Recursul la teoriile lui Eminescu pentru a găsi un răspuns la ceea ce se întâmplă astăzi cu noi nu este unul „patriotic”, ci unul dictat de unicitatea raportului de adecvare a teoriei la obiect. Se întâmplă că astăzi nu poţi găsi o teorie mai adecvată la cazul românesc decât teoriile lui Eminescu.
O pagina de istorie secreta: cu complicitatea tipografilor ieşeni, îndeosebi Radu Olaru şi Nicu Tănase, am reuşit să modificăm tacit anii de apariţie ai volumelor ce contineau publicistica lui Eminescu, respectiv 1988 şi 1990 în loc de 1989!
Ziarul Universul din 28 iunie 1926 integrează amintirea frizerului Dumitru Cosmănescu într-un grupaj de o pagină întreagă, subtitrată mare: ”Cu colaborarea redactorilor şi misionarilor Fundaţiei Culturale PRINCIPELE CAROL”, care mai cuprinde texte de Vasile Voiculescu, I.Gr. Oprişan, o amintire după Th.Stefanelli – şi, atenţie! – un text semnat G.C., care este chiar George Călinescu, despre „La Steaua”
Fosta detinuta politic Aspazia Otel Petrescu, arestata pentru convingerile sale anticomuniste in iulie 1948, torturata, condamnata la munca silnica, cu detentie grea in penitenciarele Jilava, Mislea, Miercurea Ciuc, Dumbraveni, Botosani, Jilava si Arad, eliberata dupa 14 ani, in iulie 1962, ne face o marturisire impresionanta despre rolul lui Eminescu in inchisorile comuniste si dupa eliberare, in Romania de ieri si azi.
Din valul ce ne bantuie
De lunga vreme imi tot cad sub ochi tot felul de studii care de care mai pertinente, care imi ridica intrebari tulburatoare si pline de amaraciune. Nu pot sa nu ma jelesc cand observ cum se demoleaza valorile ce le consider imuabile si cat de concentrat se incearca restructurarea persoanei pe noi criterii, folosindu-se cu abilitate vechi concepte pentru noi reciclari. Oare cat de crestin si cat de ortodox este faptul ca se scotoceste cu impietate in personalitatea eminesciana pentru a scoate la iveala lipsuri pe diferite teme? Din ceata de tot felul de detractori ai sai mai lipseau si “sfintii”, frustrati ca nu au aflat in viata si in opera eminesciana un Eminescu teolog ortodox, pacat ce evident il scoate din pozitia de crestin roman, pozitie pe care in mod cert Eminescu o are in multe suflete de romani adevarati. Nu ma pot opri sa nu ma intreb: cui foloseste? Un posibil raspuns ce mi l-am dat ma infioara. Departe de mine intentia sa-mi permit o aparare a poetului sub orice aspect. Nici nu sunt competenta, nici nu am vreun fel de vrednicie si nici nu cred ca as misca cat de cat lucrurile pe o linie de bun simt. Dar am avut sansa sa ascult pe parcursul a trei ani cursurile eminesciene sustinute de emeritul profesor clujean Dimitrie Popovici. imi amintesc cu emotie concluzia esentiala la aceste cursuri, profesorul fiind un reputat comparatist. Dupa ce a identificat multitudinea de influente ce se resimt in opera eminesciana, a precizat, bineinteles cu argumente, ca ne gasim in prezenta unor influente care nu se pot urmari in detalii paralele. Este vorba de influente pe teme generale care se identifica cu usurinta, numai ca peste toate acestea se afla personalitatea poetului, care l-a ajutat sa se gaseasca mai curand pe deasupra lor cu puternice trasaturi proprii. Astfel Eminescu isi da seama de scepticismul funciar al epocii sale. Isi da seama ca el insusi este atins de boala secolului si intelege sa ia atitudine ferma impotriva lor. insetat de absolut si de desavarsire, Eminescu visa la revenirea la o arta influentata de o credinta adanca (a se vedea “Epigonii”). Cu toate ca nu practica aceasta arta in mod explicit in opera sa, ma intreb: cine indrazneste sa afirme cu certitudine ca in intimitatea sa nu a pastrat credinta insuflata de mama sa, profund credincioasa, si de influenta creatiei populare din care si-a tras puternic seva?
Salvata prin Rugaciunea lui Eminescu
Dupa cum am mai afirmat, intentia mea nu este sa reafirm si sa sustin adevaruri spuse si demonstrate de personalitati competente. Intentia mea este sa rectific, printr-o marturisire simpla si adevarata, nerecunostinta mea fata de Mihai Eminescu, care atat pentru mine cat si pentru foarte multi detinuti politic a fost apostol si profet si in ultima instanta fratele Mihai, cel ce cu “Rugaciunea” sa ne-a intarit si ne-a adus langa Maica Domnului, grabnica ajutatoare. Vreau sa imi cer iertare ca nu am marturisit la timpul respectiv cum m-a ajutat fratele Mihai sa ma salvez din mlastina deznadejdii in care ma aruncasera samaritenii comunisti, dusmani de moarte ai Eminescului, altul decat creatorul lui “imparat si proletar”. Zaceam intr-o disperare neagra, izolata in inchisoarea de la Mislea, blagoslovita cu patru ani de detentie peste cei zece executati deja. Singura, intr-un pustiu absolut, in total regim de exterminare. De nicaieri niciun ajutor, nicio lumina, nicio speranta. in negura totala brusc mi s-a iscat in minte “Rugaciunea” eminesciana. Mi-au tot revenit cu obstinatie versurile “inalta-ne, ne mantuie / Din valul ce ne bantuie”. A fost inceput recuperarii mele. Am realizat cu luciditate ca eram in valtoarea unui val ce ma bantuia si din care nu eram capabila sa ma ridic. Am realizat apoi ca doar Sfanta Fecioara Maria ma putea inalta pe aripa rugaciunii si m-am rugat Ei. Am scris despre acest moment apocaliptic din viata mea de intemnitata, dar nevrednica de mine am omis sa detaliez acest moment pe care azi il numesc “clipa mea Mihai Eminescu”. Prin versurile sale, el ma luase in experienta sa de credincios, m-a ajutat sa-mi aflu diagnosticul si mi-a indreptat speranta catre Craiasa ingerilor pe aripa rugaciunii sale. Cu regrete tarzii vin sa-i multumesc acum in numele meu si in numele tuturor suratelor mele cu care impreuna am tot murmurat superba sa “Rugaciune” si ne-am incalzit duhovniceste la sfintenia ei. Cu smerenie rostesc “de profundis” cuvantul “iarta-ma!”.
Biserica Ortodoxa, Maica spirituala a neamului romanesc
Cu riscul de a primi inca o anatema peste capul meu, voi incheia marturisirea mea cu afirmatia ca Mihai Eminescu a fost un puternic punct de sprijin in tragica noastra rezistenta la imbecilizarea comunista. Desfid pe tot cel ce habar nu are ce cutremurator adevar poate rosti suferinta. Acest adevar i-a dat Parintelui Constantin Voicescu premonitia ca este nevoie sa fie reafirmata legatura sufleteasca a lui Eminescu cu Hristos si cu Maica Sa, in pofida tuturor celor necredincioase din opera sa. Altfel, de ce ar fi construit parintele ultima sa predica rostita in ziua de 8 septembrie 1997 la Sfanta Liturghie oficiata la Mislea pe textul cunoscutei poezii eminesciene inchinata Maicii Domnului? Iata ce ne spunea Parintele Constantin Voicescu, el insusi fost detinut politic, deci stia ce a insemnat “Rugaciunea” Eminului pentru cei inchisi: “ne amintim de versurile inchinate Maicii Domnului de poetul nostru cel de toate zilele, Mihai Eminescu, care precum stiti considera Biserica Ortodoxa drept Maica spirituala a neamului romanesc”. Versurile evocate au fost considerate de Parintele Voicescu “adevarate file de acatist”. Si cum nimic nu este intamplator, ne-a mai spus atunci Parintele ca singurul cuvant de indrumare iesit din gura Maicii Domnului a fost: “sa faceti tot ce va spune El”, cuvant rostit la nunta din Cana Galileii. Si sublinia Parintele ca “in aceasta se cuprinde toata Evanghelia, alta cale de mantuire, alta cale de indumnezeire nu exista”. Si daca asa este, sa ne amintim ce ne spune El, blandul Iisus: “Cine este curat sa ridice piatra”. Si atunci ma intreb si eu nepriceputa, ce fel de mana are acel ce cuteaza sa ridice piatra ca sa loveasca in sufletul lui Mihai Eminescu, mai bine zis in calitatea lui de martir si de roman crestin? Caci nu pentru calitatea sa de ateu comunist i-au fost scurtate zilele. Cine are urechi de auzit, sa auda! Aspazia OTEL PETRESCU
Autoritatile locale din Miercurea Ciuc, controlate in totalitate de UDMR si PCM, continua demersurile de schimbare a denumirii strazii “Mihai Eminescu” din Miercurea Ciuc in strada “Attila”
Sub pretextul unei actiuni civice initiate de catre un angajat al Finantelor Publice Harghita, Csibi Barna, binecunoscut pentru actiunile sale antisemite, rasiste, fasciste si xenofobe, Consiliul Local Miercurea Ciuc doreste sa supuna la vot cat mai repede initiativa lui Barna de schimbare a denumirii strazii “Mihai Eminescu” in strada “Attila”.
Prefectul judetului Harghita, Ladanyi Laszlo-Zsolt, presedintele CJ Harghita Borboly Csaba sau viceprimarul municipiului Miercurea Ciuc, Antal Attila, sustin cu totii, chiar daca nu in mod direct ci mascat prin discursuri “europene”, “multiculturale” si “tolerante”, ca poetul Mihai Eminescu nu are nicio legatura cu municipiul Miercurea Ciuc si ca initiativa lui Barna este binevenita.
Avizul negativ dat in urma cu cateva zile de catre Comisia de atribuiri de denumiri a judetului Harghita este doar unul consultativ, membrii UDMR si PCM din Consiliul Local fiind decisi sa ignore acest document si sa continue demersurile de schimbare a denumirii strazii “Mihai Eminescu”.
În situatiunea politica si în conditiunea civila ce s-a croit familiei române prin noile legi se simte de toti o stare de siluire si o anomalie, cu toata organizatiunea savanta a institutiunilor, în toate raporturile sociale traditionale, încât am ajuns sa nu credem în nimic stabil. Putem zice ca nu este un singur om serios între noi, fie martor fie autor, în revolutiunile ce ne-au agitat si ne agita de treizeci de ani, care sa creada în stabilitatea starii de lucruri în care ne aflam; nu este om care sa nu se întrebe când o sa se sfârseasca aceasta opera interminabila de schimbari care divizeaza din ce în ce mai mult societatea noastra în tabere ostile.
Nu ne adresam aci la oameni cari gasesc un motiv de optimism în satisfacerea apetitului lor si ambitiunilor lor personale. Aceasta clasa de oameni nu este facuta nici sa simta , nici sa înteleaga conditiunile superioare de existenta si de trai pentru o societate si nici este în stare a da cel mai mic ajutor pentru consolidarea societatii. Vorbim pentru oamenii cari sunt preocupati de conditiunile de existenta, de prosperitate a societatii si cari se îngrijesc de soarta tarii oricari ar fi credintele lor, fie conservatori , fie, precum s-au numit, liberali.
Ceea ce simtim noi în privinta starii de lucruri de astazi nu ni se pare sa fie o impresiune personala si trecatoare.
Mai multe simptome, între cari limbagiul provocator si aspru al jurnalelor guvernamentale, ne fac sa credem ca situatiunea noastra politica si sociala persista a sta în stadiul revolutionar. Spiritele sunt cuprinse de neîncredere si nu se pot împaca cu ideea ca lucrurile pot merge asa precum merg astazi. O reactiune deja a început a se manifesta, desi cam slaba, în contra miscarii repezi si violente cu care s-a accentuat opozitiunea coalitiunii din 1876 si, dupa cum credem noi, aceasta reactiune are sa urmeze în mod irezistibil , desi treptat.
Ca sa poata fi însa eficace reactiunea contra spiritului revolutionar trebuie cacutotii sa ne dam seama de cauzele ce turbura societatea, de elementele ce împiedeca redobândirea echilibrului pierdut si sa le combatem cu curaj si staruinta.
Moravurile publice, spiritul public la noi au luat o directiune foarte periculoasa si partidul care ne guverna de patru ani de zile a contribuit foarte mult a le altera. Dintr-un principiu tutelar, principiul egalitatii înaintea legii, s-a facut o arma de razboi între clase; toate conditiunile sociale s-au surpat si s-au amestecat într-un fel de promiscuitate; traditiunile tarii s-au uitat cu totul; o clasa noua guvernanta s-a ridicat, fara traditiuni si fara autoritate, încât tara cea mare, temeiul si baza nationalitatii noastre, nu-si gaseste constiinta raporturilor politice cu cei ce o guverna; drepturile politice nu mai sunt rasplata unui sir de servicii pe datini, ci un instrument de ambitiune, de îndestulare a intereselor particulare. În locul sentimentului public dezinteresat avem pasiuni politice, în loc de opiniuni avem rivalitati de ambitii. Toleranta pentru toate interesele cele mai vulgare si cele mai de jos este morala ce distinge astazi lumea politica la noi. Este adevarat ca nu crutam a invoca numele patriei si numele libertatii, dar aceasta ca o ipocrizie mai mult si ca o înlesnire pentru îndestularea intereselor private.
Ca dovada a acestei stari de lucruri, a acestei tendente morale, si ca rezultat, avem distribuirea functiunilor publice, a oficiilor si întreprinderilor de tot felul. Niciodata în tara noastra nu s-a vazut clasa guvernanta mai prospera, mai gras retribuita si mai îngrasata ca clasa guvernanta de astazi, rasarita din pamânt fara sa ne putem da sama cum, pe când generalitatea oamenilor de munca sufere de strâmtorare.
Ziaristi Online prezinta, in exclusivitate, rezultatul unui demers publicistic deosebit, de recuperare si redare a adevarului privind boala si moartea lui Eminescu. Astazi, 14 ianuarie 2010, de la ora 14.30, autorul investigatiei noastre, profesorul Nae Georgescu, va conferentia la Muzeul Literaturii Romane.
„Cestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi o cestiune de existenţă pentru poporul român. (…)Nenorocirea cea mare, ce ni se poate întâmpla, nu este dacă vom pierde şi rămăşiţa unei preţioase provincii pierdute: putem să pierdem chiar mai mult decât atâta, încrederea în trăinicia poporului român. (…) Rusia voieşte să ia Basarabia cu orice preţ; noi nu primim nici un preţ. Primind un preţ, am vinde; şi noi nu vindem nimic. Românul care ar cuteza să atingă acest principiu, ar fi un vânzător.”
Anul acesta se sărbătoreşte Ziua Culturii Naţionale pe 15 ianuarie, conform legii votate în Parlament. Această Lege ne spune că, aşa cum Italia îşi are ziua lui Dante, Spania pe cea a lui Cervantes ori Portugalia pe aceea a lui Camoes, tot astfel avem şi noi ziua de 15 ianuarie. N-am greşit cu nimic, ţările respective au nume proprii, noi avem o dată; vreau să spun că lipseşte numele lui Eminescu din cele patru articole ale legii şi din recomandările Parlamentului.
Trebuie să ştii şi să fii foarte sigur că acest 15 ianuarie este ziua de naştere a poetului ca să faci echivalările – altfel, este o zi oarecare identificată drept Ziua Culturii Naţionale. Pe vremuri exista ceea ce se chema „expunere de motive”, adică: de ce se dă cutare lege. Noi nu ştim de ce această zi şi nu alta este legiferată ca atare, nici de ce numele (bănuit, intuit) lui Mihai Eminescu stă în echivalenţă cu acea cultură naţională, de ce nu vorbim de ziua de 20 decembrie, de pildă, sau de 15 iunie…
Dar cred că nu e om să nu se bucure – nu neapărat că de la anul vom avea încă o zi liberă în calendar (anul acesta 15 ianuarie cade în zi deja liberă, într-o sâmbătă) – dar mai ales că această sărbătoare se leagă într-un fel de numele lui Mihai Eminescu. Şi în fond e mai bine aşa: să se bucure de Eminescu cine ştie şi simte că e ziua lui, nu trebuie afişat acest nume, fiecare îl găseşte în sine însuşi dacă-l caută. Îi stă mai bine ascuns, e mai protejat, mai aproape de oameni.
Altfel, o bucurie, adică o sărbătoare, nu e totalitară, nu poţi ordona la tot natul: bucuraţi-vă în ziua cutare. Se bucură cine vrea – iar cine nu, nu. Au fost coruri largi care au ţinut cu tot dinadinsul să-l despartă pe Eminescu de ideea de poet naţional, om naţional etc.: e absurd să li se ceară acum acestor coruri, tot lor adică, să se bucure. S-au cheltuit bani de la buget pentru proiecte şi programe de studii ca să se arate că sintagma „Eminescu poet naţional” este încărcată de ideologie, inadecvată, inexactă, vetustă, nu se poate intra cu ea în Europa etc. – acum, doar nu vom face din nou socotelile ca să le plătim alte burse specialiştilor ce s-au exersat în această materie – pentru a dovedi, dialectic, contrariul. Pe de altă parte, la noi legea nu e punitivă, ci doar decorativă. Nu-l va pedepsi nimeni cu nimic, nici măcar cu impozitul pe prostie sau pe inteligenţă, pe cel ce va striga, dacă va vrea el, în ziua de 15 ianuarie, că Eminescu este inamicul public numărul 1. Vedeţi doar: legea nu are numele poetului nicăieri, ci doar o dată calendaristică, lumea poate să laude Cultura Naţională, de Ziua Culturii Naţionale, şi în mod egal să peroreze împotriva lui Eminescu: d.p.d.v. legal nu are nimic una cu alta. În plus, le permite celor principiali să rămână principiali. Dar, repet: şi dacă ar fi indicii clare de echivalenţă – legea nu este punitivă, n-are cine ce-i face leliţii Cutare dacă-şi continuă campania antieminesciană şi în această zi.
Da, ar fi un mod de reacţie, dar în zona aşa-zicând morală. S-a mai spus în acel apel către „lichele” al Ştim-Noi-Cui. Şi anume, s-a spus aşa: „Tăceţi un timp!” N-ar fi rău să se întoarcă vorba asta. Cum să zic…? „Apel către celelalte lichele”? Dar noi, ceilalţi, a treia cale, unde mai stăm, unde mai suntem, dacă sunt numai unii şi ceilalţi ?… Să-i zic „Apel către alte lichele”? Asta ar însemna că sunt tot alte şi alte şi mereu altele, val după val: intrăm în nedeterminat. Deci… n-am cum să zic, dar mă gândesc obligatoriu la lichele într-o montare de zis…
Continuarea laZiaristi Online, unde veti afla detalii din putul gandirii lui Grigore Cartianu
”În urma articolului apărut ieri în România liberă, în care d. Vernescu era tratat într-un mod prea adevărat pentru un organ ministerial, domnia sa şi-a dat demisia azi dimineaţă…”
Ambasadorul Rusiei la Chisinau are o gândire de tip bolşevic într-o Europă nouă, iar liderul de la Kremlin, Dmitri Medvedev, a declarat oficial că Rusia contemporană se dezice de stalinism.
Anul 2010 a fost o perioadă de stabilizare în relaţiile dintre Rusia şi NATO după criza din 2008 legată de agresiunea Georgiei împotriva Osetiei de Sud, este convins ambasadorul Rusiei la NATO, Dmitri Rogozin.
Textul a apărut în România medicală, IX (1931), nr. 11, 1 iunie, p.162-163; reluat „ prin bunăvoinţa d-lui dr. Vineş” în Extemporal, revista Liceului Mihai Eminescu din Bucureşti, sept-nov. 1936,p.31-32, (unde l-am consultat prima dată – dar atenţie! – are multe omisiuni: „abuza de băuturi şi făcea excese” în loc de „excese veneriene”;„Mânca cu mare poftă.”, fără a aminti vinul; lipsă paranteza („sifilitice”) după „ulceraţii vechi”, lipsă paranteza „(colecţionism)” ; după „ mânca tot felul de lucruri găsite pe jos” lipsă „chiar şi cele murdare”; lipsă „Avea de asemenea tulburări sfincteriale sub formă de incontinenţă de urină şi de materii fecale” etc.,etc.. Textul este adaptat ca pentru elevi şi profesori, nu poate servi de bază de discuţii. Extrasul din România medicală din Biblioteca Academiei Române, cota I 108.052, lipseşte din depozit, astfel că textul de bază, din revistă, deşi e greu de găsit, rămâne totuşi singurul doveditor. Mai este reluat în „România”, 3 sept. 1938 (nu l-am consultat).
O ştire care înconjoară lumea
Textul este comentat imediat după publicare numai în Viitorul (oficios liberal) din 4 iunie 1931, unde Petronius (pseudonimul lui Gr. Tăuşan, filosof, comentatorul – şi traducătorul în româneşte – al „Eneadelor” lui Plotin – dar şi editorialist aici) scrie, pe pagina I, sub titlul mare : ” Moartea geniului” , o tabletă care ne dă pulsul liniştirii publice, triumfaliste desigur, în privinţa „asasinatului” comis în spital :
„ Într-o revistă de strictă specialitate medicală (România medicală) printre alte articole interesante se găseşte unul, în cel din urmă număr apărut, în care d. Dr. Vineş povesteşte, pe bază de documentare nouă, cum şi de ce a murit Eminescu. Autorul acestui articol îşi întemeiază informaţiile sale pe chiar notele medicale ce le-a redactat în calitate de medic la spitalul d-rului Şuţu – cunoscutul alienist – în cura căruia a fost Eminescu.
Se ştie că părerea unanim admisă era că Eminescu ar fi murit din cauza unei răni la cap ce i-a făcut-o un tovarăş de boală, internat acolo. D.dr. Vineş afirmă că adevărat Eminescu a avut o rană la cap, ce i-a produs un erizipel, dar care s-a vindecat. După aproape de-o lună de când primise rana la cap a murit subit din pricina unei boli de inimă de care suferea de mult. Nici vorbă nu e deci de-o moarte provocată de rana la cap. Se stabileşte astfel cu preciziune adevărata cauză a morţii celui mai profund poet al nostru, şi această restabilire a faptelor nu poate decât să fie bine venită pentru istoria biografică de la noi.
Ceea ce este însă profund de dureros e că organizarea noastră sanitară de acum 30 de ani îndărăt, ca şi ştiinţa medicală însăşi, era departe de-a fi cea de azi. Când ne gândim la organizarea spitalului de boli nervoase din Capitală, cu perfecţiunile ştiinţifice introduse în el; dacă ne gândim la malarieterapia (tratamentul cu malaria pentru combaterea paraliziei generale, de care probabil suferea Eminescu) atunci ne dăm seama de nenorocirea marelui poet de-a nu fi apucat vremurile de azi, când ar fi fost îngrijit şi mai bine şi poate salvat. Căci nu poate fi durere mai mare decât aceea de-a pierde pe geniul poetic cel mai mare care l-a produs ţara şi rassa noastră la 40 de ani.
D.Ibrăileanu în prefaţa ce-a scris-o la ediţia completă a poeziilor lui Eminescu face o observaţie justă: Ce şi cât ar mai fi produs Eminescu dacă ar fi trăit cât Goethe ?
Destăinuirile ştiinţifice pe care d. dr. Vineş le-a dat asupra ultimelor clipe din viaţa lui Eminescu, şi asupra sfârşitului său, ne-au reamintit astfel vechi răni sufleteşti şi dureri ce le purtăm de mult în suflet, pentru că Eminescu este o forţă vie care trăieşte permanent în conştiinţa noastră a tuturor. Şi niciodată nu a grăit mai înţelepţeşte Haşdeu, decât atunci când a rezumat viaţa şi moartea lui Eminescu cu acest epitaf clasic :”Eminescu a murit nebun, dar va trăi veşnic. Vor muri deapururi însă toţi acei înţelepţi cari au lăsat şi vor lăsa să moară un Eminescu.”! Haşdeu lovea crud şi nedrept aici pe Titu Maiorescu, dar scoţând din cauză pe marele critic rămâne perfect adevărată constatarea că societatea nu face tot ceea ce trebuie pentru geniile ce le eternizează.”
Din acest discurs ideologic („societatea nu face totul”, etc.) scoatem referirea la Titu Maiorescu, cu totul inadecvată (de altfel, Haşdeu nu-l considera nici în glumă „înţelept”) – şi restabilim adevărul în legătură cu G. Ibrăileanu: criticul Vieţii româneşti era atât de sigur că Eminescu şi-a încheiat ciclul intelectual încă din 1883, la 33 de ani, încât spune că ce a creat între 1883-1889 sunt simple reluări din memorie, chiar traduceri care-l pun sub incidenţa plagiatului – sau lucrări slabe, vădind o minte răvăşită, cum ar fi „Sara pe deal” – şi oricât ar fi trăit în continuare, după 1889, n-ar mai fi fost capabil de creaţii noi. Vorbele lui din amintita „Prefaţă” sunt înţelese „ziaristic”, adică aproape invers:
Textul care a făcut epocă în biografiile lui Eminescu este acesta, pe care-l publicăm mai jos, semnat de doctorul V.Vineş şi apărut în revista „România medicală” din 1 iunie 1931, p. 162-163. Atragem atenţia cititorului că este o piesă foarte rezistentă – dar nu la „dosarul morţii lui Eminescu”, ci la acela al cauzelor organice mai adânci ale bolii sale. Vom regăsi, în spatele acestor notaţii, imaginea unui Eminescu vagabond, artist famelic mâncând din gunoaie, cu incontinenţă urinară şi de altă natură, cules de pe străzi de către „prieteni” şi adus la „Institutul Caritatea” unde i s-a dat de mâncare, i s-a dat chiar vin după poftă – şi i s-au administrat injecţii cu mercur în speranţa calmării … sifilisului, de care toată lumea medicală părea convinsă că este atins – dar care, in final, se va dovedi inexistent în trupul poetului. G.Bogdan-Duică, unul dintre cei mai avizaţi eminescologi ai momentului, spunea că a insista atât de mult asupra mizeriilor vieţii poetului „este ca şi cum ai scormoni în excrementele unui sfânt”. Poate că acest text n-ar trebui reprodus în întregime, dar faptul că nu s-a republicat nicăieri până acum, decât citate luându-se din el, ne îndeamnă să ne călcăm pe inimă şi să-l încredinţăm publicului mai larg, cu speranţa declarată că-l vor rediscuta şi medicii specialişti.
În privinţa nepotrivirilor de ordin general, reieşind din sofistica argumentării, ne propunem să spunem, şi noi, câteva cuvinte. Nu putea, de pildă, medicul curant al poetului să afirme că pacientul său rescria poezii mai vechi, atâta vreme cât nu-i cunoştea opera publicată, nici că scrie „articole de jurnal” în spitalul de nebuni, etc. Cine nu citează nu citeşte. Expresia „încetul cu încetul”, prin care medicul sugerează evoluţia bolii, este nepotrivită pentru un spaţiu temporar de numai două luni şi jumătate. Rezultă că starea poetului era bună sau foarte bună la internare, prin februarie – martie, şi s-a degradat galopant în spital, până la 15 iunie când a decedat – dar, urmăriţi textul vă rog, pur şi simplu din senin, el aşezându-se pe pat şi încetând dintr-odată să-i mai bată inima. Interesant este că doctorul Vineş păstrează ca dată a morţii ziua de 15 iunie – gândindu-se că a fost, probabil, după amiază de vreme ce poetul se aşeza pe pat, adică se repauza. Vom vedea că este şi o altă variantă, a morţii nocturne spre 16 iunie dimineaţa, atestată de ştirile din presă rezultate, fără îndoială, din comunicate ori declaraţii ale medicilor – variantă inexplicabilă de vreme ce dr. Vineş declară că transcrie fişe medicale sincrone bolii. Rezultă, încă o dată, că nu vrea să-l contrazică pe D.Cosmănescu – care fixase momentul tot ziua, vorbise tot de aşezarea poetului pe pat,etc. Fişele doctorului sunt, însă, parţiale ( presa vremii le va numi nici mai mult nici mai puţin decât „anamneză”, ceea ce e mult prea pretenţios) – iar el le completează pe de o parte cu ceea ce numeşte mărturiile prietenilor lui Eminescu – şi, pe de alta, cu ceea ce se deduce a fi amintirile lui actuale, din 1931.Chiar aşa parţiale, aceste fişe nu au fost predate într-un loc public, cum vom vedea că va proceda George Potra în 1934 cu alte înscrisuri similare.
Câteva date asupra ultimelor zile ale poetului Mihail Eminescu
de Dr. V. Vineş, Şef de lucrări la clinica neurologică din Bucureşti
„Am avut ocaziunea să îngrijesc, ca intern la „Institutul Caritatea” al regretatului profesor Al.Sutzu, pe marele nostru poet Mihail Eminescu în ultimele luni ale vieţii sale (martie – iunie 1889). Găsesc acum printre hârtiile mele notele pe cari le-am luat atunci şi care cred că prezintă un oarecare interes fiindcă ele cuprind date exacte despre ultimele zile ale bolii poetului şi mai ales despre cauza adevărată a morţii sale, asupra căreia s-a creat o legendă. N-am regăsit printre hârtiile mele decât o parte din note şi de aceea rog pe cititori să scuze lipsurile fatale.
Unitatea ideală ce exista între români se nimiceşte zi cu zi (*)
De câte ori ,,Românu” era în opoziţie se ocupa cu oarecare stăruinţă de starea conaţionalilor noştri din Ardeal şi Ţara Ungurească. De când însă roşii veniră la putere ,,Românul” părea a se feri de-a mai rosti chiar numele Transilvaniei.
Această dezinteresare deplină forma un contrast cu restul presei române.
Nu e vorba de România irredenta, care nu există decât în imaginaţia maghiarilor, nu de ,,Daco – românia”, o invenţiune austro – rusească, făcută pentru a fi opusă de-o putere celeilalte, ci de-un adevăr, de-o realitate etnologică.
Deşi munţii despart poporul românesc în bucăţi, deşi aceşti munţi, care le-a păstrat naţionalitatea în evul mediu, constituie azi o piedică statornică pentru unirea politică a lor, totuşi, din suta a şaptesprezecea începând, au prins a se naşte un contact intelectual între diferitele provincii în care acest popor locuieşte. Faptul cel mai curios şi mai important din toate este unitatea de limbă, de datine juridice, religioase şi de viaţă familiară. Miron Costin este cel dentăi care-n suta a şaptesprezecea constată această unitate vrednică a inspira mirare.
El descrie curăţia şi frumuseţea limbei vorbite în Maramureş şi viaţa neatârnată a românilor de acolo, ne dă legenda fondării Moldovei şi a Ţării Româneşti, constată iden [ti ]tatea de origine şi limbă a poporului. În acelaşi timp cărţile bisericeşti, tipărite în Ardeal, în Moldova, în Ţara Românească, opresc procesul de diversificare şi de dialectizare a graiului viu; acesta primeşte prin cărţi o normă unitară în rostire şi în scriere, căci, printr-un instinct fericit, traducătorii şi scriitorii originali aleg ca model dialectul cel mai arhaic al românilor, cel vorbit în Ţara Românească şi-n o parte a Ardealului, căci la cel mai vechi din toate se puteau reduce, ca la un prototip, dialectele ce încercau a se forma pe atunci. Poate să fi fost un instinct de adevăr, poate c-a fost însă chiar cunoştinţa limbei latine care i-a îndemnat la aceasta. Alături cu limba exista ca element de unitate literatura populară, a cărei răspândire uniformă nu e de tăgăduit. Aceleaşi balade ce s-au cules în munţii Moldovei sau ai Ardealului s-au aflat, în variante, în Dobrogea, încât se constată că piesele nemerite de literatură populară aveau tendenţa de-a se răspândi la toţi românii.
Pe lângă acestea aflăm în decursul evului mediu unitatea datinei juridice. În Ungaria, în Banat, în Ardeal, la noi, în Polonia chiar, oriunde românii ar fi fost aşezaţi din vechi sau veniţi din nou, ei cer cu stăruinţă să se judece după dreptul românesc, jus olachale, care va fi corespuns pretutindenea cu ceea ce la noi se numea „obiceiul pământului”. Dar o trăsură de unitate şi mai caracteristică întâlnim la poporul întreg. În evul mediu românii erau în Peninsula Balcanică şi în Ardeal castrenses (din latinul castrum – nn), ziditori şi apărători de cetăţi, sub orice Coroană ar fi trăit. Ei bine, aflăm la domnii din epoca noastră eroică o adevărată manie de-a zidi mănăstiri întărite; numai Ştefan cel Mare a ridicat vro patruzeci. Toate aceste asemănări, anterioare chiar formaţiunii statelor române, am numit-o într-un cuvânt – unitatea preexistentă a rasei.
Precum Italia evului mediu, cu toată bucătăţirea ei politică, îşi păstrase unitatea intelectuală, precum şi-a păstrat-o Germania după războiul de treizeci de ani, tot astfel ar fi fost bine ca românii să fie pretutindenea atât de conservatori ca să păstreze în viaţa lor publică şi-n cea privată elementele de unitate dintre ei.
Din nenorocire nu s-a întâmplat astfel.
Orice zgârie – hârtie care n-avea idei nouă a crezut că poate înlocui această lipsă prin vorbe nouă, de-aci în România mania generală a neologismelor.
Deşi rostirea normală a limbei româneşti e indicată fără abatere prin scrierile din veacurile trecute, totuşi românii moderni n-au găsit încă mijlocul de a o scrie în mod unitar. Câte capete, atâtea ortografii. Literatura populară stagnează, căci afară de doi-trei scriitori nimeni din noi nu mai e ‘n stare a reproduce graiul viu al poporului. Limba săracă a gazetelor a scos din uz miile de locuţiuni frumoase şi caracteristice cari formau avuţia lexicală a limbei. Cât despre legi, e aproape de prisos să vorbim. Nimeni nu ştie în ce consistă obiceiul pământului. Peste noapte şi prin surprindere s-au introdus codici, traduşi rău din franţuzeşte, o organizare comunală tradusă, regulamente traduse; toate formele esterioare ale unei civilizaţii străine s-au introdus la noi: scumpe, sterpe, ultraliberale, neavând alt rezultat decât favorizarea străinilor în toate afacerile lor din România. Astfel statul român nu este un produs al geniului rasei române, ei un text franţuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înţelege şi nu-l va înţelege niciodată. Unitatea ideală ce exista între români se nimiceşte zi cu zi; în loc de-a sămăna în toate cele, începem a ne deosebi. Nu mai vorbim de nepăsarea noastră naţională, care-a făcut cu putinţă ca o promiscuitate etnică din cele mai curioase să formeze clasele culte şi consumatoare din România. Destul numai că limba e gonită de păsăreasca gazetelor, muzica de-o admirabilă adâncime e gonită de cântece nemţeşti şi franţuzeşti sau trasă pe calapodul celei străine, încât îşi pierde caracterul şi naivitatea; literatura — o reproducere rea a celor străine; legile — o traducere; organizaţia — o maimuţare.
Iată ceea ce înţelegem noi sub tradiţie: păstrarea elementelor caracteristice şi naţionale ale unui popor. Pentru noi nu e îndoială că, daca s-ar fi putut păstra prerogativele politice ale familiilor noastre vechi, ţara aceasta ar fi fost cu mult mai românească decum e azi — şi că d-nii C. A. Rosetti şi Giani, oameni cari, fără vina lor, nu tăgăduim, sunt noi în România, nici au înţeles vreodată importanţa tradiţiei, nici au crezut în necesitatea păstrării ei.
Am spus că, pe când ,,Românul” era în opoziţie, se ocupa mai des de stările de lucruri de peste munţi. O făcea în modul său superficial, nu pentru că l-ar fi interesat soarta românilor de acolo, ci pentru a câştiga popularitate. E de ex. un fapt constant pentru foile din România că, în descrierile ce le plagiază cine ştie din ce foi străine asupra provinciilor române din Austria, numele de localităţi citate nu sunt cele româneşti, ci cele ungureşti sau nemţeşti. Chiar „Monitorul” scrie Cronstadt şi Hermannstadt , când e vorba de Braşov ori de Sibiiu. De când însă roşii au venit la putere, relaţiile lor gingaşe cu Austro-Ungaria [î]i făcea să nu mai zică o vorbă măcar de câte se petrec dincolo.
Şi-n adevăr curioase lucruri se petrec. Pe când presa germană şi maghiară [î]i dă zilnic zor cu identitatea de interese între România şi Austro-Ungaria, o jumătate a poporului nostru e supus unui tratament cu totul escepţional. Naţionalităţi egale la număr cu românii au de mult o poziţie politică. Cehii discută în Dieta Boemiei, au şcoli şi o universitate plătită de stat; în Galiţia limba polonă e oficială, atât la autorităţi cât şi în învăţământ. Croaţii au Dieta proprie şi guvern propriu; românilor, nu numai că n-au o reprezentaţiune politică ori un teren de viaţă publică, dar li se tăgăduieşte până şi dreptul de-a-şi face şcoli cu banii lor proprii.
Ziarele române de peste munţi începuseră a se mira cum „Românul” tace în privirea aceasta. Noi nu ne-am mirat de aceasta. Oamenii politici ai roşilor nu au nici o pricepere pentru cestiuni naţionale, n-au avut-o înlăuntru, n-o au în afară: Fraza au repetat-o pururea: vorba naţionalitate au fost înscris-o pe drapelul lor; esenţa însă n-au înţeles-o nicicând. De vorbă s-au servit gonind popularitate, dar în faptă s-au dovedit a fi intelectual străini, a nu pricepe nimic din tot ce constituie viaţa proprie a unei naţionalităţi. Despreţuind biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie.
Ne temem deci că interesul pe care din nou şi pe neaşteptate îl arată ,,Românul” pentru stările de lucruri de dincolo de munţi va avea un caracter cu totul platonic, de vreme ce toată viaţa politică a roşiilor ne dovedeşte incapacitatea lor înnăscută de-a înţelege ideea naţionalităţii şi lipsa de pietate pentru toate elementele câte-o constituie.
[14 august 1882]
Mihai Eminescu, “Timpul”, Opere, Vol 13. P 168-169
(*) Titlu ales de Roncea.ro. In general, editorialele din “Timpul” apareau fara titlu
Conform lui Perpessicius, textul de mai jos poate fi anexat părţii similare din Scrisoarea a III-a. Versiunea este redata publicului larg pentru prima oara, integral, prin plasarea acestor versuri pe internet prin intermediul Roncea.ro
Perpessicius: Cum am semnalat, în treacăt (Perpessicius, Eminescu în parlament, în Preocupări Literare, VII, 3, Martie 1942), multiple sunt prezumţiile, după care această versiune va fi fost scrisă chiar în atmosfera încinsă a Parlamentului: frecventarea asiduă a şedinţelor, aşa cum reiese din cercetarea activităţii lui ziaristice, tabloul de un crud realism, decalcat după realitate şi mai ales carneţelul însuşi, cu toate atributele lui, în primul rând scrisul. Quasicaligrafic în primele două strofe, scrisul devine din ce în ce mai lax, din pricina acelor cozi de smeu răsucite, ce ţin loc de cuvinte întregi, şi este deci mai dificil de descifrat. Un astfel de scris presupune o stare de spirit, specială şi un loc, oarecum impropriu răgazului, încât cu excepţia, poate, a întâielor două strofe care sunt singurele, reluate, nu e greşit a socoti versiunea aceasta improvizată în chiar incinta Parlamentului.
Din pricina scrisului, care, cu adevărat, în părţile lui cele mai dificile, constitue pentru cercetător, una din caznele descifrărilor eminesciene, versiunea n’a fost reprodusă decât fragmentar, mai exact, spicuită şi uneori cu grave erori de lecţiune, cum se va vedea la locurile respective.
Hidoasa pocitura…
De patrie, virtute vorbeşte liberalul
De-onoare, castitate ‘i este gura plină
Ai crede că ‘nainte-ţi tu ai pe genialul
Erou a ‘nţelepciunii ş’a patriei lumină
Că propria lui viaţă curată ca cristalul (5)
O pildă-i de caracter şi inimă creştină
N’ai crede că ‘nainte un stâlp de cafenele
Defaim’ acele vorbe servindu-se de ele/ Versiune: Ce-şi bate joc de vorbe servindu*-se de ele
Ghebos, urît şi lacom, stegar de craialîcuri
El ziua stă pe oameni de treabă să inculpe (10)
Tovarăşi de beţie [şi] de caraghiozlîcuri
Aprob’ a lui cuvinte şi schimele de vulpe
Spre sară, toţi bătrânii* pornesc la craialîcuri
Şi fete de vânzare le strâng atunci de pulpe
Purtând* pe buză miere, e ‘n el monetă calpă (15)
Canalie deplină din creştet pân în talpă
Dar cine-i ceata asta cu nasuri înroşite
Cu dârele prin barbă, cu feţele nerase
Guri mari şi buhăite, musteţile sborşite
Cu cismele cârpite, cămăşile soioase
Privirile sunt crunte şi feţele ‘ncruşite (45)
Cu frunţi mai mici de-un deget, cu cefe roşii groase…
Ei sunt smântâna lumii.. . Când clopotu auzi-vei
Să ştii că toţi sunt faţă… s’au adunat beţivii.
Acolo prezidentul frizând* o faţă calmă
Că e cam după masă n’ar vre să se cunoască — (50)
Şi cum îi vede astfel pe dragii săi de-avalma
Intoarce: asupra tutor scârboşii ochi de broască
In fund unul* mai* scârnav* îşi suflă nasu ‘n palmă
Şi de surtuc o şterge, mahmur* se uită, cască
Berlicoco întinde [a]* mână după clopot (55)
Tăcere pretutindeni, în sală* câte*-un* şopot
Se scoală, unul atuncea şi strigă: Cer cuvântul
— L’aveţi»— ce om e-această [indesc.] [ind.] [ind.] [ind.] [ind]./Versiune: L’aveţi «Domnilor*, Legea, virtutea*, adevărul*;
O faţă uricioasă* şi peliţa gălbue*
Pe capul lui păr aspru, sborşit şi roş de câne (60)
[ ]
[ ]
[ ]
[ ]
Colo unde urmaşul lui Budha Sakya Muni1) (65)
Nazarineanul, dulce, în deal, îşi are casa (Dealului Mitropoliei – n.m.)
Işi poart[‘]* bătrânul rabbin Berlicoco perciunii/ Versiune: S’adună francmasonii, şi fiii periciunii
Işi strânge corifeii* şi secta lui hidoasă,
Acolo* fac contorul* comediei* ş’a minciunii
Calomniei*, vânzării*, făţarnică grimasă (70)
Alăturea cu crucea*, cu moaştele din templu
De uri* şi infamie* sunt stâlpi şi [sunt] exemplu
Biserica-i tr’o parte, negrită şi străveche
Bordel dă conştiinţe* făcură* ei alături
O Crist, cum nu mai vii cu biciul, cu reteveiul* (75)
Hidoasele fiinţe* ca cojile* să-i mături
Să pui să se citească molitve ‘ndelungate
In curte, ‘n tâmple*, trepte* şi treceri*, pe de lături
Să iasă negrul spirit, hidoasa pocitură
Ce ‘n cap* cloceşte acolo sămânţa lui de ură (80)
Ms.-ul 2260,103. f1) 2261,157—168
“Hidoasa pocitura” este C. A. Rosetti, initiat in masonerie la Paris, fost primar al Capitalei, presedinte al Camerei Deputatilor si apoi ministru de Interne in perioada scrierii de mai sus, ministru al Cultelor in primul guvern al lui Carol I
Expresia, se ştie, aparţine lui Vasile Alecsandri, care tipărea în Timpul dela 9 Februarie 1878 2) cunoscuta lui Epistolă către generalul Florescu, pe care luptele politice îl ţinuseră, tocmai în timpul războiului, departe de armata 3), pe care o organizase:
Or cine stă ‘n arenă, de tină are parte.
Eu, nedeprins cu tina, mă ţiu de ea departe
Ş’aştept să văd sub trăsnet hidoasa pocitură
Care-au sădit în ţară invidie şi ură 4).
De a doua zi chiar, expresia era anexată şi circulaţia ei nu va cunoaşte nicio pauză (…).
f 1) Aceste 10 strofe, dintre care unele abia schiţate iar altele nefinite (cu rimele stinghere), sunt construite pe tiparul, des întrebuinţat în această vreme, ottava rima şi se află în ms.-ul miscellaneu 2261. 157—168.
Perpessicius mai noteaza: Sunt file înguste, longitudinale, dreptunghiulare, de mărimea 21 cm. X 7,5 cm., de bună şi solidă hârtie albă, velină, cari, în număr de 50 formau un carneţel de buzunar, comod, confecţionat chiar de Eminescu, care a avut, din juneţă chiar, această artă (dovadă sms.-ele Elena şi Marta, cf. vol. I) şi care trebue să fi fost la origină cusut. Legat dimpreună cu altele, în ms.-ul miscellaneu 2261, Academia l-a desfăcut cu abilitate, adaptându-l la condiţiile materiale ale ms.-ului şi păstrându-i, în acelaşi timp, cu exactitate, ordinea, deci caracterul originar. Cu excepţia primelor două păginioare, celelalte au fost dispuse câte trei, mobile la cotor, în succesiunea originară, izbutind să creeze o pagină de mărimea manuscrisului 2261. Pentru mai uşoară verificare, s’a dat fiecărei păginioare un număr aparte, aşa că acest submanuscris, longitudinal, de buzunar, figurează cu cele 50 file ale lui, între ff. 148—197, inclusiv. Intâia filă (148), devenită pseudo-copertă, e înnegrită de uzura buzunarului (carneţelul mai poartă o dungă verticală, lungimea lui permiţând să fie îndoit) şi pare să fie pătată cu câteva picături de cafea neagră.
Toate notele luiPerpessicius la sursa:Eminescu, Opere, Vol II
Variante ale unor poezii mai cunoscute sau mai putin cunoscute din Manuscrisele lui Eminescu
Stefan cel Mare
Carpaţii ridică seninele frunţi
Şi zare de focuri s’arată pe munţi
…………………………….
E ziua lui Stefan cel Mare
*
De patru ori zece
Răsboae bătând
Din patru ori zece
Biserici sunând
Auzi a lor veste ş’acum
*
Carpaţii arate
Seninele frunţi
Şi focuri s’aprindă
Pe culme de munţi
Să ardă tulpine
Intrege de brazi
Căci astăzi [ne] vine
Eroul viteaz
Ne vine Ştefan cel Mare
Ms 2270, 66 v. sqq.
Versiunea cunoscuta:
Ştefan cel Mare
(schiţe de imn)
I
Carpaţii arate
Seninele frunţi
Şi focuri pe-orişice
Culme de munţi.
Să arză tulpine
Întrege de brazi,
Căci astăzi ne vine
Eroul viteaz,
Ne vine Ştefan cel Mare.
Cum oare, o, ţară,
Tu n-o să-l cunoşti,
Când sună fanfară
Chemarea de oşti,
Când buciume sună
În văi şi pe plai
Şi oastea s-adună
Călare pe cai
Pe steaguri cu semne de bouri?
II
Pe creştete nalte a munţilor suri
Clădiţi de asupra de negre păduri
Trupine de brazi laolaltă;
Clădiţi-le falnic; daţi-le foc,
Şi lumea privească un semn de noroc
Pe orişice culme înaltă.
Mânat de credinţă, mânat de profet,
Din negre pustiuri, porni Mohamet,
Stârnind mulgătorii de iepe;
Îneacă o lume în flacări şi fum
Şi moartea-i netează al gloriei drum:
E moartea stăpână pe stepe.
Ce zgomot de bucium şi arme, ce val!
Când Ştefan se suie călare pe cal
Răspunde Suceava din urmă,
Şi nimeni nu ştie cum tu ai ajuns
Să ştii de ce munţii săgeată-ai pătruns
Şi-a codrului cale se curmă.
Răsună pământul de tropotul des,
De-atâtea oştire de munte, de şes,
Răspunde sunare din nouri;
Cu sunet de bucium la munte şi plai,
C-o oaste întreagă călare pe cai.
Cu steaguri cu semne de bouri.
Urmeaza: Francmasonii si politicienii in Opera lui Eminescu (I)
January 15th, 2011 
VR 
Posted in 
Tags: 
