Va scriu ca jurnalist profesionist, cu o vechime in presa de 21 de ani, membru al Federatiei Internationale a Jurnalistilor si admirator firesc al celor doi mari gazetari romani, Mihai Eminescu si camaradul sau, Scipione Badescu. Personal, am facut parte din conducerea a doua ziare nationale, Ziua si Curentul, si sunt in prezent presedinte fondator al Asociatiei Civic Media, afiliata la Organizatia de Media a Sud Estului Europei si Institutul International de Presa.
In toata cariera mea am facut apel la marii nostri inaintasi, fondatorii presei romane si formatorii limbii romane de azi, dintre care nu pot sa lipseasca cei doi colegi de la Timpul, Eminescu si Badescu, impreuna cu Ion Luca Caragiale.
Fie si numai pentru articolul pe care Badescu l-a lasat posteritatii la moartea lui Eminescu, in Curierul Roman, si acesta merita sa ramana ca patron spiritual al Bibliotecii pe care dvs o administrati, in acest moment.
In plus, urmare a documentarii pe care am intreprins-o la Academia Romana – unde cercetatorii cu care am discutat despre demersul dvs s-au aratat de-a dreptul revoltati si ultragiati – pot sa va pun eu la dispozitie – pentru ca inteleg ca Biblioteca Judeteana “Ionita Scipione Badescu” condusa de domnia voastra nu are aceasta baza de date – intreaga campanie de presa dusa de Badescu in sprijinul lui Eminescu, cea mai mare personalitate culturala a Romaniei.
Daca nici aceasta nu conteaza, intr-adevar exista o problema de orgoliu sau de alte interese meschine, ceea ce da o nota de total neprofesionalism, care merita sa fie facuta cunoscuta la nivel central, pentru ca altfel nu poate fi inteleasa dorinta dvs de a va inlatura patronul spiritual fie si pentru a lasa un loc gol in dreptul numelui Bibliotecii, dupa cum va anuntati “disponibilitatea” in anuntul pentru dezbaterea de azi.
Eu insa sper din toata inima sa treceti peste aceasta dorinta absconsa si sa pastrati, in memoria celor care ne-au faurit si cizelat limba pe care noi o vorbim si scriem astazi, numele luptatorului prin cuvant Ionita Scipione Badescu, ca umil omagiu postum pe care putem sa-l aducem parintilor jurnalisticii romanesti si ca exemplu demn pentru generatiile viitoare, de care sunteti, si dvs, responsabila, prin actul pe care sunteti pe cale sa il faceti, sau nu, chiar astazi.
Am luat nota si de pozitia profesorului universitar dr Nae Georgescu, decan al Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Hyperion din Bucureşti si reputat eminescolog, si va rog sa o aprofunati si dvs, spre bunastarea morala si culturala a intregului Judet Salaj.
Va multumim, respectuos, pentru interesul manifestat fata de institutia pe care, trecator, o reprezentam. Noi apreciem valorile judetului SALAJ, fiecare cu importanta si epoca sa, nu am pus niciodata in balanta oameni si opere!
Ne pare rau ca se exprima pareri fara a se cunoaste ADEVARUL! Nu este vorba nici de “epurare”, nici de “denigrare”, nici de “I.S.B. contra V.A”. Nu consideram ca ne este permis sa ne exprimam astfel. Exista si in judetul nostru personalitati care pot sa isi exprime parerea despre acest demers, fara orgolii, fara interese, respectand dreptul fiecarui salajean la opinie. Din acest motiv am si solicitat pareri. Noi, aici, in judetul nostru drag, vom hotara, multumind tuturor celor care, cu buna intentie, isi exprima sincer opinia!
Astazi, incepand cu ora 16.00, conducerea Bibliotecii Judeţene SĂLAJ organizeaza la Sala Scriitorilor Sălăjeni, P-ţa Iuliu Maniu, nr. 13, Et. I, o dezbatere pe o tema putin absurda: schimbarea actualului patron spiritual, Ionita Scipione Badescu, directorul Curierului Roman si camaradul lui Eminescu, venind in schimb cu urmatoarele propuneri:
– Biblioteca Judeţeană “VASILE AVRAM” SĂLAJ
– Biblioteca Judeţeană SĂLAJ
Daca doriti sa-i transmiteti punctul dvs de vedere, civilizat, va rugam sa-i scrieti doamnei directoare la adresa: [email protected]
In imagine: Articolul lui Ionita Scipione Badescu din Curierul Roman, scris la moartea lui Eminescu. Documentul integral poate fi descarcat din baza articolului
Ziarul local Salajeanul ne tine la curent asupra afacerii “manageriale”, publicand opinii pertinente, inclusiv pe cea a reputatului eminescolog Nae Georgescu:
Pro şi contra lui Ioniţă Scipione Bădescu
un articol de Ana TUDORAN
Continuăm demersul nostru in aflarea oportunităţii schimbării denumirii Bibliotecii Judeţene, care vrea să abandoneze patronajul spiritual al lui Ioniţă Scipione Bădescu şi să imprumute un alt nume – cel al scriitorului Vasile Avram.
Mai intai de toate, am solicitat puncte de vedere oficialităţilor din judeţul Sălaj, cei care, in definitiv, au şi un cuvant greu de spus in privinţa deciziei de schimbare a denumirii Bibliotecii Judeţene. Deşi o parte dintre factorii de decizie au ezitat să işi exprime punctul de vedere, din răspunsurile primite am putut departaja trei tipuri de opinii: pentru păstrarea actualei denumiri, pentru schimbarea denumirii şi puncte de vedere prin care nu se exprimă nici pro, nici contra.
Articol scris de Eminescu la 20 de ani, publicat in “Federatiunea” condusa de Ion Poruţiu la Pesta, si pentru care a fost urmarit de organele unguresti si dat in judecata, motiv pentru care a trebuit sa paraseasca Austro-Ungaria
(…) Măsurariul civilizaţiei unui popor în ziua de azi e: o limbă sonoră şi aptă de a exprima prin sunete — noţiuni, prin şir şi accent logic — cugete, prin accent etic — simţăminte. Modul de a înşira în fraze noţiune după noţiune, o caracteristică mai abstractă ori mai concretă a noţiunilor în sine, toate astea, dacă limba e să fie naţională, sunt ale limbii, căci de nu va fi aşa, e prea lesne ca un om să vorbească nemţeşte, des, cu material de vorbă unguresc. Afară de aceea, civilizaţia unui popor constă cu deosebire în dezvoltarea acelor aplecări umane în genere care sunt neapărate tuturor oamenilor, fie aceştia mari ori mici, săraci ori bogaţi, acele principie cari trebuie să constituie fundamentul, directiva a toată viaţa şi a toată activitatea omenească. Cu cât aceste cunoştinţe şi principii care să li fie tuturor comune sunt mai dezvoltate, cu atâta poporul respectiv e mai civilizat. Căci clasa inteligentă numai nu constituie civilizaţia, care e şi trebuie să fie comună tuturor păturilor populaţiei. Sunt popoare ce posed o respectabilă inteligenţă înaltă, fără de a fi ele civilizate; sunt altele care, fără inteligenţă înaltă, întrunesc toate condiţiile civilizaţiei. Ştiinţele (afară de ceea ce e domeniu public) trebuie să prezinte lucruri proprie ale naţiunii, prin care ea ar fi contribuit la luminarea şi înaintarea omenirii; artele şi literatura frumoasă trebuie să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul, o coardă nouă, originală, proprie pe bina cea mare a lumii. Legislaţia trebuie să fie aplicarea celei mai înaintate idei de drept pusă în raport cu trebuinţele poporului, astfel însă încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritului acelora. Industria trebuie să fie a naţiunii aceleia şi păzită de concurenţă; iar purtătorul ei, comerţul, s-o schimbe pe aur, dar aurul, punga ce hrăneşte pe industriaş şi îmbracă pe agricultor, trebuie asemenea să fie în mâinile aceleiaşi naţiuni. Declarăm a înţelege, deşi nu concedem, ca cineva să fie aservit vreunei naţiuni viguroase ce te supune cu puterea brută, ori unei alteia, ce te orbeşte cu lustrul civilizaţiei sale. Dar să fim servitorii… cui? Celei mai decăzute populaţii din Europa, a cărei vanitate şi lăudăroşie nu e decât o lungă şi scârboasă don-quixotiadă. Căci ce au aceşti oameni ca să ne superiorize? Au ei ceva ce noi nu avem? Au ei limbă? Au ştiinţe? Au arte? Au legislaţiune? Au industrie? Au comerţ? — Ce au?
Limba? ar trebui să li fie ruşine de ea. Sunetele îngrozesc piatra; construcţia, modul de a înşira cugetările, de a abstrage noţiunile, tropii, cu un cuvânt spiritul infiltrat acestui material grunzuros, sterp, hodorogit, e o copie a spiritului limbii germane. Ei vorbesc germăneşte cu material de vorbă unguresc.
Ştiinţele? Ce au descoperit ei nou în ştiinţe? Prin ce au contribuit ei la înaintarea omenirii? Istoria civilizaţiei a înregistrat numai o nulă.
Legislaţiune? Drepturi şi legi sunt într-o eternă contrazicere. E o compilaţiune răutăcioasă şi nerumegată a principiilor celor mai contradictorii, principii care se exclud unul pe altul. Alături cu o constituţiune nedreaptă şi parţială, liberală însă pentru unguri, găseşti legi din evul mediu mai barbare decât barbaria.
Arte şi literatură? O traducere rea din limba germană, şi ştie toată lumea cât de rea poate să fie o traducere. Industria? Germană. Comerţul? În mâna evreilor.
Va să zică nu au nimica aceşti oameni prin ce să ne superiorize pe noi românii, şi vom arăta numaidecât cum nici nu pot avea, nici nu pot constitui o putere morală oarecare. Nu e pe lume o singură inteligenţă care să fie o mai rea expresie a poporului ci de cât cea maghiară. Să ne silim puţin a analiza spiritul, — nu al poporului maghiar, pe care din inteligenţa lui nu-l vom putea cunoaşte niciodată, — ci al acestei coterii care-l guvernă, guvernându-ne totodată şi pe noi prin o ficţiune diplomatică.
Ieşită din nişte şcoli mizerabile, a căror singură ţintă e propagarea minciunei, în care n-au învăţat nimic alta decât fanatismul, primind o educaţie care avea de principiu de a stinge tot ce în suflet e curat, uman, nobil, pur, s-au infiltrat în capetele unei generaţii june şi de aceea docile nişte principie sistematice, în flagrantă contradicţie cu tot ce era mai nobil în spiritul secolului nostru. Astfel, aceşti oameni au devenit transcendentali. Aceste principii sistematice ale lor, scoase deductiv din o istorie falsificată, escamotate din concepţia exagerată a naţiunii lor, din noţiunea falsificată a dreptului, — ce puteau fi ele decât pure minciuni! În viaţa publică însă ei judecă consecvent pe baza acelor principii mincinoase; de aceea nu ne poate prinde mirarea dacă toate consecinţele ce le trag din principii falsificate nu sunt, nu pot fi, decât iarăşi false. Nu trebuie dar să ne mirăm dacă ei aplică principiile cele mai mari din viaţa publică a popoarelor astfel cum le aplică; pentru că ei le-au înţeles pe dos, pentru că ţesătura falselor noţiuni fundamentale i-au făcut incapabili de a cugeta drept. Cine nu ştie acuzaţiunea ce ni se face nouă românilor pentru că solicităm pentru noi ceea ce ei au solicitat pentru dânşii? Ce întoarsă, ce minunată trebuie să fie acea glavă care face altuia o crimă din ceea ce el pentru sineşi croieşte o virtute! Tot ce constituie viaţa lor internă e o minciună. De ce să ne mirăm dacă alegerea la ei înseamnă beţie, bătaie şi omor? Să nu ne mirăm dacă toate noţiunile au cu totul altă semnificare pentru că sunt privite prin o prismă sufletească ce falsifică totul. Asemenea cum nu te poţi înţelege cu un om a cărui limbă şi noţiuni diferă astfel de ale tale încât el rămâne pentru tine netraductibil, căci tu nu ai noţiunile ce le are el, cum el nu le are pre ale tale: — tocmai aşa nu te poţi înţelege cu inteligenţa maghiară. Împăcare sau tranzacţiune nu se încap aicea, căci divergenţa noţiunilor fundamentale şi a principiilor sistematice condiţionează o eternă divergenţă a deducţiunilor din ele. Va să zică aicea nu se încape acest mijloc dulce şi pacific, care va fi etern neînţeles. Tu-i spui că naţiunea română vrea cutare şi cutare lucru, el [î]ţi răspunde că naţiunea română nici nu există. Apoi înţelege-te cu un astfel de om! Noi românii nu putem înainta decât cu desconsiderarea totală a acestor oameni transcendentali, cu care ne-a lipit un ucaz al tronului şi de care un decret drept ne poate tot aşa de bine dezlipi. Vina în fine nu e a lor, pentru că generaţia ca atare nu are vina falsei direcţiuni a spiritului său. Vina acestei direcţiuni o au descreieraţii lor de magnaţi, a căror vanitate îi făcea să creadă cum că în această ţară, ce e mai mult a noastră decât a lor, ei vor putea maghiariza până şi pietrele. Magnaţi care şi-ncepeau viaţa cu scrieri fanatice şi exaltate, spre a o sfârşi în vreo casă de nebuni ori în drojdiile viciilor beţiei şi ale desfrânării; copii bătrâni ce pătează părul lor cel alb cu tot ce e mai degradat, mai obscen, mai teluric în această natură ce-i zic omenească.
Să ne uităm deplin sub zdreanţa de purpură ce o pun ei pe profunda lor mizerie şi să vedem cum faptele concrete izbesc în faţă acele abstracţiuni statistice ce ei le prezintă lumii şi cum toată viaţa lor publică e o parodie. — Cele şasesprezece milioane de unguri cu care înşeală Europa sunt o minciună. Şi cine nu-şi aduce aminte cum au schimbat numele indivizilor din districte întregi, încât bieţii locuitori nemţeşti nu ştiau în urmă cum îi cheamă. Astfel, cu aparenţa, cu numele maghiar, ei vor să mintă fiinţa germană ori română. Din fericire încercarea, pe lângă aceea că e perfidă, apoi e şi eminamente vană. Aceşti oameni ei înşişi, cu statul lor, cu parlamentul lor, cu ministerul lor nu sunt decât o minciună, o ficţiune. (…)
Apropiindu-se alegerile pentru deosebitele colegii vacante ale Camerei si Senatului, ne credem datori a reaminti alegatorilor conservatori îndeosebi, celor din opozitie în genere, ca sa uzeze de dreptul lor constitutional si sa ia parte la alegeri. Oare mai trebuie sa amintim cîte interese în adevar nationale sunt la mijloc cari sa motiveze participarea tuturor la lupta electorala? Nu. vedem partidul guvernamental desfacut în grupuri de ambitiosi , cari, încetând de mult de-a mai viza la realizarea principiilor si nefiind capabile de a organiza ceva solid si stabil, se întrec pur si simplu în vînatoarea foloaselor materiale pe cari le da puterea? Nu vedem ca partidul rosu, departe de-a fi numai un partid recrutat din deosebite clase ale societatii române, formeaza el însusi o clasa deosebita, a careia meserie e politica si care traieste din politica si din specula frazelor mari precum alti oameni traiesc din agricultura sau din exercitarea unei profesiuni ?
Veniturile statului, percepute asupra contribuabililor, deci asupra alegatorilor, sunt plata pe care cetateanul o da pentru a primi în schimb servicii echivalente . Ce servicii echivalente ne dau Adunarile cari ‘si pierd vremea m discutii zadarnice, votând însa cu iuteala aburului legile cele mai importante, cari ar trebui mult timp studiate? Ce servicii echivalente pot restitui ministri schimbati de treizeci si sase de ori în patru ani de zile? Ce servicii echivalente pot face niste oameni cari nu stiu nimic afara de Cod si ocupa cu toate acestea functiuni de directori de drum de fier, pentru cari se cer cunostinte tecnice? Ce servicii echivalente pot face societatii oameni cu cîte patru clase primare deveniti directori de Banca Nationala? Astfel suma neproportionat de mare care se ia în fiece an din averea comuna, în loc de a se întrebuinta la dezvoltarea vietii economice si de cultura a populatiunilor, se împarte în sinecure mari si mici pentru o clasa de oameni fara stiinta, fara merit, cari, tocmai pentru ca n-au nici una, nici alta, s-au constituit într-o societate de exploatare pentru care toate mijloacele de-a veni la putere sau de-a se mantinea sunt bune.
Morala publica cata. sa sufere mari scaderi prin asemenea stare de lucruri. Tânarului nu i se mai zice: „învata sau munceste ca sa înaintezi !”, ci, prin exemplele ce se dau, i se zice: „Conspira, calomniaza si vei ajunge om mare în România”. Astfel vedem ca ratiunea pentru care s-a ridicat în anii din urma o multime de oameni la rangurile cele mai înalte e un act de rebeliune, un cuvânt de insulta la adresa Domnitorului, un pasquil si altele asemenea.
Pe de alta parte interesele agricole atârnând , în tara arbitrariului administrativ, tocmai de administratie, alegatorii sunt în mare parte pusi la discretia urelor si persecutiilor administrative. Pe lânga asta statul dispune de atâtea functii si favori pe câti oameni sunt în tara cari stiu scrie si citi! Astfel administratia consista nu în munca, în servicii echivalente cu sumele bugetului, ci în precupetire de voturi.
Cine sufere mai mult prin aceasta stare de lucruri sunt elementele muncitoare si sanatoase ale natiunii noastre, sunt toti aceia cari nu aspira la privilegii si sinecure , ci traiesc din produsul muncii lor proprii. Tocmai în clasele pozitive ale natiei se observa o scadere continua a averii. Sub fel de fel de forme ingenioase li se sustrage acestor clase pâna si cel din urma ban, pentru a întretinea cu el luxul unor nulitati ambitioase, incapabile de munca, precum sunt incapabile de dreptate si de adevar. Dar mai mult înca: elementele românesti, populatia istorica a tarii e stoarsa pentru întretinerea plebei internationale a apologistilor lui Blanqui , o plebe fara patrie hotarâta si fara nationalitate hotarâta.
E timpul ca orice inima patriotica sa se miste la privelistea mizeriei generale produsa prin cupiditatea populatiei flotante a acestei tari. Precum facem deosebire între ,,român” si ,,strain”, am ajuns a face o deosebire între „român” si ,,rosu”. Ca o ceata de cuceritori straini au navalit asupra tarii, constituie stat în stat, considera ca inamici pe toti cei ce nu împartasesc apetiturile lor, considera populatiunile ca pe o turma buna de esploatat.
Oricine voteaza contra lor îndeplineste un act de mântuire a tarii si a nationalitatii, contribuie la restabilirea bunei credinte în afacerile publice, la reintegrarea poporului românesc în drepturile lui legitime.
Profesorul Mihai Ungheanu a murit in urma cu doi ani, pe 12 martie 2009, exact in aceeasi zi in care a murit, in 1965, si George Calinescu, cel pe care l-a aparat o viata. Dumnezeu sa-i ierte si sa-i odihneasca in pace alaturi de toti dreptii neamului romanesc! In memoriam si pentru noile generatii publicam aici un extras din lucrarea
ENCICLOPEDIA VALORILOR REPRIMATE
Mihai Ungheanu
VOLUMUL V
RĂZBOIUL CULTURAL
CU GEORGE CĂLINESCU
(1944-1999)
INTRODUCERE
Asupra istoriei literaturii române postbelice există, accentuându-se după 1989, două serii de reprezentări, de surse diferite, care intră în conflict. Istoricii şi criticii literari din ţară vorbesc despre opere şi personalităţi importante, care au urmat tradiţia literaturii române îmbogăţind-o. Literaţi români care au părăsit ţara în anii următori încheierii ultimului război mondial, susţin o imagine diferită: în România nu s-au produs opere literare importante, în consecinţă nu există personalităţi, cele care ar fi meritat atenţie intrând într-un compromis cu regimul politic comunist, care le anulează orice valoare. Este o viziune încremenită la realităţile pe care aceşti emigraţi le receptaseră la plecare, fără să urmărească evoluţia ulterioară a literaturii române. Din acest punct de vedere, singurele opere literare importante sunt cele produse peste hotarele ţării, în aşa-zisul “exil” şi, în plus, câteva manifestări publicistice denunţătoare, anticeauşiste, ale unor scriitori din ţară, difuzate peste hotare la posturile de radio străine. Evident, acest al doilea punct de vedere este unul politic, care rămâne inoperant în teritoriul literaturii. Câteva articole, oricât de oportune politic, nu fac o operă şi o personalitate, ci cel mult un profil de dizident de ultimă oră.
Reprezentanţii emigraţiei au alcătuit o adevărată doctrină privind rostul şi şansele scriitorului şi literaturii române sub comunism. fiind sub ocupaţie comunistă, ostilă societăţii şi tradiţiei naţionale româneşti, scriitorimea română avea după ei, datoria să “tacă”, să adopte “eroismul tăcerii”, orice altă soluţie însemnând compromisul cu puterea politică de ocupaţie. “Tăcerea” literară s-ar fi cuvenit dublată, însă, după aceeaşi optică, de gesturi de insurecţie socială şi politică, de felul celor ungureşti sau poloneze, din vremea lui Hruşciov, care să ateste refuzul ocupantului. Această optică, influenţată decisiv de mentalitatea occidentală, nu ţine seamă nici de realităţile culturale, nici de realităţile politice din Europa Centrală şi Estică intrată după război sub control total sovietic. Se uită, de altfel, complet, că aceste ţări europene, vecine Uniunii Sovietice, au fost abandonate de puterile occidentale Moscovei, liberă să dispună de ele în mod arbitrar. Singura intervenţie occidentală ulterioară a fost de natură radiofonică, preocupată de critica şi satanizarea sistemului comunist ca şi de îndemnuri la răscoală.
În timp ce presa culturală românească şi catedrele de resort urmăreau cu regularitate tipăriturile literare făcând selecţie şi scară de valori, edificând astfel o construcţie istorico-literară comentatorul extern s-a mulţumit să se ocupe rar, întâmplător, pe criterii extraliterare, de cărţi şi autori care conveneau tipului de abordare politică impus de împrejurări. O atenţie mai aplicată pentru producţia literară românească există în puţinele şi intermitentele publicaţii româneşti din Occident, dar aproape în exclusivitate este vorba de cărţile scrise de expatriaţi.
Este neîndoios astfel că viziunea “exilului” asupra literaturii române nu are o întemeiere specifică, literară, ci una parţială şi de cele mai multe ori politică. Atât timp cât România, în grelele condiţii de cenzură şi de opresiune, a dezvoltat o puternică viaţă literară şi numără personalităţi şi opere remarcabile, a accepta acest tratament ar fi o eroare.
O istorie literară preocupată de efectele interdicţiilor anilor ’50 asupra scriitorilor şi literaturii române s-a închegat treptat, începutul fiind făcut după reintegrarea lui Tudor Arghezi în viaţa literară şi a reintroducerii scrierilor şi semnăturii lui în circuitul presei şi al editurilor. Asemenea preocupări au devenit mai numeroase după 1962, an în care Iosif Chişinevschi a fost denunţat de către partid, în mod public, ca autorul unor reprimări literare grave, exemplul dat fiind Tudor Arghezi. Chiar dacă cercetarea cauzelor pentru care unii scriitori români au fost scoşi din viaţa universitară, din redacţii, din circuitul editurilor şi bibliotecilor, n-a luat proporţiile unui curent decisiv, există precedente de referinţă care au abordat totuşi frontal cazurile marilor interdicţii. Aceste precedente n-au fost urmate după 1989 de o suită amplă de lucrări care să studieze modul în care a funcţionat reprimarea literaturii române şi a scriitorilor ei, cu excepţia unor tentative izolate, care rămân, de aceea, cu atât mai interesante şi binevenite. Vechi temeri şi inhibiţii politice, intimidarea în faţa unor prestigii constituite instituţional în anii dogmatismului şi în deceniile următoare, pot fi considerate o parte a cauzelor şi motivaţiilor pentru care atât până în 1989, cât şi după dispariţia partidului unic şi a sistemului centralizat în cultură, tema reprimării culturale postbelice în România, este abordată sporadic şi fără metodă.
Rezistenţa societăţii româneşti şi a cercurilor ei literare, a personalităţilor de vârf, a fost un factor important după război şi constituie un fenomen mai masiv şi mai important decât firava dizidenţă improvizată din motive politice în ultimii doi ani ai regimului comunist din România. Fără îndoială că s-a tipărit, ca în orice literatură şi mai ales într-una politizată, multă maculatură, dar firul tradiţiei proprii n-a fost părăsit, cultivarea literaturii şi artei româneşti oferind şi operele de excepţie.
Dubla atitudine faţă de literatura română şi scriitorii ei se poate constata, ca şi în alte cazuri, în cazul lui G. Călinescu. Considerat de oratorii “exilului” un scriitor care a făcut numai compromisuri, un exemplu de cum nu trebuia să fie un scriitor român după război, el este preţuit şi prezentat de istorici şi critici literari din ţară drept un scriitor mare, o victimă a regimului care în pofida grelelor condiţii generale a reuşit să stimuleze pe mulţi către cultura şi literatura adevărată, fiind el însuşi autorul unor memorabile cărţi postbelice. Se ciocnesc două direcţii: una politizantă, de un purism fanatic şi extraliterar, şi alta care vrea să scoată la lumină ceea ce est valoros şi rezistente estetic în producţia literară postbelică.
Întorcându-ne la G. Călinescu, cel infamat de scriitori “exilaţi”, de o dimensiune neglijabilă dacă sunt comparaţi cu statura acestuia, trebuie spus că a fost ţinta permanentă a ideologilor regimului de ocupaţie, încă din 1945, campanie care a ţinut două decenii, până în 1965, anul morţii scriitorului şi a continuat şi în posteritate de pe aceleaşi poziţii detractoare, cu argumente asemănătoare. Profesorul universitar G. Călinescu a fost alungat de la catedră, istoria literară, ca şi romanele şi monografiile au suportat regimul de prohibiţie. A fost atacat în 1945, în 1948, scos în 1949 de la catedră, exilat într-o funcţie improprie felului său de a munci si de a fi, la un institut de literatură, atacat brutal din nou, in 1953, cu prilejul apariţiei romanului Bietul Ioanide şi acesta interzis, admis formal ca profesor onorific la universitatea din care fusese scos. Romanul Scrinul negru a apărut cu mari dificultăţi provocate de cenzură, care a condiţionat apariţia cerând amputări şi adăugiri. Cât a fost în viaţă, marea lui istorie literară, la care lucrase tot timpul făcând revizuiri şi rescriind unele capitole, n-a putut apare. N-a putut să apară lungă vreme nici după moarte, autorul fiind supus unor atacuri imunde din partea foştilor terorişti ideologici travestiţi în istorici literari obiectivi (1978). S-a mai inventat şi falsa dilemă menită să întârzie apariţia masivei contribuţii: dacă se cuvine să fie reeditată ediţia din 1941 sau să fie acceptată ediţia revizuită de chiar autorul ei! După moartea lui G. Călinescu opera lui a avut o mare influenţă şi mai ales cu această influenţă s-au războit ideologii marxismului. Sunt războaie culturale cu personalităţi vii ale culturii şi literaturii române, dar continuate şi în posteritate care caracterizează viaţa culturală în România postbelică şi despart apele de uscat.
Dogmatismul a fost activ în România din 1944 până în 1989, iar una din victimele lui a fost G. Călinescu, altfel zis cultura română, pe care o reprezenta în mod strălucit. O urmărire pe etape a receptării şi evaluării operei călinesciene face evidentă condiţia constrângătoare a existenţei lui G. Călinescu. În faţa acestei realităţi, versiunile purismului fanatic, de tipul Virgil Ierunca, pălesc şi se dizolvă. Intră în intransigenta atitudine şi un proces psihologic complex al desţăraţilor, care nu vor să accepte realitatea că poporul şi tradiţia lui se află în ţara părăsită, la Dunăre si Carpaţi şi nu pe meleagurile unde s-au fixat câţiva reprezentanţi rupţi de matcă şi de posibilitatea de a se confrunta, ca autori, cu cititorii din România. În biografia lui G. Călinescu şi în posteritatea lui se reflectă întreaga dramă a culturii romane postbelice, cu toţi actorii ei, cu diversele reacţiile declanşate, cu atitudinile şi soluţiile cele mai neaşteptate uneori, dar care nu pot întuneca adevărul că valoarea operei şi a personalităţii înving opreliştile şi diversiunile. O abordare de sociologie literară, care să vadă faptul literar dincolo de evaluarea estetică, în raport cu instituţiile culturale şi cu factorii politici, este de natură să înlăture proiecţiile fanteziste în legătură cu literatura română postbelică şi cu marile ei figuri.
1. Domnule profesor Constantin Barbu, fă-mi te rog cunoştinţă cu omul „intim – particular” Constantin Barbu.
Nu pot să-ţi fac cunoştinţă cu omul Barbu fiindcă eu însumi nu mă cunosc. Ce pot să spun este că pot dicta o carte în două zile, pot să nu scriu nimic patru ani, pot să tac 18 zile fără să scot o silabă, pot să învăţ pe de rost 83 de lucrări de Heidegger, pot scrie o trilogie despre orice prefix din sanscrită sau greacă, visez orice filă din manuscrisele lui Eminescu, pot să cheltuiesc o sută de nopţi la rând câte o mie de dolari şi tot astfel pot să trăiesc o lună cu trei milioane de lei vechi… Nu uit şi nu iert niciodată. Cine mi-a făcut un bine i-l întorc de zece mii de ori, cine mi-a făcut un rău se poate aştepta toată viaţa să-l distrug. După câte vezi, nu e bine să îmi pui o astfel de întrebare şi nici să ai de a face cu mine, dacă eşti „câine rău” şi nu eşti şi cinic. În puţine cuvinte cred că sunt un om cu o gândire ritualică, adânc – recunoscător faţă de maeştrii şi marii mei prieteni (Noica, Şora, Cioran, Marino, Doinaş…), melancolic, coleric, generos, sadic adesea.
2. Care este evenimentul fericit care ţi-a marcat viaţa?
Martie.
3. Ce înseamnă femeia pentru tine?
Ştiu, dar nu-ţi spun, fiindcă nu sunt nici măcar Dostoievski. N-am vocabular…
4. Care consideri că a fost cel mai penibil moment care ți s-a întâmplat?
În viaţa oricărui ins sunt multe momente penibile, cu toţii avem un clasament. Eu am selectat vreo 10 şi nu le las nerezolvate fiindcă nu vrea cicatricea lui Freud. Deocamdată sunt Ulise… Şi marea este agitată!
5. Ce este iubirea?
Iubirea este în multe feluri, şi numai un imbecil ca Liiceanu sau ca Pleşu ar începe să răspundă ca la televizor (despre speranţă, despre ură până vor ajunge să vorbească despre brânză, despre praz, în fine – despre nimic). În gramatica ontologico-rituală „iubirea” este mai degrabă iubinţă şi, ca gramatician, o poţi trata ca depăşire dacă ştii sanscrită şi ai citit Evangheliile în greaca veche; ea mai înseamnă a fi şi mai înseamnă şi filiaţie fiinţială. Vei găsi vorbe mai bine potrivite în Marea Traversare a Vidului, anume în cărticica despre Gândul cel mai periculos şi cel mai nou.
La întrebarea dacă Eminescu a fost sau nu „reacţionar” răspunsurile s-au dat de multă vreme, încă din timpul vieţii scriitorului, când presa ostilă gândirii sale a hotărât că publicistul are toate păcatele unui gânditor potrivnic „progresului” etc. De atunci încoace, destui antieminescieni i-au pus poetului fel de fel de etichete prăpăstioase. Fireşte, una dintre cele mai culpabilizante este aceea de reacţionar. După moartea poetului, acuzaţia pare să fi culminat în anii proletcultismului, dar mai cu seamă în perioada postdecembristă, când bătălia ideologică s-a încins din nou împotriva curentului naţional din cultura română. În anii ’50, un Ovid. S. Crhomălniceanu, de pildă, în vremea ferventei îndoctrinări comuniste, vedea o nenorocire a culturii româneşti în faptul că „poetul naţional” s-a întâmplat să fie „pesimist” şi „reacţionar”. Acuzele au fost perpetuate, după 1989, de către Z. Ornea şi de comilitoni, de astă dată fiind antrenaţi în dispută şi o parte a tinerilor intelectuali, îndoctrinaţi pe diverse căi. Să nu ne mire faptul, fiindcă imitatorii noştri au putut găsi fapte similare în culturi de prestigiu. La Universitatea Stanford, nu cu mulţi ani în urmă, au fost excluşi din programa anului întâi Dante, Shakespeare, Montaigne, Cervantes sub pretextul că sunt… reacţionari, adică „incorecţi politic”! Jean-François Revel observa că în locul acestora au fost preferaţi Franz Fanon, Che Guevara „şi alţi farisei revoluţionari, pe cât de puerili, pe atât de efemeri”[1]. În faţa postmodernistei political correctness, nu poţi decât să te bucuri că Eminescu se găseşte printre „reacţionari” de talia lui Shakespeare şi Cervantes.
De regulă, cei care s-au ridicat în „apărarea” lui Eminescu au căutat să demonstreze contrariul, anume că poetul n-a fost „reacţionar”. Fireşte, textele ziaristului sunt probatoare în acest sens şi a relua polemica mi se pare a ne bate gura degeaba. De aceea, mai profitabil ne este a transforma „defectul” în supremă calitate, de o actualitate stringentă, acum şi pentru viitor. Şi nu e vorba de a ne hazarda în cine ştie ce speculaţii. Eminescu ne-a îndrumat el însuşi către o asemenea soluţie, „reacţionând”, la rându-i, la acuzaţiile din paginile Românului. Poetul confirmă cu mândrie că este un reacţionar şi că menirea unui adevărat intelectual în faţa politicii oficiale şi a realităţilor crude din ţară este să reacţioneze împotriva „progresului” dezastruos asumat de liberalismul roşu, considerându-se el însuşi un liberal, dar unul deopotrivă „conservator”, în sensul viziunii organice despre lume spre care l-a condus ontologia arheului (Vezi, în acest sens, cartea mea Modelul ontologic eminescian, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1992)..”Progresiştii” sans rivages pariază pe o accelerare a ritmului de „dezvoltare”. Cu cât acesta este mai intens, cu atât se crede că e spre binele omenirii, iar politicienii îşi fac un titlu de glorie în a fi „ultra-progresişti”, precum Caţavencu. Dar atât Caragiale, cât şi Eminescu au văzut, unul dezastrul şi celălalt comicul grotesc, din optimismul lui Caţavencu.
„Progresiştii” cu orice preţ – iarăşi vorba lui Caragiale – sunt negustorii de „trufandale”, cele care par să aducă nişte câştiguri imediate, dar cu marfă proastă, contrafăcută. Eminescu dă exemplul grădinarului care sileşte cireşele să se coacă răsucindu-le cozile. Într-adevăr, cireşele par coapte şi grădinarul îi poate înşela pe cumpărători. Dar, atrage atenţia poetul, acele cireşe sunt pierdute pentru viaţă, sâmburii lor nu vor mai putea încolţi şi rodi, căci şi-au pierdut arheul. Iată nenorocirea adusă de „progresul cu orice preţ”. Recent, într-o emisiune televizată, Dan Puric, unul dintre cei mai lucizi artişti-intelectuali pe care-i avem, în pofida structurii sale de mim, atrăgea atenţia că omul „progresist” va voi să accelereze în aşa fel evoluţia, încât va dori ca perioada de dezvoltare a copilului în burta mamei să fie scurtată de la nouă luni la trei! Atunci, desigur, vom păşi în era avortonilor!
„Progresiştii” nu văd decât „ruşinea de a fi reacţionar”, dar nu şi geniul de a fi reacţionar, spre binele umanităţii. Observ la unii dintre aceştia o dedublare schizofrenică a gândirii, chiar la inteligenţe cu totul remarcabile. Mă gândesc, în primul rând, la Virgil Nemoianu, care a ţinut morţiş să se prenumere printre cei ce văd în Eminescu un „reacţionar”, în sensul cel mai rău al cuvântului, de unde şi somaţia că a sosit vremea să ne despărţim de Eminescu! Dar miezul gândirii sale cu privire la ritmurile progresului coincide cu poziţia lui Eminescu!
– Mă rog, mă iartă, amabile cititor. Dă-mi voie a te ruga să nu mă ‘ntrerupi până la fine. Îmi promiţi că mă vei lăsa să termin ceea ce d’abia am început ? Comptez pe promisiunea d-tale. Rencep dar.
Suntem în anul graţiei 3.874; ne aflăm în cetatea Tâmpitopole, locuită de Sinecorzi, ciudate fiinţe bipezi, cărora le lipseşte partea stângă a toracelui cu toate ale ei. Sinecorzii sunt un trib de Chinezi.
Deschid, cu permisiunea d-voastră, o mică parenteze istorică esplicativă.
(Acum două mii de ani, Chinezii declarară resbel Rusiei, vastă ţeară ce coprindea jumătate din continentul Europei. – Observaţi bine că narez numai faptele; nu fac niciun comentariu. – Bătaia avu loc pe fruntaria celor două ţări. Chinezii triumfară şi, trecând peste regimentele ruseşti ca peste un imens bulevard de cadavre, în o săptămână fură în capitala inamică, în două săptămâni ajunseră în centrul Europei şi în trei, după ce străbătură şi bătură, una după alta, toate ţările mari şi mici, se opriră pe ţărmii Atlanticului. Poate c’ar fi mers şi mai nainte dacă ar mai fi avut cu cine să se mai bată… Lumea întreagă sguduită, fu forţată a recunoaşte realitatea acestei invaziuni şi i se ‘nchină. Două mii de ani au trecut, şi Chinezii, cu perspectiva d’a domni până la judecata din urmă, domnesc asupra continentului vechi pe care l-au chinizat – permiteţi-mi acest singur novicism – cu totul). Închid aci parenteza crezându-vă luminaţi de ajuns.
Acum, graţioasă cititoare şi d-ta, amabile cititor, dacă doriţi a face o escursiune prin cetate, procuraţi-mi plăcerea a vă ‘ncrede în mine şi a mă urma. Voiu fi prea fericit să vă serv de cicerone în Tâmpitopole, care, aflaţi şi ţineţi minte, este numai o sucursale a Pe-Kingului.
Era mica fotografia aceea, dar dupa ce am purtat CIRAS-ul si Arktis-ul vreme de 18 luni nu am putut sa nu le recunosc. Uniforma franceza, Minimi-ul cu breteaua Kastinger…
“Grigore, colegul meu de litere, vise si aspiratii, mi-a reprosat trist: vezi, bre nea Nelu, ce patisi daca nu mai colaborasi dupa saptezeci si opt cu partea buna a Securitatii. Te-as fi luat coautor la Sfarsitul Ceausestilor si puteai si mata, bineinteles alaturi de mine, sa ajungi la performanta sa fii aplaudat de toti anticomunistii la Targul de carte, basca la lansarile din teritoriu”. Vezi si Ioan Grosan – Un om din Est. VIDEO »
Acest text nu este o explicaţie şi cu atât mai puţin o justificare; este, cel mult, o plecăciune în faţa prietenilor care, după articolele din „Adevărul“ de miercuri, au avut la telefon sau prin mesaje o vorbă bună pentru mine. Lor le transmit aceste rânduri.
Dar un lucru nu trebuie uitat: exemplul ce se dã tinerei generatii si pretul pe care tara-l plãteste. Toate aceste victorii ale ironiei se fac din mijloacele tãrii. Tara e rãu administratã în toate ramurile, pentru cã trebuisc hrãnite nulitãtile rebele, abstractie fãcînd de celelalte resurse nelegiuite pe cari stiu a si le crea acei oameni a cãror impunitate e asiguratã prin politica de partid.
O ambiţie de natură subiectivă şi fără fond, chiar fără scrupule: se preconizează ca în iunie anul acesta să ştergem de pe frontispiciul Bibliotecii Judeţene numele cărturarului sălăjean Ioniţă Scipione Bădescu. E trist şi n-aş dori să se transforme în realitate.
Ca prahovean şi stătător de 50 de ani pe plaiurile Silvaniei m-a întristat măsura atupidă ca numele cărturarului, folcloristului, poetului care a fost prieten apropiat al Luceafărului şi al lui Caragiale, să fie „mazilit” datorită unor factori ce aparţin unui subiectivism personal şi ingrat.
Este o infamie să-l minimalizezi pe Ioniţă Scipione Bădescu sau să-l treci la „index” pe cel care a încântat generaţii întregi cu poeziile sale şi, mai ales, cu „Armata Română” sau „Trompetele Răsună”.
Ideea de a abandona bogata publicistică patriotică a lui Ioniţă Scipione Bădescu ne pune pe gânduri că ne uităm valorile trecutului.
Intenţia Bibliotecii Judeţene de a-şi abandona şi mutila pe cel mai mare publicist sălăjean m-a bulversat. Interesele private, de culise, interesele minore, nu vor reuşi să ducă la uitarea bardului de la Răstociu Mare.
La festivitatea de ianugurare a noului patron al Bibliotecii Judeţene vom fi trişti şi vom purta la butonieră cocarda neagră a morţii publicistului, ziaristului, folcloristului şi poetului sălăjean Ioniţă Scipione Bădescu.
Pe bună dreptate ne punem întrebarea: cum ne îngropăm cu indiferenţă trecutul şi-l dăm uitării când, pe frontispiciul ziarului conservator „Timpul” strălucea acel trio nemuritor Eminescu, Bădescu şi Caragiale?
Ion IVĂNESCU
Nota mea: Protestul nu e tarziu. Pana la a ne lamenta sa luam masuri!
March 16th, 2011 
VR 
Stimata Doamna Directoare Florica Pop,
Posted in 
Tags: 
