„Din admirația noastră pentru marii eroi și artiști se naște nevoia muzeului, a casei memoriale, a colecției de manuscrise, a pietrei de mormânt, a obiectului care păstrează ceva din sufletul trecutului. Mormântul lui Eminescu e un altar național, teiul de pe Copou e un arbore sacru, a cărui umbră adăpostește eternitatea neamului“, spune Bartolomeu Anania. Campania Salvati Casa Eminescu de la Varatec „Urmele diafane ale pașilor lui Eminescu se simt și la Văratec, fie din vremea „domnului student ce se plimba“ prin poieni și se încerca, uneori, la haltere cu colegii, așa cum a rămas în amintirea maicilor bătrâne, fie din vremea, evocată cu discreție monahală, a presupuselor sale întâlniri cu îngerul blond, în căsuța din vecinătate, pe locul căruia se află acum Ocolul Silvic. […] Dacă maica Epraxia Diaconescu, care în 1967 se stingea la vârsta de 107 ani, își amintea bine de Eminescu, prezența Veronicăi Micle e concretă prin monumentul funerar de lângă biserica Sfântului Ioan, în aria fostului cimitir al mânăstirii.
Nu încape nici o îndoială că, în afară de biserica cea mare, cercetată de pelerini pentru nevoile lor sufletești, și alături de frumosul muzeu, bogat în obiecte de artă religioasă, crucea de calcar, străjuită de un înger înlăcrimat, e punctul cel mai căutat de curiozitatea și admirația miilor de călători ce se perindă zilnic prin vatra mânăstirii. […]
Avem motive să credem că viețuitoarele Văratecului – sau cel puțin imensa lor majoritate – ignorau drama sentimentală a Veronicăi Micle în legătură cu Eminescu.
Bătrânele și-i aminteau separat; pe ea, singură sau cu una din fiicele ei, în casa maicii Fevronia, care era cântăreață a mânăstirii și care va fi învățat-o pe prietena ei o seamă de pricesne, ceea ce explică faptul că frumoasa voce a poetei putea fi auzită și admirată; de el, mult mai îndepărtat,singur sau împreună cu câțiva colegi, în gazdă la maica Asinefta Ermoghin și mâncând la călugărița Stefanida Lungulescu, la capătul celălalt al mânăstirii, în aria bisericii „Schimbarea la față“.
Biografii sunt de acord că șederile Veronicăi la Văratec erau caste și există destule mărturii că poeta era stimată și iubită într-o societate monahală în care ea se retrăgea tocmai pentru a scăpa de bârfa lumii.
Se pare însă că viețuitoarele de aici nu și-au ascuns consternarea față de chipul în care frumoasa blondă înțelesese să părăsească lumea aceasta, ca și față de versurile de pe placa de marmoră, care nu au nimic cu credința, convingerile și practica monahală. Așa se face că vreme de câteva decenii, ele au privit cu destulă rezervare monumentul ridicat, se pare, de cele două fiice ale defunctei, completat de abia după 1909, an în care Emil Gârleanu îl găsea fără „nici un nume“, (fără) „nici o altă însemnare“. Potrivit lui Augustin Z. N. Pop, „în 1939 se făcea chetă pentru vopsirea gardului și repararea crucii“.
Anii s-au scurs, în mânăstire s-au ridicat generații noi, cultura monahiilor a căpătat și alte orizonturi. Dramatica iubire dintre Veronica Micle și Mihai Eminescu nu mai era o taină pentru nimeni, și dacă nu constituia o îndreptățire, ea oferea cel puțin o explicație asupra gestului disperat al nefericitei solitare.
Potrivit moralei creștine, dragostea dintre un bărbat și o femeie e perfect legitimă atunci când ea se proiectează spre o posibilă căsătorie; or, intenția celor doi de a-și realiza un cămin e mai presus de orice îndoială.
Și dacă oamenii și împrejurările nu le-au îngăduit împlinirea acestui vis, posteritatea i-a unit atât de strâns încât numele unuia nu mai poate fi despărțit de al celuilalt, întru logodna cea pururea fiitoare.
Atât pelerinii cât și maicile știu acum că piatra de lângă biserica Sfântului Ioan, împrejmuită de florile fragede ale admirației și recunoștinței, e mai mult decât un monument: e un simbol“.
(Fragmente dinVăratecul și literatura, Arhim. Bartolomeu Valeriu Anania, în „Mânăstirea Văratec“, Editura Mitropoliei Moldovei și Sucevei, 1986)
Existã, se vede, între radicalii din România un fel de dictionar secret de locutiuni, de parole ce au valoarea unor ordine de zi, cari ne rãmîn necunoscute nouã profanilor precum: „Vegheati! Ora a sosit” si altele de acestea.
O foaie din Focsani, „Luptãtorul”, dînd seamã despre atentatul încercat asupra d-lui Brãtianu, încheie cu cuvintele : „Ale tale dintru ale tale, frate Brãtiene!” Fost-or-fi potrivite cu ceea ce se petrecuse, avut-or-fi aceste cuvinte alt farmec asuprã-ne nu stim, destul cã, la încheiarea unui articol în care condamnam fapta, cercam însã a explica cum instinctele rele, înclinãrile criminale ale oamenilor gãsesc în precedentele create de principiile si apucãturile rosiilor o atmosferã ce le prieste, pusesem si noi cuvintele, rãmase în mintene la citirea ziarului din provincie, „Ale tale dintru ale tale”.
Nici prin vis nu ne trecea cã, din întîmplare, puseserãm mîna pe una din acele locutiuni mistice, din acele devize ale partidului rosu de cari ascultã orbeste toatã suflarea patrioticã, cã noi, neconsacratii în misterele organizatiei internationale ale societãtii de exploatare, atinsesem cu vîrful condeiului un triangul cabalistic din marea carte secretã a partidului.
Odatã atinsã, aceastã formulã a început sã geamã sub pana d-lui C.A. Rosetti, d-sa s-a tinut obligat a ne da o explicare pe larg a acestor vorbe si a fãcut-o în cinci articole consecutive ale „Românului”, în acel stil onctios si apocaliptic care-i-e propriu.
Iatã ce însemneazã aceastã nefericitã cabalã dupã esplicarea „Românului”.
Cuvintele „Ale tale dintru ale tale”, zise asupra unui asasinat si aruncate victimei asasinatului, cuprind însãsi legitimarea crimei.
A zice unui om asupra cãruia s-a fãcut o încercare de asasinat „ale tale dintru ale tale” este a-i zice „ai meritat a fi asasinat”.
Toti asasinii zic victimelor lor „ale tale dintru ale tale”; mai cu seamã în asasinatele politice aceasta este o regulã fãrã esceptiune.
Inimoasa militanta pentru valorile nationale Mili Casapu a relansat campania pentru salvarea Casei Eminescu de la Varatec – ceruta cu ani in urma si de Zoe Dumitrescu Busulenga, Maica Benedicta -, cu dezideratul de a o restaura anul acesta si a o deschide pentru publicul larg, indiferent de opozitia nefireasca a celor care o lasa sa se surpe si indiferent de tacerea asurzitoare a autoritatilor bisericesti, in special a Mitropolitului Teofan, avizat deja asupra cazului.
Public aici un extras din Postfata profesorului universitar dr Ilie Badescu scrisa pentru lucrarea fundamentala a geopoliticianului rus Aleksandr Dughin Bazele Geopoliticii. Profesorul rus, un ideolog al Miscarii Eurasiatice si a celei de tineret “Nashi” (“Ai nostrii” – “Putiniana” dar “nasita” de filosoful roman Jean Parvulescu), a fost un apropiat al regretatului doctrinar mistic Jean Parvulesco si este considerat unul dintre geostrategii lui Vladimir Putin. Cartea sa de capatai a fost publicata in premiera in romaneste, luna aceasta, de Editura Eurasiatica, prin grija si ravna tanarului sociolog Calin Mihaescu. Lansarea ei urmeaza sa aiba loc in curand, printr-o conferinta publica. Postfata profesorului Ilie Badescu este impartita in trei mari capitole – Aleksandr Dughin şi geopolitica lumii noastre, Geopolitica Heartlandului eurasiatic. Rusia: o perspectivă non-ideologică si Efectul dezideologizant al hărţii lui Mackinder. Primul capitol are urmatoarele subcapitole: Marginalii la profilul spiritual al lui Aleksandr Dughin, Rusia şi Heartland-ul în vederile lui A. Dughin, Problema legitimităţii postimperiale (legacy of empire), Europa Nova în analiza lui A. Dughin, Analiza eurasiatică şi geopolitica ortodoxiei în viziunea lui A. Dughin, Profeţiile asupra neamurilor, Cântarul păcatelor colective, Poporul cuviincios: asincronia modelului etnospiritual, Eliberarea naţională a popoarelor ortodoxe, Unele scăpări ale lui Dughin la analiza României Mari, Albania ortodoxă şi câteva concluzii. Al doilea capitol trateaza urmatoarele teme: Spaţiul rusesc – o chestiune metafizică, O dihotomie geografică sau geopolitică?, Cele patru elemente ale analizei non-ideologice în geopolitică, Lumea şi Rusia văzute prin ochii lui Mackinder, Megaciclurile geoistorice şi ciclurile geopolitice. Al treilea capitol analizeaza: Megaciclurile geoistorice şi ciclurile geopolitice, Ideea Panregiunilor, Harta Lui Mackinder, Metoda oceanică a comerţului, Rusia înainte şi după Putin. Putin şi noua geopolitică a „statului-continent”. „Instrumentele de expansiune”, Etno-sistemul şi diagnoza imperiului ca „formaţiune superpusă”, Periferia sistemului – organul centrului, Evoluţiile geopolitice ale Rusiei în ochii occidentalilor, Teoria competiţiei pentru putere, Rusia lui Elţîn evoluase spre modelul „sistemului fragil”. Reacţia lui Putin: noua politică. Dupa parerea mea, Postfata sociologului roman Ilie Badescu la lucrarea filosofului rus Aleksandr Dughin Bazele Geopoliticii este cea mai importanta analiza scrisa in ultimii 20 de ani asupra Rusiei trecute, prezente si viitoare. Studiul este publicat integral, in exclusivitate, de portalul Ziaristi Online, la sectiunea Gandirea, si este disponibil pentru reproducere numai cu citarea sursei – Ziaristi Online. Iata extrasul privind Rusia, Romania si Ortodoxia:
Unele scăpări ale lui Dughin la analiza României Mari
Eliberarea naţională şi afirmarea spirituală a românilor sunt procese pe care Dughin le plasează în contextul mai larg al dualismului geopolitic european, dar interpretarea sa capătă un caracter sui generis. Latinismul este socotit o ideologie impusă de uniaţie, iar ortodoxia este interpretată după un model de gravitaţie spre Moscova. România Mare (după Dughin) s-a afirmat pe următoarele liniamente istorice:
eliberarea de controlul turcesc şi rezistenţa la politica fanarioţilor;
tendinţele uniate (supunerea Bisericii Ortodoxe faţă de Vatican);
Biserica uniată era însoţită de latinism (glorificarea originii romane, rădăcinile latine ale limbii, etc.);
Biserica greco-catolică era susţinută de Austria, cea ortodoxă de Rusia;
fanarioţii promovau o politică pro-turcă;
„Ideea României Mari a avut un context ortodox univoc”;
„Naţionalismul românesc are un caracter anti-grecesc”;
„uniaţia gravitează spre Roma şi Ortodoxia spre Moscova”.
„Regimul formal ateo-comunist a ocupat univoc poziţia Ortodoxiei subordonând acesteia, zice Dughin, confesiunile unite şi supunând represiunii minorităţile catolice”.
Este cea mai semnificativă suprainterpretare din textul lui Dughin şi ea decurge din ambivalenţa analizelor sale dedicate statului ruso-bolşevic, în care profesorul Dughin este înclinat să caute continuităţi şi mult mai puţin o gravă fractură a liniei istorice a Rusiei. Dacă, în România, regimul formal ateo-comunist a „ocupat poziţia ortodoxiei subordonând acesteia confesiunile unite”, cum se explică atunci miile de preoţi ortodocşi aruncaţi în puşcării, alungarea călugărilor din mănăstiri, martirologiul din temniţele comuniste? Teza că ţinta regimului formal ateo-comunist a fost doar uniaţia se află într-o stranie coincidenţă cu teza Raportului Tismăneanu asupra comunismului, care formulează aceiaşi idee cu privire la poziţia Bisericii Ortodxe în timpul regimului comunist, şi ea nu corespunde logic şi istoric desfăşurării fenomenelor, fiindcă poporul uniat n-a venit în Biserică, ci a fost acolo, căci ritul celor două confesiuni este acelaşi, încât accesul greco-catolicilor la serviciile de cult ale Bisericii, legate de cele şapte taine, nu s-a izbit de nici o piedică din partea ierarhiei ortodoxe. Deci represiunea regimului formal ateo-comunist a fost antinaţională şi anticreştină (de ateizare completă şi de suprimare a tuturor marilor valori naţional-creştine, în toată policromia confesională a bisericilor. Or sub acest aspect, ea a lovit deopotrivă poporul rus, nu doar popoarele neruse, chiar dacă Moscova devenise centru acelui imperiu neopăgân). Dacă ortodoxia este un fenomen de gravitaţie spre Moscova, atunci de ce-au fost interzişi, în vremea ridicării puternice a Moscovei roşii, Nae Ionescu şi Nichifor Crainic, toţi marii filosofi şi doctrinari ai ortodoxiei, în frunte cu Pr. Stăniloae, care împreună cu grupul de la „Crinul Alb” au fost toţi ortodoxişti şi au fost întemniţaţi dimpreună cu iniţiatorul grupului, călugăr rus, refugiat tocmai din calea acelei Moscove de culoare roşie? Mai apoi, dacă toate aceste fenomene s-ar fi redus doar la perioada de existenţă a regimului formal ateo-comunist, atunci de ce a continuat atacul contra ortodoxismului după ’89? Nu cumva imperiul informal postcomunist este tot un imperiu anrtinaţional şi anticreştin? Dacă aşa ar sta lucrurile, atunci, cu siguranţă, Rusia creştină (mai puţin imperiul) poate juca un rol însemnat în bătălia pentru dreptatea popoarelor creştine. Această ipoteză ţine desigur de o geopolitică virtuală, adică de o ştiinţă a potenţialelor geopolitice nu a vreunei actualităţi etnopolitice, cu totul irelevantă într-o atare desfăşurare a lucrurilor. La unghiul interpretativ al profesorului de la Moscova s-ar putea adăuga precizările acestea:
Latinismul şi ideea originii romane nu erau idei şi ideologie uniate, ci idei şi ideologie universale româneşti (naţionale); accentele erau uniate, nu ideile. Încât estomparea accentelor nu reclamă şi alungarea ideilor;
Ortodoxia nu gravitează spre Moscova (cum nu gravitează spre nici o capitală de pe pământ: aceasta este diferenţa faţă de papocezarismul apusean şi de cezaro-papismul răsăritean), ci are propriul ei centru de gravitaţie (eshatologie euharistică) şi, în spaţiul românesc, se bazează pe o tradiţie voievodal-creştină, ceea ce nu înseamnă că Moscova sau Atena sau Bucureştiul nu sunt capitale ale ortodoxiei în sensul lor de capitale ale oecumenei ortodoxe, ci că nici una dintre capitale n-ar putea deveni centru de gravitaţie al ortodoxiei, ci loc de manifetare a legii sinergiilor noopolitice;
Naţionalismul românesc va fi creştin (nutrit de primatul sufletului şi de ritmul ortodox) sau nu va exista de loc.
Pentru cine mai are vreme si de asa ceva, Eminescu ramane, in multe, „o enigma n-esplicata”, cum insusi scria despre Heliade. Putem spune, asemenea Veronicai Micle, ca „Varful nalt al piramidei ochiul meu abia l-atinge”. Dar profesorul Nicolae Georgescu ne invata ca revelatiile despre Eminescu nu se termina. Prin ceea ce intreprinde, de cativa zeci de ani, in cercetarile si interpretarile sale, profesorul ne apropie mai mult, discret sau spectaculos, de Eminescu cel real.
De la virgula si accentul ce trebuie sa-si afle locul in text unde le-a gandit autorul, pana la aflarea imprejurarilor si cauzelor disparitiei sale din lumea trecatoare.
De 15 ianuarie, profesorul Nae Georgescu a chemat, din nou, in aula intima a Muzeului Literaturii Romane, la un efort impreuna pentru escaladarea „varfului nalt al piramidei” Eminescu. Ne-a reamintit ca, de fiecare data cand cercetatatorii vietii si scrierilor sale au lucrat laolalta, roadele stradaniilor au fost mai bogate si s-a mers mult mai cu spor mai departe. Dar aceste eforturi colective au fost mereu sporadice, ad hoc sau deloc institutionalizate. .In virtutea unei paguboase traditii, eminescologii sunt sortiti sa lucreze, mai degraba asemenea benedictinilor ori lunetistilor singuratici.
Maiorescu a statornicit patrimoniul ramas de la Poet, Perpesicius a facut lumina in universul inestimabilelor hartii, Constantin Noica a implorat pana la capatul vietii lui „democratizarea” manuscriselor eminesciene, Eugen Simion urneste in sfarsit acest lucru, cu toate greutatile, adversitatile si cartelile insotitoare, iar Nicolae Georgescu staruie pentru intemeierea Institutului Eminescu, in care sa se regaseasca intreaga lucrare a contemporanilor asupra geniului eminescian. Numai ca se intarzie, se amana mereu in punerea in fapta a ideii Institutului Eminescu, de parca ne-ar fi cumva frica daca Eminescu ar fi si oficial instituitia nationala care de fapt este si pe care ignarii vor sa o ascunda in debara.
De ce i-ar deranja, irita, speria, supara, indigna pe unii – vremelnic influenti din pacate – memoria celui ce se odihneste din ziua de sambata 17 iunie 1889 sub lespedea de la Bellu? Cum putem avea o ciupercarie de institute, academii, fundatii, societati si alte ONG-uri, dar nu Institutul Eminescu?
In prima parte a acestei filmari constatam cum generalul confirma apartenenta senatorului UDMR Verestoy Attila la Marea Loja Nationala din Romania, face apologia masoneriei si il evoca pe primul conducator al structurii secrete din Romania, de dupa 1989, Nicu Filip, care pare cel care a dorit sa-l initieze in organizatia “discreta”. Sau a si reusit? Filmarea integrala, de o calitate mai buna, pe Ziaristi Online.
Limba? ar trebui să li fie ruşine de ea. Sunetele îngrozesc piatra… Ştiinţele? Ce au descoperit ei nou în ştiinţe? Prin ce au contribuit ei la înaintarea omenirii? Istoria civilizaţiei a înregistrat numai o nulă.
– Dar tu ştii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc? – Da, domnule general, chiar don’ sergent a dat ordin azi dimineaţă şi tot dânsul a şi executat ordinul… acum stă de un ceas acolo să vadă ce-o să zică lumea şi tot în cer se uită ca să îndemne şi pe alţii…
Ziua de naştere a poetului Mihai Eminescu este o zi de sărbătoare şi pentru presa românească din Ungaria. După anii interbelici, o perioadă de mai bine de trei decenii, când nu apărea aici niciun ziar, nicio revistă românească, pe 15 ianuarie 1951 ia naştere revista românilor din Ungaria de azi, „Libertatea noastră”, precursorul „Foii româneşti”. Au trecut de atunci exact 60 de ani…
In prima parte a acestei filmari constatam cum generalul confirma apartenenta senatorului UDMR Verestoy Attila la Marea Loja Nationala din Romania, face apologia masoneriei si il evoca pe primul conducator al structurii secrete din Romania, de dupa 1989, Nicu Filip, care pare cel care a dorit sa-l initieze in organizatia “discreta”. Sau a si reusit?
“De peste o sută de ani se vehiculează, periodic, aceleaşi minciuni gogonate despre Eminescu, fără să fie argumentate, ci doar spuse arogant-apodictic, după principiile propagandei, iar nu după legile cercetării ştiinţifice. În eminescologie, există cărţi foarte temeinice care spulberă toate neroziile (politice) despre poet. Şi totuşi zelatorii ideologici (care se erijează totdeauna în magiştri culturali, deoarece unii chiar şi sunt, dar nu când îl atacă pe Eminescu!) nu obosesc, în anumite momente istorice, să repete aceleaşi clişee “compromiţătoare””, scrie profesorul Theodor Codreanu intr-un ravas pe tema atacului la Eminescu din Dilema si a lucrarii sale, Dubla sacrificare a lui Eminescu, amintind, in incheierea acestuia ca “Diferenţa între antieminescianismul lui Z. Ornea şi al lui N. Manolescu este morală şi ontologică. Între cei doi, cel sincer şi “legitimat” în a fi detractor este Z. Ornea, pe când al doilea se scaldă în balta confuză a mercenariatului politico-ideologic”.
Atât vă spun şi vă rog să spuneţi la toţi că nenorocitul meu frate a murit, în cea din urmă mizerie şi moartea i-a fost cauzată prin spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun, anume Petrea Poenaru. Să ferească D-zeu şi pe cei mai răi oameni din lume să fie instalaţi la D-rul Şuţu, că fiecare va avea sfârşitul iubitului meu frate…
Recursul la teoriile lui Eminescu pentru a găsi un răspuns la ceea ce se întâmplă astăzi cu noi nu este unul „patriotic”, ci unul dictat de unicitatea raportului de adecvare a teoriei la obiect. Se întâmplă că astăzi nu poţi găsi o teorie mai adecvată la cazul românesc decât teoriile lui Eminescu.
De cate ori s-au facut in Parlamentul nostru intrebari guvernului asupra adevaratelor conditii de pace ale Rusiei, de cate ori s-a ridicat in presa chestiunea Basarabiei, de atatea ori guvernul raspundea ca nu stie nimic, caci si celelalte guverne nu stiu nimic despre aceasta, iar in privinta Basarabiei ne raspundea “Romanul”. Calomnii de-ale conservatorilor, ca sa discrediteze guvernul, scorniri ca sa amageasca opinia publica, cai verzi pe pereti si inventii care pun la indoiala loialitatea inaltului nostru aliat, cum care se va risipi la cea dintai raza de adevar.
Iata, in fine, ca sosi generalul Ignatev, pentru a ne spune noua tuturor ca Dumnezeu a facut lumea la 1812 si ca pentru Rusia numai aceea e drept, ce s-a facut de atunci incoace. Deci, fiindca au anexat Basarabia la 1812, trebuie sa reanexeze astazi particica ce-am recapatat-o cu mare greu la 1856. Stiindu-se ca lumea nu-i facuta la 1812 si Basarabia a fost a noastra din veacul al XIV-lea, ba poarta chiar numele celei mai vechi dinastii romanesti, a dinastiei Basarabilor, care luase partea de loc de la tatari intr-o vreme in care nu prea era vorba de imparatia ruseasca si fiindca guvernul nostru stie importanta impreunata cu aceasta cucerire a lui Mircea cel Batran, era natural ca guvernul nostru… sa nu stie nimic, absolut nimic despre intentia Rusiei, ba mai mult, inca, atat era de nestiutor asupra acestui punct pe care celelalte puteri il stiau inaintea trecerii Dunarii a armatelor rusesti, incat au intrat si in razboi pentru rusi.
Ca sa aratam cata dreptate avea guvernul ca nu stie absolut nimic, reproducem pasajele de mai jos din nota pe care contele Suvalof a comunicat-o lui lord Derby deja la 8 iulie 1877. Aceasta nota da asigurari cum ca interesele engleze nu vor fi atinse nici in Egipt, la Canalul Suez, nici la Golful Persan, nici la Dardanele, pentru ca Rusia pune mare pret pe neutralitatea Angliei. Apoi spune conditiile unei paci care s-ar incheia inainte de a trece rusii Balcanii. In aceste conditii se prevede reforma Bulgariei, rotunjirea frontierelor Serbiei, noua pozitie a Bosniei si Hertegovinei, si in sfarsit vine la Romania si la pretentiile proprii ale Rusiei.
Cat despre Romania, care si-a proclamat neatarnarea, imparatul e de parere ca aceasta e o chestiune ce cauta sa fie reglata prin intelegere comuna. Daca Poarta ar cere pace si ar primi conditiile pomenite mai sus, inainte de a fi trecut armatele noastre Balcanii, Rusia ar primi pacea, dar si-ar pastra dreptul de a conditiona prin sine cateva foloase ca compensatie pentru cheltuielile de razboi. Aceste foloase n-ar intrece retrocesiunea Basarabiei cedata la 1856 pana la malul de nord al Dunarii (exceptandu-se asadar Delta Dunarii) si cedarea Batumi-ului impreuna cu teritoriul invecinat.
In asemenea caz, Romania ar fi despagubita prin intelegere comuna sau prin proclamatia neatarnarii sale, sau, “ramanand vasala”, prin cesiunea unei parti din Dobrogea. Daca Austro-Ungaria ar cere de asemenea o compensatie, fie pentru castigurile Rusiei, fie pentru siguranta contra reformarii facute in favoarea principatelor crestine din Peninsula Balcanica, atunci Rusia nu se va impotrivi ca Austro-Ungaria sa-si afle aceasta compensatie in Bosnia si, in parte, in Hertegovina. Acestea sunt bazele pe care le-ar aproba imparatul cu intentia de a stabili o intelegere cu sine in Europa si Anglia si de a ajunge in curand la pace.
Incolo Rusia ameninta ca, daca Turcia nu s-ar invoi cu aceste conditii, inainte de a trece ostirile rusesti Balcanii, atunci conditiile vor deveni mai grele. Din aceste destainuiri aflam doua lucruri aproape cu siguranta. Intai, ca Anglia a stiut conditiile adevarate de pace inca de la 1877, al doilea ca Austria le-a stiut asemenea, de vreme ce i s-a propus, drept compensatie pentru castigurile rusesti Bosnia si o parte din Hertegovina. Al treilea, ca deja din iulie 1877 Rusia ceruse pentru sine Basarabia. Este verosimil ca Austria care nu vrea Bosnia si Hertegovina, si Anglia, care tine la existenta Turciei, fara a face o chestiune capitala din aceasta experienta, sa nu fi spus nimic ministerului nostru de Externe despre aceasta. Se potrivea oare cu rolul guvernului roman sa tagaduiasca acest lucru si sa ne joace pana acum trista figura a unui inselator inselat?
Ceea ce am cerut e ca guvernul liberal, presupunandu-l chiar compus din oameni instrainati, sa spuna sincer pericolele in care pluteste tara si sa se duca in intunericul din care a iesit, pentru a lasa sa lucreze oamenii a caror nume de la 1870 incoace e legat cu insesi destinele tarii si a caror cea mai mare glorie ar fi sa moara pentru o tara al carei trecut sa predomneasca in aceste momente, in care istoria intreaga a Romaniei e primejduita. Si creaza-se ca cel din urma razes din vremea lui Stefan Voda sau a maritilor basarabi are mai mult simt istoric si mai multa iubire de tara decat veniturile care decid astazi asupra tarii romanesti.
Nu stiu ce se ocupa in anul 1973 Domnul Sorin Oprescu, stiu insa ca eu lucram la Muzeul Orasului Bucuresti (Palatul Sutu) la depatamentul muzee case si placi memoriale. Impreuna cu regretatii eminoscologi Alexandru Oprea, Dumitru Murarasu si Pompiliu Marcea am facut documentarea, propunerea si fundamentarea pentru montarea a patru placi memoriale Mihai Eminescu, pe patru cladiri din Bucuresti.
Primele doua placi memoriale urmau a fi amplasate pe cladirile unde a fiintat redactia ziarului Timpul: vechiul Palat Dacia de la intersecia Caii Victoria cu Str Lipscani, unde Mihai Eminescu a lucrat la venirea sa de la Iasi in anul 1877 redactie care ulterior a fost mutata in cladirea situata in Str. COVACI nr. 14.
A treia placa urma sa fie amplasata pe cladirea din Str. Plantelor unde Mihai Eminescu si-a dat obstescul sfirsit.
A patra palca memoriala urma sa fie amplasata pe casa situata pe Str Buzesti nr 5 unde poetul a locuit in doua camere si hol impreuna cu Veronica Micle ce a venit in Bucuresti spre sfirsitul anului 1882.
In anul 1973 casa se pastra intacta. Ca prin miracol scapase din bombardamentul devastator al americanilor in 1944 din zona Caii Grivitei-Buzesti-Gara de Nord
Documentatia alcatuita anterior anului 1973 de eminentul eminescolog Perpesicius (care a orbit, studiind caietele lui Eminescu), atesta faptul ca aceasta cladire din str. Buzesti 5, se afla in forma in care fusese construita initial, fara modificari, deci cu atit mai valoroasa.
Deoarece regimul comunist propusese demolarea acestei cladiri, impreuna cu Nichita Stanescu si alti scriitori am initiat si am declansat o campanie de presa pentru salvarea de la demolare a casei si declararea ei monument istoric, justificata fiind si amplasarea unei placi memoriale care sa protejeze imobil in viitor. Am declarat atunci ca scriitorii vor forma un lant uman in fata cladirii din str Buzesti nr. 5 in cazul in care regimul nu renunta la demolare.
Au aparut articole in Romania Liteara, Luceafarul si Saptamana iar regimul comunist a dat inapoi si a renuntat la demolare. Comunistii au recunoscut ca imobilul trebuie protejat deoarece face parte din patrimoniul national si din memoria colectiva a poporului roman…
Eu am alcatuit textele ce urmau sa fie scise pe fiecare placa memoriala, am obtinut viza cenzurii si in urma documentatiei inaintate, am obtinut aprobarile de la Consiliul Culturii si educatiei socialiste pentru executarea si montarea, a celor 4 placi memoriale.
Nu am obtinut insa si finantarea. Pentru anul 1974, banii nu erau prevazuti in buget.
In 1975 se implineau 125 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu.
Singurul care ne mai putea da banii necesari pentru executarea si montarea placilor memoriale Mihai Eminescu era Ion Gheorghe Maurer.
Impreuna cu Nichita Stanescu am cerut sa fim primiti si am fost primiti de catre Ion Gheorghe Maurer care a ascultat cu atentie argumentatia noastra, a studiat documentatia si ne-a propus un tirg.
Ne va asigura banii necesari pentru executarea si aplasarea a doua placi memoriale Mihai Eminescu din care una sa fie amplasta pe imobilul din str. Buzesti Nr. 5 si a doua pe imobilul din str Covaci nr. 14 in masura in care noi depunem de urgenta documentatia pentru amplasarea a doua placi memoriale pe care le vom monta mai intii: una pe Hotel Union unde a fiintat miscarea socialiata din Romania si alta pe o cladire apropiata de Hotel Union dupa care vom putea monta si placile Eminescu.
Nichita a insistat sa primim finantarea pentru executarea si montarea a 4 placi memoriale Eminescu, deoarece exista aprobarea Consiliului Culurii, insa Maurer nu a fost de acord sa fie amplasata o placa «atit de central» la intersectia dintre Calea Victoriei si Lipscani, ci numai in str Covaci nr 14, «mai la fereala», si nici pe str. Plantelor unde a murit Eminescu in urma unei lovituri cu o caramida in cap.
Am cazut de acord sa montam mai intii placile care amintesc de inceputurile miscarii socialiste caci, altfel, am inteles ca nu ni se permitea sa montam macar cele doua placi memoriale Eminescu. Au fost alocate sumele necesare in bugetul pe 1974.
La inceputul anului 1975, in februarie, au fost executate si montate cele doua placi ce evocau inceputurile miscarii socialiste in Romania iar in vara anului 1975, la combinatul fondului plastic au fost gata si au fost montate in prezenta mea si a lui Nichita Stanescu si placile memoriale Eminecu : una pe cladirea din Str, Covaci, nr 14 si alta pe casa unde a locuit Eminescu impreuna cu Veronica Micle din Str Buzesti nr 5.
Primarul capitalei Azerbaidjanului a demolat cladirea si a ridicat placa pe care statea scris « In aceasta casa a locuit Mihai Eminescu » in decembrie 2010.
Nici placa memoriala amplasata pe imobilul din str. Covaci, unde Eminescu a lucat la ziarul Timpul nu mai exista, a disparut… Stie primarul Azerbaigian unde e dosita.
Poporul roman a devenit o populatie, in mintea vicleana a pradatorilor de bani publici care dupa 1990, au interzis cunoasterea de catre generatiile noi a multor valori nationale ale literaturii romane, ori ale istoriei poporului roman prin excluderea lor din manualele scolare. Memoria colectiva trebuie resetata…
Mihai Eminescu este cel mai elocvent exemplu, fiind sistematic minimalizat, insultat,declarat cadavru politic ce trebuie inchis in debaraua istoriei, inins pe patul lui Procust.
Detractorii lui Eminescu nu realizeaza ca prin acasta umilesc sistematic pe romani si ca romanii nu vor uita aceste umilinte. Ce l-a detereminat pe Domnul Sorin Oprescu sa ingroape adevarul, sa insulte memoria colectiva a poporului roman, sa aprobe demolarea imobilului unde a locuit Mihai Eminescu impreuna cu Veronica Micle, pe care nici chiar comunistii nu l-au demolat?
Mai mult, domnia sa a sustinut in emisiunea lui Stelian Tanase, 3×3, la postul Realitatea Tv ca pe placa memoriala sta scris “Pe acest loc a existat casa in care a locuit Mihai Eminescu” in loc de textul real, compus de mine si scris pe placa memoriala “In aceasta casa a locuit Mihai Eminescu”….. explicind ca Azerbaidjenii de la Petrom au un plan imobiliar de investitii in zona. Sa constituie ineresele imobiliare si financiare ale azerbigienilor de la Petrom un argument convingator pentru Sorin Oprescu care sa justifice, demolarea casei in care a locuit Mihai Eminescu?
Nici Ministrul Culturii nu a intreprins nimic pentru a opri demolarea imobilului, fiind de acord tacit cu acest act de barbarie.
Unde au fost in aceste momente scriitorii romani si conducatorii Uniunii Scriitorilor? Puteau ei opri demolarea formind un lant uman in jurul casei asa cum noi in 1973 i- am amenintat pe comunisti? Ce sa mai vorbim de Asociatiile neguvernamentale ce se pretind a reprezenta Societatea Civila? Au devernit o gaina tacuta, hranita cu boabe de aur din banii publici sau europeni cu firimiturile de la masa pradatorilor vulturi politici autohtoni.
Bucurestiul, a devenit mai sarac, mai cenusiu si mai trist in seara de Sfintul Nicolae a anului 2010.
In ajunul acesei mari sarbatori crestine, bucurestenilor le-a fost furat un reper. Casa in care a locuit Mihai Eminescu din str Buzesti Nr. 5 a fost demolata.
Generatiile viitoare nu vor mai putea afla unde a locuit, a lucrat si a murit Mihai Eminescu, urmele trecerii sale prin acest oras au fost sterse de mina Domnului Doctor Sorin Oprescu si de elanul investitorilor asiatici.
In Germania anului 2010,a distinsei Doamne Angela Merkel, nu ar fi posibila demolarea casei din Frankfurt unde a locuit Goethe. In Franta domnului Sarkozy nu ar fi posibla demolarea atelierului unde a locuit si a creat Brancusi. Ce sa mai vorbim de Italia domnului Berlusconi, unde monumentele istorice sunt protejate, in absolut, de legi valabile inca din vremea lui Mussolini. Numai la noi socialistii iesiti din palaria de scamator tragi-comic a comunistului Ion Iliescu, vopsiti in primari independenti, sau puii lor, Nicolaitii, mai noii capitalisti ai Romaniei imbogatiti prin rapt, isi permit cele mai mari grozavii.
Imparatul Nero a dat foc Romei antice si asa a ramas in istorie.
Secolul XX a fost cel al marilor cataclisme istorice cu milioane de fiinte umane victime, secolul XXI se prefigureaza a fi un secol depravat a carei lume este «cind vesela cind trista » ca in Glosa lui Eminescu.
Mie nu-mi mai ramine decit sa recit GLOSA, atit de actuala, care leaga trecutul de prezent.
Vreme trece, vreme vine, Toate-s vechi si noua toate; Ce e rau si ce e bine Tu te-ntreaba si socoate; Nu spera si nu ai teama, Ce e val ca valul trece; De te-ndeamna, de te cheama, Tu ramâi la toate rece.
Multe trec pe dinainte,
In auz ne suna multe,
Cine tine toate minte
Si ar sta sa le asculte?…
Tu asaza-te deoparte,
Regasindu-te pe tine,
Când cu zgomote desarte Vreme trece, vreme vine.
Nici încline a ei limba
Recea cumpana-a gândirii
Inspre clipa ce se schimba
Purtând masca fericirii,
Ce din moartea ei se naste
Si o clipa tine poate;
Pentru cine o cunoaste Toate-s vechi si noua toate.
Privitor ca la teatru
Tu în lume sa te-nchipui:
Joace unul si pe patru,
Totusi tu ghici-vei chipu-i,
Si de plânge, de se cearta,
Tu în colt petreci în tine
Si-ntelegi din a lor arta Ce e rau si ce e bine.
Viitorul si trecutul
Sunt a filei doua fete,
Vede-n capat începutul
Cine stie sa le-nvete;
Tot ce-a fost ori o sa fie
In prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zadarnicie Te întreaba si socoate.
Caci acelorasi mijloace
Se supun câte exista,
Si de mii de ani încoace
Lumea-i vesela si trista;
Alte masti, aceeasi piesa,
Alte guri, aceeasi gama,
Amagit atât de-adese Nu spera si nu ai teama.
Nu spera când vezi miseii
La izbânda facând punte,
Te-or întrece nataraii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teama n-ai, cata-vor iarasi
Intre dânsii sa se plece,
Nu te prinde lor tovaras: Ce e val, ca valul trece.
Cu un cântec de sirena,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca sa schimbe-actorii-n scena,
Te momeste în vârteje;
Tu pe-alaturi te strecoara,
Nu baga nici chiar de seama,
Din cararea ta afara De te-ndeamna, de te cheama.
De te-ating, sa feri în laturi,
De hulesc, sa taci din gura;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Daca stii a lor masura;
Zica toti ce vor sa zica,
Treaca-n lume cine-o trece;
Ca sa nu-ndragesti nimica, Tu ramâi la toate rece.
Tu ramâi la toate rece, De te-ndeamna, de te cheama: Ce e val, ca valul trece, Nu spera si nu ai teama; Te întreaba si socoate Ce e rau si ce e bine; Toate-s vechi si noua toate: Vreme trece, vreme vine.
January 28th, 2011 
VR 
Posted in 
Tags: 
