Guvern la Parlament oferind si “dialogul” cu “societatea civila”.

Multi, naivi, s-au intrebat ce are Roncea cu intelectualii. Intelectualii nu sunt insa o specie aflata pe cale de disparitie pentru a fi protejata, iar tradatori gasim din nefericire in toate categoriile sociale. Din istoria recenta aflam ca tocmai din randurile intelectualilor s-au distins cei care au dat cele mai josnice lovituri propriilor lor tari si natiuni. Timp de peste 50 de ani, intelectuali de “prestigiu” ai Occidentului s-au aflat pe statul de plata al URSS, respectiv al KGB. De la Chaplin, Picasso sau Malraux, ca sa dam nume mai cunoscute, la cei aflati pe Lista lui Orwell. Creatoare de scandal, ca si lista “Voci curate”, lista criptocomunistilor inventariati si demascati de George Orwell s-a dovedit cat se poate de veridica. Peste ani, serviciile de informatii britanice au admis ca personajele demascate de Orwell aveau legaturi cu spionajul sovietic. Rolul tuturor acestor formatori de opinie era bine definit in cadrul unei operatiuni de anvergura care avea drept scopuri de la manipularea factorilor de decizie la subminarea valorilor crestine autentice ale Europei sau transformarea tineretului occidental in masa de manevra “pacifista” impotriva apararii nord-atlantice. (…)

“Davai ceas, Davai Traian” este titlul ales de Victor Roncea pentru cartea sa privind situatia politica actuala, considerata de ziaristul autosuspendat de la ZIUA drept un puci la adresa presedintelui ales, Traian Basescu. Lucrarea cuprinde editorialele lui Roncea din ZIUA incepand de la alegerea lui Basescu in functia de presedinte, analizele Asociatiei Civic Media privind avansul rusesc in spatiul politico-economic romanesc si miza Marii Negre, precum si o sinteza despre Proiectul lichidarii lui Traian Basescu.”

Cum l-a terfelit pe Tutea “filosoful” Siegfried Liiceanu de mana cu piticul cu barba Radu Preda, umbra nedorita a Parintelui Bartolomeu Anania

“Stii ce face Preda asta, draga frate? Intra in Mitropolie, se pierde pe coridoare, apoi se ascunde la WC vreo jumatate de ora, dupa care iese si da declaratii deja aranjate presei despre cum a stat cu mine si ce “sfaturi” mi-a mai dat! Iar cand ies se lipeste de mine, in fata camerelor, ca o capusa! E de o neobrazare infioratoare! L-am alungat de mult de aici!”Parintele Bartolomeu Anania, Florii, 2008

Acum 18 ani Editura Humanitas publica o broşură intitulată „321 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea”. Broşura avea o scurtă prefaţă, purtând un titlu pompos: „O posteritate în 50 de pagini”. Editorul Gabriel Liiceanu credea că a surprins profilul spiritual al marelui gânditor creştin în „haina atât de subţire a 50 de pagini dactilografiate”. Petre Ţuţea era acuzat că nu a avut responsabilitate în ceea ce a scris, elaborând „câteva mii de pagini indigeste şi inutile”, care „nu vor constitui niciodată o operă”. Concluzia era că din Petre Ţuţea rămân doar câteva sute de vorbe memorabile.
Interesant este că Radu Preda publică în 1992, la vârsta de 20 de ani, tot la Editura Humanitas, un jurnal în care personalitatea exemplară a lui Petre Ţuţea era minimalizată şi în care, din îndelungata sa experienţă juvenilă şi cunoaştere filozofică şi teologică, avea „presimţirea că nu opera va face din Ţuţea un model, ci mai degrabă, dacă nu chiar exclusiv oralitatea”. Preda urma modelul lui Liiceanu, care făcuse acelaşi lucru cu Noica, în „Jurnalul de la Păltiniş” (Ţuţea a fost printre primii care au observat diversiunea lui Liiceanu). Ca să nu mai vorbim de impertinenţa junelui când vorbeşte despre „labilitatea” lui Petre Ţuţea, de „trecerile radicale de la o opinie la alta ”. Bineînţeles, atât Liiceanu, cât şi Preda, sunt acompaniaţi de Horia Radu Patapievici, care descrie ca fiind foarte plicticoase cărţile lui Ţuţea.
În acest context, credem că este importantă mărturia lui Noica din care aflăm că, în timpul unei anchete la Securitate, ofiţerul care îl maltrata îi spune la un moment dat: „Bă, cu mine nu-ţi merge, eu l-am anchetat şi pe Ţuţea!”. Se pare că acel securist, în nemernicia lui, înţelesese mai mult decât cei mai sus pomeniţi. Intelectualii de la revista “22” nu puteau percepe încreştinarea sistemului pe care o săvârşea Ţuţea. Sau, poate, nu voiau s-o înţeleagă! Şi confirmau în timp temerea magistrului că „ăştia vor să facă din mine un bătrân sclerozat, reacţionar şi vorbăreţ”.
Se spune că Liiceanu îi purta pică pentru că Ţuţea afirmase că în timp ce Nae Ionescu a produs profesori universitari, Noica a produs numai asistenţi. Deşi nu l-a avut la inimă, când a fost vorba de bani, Liiceanu a ştiut să-l exploateze la maxim. De curând, Editura Humanitas a lansat un audiobook cu „vorbele memorabile” ale lui Ţuţea. Editura recunoaşte că a intervenit în transcrierea vorbelor lui Petre Ţuţea, dar că a făcut-o, chipurile, în „spiritul” lui. De parcă spiritul celui care oscilează între Marcello şi Siegfried (numele de alint ale maşinilor lui Liiceanu, un Alfa Romeo şi un BMW) poate recunoaşte spiritul celui care se mişca între Dumnezeu şi neamul său.
Publicăm, în continuare, o punere la punct justificată pe care regretatul jurnalist şi scriitor braşovean Marius Petraşcu i-o făcea lui Liiceanu imediat după apariţia broşurii. Bine-l citise! (Florian PALAS)
ŢUŢEA – UN FILOZOF NEIMPORTANT?
LIICEANU – UN NECROFAG DE CLASĂ!
Este, e adevărat, o anumită inflaţie pe piaţa românescă, de carte. Suntem inundaţi de maculatură porno, poliţistă, de romane de dragoste dulceagă şi reeditări ale unor cărţi de success, dar nu de valoare, din trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat. Din când în când apar şi cărţi de valoare. Unele trec neobservate, altele, cum este cazul „Pendulului lui Foucault”, sunt mai greu de digerat de către publicul cititor şi nu stârnesc comentarii nici în presă şi nici în cafenele, unde se desfăşoară, acum, viaţa noastră publică.
Cu opera filosofică a lui Petre Ţuţea s-a întâmplat ceva deosebit. Ea a prins imediat la tânăra generaţie, căreia avea să-i comunice ceva, cu toate că puţini au mai auzit, înainte de decembrie 1989, de numele gânditorului român, claustrat într-o celulă bucureşteană.
După epuizarea mitului Noica, a mitului Eliade, a mitului Cioran, tânăra echipă de intelectuali l-a descoperit totuşi, pe Ţuţea. Şi a găsit în cărţile sale ceea ce lipsea din cele ale înţelepţilor români cunoscuţi, adică un sistem. Lucrul poate deranja pe cineva, iar primul care a sărit împotriva martirului gândirii româneşti a fost, normal, cel care a încercat să-şi facă platformă sugând din seva unui moralist eclectic şi spumos, dar fără de substanţă creatoare. Mă refer la Gabriel Liiceanu şi la Constantin Noica.
Nu am nimic nici cu unul, nici cu celălalt, să-i fie ţărâna uşoară. Rău este că, aşa cum ne-am învăţat, ne trezim din când în când să ne negăm valorile. Iar Ţuţea este o valoare pentru spiritul românesc. Indiferent ce se trezeşte să sporovăiască Liiceanu.
„Eu deschid tratatul de antropologie şi mă plictisesc. Ţuţea nu este un autor”, declară pasagerul de la Păltiniş. După el, Ţuţea este o păcăleală. Şi e păcat. Pentru că, în optica multora, opinia unui Liiceanu poate fii atât de importantă, încât să facă o operă să nu mai fie citită. Iar opera lui Ţuţea există, ea este scrisă, oricât ar declara-o elevul lui Noica orală şi decăzută din dreptul de a intra în sfera filosoficului.
Dacă ar fi avut şansa să trăiască în antichitate, sigur editorul de la Humanitas (numele editurii nu este întâmplător) l-ar fi declarat şi pe Socrate drept un impostor în ale gândirii. Aşa se poartă şi acesta este spiritul celor care nu sunt în stare să dea o operă propie. A terfeli, însă, acum, când este mai necesar ca oricând să ne aplecăm asupra cărţilor de valoare, tocmai numele celui care, după căderea dictaturii a fost în stare să ne ofere o asemenea operă, este, fără nicio îndoială, o faptă necugetată sau o greşeală deliberată cu consecinţe imprevizibile.
Nu pentru cariera postumă a lui Ţuţea, ci pentru cea antumă a lui Liiceanu.

Marius PETRAŞCU

Preluare de la Romania Uneste-te! cu un motto personal

Profitorul tuturor regimurilor. Editorialul scris acum exact patru ani despre Lesu si Pliiceanu. De atunci bat tribunalele ca sa-l ascult perorand pe sasaitul de serviciu al GDS, Valerica Stoica. Instanta a ramas in pronuntare

Profitorul tuturor regimurilor

de Victor RONCEA

Liiceanu nu are dreptul moral de a se pretinde in nici un fel vreo victima a mineriadei sau vreun opozant al regimului comunist si neocomunist post-decembrist. A fost intotdeauna un profitor; al tuturor regimurilor.

Posesorul “frumosului nume” Liiceanu (dupa cum se auto-gratuleaza domnia sa in “Romania libera” de ieri) se simte “executat in piata publica”. Pentru ca doi confrati de ai sai din grupul celor care-l inconjurasera pe Constantin Noica – din diferite motive – ii contesta, in primul rand, dupa cum consider eu, dreptul de a se auto-personifica in moralistul (narcisist) al societatii romanesti. Vanatorii de suflete din celula adulatorilor intelectualilor rosii ii tin isonul. Pe langa un handicapat sufleteste de la “Cotidianul”, si la EvZ, organul Partidului Idolilor de Mucava, Ioana Lupea crede ca de pe frontispiciul ZIUA lipseste sloganul “moarte intelectualilor”, “pentru a fi din nou in 15 iunie 1990”. Si domnul Liiceanu se auto-victimizeaza (pentru a cata oara?) afirmand in “Comunicatul” sau ca in 1990 s-ar fi aflat “in fruntea unei liste de intelectuali care trebuiau impuscati pe stadioane”. Pentru “memoria incetosata” a acestora si din respect pentru adevar, trebuie sa-i spunem aparatoarei de serviciu a mafiotilor culturnici ca pe 15 iunie se rezolvase treaba: studentii creatori ai fenomenului anticomunist Piata Universitatii – printre care si subsemnatul – fusesera deja executati “in piata publica” sau maltratati si apoi incarcerati. In timp ce domnul Liiceanu era la Paris, bine-mersi. Inca din data de 14 iunie acesta a fost protejat – ca si membrii si sediul Grupului pentru Dialog Social din care provine – de catre autoritatile paramilitare ale Frontului Salvarii Nationale (FSN). In dimineata acelei zile, Gabriel Liiceanu, care avea bilet pentru Paris, s-a deplasat de la sediul Editurii Humanitas la aeroportul Otopeni, cu o masina guvernamentala, oferita de prietenul sau Andrei Plesu, ministru in Guvernul Mineriadei (inainte, in timpul si dupa masacrarea studentilor din Piata Universitatii).

Nu este prima oara cand Liigheanu, vorba disidentului Dan Petrescu, isi cosmetizeaza biografia. Nici pana azi, de exemplu, “Lulu”, dupa cum era alintat de Securitate, nu a dat o explicatie privind modalitatea prin care a reusit sa se strecoare in 1982 prin sanul aparatului Departamentului Securitatii Statului, pana la Heidelberg, pentru a beneficia de o bursa Humboldt sub ochii BND si STASI, servanta KGB, si cum facea si “salturi” la Paris, pentru a-i “capcana” si pe Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, dupa Noica. Sau, cum a obtinut – daca era “persecutat”, dupa cum se pretinde – acordul aceleiasi Securitati si, recte, al cenzurii comuniste, “nomina odiosa”, pentru a publica in zeci de mii de exemplare “Jurnalul de la Paltinis”, – totodata bine remunerat.

Disidenta sa este tot atat de falsa pe cat este anticomunismul mimat de el si gruparea sa anti-romaneasca. Mai ieri, la alegerile din 2000, ii facea propaganda “batranului edecar”, Ion Iliescu, acelasi de la care a primit, cu o vorba buna de la Petre Roman – prim ministrul Mineriadei – o halca din averea statului roman: Editura Politica a PCR transformata peste noapte in privata Editura Humanitas. Folosita, printre altele, pentru a forfeca manuscrise originale – Emil Cioran, Mircea Eliade, Monica Lovinescu – sau chiar a topi carti (!) – Paul Goma, “Culoarea Curcubeului” sau, mai recent, Petru Cimpoesu, care, in “Christina Domestica si Vanatorii de suflete” il pune pe “Filosoful L.” in posturile jalnice care-i intruchipeaza adevaratul sau caracter “filosofic”. Acelasi, redat si de Mircea Zaciu, in “Jurnalul” sau: de servitor al mai marilor zilei, de la patronul KGB al intelectualimii multilateral-dezvoltate, membrul CPEx al CC al PCR Gogu Radulescu, la Ion Iliescu si la Traian Basescu, caruia nu-i putea aduce un mai mare deserviciu prin acordarea “girului” sau (dupa cum se lauda in “Rl”).

Domnul Liiceanu nu are dreptul moral de a se pretinde in nici un fel vreo victima a mineriadei sau vreun opozant al regimului comunist si neocomunist post-decembrist. A fost intotdeauna un profitor; al tuturor regimurilor.

ZIUA / 1 Martie 2007

Vezi si: La Tribunal cu Liicheanu, profitorul tuturor regimurilor. PAMFLETUL NEGRU (II). Filosoful Constantin Barbu despre genii dar si despre Plesu si Liiceanu. Fotografii literare despre origini tiganesti, plagiate si Securitate

Powered by WordPress

toateBlogurile.ro

customizable counter
Blog din Moldova