Pentru Canonizarea Părintelui Arsenie Boca – Sfântul Ardealului
Părintele Arsenie Boca, ieromonah, teolog și pictor ortodox român, născut la 29 septembrie 1910 la Vața de Sus, judeţul Hunedoara, a fost stareț la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus și, apoi, la Mănăstirea Prislop. Datorită personalității sale şi darului de văzător cu duhul, mii de credincioși veneau să-l asculte. Însă, tot din acest motiv, a fost hărțuit de Securitatea bolşevică. A fost unul dintre martirii comunismului, fiind închis la Securitatea din Brașov, dus la Canal, închis la Jilava, București, Timișoara și la Oradea. După 1959, i s-a interzis activitatea preoţească până la moarte, care a survenit la 28 noiembrie 1989. La mormântul său de la Mănăstirea Prislop din Țara Hațegului se perindă, zilnic, sute de pelerini, iar la sărbătorile aniversare vin zeci de mii de credincioşi din întreaga ţară, care atestă prin mărturiile lor minunile săvârşite de Părintele Arsenie Boca. Pentru că evlavia populară vorbeşte de la sine, cerem Patriarhiei Române, Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, să înceapă demersurile fireşti pentru canonizarea Sfântului Ardealului.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Cercetătorul Florin Duţu a avut amabilitatea să ne ofere următorul extras din cartea sa Viata Parintelui Arsenie Boca de la Prislop: 1910 – 1989, editura Floare Alba de Colt, 2015:
CURRICULUM VITAE al Părintelui Arsenie Boca sau o posibilă anexă pentru viitorul dosar de canonizare
„Oamenii îţi iartă orice, dar nu şi să le-o iei cu un pas înainte” (Părintele Arsenie BOCA, în: Sfinte aduceri-aminte, P.S. Daniil STOENESCU, „Arhanghelul” de la Prislop şi alte scrieri…, p. 261)
„Socotim că frumuseţea artei scrise şi pictate de Părintele Arsenie Boca este de toată vrednicia… Rolul mare pe care l-a avut Părintele Arsenie Boca, ca trimis al lui Dumnezeu, este tocmai această mare lucrare de o deosebită adâncime duhovnicească pe care el a lăsat-o, iar noi, ca urmaşi ai lui, trebuie să ne hrănim dintr-însa şi să ne ostenim cu toată râvna să o ducem mai departe ca binecuvântare pentru nepoţii şi strănepoţii noştri. Aceasta a fost şi este misiunea Părintelui Arsenie Boca, şi el nu e mic înaintea lui Dumnezeu… Vrăjmaşul urlă la mormântul Părintelui.”[1](Arhimandritul Iustin PÎRVU)
“Eleodorus Enăchescu era un om în prezența căruia simțeai că ți se lărgește inima, ți se amplifică sufletul și începi să îți cunoști și să-ți iubești și mai mult neamul și Biserica. Era ca un leu (un leu cu o inimă de copil), gata să înfrunte vrăjmașii cei văzuți sau nevăzuți ai patriei, ai creștinătății, dar și ai Mișcării – aceștia din urmă din ce în ce mai mulți și mai virulenți, mai ales în ultimul timp. În opinia mea, a fost cel mai competent cunoscător al fenomenului legionar – dintre contemporanii cunoscuți mie. Când aveam o nelămurire sau o ne-cunoaștere apelam la fratele Eleodorus, care mi le spulbera nu doar cu generozitate, ci și cu patos, ceea ce transforma acea informație în altceva: în hrană pentru suflet și minte. A plecat brusc, grăbindu-se să-i regăsească Dincolo pe Părintele Justin, pe care l-a iubit cu o dragoste nemărginită, pe Căpitanul și pe toți mărturisitorii români din secolul XX. Eleodorus, în tinerețile sale, a cunoscut doi urieși ai Ortodoxiei: pe Părintele Cleopa și pe Părintele Justin. A făcut parte dintre ucenicii apropiați ai Părintelui Justin și a investit enorm (mai ales sufletește) în construirea Schitului „Înălțarea Sfintei Cruci” de la Aiud. A știut să se pună, continuu, mai prejos în fața celorlalți. A ajutat zeci de cercetători ai fenomenului legionar să-și scrie cărțile, ignorându-și constant statutul de autor. De la el ne rămâne Cartea Căpitanului (apărută în condiții grafice deosebite; carte la care a lucrat împreună cu prietenul său, Mugur Vasiliu) și alte cărți, rămase în manuscris, dar care vor vedea – prin grija prietenilor săi – lumina tiparului. Despre biografia sa puteți afla mai multe din cartea Justin, concepută de un alt prieten al său, Florin Stuparu. Va rămâne in inima mea ca un om luminos. O să-mi fie dor de candoarea sufletului său, bine camuflată de atitudinea haiducească pe care o etala prin toți porii ființei sale. A trecut la Domnul în apropierea Praznicului Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil. Sfântul Arhanghel Mihail i-a fost apărător strajnic de-a lungul vieții sale și cu siguranță că îl va apăra cu paloșul său de foc până ce va ajunge în tărâmul celor vii, în Biserica Biruitoare.” (Ciprian Voicilă)
Eleodor Enăchescu a trecut la cele veşnice cu doar cîteva ceasuri în urmă, pe cînd se pregătea să meargă la Bucureşti pentru a mai descoperi alte şi alte comori ale mărturisirii lui Hristos în arhivele fostei Securităţi a statului. A fost cu totul inimă, a jertfit totul pentru Adevăr, pentru Hristos, pentru Biserică şi pentru România, o flacără permanent vie. Trecuse deja printr-un infarct, iar în dimineaţa zilei de Vineri, 6 Noiembrie 2015, nu a mai făcut faţă celui de-al doilea. Dacă Dumnezeu i-ar fi dăruit încă o zi, ne-am fi văzut din nou la hramul mănăstirii noastre. Dumnezeu să primească sufletul său!
Activitatea duhovnicească a preoților în penitenciarul tebeciștilor de la Târgu Ocna a reprezentat una dintre dimensiunile rezistenței atât în fața reeducării orchestrate din umbră de responsabili ai Securității, cât și de păstrare a demnității în fața opresorului comunist.
Unul dintre acești preoți a fost Viorel Todea din Arieșeni-Alba (foto st. sus), despre care am vorbit și în alte ediții din postura de duhovnic al lui Valeriu Gafencu (foto dr. sus), de mângâietor al muribunzilor din camera nr. 4 de la Tg. Ocna și ca preotul care l-a botezat pe pastorul luteran Richard Wurmbrand.
Tot pe preotul Todea îl găsim în ipostaza convertirii unui ateu. Și nu a oricui, ci a unui militant social-democrat, ateu convins, Gheorghe Ene Filipescu, de altfel un politician respectabil în România de până la 1948 (fiica sa, Cornelia, a fost soția scriitorului Dinu Pillat). Gh. E. Filipescu militase alături de Constantin Titel Petrescu pentru o Românie social-democrată. De aceea, la congresul din februarie 1948, pentru că alături de Titel Petrescu refuzase să intre în noul Partid Muncitoresc Român (rezultat din absorbirea PSD de către PCR), în 1949 Filipescu a fost arestat și condamnat în ianuarie 1952 la 15 ani de temniță grea, sub infracțiunea de „crimă de înaltă trădare”. În timpul detenției de la Jilava a contractat TBC-ul, pentru care a fost mutat la penitenciarul-spital Văcărești (iunie 1951), apoi la Târgu Ocna (din 17 februarie 1952). Când ajunsese la Târgu Ocna, Filipescu se afla într-o stare avansată a bolii, fiind introdus direct în camera 4, cea a muribunzilor. Sosise acolo cu o zi înaintea decesului lui Valeriu Gafencu. Probabil va fi auzit de modelul de viețuire creștină, de altfel de notorietate în rândurile tebeciștilor, și va fi beneficiat de îngrijirea medicilor și deținuților care se dedicau în veritabile acte de filantropie creștină. Probabil că acestea au fost motivele care l-au convins că în fața morții căutarea ajutorului divin este singura cale pentru dobândirea vieții veșnice.
Aflat în ultima fază a bolii în camera muribunzilor de la Târgu Ocna, Gh. Filipescu avea să fie asistat spiritual de către neobositul preot Viorel Todea. Despre ultimele clipe din viața militantului social-democrat găsim în „Jurnalul fericirii” al lui Nicolae Steinhardt, conform mărturiei date de însuși preotul Todea în penitenciarul Gherla (a doua detenție): „La Târgu Ocna, spital TBC al deținuților politici până în 1956, Filipescu își proclamase convingerile socialiste și atee într-o cameră de tineret legionar. (…) I-a fost din ce în ce mai rău – boala evolua repede – și a pătimit (răsuflarea devenise chinuitoare) până la moarte. (…) Înainte de a-și da sufletul – cu greu, fiindcă orice respirație ajunsese spasm -, Filipescu l-a îmbrățișat pe cel care îndeosebi i se devotase, apoi pe toți ceilalți, s-a putut spovedi părintelui Todea și s-a stins împărtășit. După câteva săptămâni a încetat din viață și băiatul care-l îngrijise filial”.
Doamna Mariuca Vulcanescu, fiica marelui filosof, la Statuia lui Mircea Vulcaneascu din Piata Sf. Stefan Bucuresti, acum amenintata, prin “Lege”, cu demolarea
Cercetătorul Florin Duţu, binecunoscut pentru cărţile sale despre Părintele Arsenie Boca publicate de Editura Floare Albă de Colţ, a avut amabilitatea să ne ofere un fragment dintr-o lucrare de-a sa aflată în pregătire, despre fericitul Părinte marturisitor Dimitrie Bejan. Extrasele de mai jos privesc reîntâlnirea Părintelui Dimitrie Bejan cu profesorul său de Teologie, Nichifor Crainic, în închisoarea de la Aiud, şi sunt însoţite de o serie de fotografii cu “obiectivul” “Sandu Bujor” realizate de filorii Securităţii şi descoperite de Florin Duţu în Arhivele CNSAS. Îi mulţumim!
Ucenicul lui Nichifor Crainic și al lui Nicolae Iorga
Părintele Dimitrie Bejan – Obiectivul „Bujor Sandu” în atenția Securității
Părintele Dimitrie Bejan, urmaș al răzeșilor, s-a născut la 26 octombrie 1909 în comuna Hârlău, județul Iași. Între 1922-1931 a frecventat Seminarul Teologic „Veniamin Costachi” din Iași. A urmat apoi, în paralel, Facultatea de Teologie Ortodoxă din București și Facultatea de Istorie tot din Capitala țării. La Teologie l-a avut profesor pe Nichifor Crainic, pe care-l va întâlni la închisoarea Aiud, iar la istorie pe marele Nicolae Iorga. A plecat pe frontul antisovietic, iar apoi a rămas în captivitate (1946-1948) la Oranki și Monastîrka, fiind unul dintre cei care au dus lupta în rândul prizonierilor de a nu se înscrie în divizia „Tudor Vladimirescu”. Această experiență a fost înfățișată în cartea sa de memorii „Oranki – Amintiri din captivitate” (PDF AICI). La reîntoarcerea în țară, a fost arestat la 23 august 1948 și condamnat la 8 ani de închisoare pe care i-a executat la Aiud, Jilava și Canal. După expirarea pedepsei, la 15 aprilie 1956, a fost trimis cu domiciliul obligatoriu în satul Răchitoasa, aproape de Vadul Oii în nord-vestul județului Constanța, în Lunca Dunării, pe malul drept al fluviului. Experiența de aici a fost descrisă în cartea sa de memorii „Satul blestemat”. În anul 1958 a fost din nou arestat pentru „uneltire contra ordinei sociale” și condamnat la 25 de ani muncă silnică. Cea mai mare parte a detenției a executat-o la Aiud, de unde a fost eliberat la 31 iulie 1964 în urma aplicării Decretului 411/1964. A plecat la Hârlău, unde avea părinții și o soră. La 1 mai 1965 a fost numit preot la Ghindăoani, în comuna Băltățești din județul Neamț. Parintele Dimitrie Bejan a trecut în viața de dincolo de mormânt în ziua de 21 septembrie 1995. (Florin DUŢU)
PS Ambrozie de Giurgiu – Fotografie de Cristina Nichitus Roncea
“Nu voi accepta niciodată ca cei care au mărturisit, Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea, membrii grupului „Rugul Aprins”, părinţii călugări de la Schitul Darvari, unde am fost stareţ,veniţi de la Schitul românesc Prodromul, bătuţi şi alungaţi prin decretul comunist 410, în 1959, să fie astăzi condamnaţi şi înfieraţi… (…) Este o mare povară să duci neamul pe umerii tăi, cum spunea părintele Justin Pîrvu, şi să ai crucea înainte: Preoţi cu crucea-n frunte/ Căci oastea e creştină. Pe unii îi lasă genunchii… Bine ar fi să nu ne lase mintea, cugetul nostru românesc. Nu se poate construi în ţara voievozilor, a ighemonilor, moschee pentru un popor atît de tolerant, de îngăduitor, atît de primitor de străini.”
Portalul MĂRTURISITORII continuă prezentarea unor mărturii şi documente inedite despre martirii închisorilor bolşevice, între care se înscrie la loc de cinste şi o înregistrarea audio necunoscută, până acum, cu marele filosof Ion Petrovici, el însuşi fost deţinut politic, vorbind despre personalitatea lui Nichifor Crainic la aniversarea de 80 de ani a marelui ziarist şi teolog ortodox, pe care pe redau cu bucurie aici, împreună cu trimiterile spre alte materiale memorialistice:
Un manuscris al lui Nichifor Crainic ascuns în perioada comunistă prin poduri şi tainiţe de însuşi Părintele Arsenie Boca, vede lumina zilei la Editura Floare Albă de Colţ, sub îngrijirea cercetătorului Florin Duţu: Pribeag în ţara mea. Sub mască. Memorii 23 august 1944 – 24 mai 1947. Studiul introductiv al teologului Florin Duţu, care tratează şi problematica memoriei elitei de duh a României supusă noilor afronturi bolşevice, a fost publicat integral de site-ul MĂRTURISITORII. Redau aici un fragment emoţionant din carte, despre cum a scăpat Nichifor Crainic, împreună cu Părintele Arsenie Boca, din încercuirea bolşevică a Sibiului, pentru a se refugia la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, cât şi o fotografie inedită cu marele ziarist ortodox, poet, filosof şi profesor de teologie ce avea să devină un “duşman al poporului”, până la momentul predării sale, urmat de 15 ani de temniţă grea, fără nici o judecată.
NICHIFOR CRAINIC
Pribeag în ţara mea
Sub mască
23 august 1944 – 24 mai 1947
“În Sibiu nu se mai putea rămâne. Raziile româno-sovietice se înmulţeau. Se căutau saşii capabili de muncă, se îmbarcau în trenuri şi se expediau la minele de cărbuni din Ucraina. Trec peste această tragedie alcătuită din sinucideri, din copii nevârstnici şi nevolnici, rămaşi fără părinţi, care mureau părăsiţi forţat, fără grija nimănui. De groază, tinerele săsoaice, trăite până atunci în orgolioasa lor izolare de cetate medievală, se măritau peste noapte cu români ca să se poată salva din moderna robie a Babilonului.
Toate ieşirile oraşului erau baricadate de controale sovieto-române. Oricine intra sau ieşea trebuia să se justifice cu acte. Problema era cum să ies din oraş? Nu vreau să zic ceea ce s-ar cuveni să zic, dar soluţiile veneau totdeauna ca de la sine. În cazul de faţă mi-a dat-o lelea Paraschiva, o ţărancă din Arpaşul de Jos. Avea doi cai ca două maluri şi, femeia-bărbat, se ocupa cu transporturile. Trecea adesea pe la spălătoreasa mea, rudă sau prietenă. Ştia doar că sunt profesor şi avea mare respect pentru această îndeletnicire. Uitasem să spun că lelea Paraschiva citea Biblia şi, spre deosebire de înalt prea sfântul mitropolit Nicolae Bălan, avea curajul faptelor bune. Cunoştea pe şoferul unui camion de marfă, care transporta zilnic brânzeturi de la fabrica Lica la Braşov. Camionul era închis ca un vagon.
Era o zi cu soare răsfrânt pe zăpada strălucitoare, când ne-am prezentat la fabrică, eu, lelea Paraschiva şi un călugar [Părintele Arsenie Boca, n.n.], fost student al meu, de la mănăstirea Sâmbăta de Sus. Camionul tras la scară se încărca cu lăzi de brânzeturi. Pentru a nu da de bănuit, am fost poftiţi să vizităm fabrica. Explicaţiile intrau pe-o ureche şi vâjâiau pe cealaltă. Făceam o aventură foarte riscantă. Când, în sfârşit, a fost gata, ne-am urcat în fundul camionului pe lăzi, uşile de lemn s-au închis şi s-au încuiat şi am pornit. Mai era un tânăr necunoscut cu noi. În împrejurări ca astea îl suspectam câte trei. Cred că mai fierbinte decât toţi se ruga lelea Paraschiva. În camion era întuneric beznă. Aveam impresia că sunt o oală care fierbe în clocot. Îmi simţeam sufletul material, spumegând şi dând pe răscoale. Deodată camionul s-a oprit brusc. Eram la barieră. S-au auzit câteva cuvinte străine, în clipa aceea cele mai odioase din lume. Acu’ e-acu! Am înmărmurit cu toţii. Şi tânărul pe care îl suspectam degeaba. În faţă, lângă şofer, erau înghesuiţi şapte călători. Ne găseam în plin război. Trenuri puţine, vehicule pe şosele rarităţi. Încărcătura de călători peste măsura. A început controlul minuţios al celor din faţă, aşa de minuţios că nu se mai sfârşea. Haiti, acuma vine la noi. Gândul unei captivităţi în Rusia era o teroare. În clipa aceea mi-am zis: „Doamne, de s-ar isprăvi odată!”
În exaltarea în care ardeam, s-a auzit o voce românească:
– Ce aveţi înăuntru?
– Brânză, ce s-avem!
– Dă-i drumul!
Camionul a luat-o din loc cu viteza maximă.
Vocea care a zis „dă-i drumul” mi s-a părut serafică. Eram salvat. Mi-am şters fruntea de năduşeală.
– Lele Paraschivo, mai e vreun control pe drum?
– Nu, ne-a ferit bunul Dumnezeu.
Alături de mine, călugărul, făcea prin întuneric cruci de mulţumire.
Tânărului străin i se dezlegase limba. A început cu întrebările. La fiecare îi răspundeam cu câte-o ţigare oferită.
– Iată-ne şi brânză, fraţilor, zic eu revenindu-mi în fire. Multe-am fost în viaţă mea, numai brânză Lica nu fusesem. Suntem noi, românii, oameni răi? Uite dumneata, lele Paraschiva. Cine te-a trimis la mare nevoie? Uite şoferul care ne-a închis aici fără să mă cunoască, fără să ceară un ban. Uite poliţistul acela care a strigat dă-i drumul. Crezi că era aşa de naiv să nu ştie că în camion mai e şi altceva decât brânză? Faţă de străinul de lângă el s-a simţit român şi a dat comanda de plecare.
– E un suflu, zise călugărul, care vine de undeva de sus şi la vreme de primejdie ne aminteşte că suntem fraţi.
Ne-am dat jos în Arpaşu. Şoferul surâdea vesel că ne-a trecut primejdia. Am poposit câteva ceasuri la o familie înstărită, care ne-a ospătat. El lucrase ani de zile în America şi trimisese bani acasă. Ea îi sporise ţinând cârciuma. Era încă frumoasă, cu măreţie în statură. Amândoi vorbeau plini de respect şi dragoste cu tânărul călugăr. Pe pereţi icoane, pe masă Biblia, în raft cărţi de edificare sufletească. M-a lămurit ea îndată: „Am ţinut multă vreme cârciumă, dar cuviosul părinte ne-a sfătuit s-o lăsăm. Şi am trecut de la tejghea la sfintele icoane. Trebuia s-o fac că mult am turnat apă în vin şi-n ţuică.” Vorbea cu o sinceritate cuceritoare, fără nimic din afectarea convertiţilor de circumstanţă. Te simţeai bine în casa asta, învăluit în prietenie caldă tocmai fiindcă erai străin. Recunoscându-se ucenici, reflectau în suflet devoţiunea tânărului călugăr, care îi îndruma şi ei îndeplineau orice le-ar fi zis să facă.
Gospodarul casei a observat că aveam o căciulă de focă, nepotrivită pentru vreme şi împrejurare. Nu ştia cine sunt, dar era destul că mă găseam în tovărăşia călugărului. M-a rugat să facem schimb şi mi-a dat pe a sa de astrahan. Vă şade mai bine cu ea prin locurile noastre.
Trebuia să plecăm şi să ajungem la mănăstire, până a nu se face ziuă. Lelea Paraschiva ne aştepta la poartă cu cei doi telegari împăturiţi pe spinare. Noaptea era senină, zăpada scrâşnea sub talpă. Gerul cumplit prefăcea totul în cristale strălucitoare sub bătaia lunii pline, ea însăşi un zloi de gheaţă, care la ora aceea cădea spre apus. Femeia mi-adusese o sarică ciobănească, lăţoasă, care m-a înghiţit cu palton cu tot. Intrasem ca într-un cuptor. Numai faţa rămasă afară frigea, ştearsă de ger şi genele se lipeau una de alta. Căldura lacrimii era prididită de tirania lui. Din spate ne bătea luna în apus. Înainte, cerul de cristal îşi răsturna cupa imensă peste un orizont atât de alb că părea albăstrui. Mergeam pe lângă munţi cu codrii troieniţi. Roţile poştalionului scârţâiau plăcut în şleaul pur al drumului. Crupele negre ale cailor abureau un fum gros ca o pastă. Gerul e halucinant de feeric când îl vezi dintr-o sarică ciobănească.
Mănăstirea dormea încă sub scânteierea polară a zăpezii. E ctitoria lui Constantin Brâncoveanu ca şi biserica principală din Făgăraş. O văzusem căzută în ruină cu pustiu în jurul ei. Zidurile abia mai susţineau o căciulă de pământ pe care creşteau buruieni, iar dintre ele ţâşnea în sus un moţ stufos de arbust ca o egretă verde pe o cuşmă voevodală. E meritul lui Nicolae Bălan că a restaurat-o. Dar clădirile noi, pe care i le-a adăugat, în loc s-o închidă în pătratul tradiţional, sunt azvârlite, la întâmplare, câteva magazii fără gust: locuinţe pentru doi călugări şi un frate, un grajd pentru vaci şi, bineînţeles, o vilă pentru mitropolit, cu o plantaţie de meri în faţă. Călugărul cu care am sosit a transformat-o, prin zelul său focos, într-un imens loc de pelerinaj. Pentru aceasta, el s-a luminat la Bucureşti şi s-a stilat la Muntele Athos. Pelerinii, care sosesc cântând, cu zăpada până la piept, aduc ofrande enorme, cu care călugării hrănesc un cătun sărac de sub munte şi un orfelinat din Sibiu. Dar nu e momentul să descriu lucrarea spirituală de-aici în situaţia de haiduc în care mă aflu.
Suntem într-o cameră luminoasă cu două paturi paralele, acoperite de cuverturi albe, mâţoase, numite în partea locului straie. Pe masă, un paner cu o piramidă de mere roşii.
– Ştiţi unde suntem aici? Chiar în vila mitropolitului. Asta e o cameră de oaspeţi. Dacă el n-are curaj, am vrut să vă dau eu [Părintele Arsenie Boca, n.n.] această mângâiere.
Mitropolitul n-avea să ştie niciodată că i-am fost oaspete fără voie.”
Prin intermediul scriitorului Dumitru Stancu, prieten al lui Petre Ţuţea, cel care a primit de la “Nea Petrică” manuscrisul lucrării sale despre Mircea Eliade, şi al jurnalistului Victor Roncea, care ni l-a remis nouă, avem bucuria să oferim cititorilor portalului MĂRTURISITORII acest cadou, la 113 ani de la naşterea filosofului, mucenic pentru Hristos si neamul său în temniţele bolşevice. Mulţumim colegului mai tânăr de idealuri şi luptă al marelui român Petre Ţuţea, dl. Dumitru Stancu, pentru gestul său de suflet, împărtăşirea acestui document valoros pentru istoria literară şi anticomunistă a României.
Eseul a apărut în premieră, sub formă de serial, în revista Familia, în 1990, după una dintre copiile manuscrisului, prin grija lui Aurel Dragoş Munteanu, fiind apoi publicat şi sub formă de carte, atât de Editura Familia, în anii ’90, cât şi de Editura Eikon, mai recent. Însă sub forma sa originală, de manuscris adnotat de însuşi Petre Ţuţea, este pentru prima oară când apare, în format electronic, spre încântarea tuturor celor care îi iubesc pe cei doi mari români şi opera lor pentru neamul românesc şi umanitate. Lucrarea poate fi citită şi descărcată de mai jos prin platformele internaţionale Scribd şi Issuu. În cazul preluărilor vă rugăm să citaţi sursa.
În cursul dimineţii de vineri, 25 septembrie 2015, mărturisitorul Nicolae Purcărea, fost deţinut politic timp de 20 de ani în temnițele comuniste, a plecat la Domnul, după o grea, îndelungată şi mântuitoare suferinţă. Publicăm ultimul interviu pe care Bădia ni l-a acordat, în care acesta şi-a precizat punctul de vedere faţă de legea îndreptată împotriva elitei româneşti interbelice şi în care ne îndeamnă să ne strângem în jurul Bisericii, în aceste vremuri de prigoană. Am găsit de cuviinţă să facem publică şi autobiografia lui Nicolae Purcărea, pe care ne-a lăsat-o spre păstrare. Priveghi, Duminica seară, ora 18.00, la Capela Bisericii Sfânta Treime din Scheii Braşovului. Înmormântarea va avea loc luni la ora 13.00. (F.P.)
„Mi-e dor de Piteşti”
Nu i-a împrumutat doar numele, ci şi firea Sfântului Moş Nicolae. E de o blândeţe nesfârşită, de o dărnicie greu de imaginat, de o dragoste fără limite. Şi totuşi, de o fermitate în faţa căreia dezarmezi.
Se înfăţişează lumii rar, căci smerenia ce i s-a întipărit în suflet e mare. Dar atunci când o face, din simţul acut al datoriei, ne apare asemeni Coloanei fără sfârşit a lui Brâncuşi: simplă dar măreaţă, romboidală dar verticală, tăcută dar atât de grăitoare, imaterială şi totuşi de stâncă în credinţă, ideal în mărturisire.
O soartă chinuită i-a fost hărăzită, prin temniţe şi persecuţii inimaginabile. A învins iadul Piteştiului, îngenunchindu-l pe satan prin umila ridicare a mâinii la întrebarea torţionarului: „Şi acum să vă văd, care mai crede, bă, în Dumnezeu?”. Trupul său unic, aproape imaterial, a îndurat suferinţe şi boli cumplite, despre care însă foarte rar vorbeşte.
Ba chiar…”mi-e dor de Piteşti!” ne-a mărturisit domnul Nicolae Purcărea într-o seară, la piciorul scării sculptate cu măiestrie şi dragoste chiar de dânsul. „Mi-e dor de Piteşti” îmi răsuna în urechi, şocant, de neînţeles. Cum să îţi fie dor de suferinţă, de tortură, de moartea pe care clipă de clipă o pipăi în faţa ta? „Mi-e dor de Înviere”, spuneau de fapt vorbele domnului Purcărea, „mi-e dor de Hristos, cel care dormea cu mine pe rogojină; şi mi-e dor să aleg bucata de pâine cea mai mică”.
Câtă smerenie, câtă dragoste, câtă credinţă!
Şi toate acestea în tăcere, căci doar în tăcere poate asculta glasul lemnului care-i cântă balada haiducului în timp ce se lasă dezmierdat de dalta meşterului şi prefăcut în troiţă. Şi doar în tăcere poate auzi, răzbătând din lumea drepţilor, „Balada” lui Porumbescu fluierată de glasul domol al soţiei. (Crina şi Florin Palas)
“Spunea Părintele Justin că el nu se duce la Domnul să se odihnească, ci se duce la luptă”
November 27th, 2015 
VR 
Posted in 
Tags: 
